Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STATUL GETO-DACILOR
In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o alta etapa a
evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in
intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru perioada anterioara. Acum regele
nu mai este atat un comandant de oaste, functie ce se va mentine in masura deosebita,
cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativcivile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter
pares. Prezenta adunarii armate langa rege, in vremea aceasta, nu mai inseamna
''democratie militara'', nu inseamna transformarea regelui intr-un sef militar doar.
Incepand cu Burebista, se poate admite instituirea principiului prioritatii agnatilor la
mostenirea tronului. Dupa detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost impartit
intre fiii sau nepotii sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne inchipuim ca
Burebista nu a cautat, inca din timpul domniei, sa-si asigure tronul cu mostenitori de
sange. Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevarat conducator, preocupat de
toate problemele societatii, de la purtarea razboaielor si pana la ridicarea cetatilor, de la
apararea clasei dominante si pana la reglementarea vietii moral-spirituale. Pretuit de
popor, glorificandu-l cand si-a aparat tara, cum s-a intamplat cu Diurpaneus, supranumit
Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era despotica, ci
marginita, chiar controlata de un consiliu aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la
vechii macedoneni.
Un absolutism intunecat, cumplit, sangeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu
fiinta la geto-daci. Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunarii armate, nu a impietat asupra
coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoastem cu exactitate ierarhia in
cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului regal. Este sigur insa ca
1
ECONOMIA GETO-DACILOR
Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere
acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale
a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a
productiei in general, comertul etc.
a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o
constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa
ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care
istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate
predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului
constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma
dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub
forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu
rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea
sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra
locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al
cercetarii istorice.
b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale getodacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in
perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le
avem de pe urma descoperirilor arheologice. Dupa opinia noastra ocupatia principala a
4
geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale
domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand,
conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful
muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit
asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea
animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in
permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau
mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul
principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare),
inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei
(copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate,
care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie,
comert etc.).
Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale
altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in
care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de
siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si
puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la
cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de
durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din
aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele
dintre animale.
Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar,
pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale
erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare
principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara,
temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''.
O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea)
era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru
cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru
realizarea unor elemente de imbracaminte.
Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul,
zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa
etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate
descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia
dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci.
Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor getodacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara
ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre
modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai
cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau
chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in
zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari
hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de
lut foarte mari).
Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia
piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in
antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar
grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor
ocupatii.
O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a
constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele
de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile
impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la
Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de
la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a
acestui gen de activitate.
Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor
respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de
obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea
sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de
obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a
podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din
lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in
forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot
felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata
lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit.
Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a
fost descoperita pana acum.
Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am
vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina
pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din
epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de
produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea
deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa
converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale
antichitatii.
Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de
ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii
si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii,
eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor
ceramice.
In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar,
scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte,
incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la
fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de
rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele
deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul
focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu
vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.
Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si
cele realizate la roata olarului.
Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe
impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant.
In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu
pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea
superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de
un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in
gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei
diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica,
vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta.
patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele
doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.
Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca
aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al
finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se
realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au
continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi
batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in
vastul schimb de valori ale antichitatii.
Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu getodacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea
negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele
romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de
buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla,
dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept
model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si
untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca
curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau
profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.
Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca
si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea,
ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum,
exporturile" geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea
cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.
Civilizaia geto-dacilor
Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizatia in actu, adica acele manifestari
de civilizatie pe care le gasim in viata de toate zilele ale geto-dacilor, precum si modul de
convertire a unor fapte potentiale de civilizatie (tehnici si obiecte, cunostinte de tot felul,
norme sociale si morale) in fapte de civilizatie efective. Pentru ca ce este civilizatia daca
nu inserarea in viata de fiecare zi a fiecaruia a bunurilor culturale si materiale,
recunoasterea valorii si acceptarea valorii lor sociale si individuale. Iar masura civilizatiei
unui popor nu este altceva decat viata cotidiana a indivizilor acelui popor, felul lor de a
se imbraca si locui, de a se hrani, de a se instrui, de a convietui cu semenii, de a-si duce
viata de familie, de a-si creste copii, de a munci si a-si petrece timpul liber, raporturile lor
cu natura etc. Dintre toate acestea ne vom opri doar la cateva aspecte, acelea despre care
putem spune ceva cu certitudine.
a doua sisteme diferite de ridicare a peretilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn),
pentru piesa ''centrala'' - patrulatera sau cu absida, si altul cu piatra la baza peretelui sau a
peretilor din lemn ai incaperii sau ai incaperilor exterioare, specific locuintelor de
suprafata. Pietrele de la baza peretilor, dispuse distantat sau in sir continuu, nu
constituiau temelia cladirii pentru ca se asezau direct pe suprafata amenajata a solului.
Atat la cladirile poligonale, cat si la cele rotunde, invelitoarea (acoperisul) era din
sindrila montata pe capriori, in fatete triunghiulare. Lumina patrundea in locuinta prin
spatiul dat de rostuirea sindrilelor sau prin lucarnele practicate in acoperis.
La locuintele cu plan patrulater, peretii din lemn au fost ridicati totdeauna pe o baza
de piatra. Se constata existenta mai multor incaperi dispuse in sir sau grupat, indicii
pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era in doua ape si tot din sindrila.
Patrunderea in locuinte se realiza prin usi de lemn, iar in incaperi prin deschideri
practicate in pereti, uneori acoperite cu produse rezultate din prelucrarea unor organe
interne ale animalelor. Peretii erau, uneori, zugraviti, probabil in diverse culori.
Infatisarea in ansamblu a locuintelor trebuie sa fi fost infrumusetata si prin mestesugite
cioplituri in lemn si prin tinte ornamentale de fier. Podina incaperilor era din lut batatorit,
uneori inregistrandu-se deschiderea unor gropi in aceasta menite unor mici depozite de
provizii.
Iesita din comun este aparitia in zona capitalei dacice a locuintelor cu etaj, construite
cu aceiasi pereti din lut armat. Comunicarea intre parter si etaj se facea, desigur, cu
ajutorul unei scari interioare, confectionata din lemn. Raportate la realitatile de atunci,
acestea pot fi considerate palate.
La toate constructiile cu mai multe incaperi destinatia acestora era diferita. La acelea
cu incaperi concentrice, in cazul in care ele constau din trei piese, prima, exterioara, era
tarnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia incaperea propriu-zisa de locuit, dupa
cum demonstreaza amplasarea vetrei de foc si inventarul acesteia.
Raportate la lumea ''barbara'' europeana, dar nu numai, de-a dreptul impresionante sunt
captarile de apa ale izvoarelor, conductele de teracota pentru apa potabila, care, insumate,
ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, captusite cu lemn sau
construite dupa cea mai avansata tehnica a vremii, canalele daltuite direct in stanca sau
alcatuite din blocuri anume cioplite, scarile monumentale din piatra fasonata, drumurile
pavate, unele din lespezi de calcar si protejate de acoperisuri. Toate acestea, chiar daca au
avut drept modele constructii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate si cu
participarea unor mesteri straini, demonstreaza nivelul elevat de civilizatie la care ajunse
o parte a lumii geto-dacice. Atari pretentii de confort si bunastare, cel putin in lumea
capitalei si la nivelul starilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net superioare celui
al popoarelor vecine si sunt de comparat cu realitatile din lumea greco-romana.
b. Despre modul de hranire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe cai deductive
si pe baza materialului descoperit, cateva idei. La nivelul starilor instarite, asa cum ne
arata descoperirile arheologice, hrana era complexa, abundenta, completata cu produse
rafinate din import (untdelemn, vin), regulata si obtinuta, in marea ei majoritate, prin
prelucrarea alimentelor de baza. Nevoile acestora erau asigurate printr-un comert activ cu
celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca si alte popoare, cunosteau tot felul de metode de
11
conservare indelungata a unor produse (uscare, afumare, folosirea sarii, inghetarea etc.)
si de pastrare a acestora (gropi arse, chiupuri si hambare pentru tot felul de graunte, vase
din lemn, ceramica sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinta, cum am vazut, avea
amenajata vatra pentru foc, folosit pentru gatit si incalzit. Multitudinea obiectelor din fier
(cutite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn si ceramica (linguri, stachini, oale etc.),
intregesc imaginea unei indeletniciri civilizate in acest sens. Starile mai nevoiase
(oamenii de rand) erau mult mai dependente de natura din acest punct de vedere, aspect
pastrat pana spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problema, hrana in sine era
dependenta de tipul de ocupatie al comunitatii respective, de sezon, de zona geografica
etc. Credem ca nu gresim daca afirmam ca hrana acestora era predominant de
provenienta animaliera, completata cu produse vegetale foarte diverse (culese din natura
indeosebi, dar si cultivate), ca gradul de prelucrare era modest si ca obtinerea acesteia era
ocupatia principala a tuturor membrilor familiei, fiecare in felul sau. Nu de putine ori
tentatia civilizatiei greco-romane i-a impins, si din acest motiv, daca nu exclusiv din
acest motiv, pe geto-daci la actiuni de prada la sudul Dunarii. Evident, cel mai greu,
pentru omul de rand era perioada de iarna.
c. Despre viata de familie a geto-dacilor stim putine lucruri. Familia lor, ca si la
alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala, in care
cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de moravuri si norme de viata jucau un
rol foarte important. In perioada la care ne referim, asa cum am vazut, incetase practica
mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De asemenea, sustin cei mai multi specialisti ai
perioadei, geto-dacii din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de doua pretioase
documente - Columna lui Traian si Trofeul de la Adamclisi, unde barbatii daco-geti sunt
infatisati cu cate o singura femeie. In moralitatea vietii de familie la geto-daci un rol
foarte important l-a avut sacerdotiul din timpul statului geto-dacic. De cresterea copiilor
mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita varsta, de educarea acestora
pentru viata se ocupau barbatii, in cazul baietilor, si mamele, in cazul fetelor. Era acesta,
in lipsa unuia organizat - scoala, ca si in cazul grecilor sau romanilor, sistemul
traditional, care s-a pastrat in societatea noastra pana in vremile contemporane, in mediul
rural inca cu valente deosebit de importante.
d. Imbracamintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile si
ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva piese de
argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se
poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi
pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu maneca lunga, care, probabil, se baga in
pantaloni, alta mai lunga, despicata in partile laterale si incheiata bord a bord pe piept,
incinsa pe talie cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe
deasupra purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce
o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe
cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de rand umblau descoperiti, dar
se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile purtau o tunica lunga pana la
pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste care puneau alta tunica mai scurta,
inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca. Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber.
Parul il aveau lung, pieptanat cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intrun coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri
de imbracaminte, cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe
(bratari spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile). Dincolo de
12
14
15
16
In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea
sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al
unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse
categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie
(societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi
si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru asi spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a
poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand.
Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de
exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai
stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei.
Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie
un posibil cadran solar (astrolab).
ARTA GETO-DACILOR
Oricine incearca sa abordeze subiectul referitor la arta geto-dacilor se izbeste de doua
aspecte importante. Primul aspect tine de dificultatea stabilirii originii anumitor elemente
manifestate in arta geto-dacilor , aspect care, la randu-i, este determinat de faptul ca
Dacia a fost o zona in care s-au incrucisat curente culturale si de civilizatie dintre cele
mai diverse. Al doilea aspect tine de saracia, cu mici exceptii, a vestigiilor si insemnarilor
referitoare la arta geto-dacilor. Actualmente nu stim nimic despre literatura religioasa,
poezia si dansurile lor populare, despre legendele istorice si muzica geto-dacilor, pe care,
ca orice popor, nu se poate sa nu le fi avut. Nu ne ramane, ca atare, decat sa restrangem
arta geto-dacilor la acele domenii despre care se poate spune ceva.
a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem, datorita
arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, in randurile urmatoare, la fortificatii
(arhitectura in fortificatiile geto-dacilor) si la arhitectura constructiilor cu caracter
religios (sacru).
Cele mai grandioase dintre constructiile geto-dacilor raman fortificatiile, unitare doar
in conceptia de amplasare pe teren, nu in privinta caracterului si a elementelor
constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat inaltimile de tip mamelon cu pante
repezi, legate de celelalte forme de relief prin sei inguste, usor de barat. Singura exceptie
o constituie fortificatia liniara de la Cioclovina-Ponorici menita sa inchida accesul
dinspre Tara Hategului spre Sermizegetusa. Ea este, de altfel, singura fortificatie de
baraj din zona capitalei dacilor si, alaturi de ceea de la Tapae, a doua cunoscuta in Dacia.
Celelalte fortificatii, in marea lor majoritate, sunt de tip circular, adica elementele de
fortificatie inconjurau partea superioara a mamelonului pe care sunt amplasate
Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificatiile circulare
materializeaza doua procedee diferite: unul traditional, in care elementele de fortificare
se adaptau configuratiei naturale a terenului, evitand, fara insa sa le excluda cu totul,
lucrarile de ,,corectare'' a terenului (Costesti-Cetatuie, Sarmizegetusa), altul preluat din
lumea elenistica tarzie, in care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample
lucrari de amenajare a terenului soldate cu aducerea la transee rectilinii a curbelor
naturale ale mamelonului.
Elementele de fortificare ale cetatilor sunt atat dintre cele traditionale (valurile,
17
palisadele simple, zidurile de pamant si lemn sau de piatra si lemn, si zidul din piatra
sumar fasonata si legata cu un liant din pamant amestecat cu apa), cat si dintre cele noi
aparute, din lumea greco-romana (zidul din piatra fasonata). Acest sistem de constructie
elenistic a fost adaptat la posibilitatile locale, prin utilizarea acelui murus Dacicus
(Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa). Din aceasta perspectiva
cetatile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat in lumea europeana din
afara Imperiului Roman si sunt, in acelasi timp, cele mai impunatoare fortificatii.
Efortul pentru construirea fortificatiilor este uimitor. Numai zidurile fortificatiei de
baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, insumeaza aproximativ 120.000 metri cubi
de piatra, luata toata de pe locul unde s-a ridicat fortificatia. La celelalte fortificatii din
zona capitalei, ca si pentru unele constructii civile si de cult, s-a utilizat calcarul exploatat
in cariera de la Magura Calanului. Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei,
operatiune executata in cariera, dar mai ales aducerea materialului litic in punctele alese
pentru a fi fortificate. Blocurile de piatra, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90
km, prin Valea Streiului si pe Paraul Luncanilor pentru Piatra Rosie, sau pe Mures si apoi
pe firul Apei Orasului pentru celelalte. Daca ar fi sa ne rezumam doar la constructiile din
piatra fasonata descoperite (investigate) pana acum in zona capitaliei Daciei si luand
pentru fortificatii dimensiuni minime la inaltimea zidurilor (5 m) si grosimea blocurilor
de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un total de circa 20.000 metri cubi . La toate aceste
dificultati trebuie adaugate cele legate de organizarea exploatarii, transportului si zidirii
acestor fortificatii. Orice bloc de piatra trebuia transportat cu precizie la locul destinat si
asezat exact la locul sau in zid, ceea ce presupunea ca nimic sa fie luat la voia
intamplarii. Dincolo de efortul in sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrari
foarte anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea
terasei a XI-a din zona sacra a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de metri
cubi de umplutura.
O problema viu discutata in trecut era cea referitoare la amploarea si originea
influentelor exercitate de civilizatiile vremii asupra celei geto-dacice. In domeniul
arhitecturii se manifesta, cu precadere, influentele greco-romane. Pe langa cele aratate
mai inainte, avem in vedere caramizile, tiglele si olanele cu forme si dimensiuni identice
celor din tinuturile pontice, dar confectionate in Dacia, la tuburile de teracota ale
conductelor de apa, la cisterna de la Costesti-Blidaru, la continuarea in caramida a
zidurilor de piatra ale turnurilor-locuinta, la drumurile pavate cu lespezi de piatra, la
scarile monumentale din piatra ecarisata, la sistemul a chicane de la unele intrari in
cetati, la planurile patrulatere ale unor cetati, la zidurile de terasa, la constructiile de tip
platforma din blocuri paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor
elemente, folosirea unor elemente traditionale, adaptarea preluarilor la posibilitatile si
gustul lor confera un caracter original arhitecturii civile si militare dacice.
Dintre constructiile cu caracter religios cele mai importante sunt sanctuarele,
adevarate temple ale antichitatii dacice. Aceste sanctuare sunt rectangulare, de tipul
aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit, si circulare, simple sau complexe. Din
totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul
aliniamentelor, iar 7 apartin celei de a doua categorii. In cadrul complexului de cetati
dacice din Muntii Sureanu, se gasesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare si 3
circulare.
18
Aceste edificii de cult erau amplasate, de regula, in afara incintei fortificatiei propriuzise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele constructive, bazele de
coloana in special, erau asezate direct pe stanca de pe terasa sau de pe fundatii realizate
prin saparea in umplutura terasei a unor lentile in forma de palnie si umplute succesiv cu
piatra de rau si argila, in vederea consolidarii terenului. Pe bazele de coloane din calcar
se ridicau apoi coloanele din lemn, care sustineau acoperisul templului, in doua ape, din
lemn si sindrila; in cazul bazelor din piatra de andezit, coloanele erau durate din acelasi
material.
Sanctuarele erau niste constructii impunatoare, adevarate edificii de cult de genul
templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la Sarmizegetusa
era format din 4 siruri a 15 coloane, asezate la distanta de 3,20 metri intre siruri si de
2,50 metri intre coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o constructie cu o lungime de
peste 35 de metri si o latime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane si o parte din coloana erau cuprinse, la vremea functionarii lacasurilor,
intr-un strat de umplutura din lut, care constituia, de fapt, nivelul de calcare, podeaua
edificiului respectiv. La intrarea in sanctuare erau platforme realizate in tehnica zidului
dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de calcare un placaj din lespezi de piatra, sau,
mai degraba, un paviment din lemn, ce se continua in partea dinspre sanctuar cu o treapta
de patrundere in interior.
19
Atat cat putem sti astazi despre arta geto-dacilor, unele lucruri ramanand ne
descoperite sau ne explicate, ne permite sa apreciem ca ea include foarte multe elemente
de imprumut sau care pot fi puse in analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Insa
aceste imprumuturi nu-i rapesc acesteia originalitatea. ''Ceea ce se poate afirma insa de
pe acum si nu va suferi niciodata o desmintire, sublinia H. Daicoviciu, e faptul ca dacogetii au creat o cultura spirituala demna de splendida lor civilizatie materiala'' .
***
Nu putem incheia acest subiect fara sa incercam macar un raspuns aproximativ la
intrebarea: care este locul culturii dacice in cultura romaneasca?
Intr-adevar, la aceasta intrebare nu se poate oferi decat un raspuns aproximativ. In
primul rand, asa cum am vazut, nu avem suficiente date despre viata populara a getodacilor, cum nici despre viata protoromaneasca (romaneasca timpurie), populara, la
randu-i, prin excelenta, nu avem date suficiente pentru a putea urmari firele unei
eventuale continuitati, preluari sau metamorfoze culturale. In al doilea rand, cultura este
un fenomen in continua evolutie, in dependenta de schimbarile generale sociale, ceea ce
face aproape imposibila urmarirea ''filoanelor'' culturale, in toate aspectele lor, pe o
adancime de timp (daca ea exista realmente) de peste doua mii de ani. Consideram ca
singurele elemente de cultura care dainuiesc de-a lungul istoriei unui popor sunt cele
populare (in sensul de folclorice). Este adevarat ca poporul roman are la baza
spiritualitatii sale mostenirea romana, dar elemente ale obiceiurilor bastinasilor trebuie sa
se fi pastrat in spiritualitatea romaneasca. Ca nu le putem pune in evidenta, aceasta e cu
totul altceva.
Deci, in concluzie, mostenirea geto-dacica este in primul rand de ordin etnic (daca
cititorul accepta o astfel de exprimare si daca se poate vorbi realmente de o astfel de
mostenire, de rolul ei, atunci cand se analizeaza cultura si civilizatia unui popor),
cuprinzand insa si anumite forme ale vietii populare.
Inapoi la partea I-a
Tezaurul de la Pietroasa si
printesa Khnumet (1914-- 1876 .e.n),
20
21
22
lucrurile de azi. Gustul pentru culoare, frumos, diversitate se poate rentlni n spatiul
traco-romn din Carpatii nordici pn la Marea Egee.
Trsturi de caracter, credinte, datini si obiceiuri se pot urmri n creatiile si
traditiile populare, n legi. Firea romnilor si a celor cu care suntem rude din stirpea
"gintei latine" se poate urmri n toat zona sudic a Europei. Nu ntmpltoare au fost
afinittile credintelor esenienilor de la Marea Moart si ale polistailor traci din zona
carpato-balcanic. ntre crucea trac si cea egiptean se pot stabili anumite relatii.
Herodot si Strabon ne informeaz c Zamolxis si Deceneu au umblat prin Egipt si
"nu ntmpltor" sunt doi Sfincsi - cel de la Gizeh si cel din Bucegi. Exist mari
asemnri ntre felul de a gndi al etruscilor italici si al tracilor balcanici.
"Misteriosii etrusci" cunoscuti sub numele de "ausoni" vor fi ntelesi mai bine dac
sunt analizate celelalte trei "ausonii" - din Balcani, Transilvania si Moldova. Tezaurul
de la Pietroasa reprezint modul de gndire al tracilor antici, legat de cele trei
momente importante din viata omului: nasterea, cstoria si moartea.
Tracii practicau incineratia, pentru ca prin foc trupul s se purifice total de pcatele
trupesti si sufletesti, cele pmntesti, cele fcute cu gndul, cu cuvntul, cu trupul, iar
sufletul astfel curat si eliberat s se nalte la Cer, la Zamolxis. Explicatia aceasta o
aflm de la Platon care face o serie de recomandri prietenului su Charmides.
"Closca cu puii de aur" ofer o verig din multele traditii si obiceiuri practicate de
tracii antici n memoria lui Terra Mater, Apollo Hyperboreul, al Pmntului Mam si
Cerului Tat, a legturilor dintre Cer si Pmnt, a legturilor dintre cele patru elemente
esentiale: Soare (Foc) ce d cldur si lumin, Pmnt ce asigur ncoltirea semintelor,
Apa si Aerul ce asigur Viata pe planeta noastr. nc din neolitic aceste patru element
au simbolizat, crucea de pe tblita rotund de la Trtria, cea de pe vasul neolitic de la
Cucuteni, crucea de pe oule rosii si numai dup aceea a venit credinta n crucea pe
care a fost rstignit Iisus Hristos. La baza tuturor credintelor popoarelor din lume st
oul cosmic. O traditie veche, la chinezi, este aceea c foloseau oule rosii cu dou mii
de ani nainte de Hristos. Egiptenii, persii, indienii, fenicienii si israelienii considerau
oul principiu al creatiei. n etno-astronomia mitic romn a existat constelatia Closca
cu pui, din care "steaua Destepttorul" corespunztoare Aldebaranului apartinea
"duhurilor rele" si rsrea la a 3-a cntare a cocosilor. O "closc" pzea "oule de aur"
din Muntii Apuseni.
ntre cele dou feluri de scriere era aceea c n timp ce tracii din Carpati "vorbeau si
scriau romneste", etruscii din Apenini sau cei din Lemnos aveau o limb mai greu de
nteles. Dac analizm chipurile umane desenate, pictate, modelate n aur ale tracilor,
dup nftisare sunt mult mai vechi, mai stngaci fcute, ndeosebi cele de pe Patera
cu figuri mitologice, din care remarcm statueta Terra Mater.
Tezaurul de la Pietroasa si printesa Khnumet de Gheorghe V.Crlan cuprinde un
Prolog, o Prefat, opt capitole: Cap.I - Istoricul descoperirii; Cap.II - Odiseea
Tezaurului de la Pietroasa; Cap.III - Compozitia Tezaurului de la Pietroasa; Cap.IV Descrierea pieselor Tezaurului de la Pietroasa; Cap.V - Cui a apartinut Tezaurul de la
Pietroasa; Cap.VI - Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor, nu vizigotilor, nici
ostrogotilor; Cap.VII - Alte dovezi c Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor din
Carpati; Cap.VIII - ncheiere - Closca cu pui - Simbolul Familiei sacre; Epilog
"Closca cu puii de aur a apartinut traco-romnilor"; rezumat n limbile francez,
englez, german si italian si bibliografie pe capitole n ordine alfabetic a autorilor,
plus erat, 11 planse si 5 hrti, precum si 130 pagini. Cartea are format A4 si este
tiprit pe o hrtie de o calitate excelent avnd o tinut grafic deosebit. Fiecare
capitol este nsotit de un "Motto" din opera lui Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu,
Mihail Gr. Romascanu, D.M. Pippidi, Pavel Corut, iar Mihai Eminescu, Dimitrie
Gusti, N.Iorga, Dimitrie Bolintineanu. Grigore Vieru.
Autorul nchin aceast carte /Lui Ion si Doina Aldea Teodorovici,/ lui Ilascu si
camarazilor si de suferint.../ Romnilor de ieri, de azi si de mine,/ de pretutindeni,
oriunde s-ar afla.../ Aromnilor balcanici, pstrtori de legi si datini,/ Purttori ai
limbii strbune prin pdurile de pini/ n Balcani, Rodopi, Dinarici sau n Pind../ Lui
Dorina erbnescu si tuturor/ Nemplinitelor iubiri.../ Alturi de Printesele Khnumet si
Ita/ i bunii si printi Amenemhet al II-lea/ i ntreaga Dinastie a XII-a (1976 - 1793
.Hr.)/ ntregului neam romnesc/ A crui istorie se ntinde/ De-a lungul celor 1 milion
si 2000 de ani.../ Pe nimeni s nu-i uitm/ Romni si neromni/ Dar pmnteni/ Ce-si
dorm somnul de veci/ Sub brazda din poieni.../ Tuturor,// Cu drag,/ Gh.C./
Coperta I apartine autorului fiind reprodus dup cartea lui Al.Odobescu si
reprezint "Tezaurul de la Pietroasa". Coperta a IV-a cuprinde un citat din Cezar
Bolliac din "Trompeta Carpatilor", 1871. De asemenea, sunt prezente imagini color ce
reprezint: "Cosuletul dodecagonal, vedere lateral", "Fibula mare", "Colanul cu
balama", "Patera cu figuri" si "Coroana printesei Khnumet". Interiorul copertei a II-a
cuprinde aspecte foto color ce se refer la: "Templu Mortilor cu Snefru din Dahshur",
"Complexul mortuar a lui Mentuhotep al II-lea din depresiunea Deir el-Bahari",
"Piramida lui Amenemhat al III-lea din Dahshur" - 25 km sud de Gizeh, si "Piramidele
din Hawara si Illahun". Coperta a III-a ne prezint aspecte foto celor ce fac o paralel
ntre "Colanul cu balama", "Tezaurul de la Hinova - Tr.Severin. Brtri manson
(sec.XIV - XII .Hr.)" si "Colierele printesei Khnumet, fiica lui Amenemhet al II-lea
(1914-1876 .Hr.)", "Colierul si Coronita printesei Khnumet" si "Brtri din mrgele
ale printeselor egiptene".
24
a adus riul din nou in albia lui. Tot cu prizonierii a pus in siguranta, in pesteri, vesminte si
alte lucruri mai putin pretioase. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele
intimplate, a fost luat prizonier si a dat in vileag toate acestea". Nicolae Iorga afirma ca
"Monarhul dac... in ultimul adapost de munte, dupa ce ascunse in pesteri o parte din
comorile mult timp adunate, intinse masa din urma singurilor sai tovarasi".
26
Comorile dacilor
Prada luata de imparatul Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a uimit lumea romana.
Faptul a fost consemnat si comentat in mai multe lucrari ale istoricilor antichitatii.
Avutiile Daciei lui Decebal vor fi evocate insa nu numai in documentele secolelor ce au
urmat cuceririi Daciei, ci si in operele unor umanisti transilvani, 15 secole de la
purcederea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac, convoi
pe care-l vedem infatisat intr-una din metopele Columnei triumfale, inaltate in Forum. A
fost acel spolium fara seaman in veac. Spolium, prada de razboi, cuprindea fara indoiala,
pe lnga sloiuri", pepitele mari de aur nativ, si numeroase monede batute in oficinele
romane. Cu trei secole mai inainte ca Traian sa fi cucerit teritoriile geto-dacice aflate la
nord de Istru, monedele Republicii si ale Cezarilor patrunsesera adnc in Dacia,
circulatia lor fiind relativ intensa in secolul marcat de opera civilizatoare a regilor
Burebista si Decebal. Desigur ca in spolium se mai aflau lingouri de aur in forma de
vrf de sageata, cum sunt cele descoperite in secolul nostru de arheologi in aria
pamnturilor dacice. Prazile luate de la bastarnii si celtii cu care dacii si -au incrucisat
armele imbogatisera tezaurul. Se aflau poate si coifuri de aur, cum este cel descoperit la
Poiana-Cotofanesti, cupe rituale si tavi decorate cu mestesugite reliefuri evocnd
universul mitic al Helladei lucrate de argintarii si orfaurarii din Thasos Histria, Olbia,
Apollonia... Se vor fi adunat laolalta in chiupuri de lut ars, argintul drahmelor oraselor
cetati de pe tarmurile Pomului Enxin, asa cum ne sugereaza numeroasei tezaure
descoperite in aria geto-dacca. Monedele polisurilor Marii Negre, dupa cum releva
documentele arheologice, au ajuns pna in castelele intarite din muntii Orastiei, la
Costesti, bunaoara.
27
Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, relateaza ca Traian a luat ca prada din
tara getilor 5.000.000 livre de aur si indoitul acestei cantitati in argint, fara a mai socoti
vasele de nepretuita valoare", turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Lydus il
citeaza in aceasta ordine de idei pe Criton, care povesteste, in lucrarea Getica",
desfasurarea razboaielor purtate de Roma pe pamntul dacic. Lui Criton, care a
participat la campaniile conduse de Traian, fiind martor direct al celor petrecute, ii
putem acorda credit in multe privinte; Ct priveste insa cifrele amintite, istoricii releva
ca ele sunt exagerate. Specialisti de prestigiu european, ca istoricul francez Jerome
Carcopino, apreciaza ca metalul nobil luat prada nu insuma mai mult de 165.000
kilograme de aur si 330.000 kilograme de argint. Desi reductia este mare, cantitatea de
metal pretios ramne totusi considerabila, uriasa chiar in raport cu disponibilitatile de
aur si argint ale Imperiului in acel timp. Faptul ca prada luata de catre legiunile
biruitoare a fost imensa - si in acest sens toate izvoarele literare sunt de acord - o
demonstreaza maretele edificii publice care au fost inaltate la Roma si in alte zari ale
imperiului in anii imediat urmatori cuceririi Daciei. S-au construit temple si apeducte,
forul ce poarta numele invingatorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu
aur... Inscriptii in piatra mentioneaza cu staruinta ca toate acestea din avutia dacilor
invinsi au fost facute". In acest timp se va dura la Dunarea de Jos templul inchinat lui
Mars ultor - Marte razbunatorul - si monumentul Trophaeum Traiani. Anul 106 va
ramne adnc intiparit in amintirea romanilor acelui secol: Cezarul hotaraste suprimarea
tuturor darilor si - mai mult dect puteau visa cetatenii Romei - fiecare cap de familie
primeste 650 de dinari spre a se simti partas la marea victorie. saptesprezece saptamni
in sir au durat jocurile in circuri, 10.000 de gladiatori infruntndu-se cu arma in mna,
Aceasta imensa cheltuiala se produce dupa ce, cu putina vreme inainte de a se incheia
campania in Dacia, se instituise o comisie de notabili in vederea stabilirii unor masuri de
severe economii, tezaurul imperiului fiind aproape sleit. Afluxul de metal nobil survenit
insa in 106 a fost att de important, inct s-a produs o scadere vertiginoasa a cursului
28
aurului. Introdus masiv pe piata, aurul Daciei a micsorat cu o zecime pretul lui in tot
imperiul, unii autori sustinnd ca scaderea cursului a fost chiar si mai sensibila.
LNA DE AUR AICI S-A AFLAT
Ar fi putut furniza minele Daciei o att de importanta cantitate de metal nobil?
Acceptnd valorile aproximate de Jerome Carcopino se pune problema ce masa de roca
ar fi trebuit excavata pentru a obtine o asemenea considerabila productie. Calculele
facute de Ovidiu Maicru releva ca pentru a fi extrase 165.000 kilograme de aur este
necesar sa fie excavate 33.000.000 tone de roca, in conditiile in care minereul este bogat
(zece grame de metal nobil la fiecare tona) si considerndu-se ca ar putea fi recuperat
50% din aurul continut - marja maxima tinnd seama de tehnologia epocii respective.
Dar pentru a extrage o asemenea masa de roca era necesar sa se sape in munte
numeroase galerii care ar fi insumat nu mai putin de 11.000 kilometri... Evident, cifra
uriasa nu corespunde cu potentialul minelor dacice. Atunci? Este exagerata evaluarea
facuta de Carcopino? Se pare ca nu. Calculele sale au cstigat aprobarea majoritatii
oamenilor de stiinta. Sunt istorici care apreciaza chiar ca savantul francez a fost excesiv
de prudent in socotelile sale, metalul nobil luat ca prada de Traian insumnd valori mult
superioare. De buna seama insa, majoritatea aurului nu provenea din extractia miniera,
ci din prelucrarea nisipurilor aurifere. Rurile ce-si purtau la vale apele din Muntii
Apuseni, din Carpatii Olteniei si din muntii Sebesului constituiau bogate surse de aur
aluvionar. Cu mult inainte de pragul primului mileniu al erei noastre, oamenii bastinasi
culegeau graunciorii stralucitori din apele repezi ale rului intr-o tesatura flocoasa din
lna de oaie, practica folosita nu numai in Colchida miturilor helladice si aici, in inima
muntilor dacici, de unde, - potrivit ipotezei lui Nicolae Densusianu - s-a pornit firul
fermecatoarei legende a Lnii-de-Aur. Specialisti avizati apreciaza ca rurile Daciei
puteau asigura, anual, intre 15.000 si 20.000 de kilograme de metal pretios... Autoritatea
statala, probabil, colecta si tezauriza o buna parte din aurul obtinut prin spalarea
aluviunilor si prin exploatarea minelor. Acumularile realizate numai in decursul ctorva
decenii egaleaza asadar cifrele avansate de Jerome Carcopino. Uriasa cantitate de metal
nobil nu poate fi deci dect rezultanta unei indelungate acumulari. O buna parte din
acest aur si din acest argint venea din gloriosul timp al regelui Burebista care, unind sub
crmuirea sa toate triburile geto-dacice pe la sfrsitul primei jumatati a secolului I i.e.n.,
isi exercita autoritatea asupra unui spatiu considerabil, ce se intindea de la Carpatii
septentrionali pna in tinuturile strabatute de cursul mijlociu al Dunarii. Un asemenea
puternic stat, ce-si avea inima in fortareata Carpatilor, in arcul carora se afla unul din
marile filoane de aur ale.antichitatii, putuse acumula o mare cantitate de metal pretios.
Tezaure descoperite de arheologi pe teritoriul Daciei antice ne aduc informatii
pretioase: capeteniile geto-dace detineau obiecte de aur maiestrit lucrate inca din
secolele al Vl-Iea si al III-lea ien - coifuri si mnere de sabie, cratere si cupe, precum si
splendide ornamente destinate impodobirii harnasamentului. Cea mai pretioasa parte a
prazii luate din Carpatii dacilor a fost gasita de romani in tainitele palatului-fortreata
durat pe inalta terasa a Sarmizegetusei. Este plauzibil sa fi fost apoi jefuite si cetatuile
din munti, resedinte ale puternicilor tarabostes locali; acele cetati inzidite cu muntii"
ale caror temeiuri staruie si azi: Costesti, Cplna, Blidaru.
Iata ce spune, referindu-se la rolul politic si economic ce-l detineau in epoca aceste
29
30
ca har al artei cu care era investit metalul lucrat, privind graitoarele martore ale acelui
timp ce s-au pastrat in neodihna pamntului getic: gratioasa cupa cu toarte elegant
aurite, una din superbele piese ale tezaurului din Sncraieni, masivele bratari din argint
multispiralate, aduse la lumina in vatra transilvana, cingatorile de la Gusterita-Sibiu,
elegantul lant de argint cu pandantiv gladioloform din tezaurul descoperit la Merii Goala
(Teleorman), ori pavezele de parada decorate cu reliefuri, cum e bunaoara scutul adus la
lumina la Piatra Rosie (in hotarul comunei Bosorod, jud. Hunedoara). Timpul le-a rapit
poate din stralucirea initiala, dar le-a lasat intacta capacitatea de a evoca evurile
pierdute, trasaturile elocvente ale unei arte viguroase si originale.
fiare ca furii si cercetati cu cazne din porunca eminentei sale cardinalul Manuzzi",
unul din puternicii feudali din Transilvania acelui veac; monezile, toate, le-au fost
confiscate, comoara fiind insusita fara sfiala de catre inaltul prelat. stiri despre cele
intmplate au ajuns pna la curtea imperiala.
Ferdinand de Habsburg, nelinistit de influenta pe care o exercita cardinalul si teama
fiindu-i de uneltirile acestuia, a trimis un om de incredere, pe generalul Castaldi, pentru
ca sa ia in cercetare acele intmplari de necrezut". Averile gasite de soldatii lui
Castaldi in ascunzatorii castelului de la Gherla, una din resedintele cardinalului
Manuzzi-dupa cum relateaza pe larg Wolfgang Bethlen - erai; impresionante: pe lnga
250.000 monede de aur s-au mai afla 870 funti de aur nelucrat, precum si vreo 20 funti
de sloi de aur"... si mai mare a fost depozitul de argint: 1.850 de funti, dintre care o
treime turnata in lingouri. Nu mai socotim mobila; aurita aduse de la Viena si Pari,
oglinzile venetiene, panopliile- de arme incrustate cu argint si sidef, covoarele de
Ispahan, Tebriz si Siraz, cej trei sute de cai arabesti si semetele castele. ~ stiind ca un
funt reprezinta in sistemul actual de masurare 636 grame, iar greutatea unui galben era
de circa 5 grame, putem socoti ca numai in acest castel erau depozitate metale pretioase
insumnd cu aproximatie 3.000 kilograme. Dar o asemenea acumulare de aur si bunuri
nu poate fi explicata neaparat prin descoperirea unei fabuloase comori. Este plauzibila si
o alta sursa: spolierea multimii de catre marele feudal care era cardinalul Manuzzi si
dijmuirea" - fatisa sau pe cai ocolite - a nobililor ce depindeau de dubla sa autoritate,
ecleziastica si politica. Procednd . la confiscarea averilor cardinalului, Castaldi nu
actiona ca un jefuitor. El a dat socoteala suveranului sau, Ferdinard de Habsburg,
raportnd ce anume a gasit in castelele cardinalului transilvan, a carui bogatie si putere
creasera temeri chiar si regelui. Informatiile furnizate , de relatarea umanistului
transilvan, Lazius, prin 1543, au ajuns la noi datorita lui Gheorghe Sincai, istoricul
transilvan, care-l citeaza pe carturarul medieval in Hronicul Romnilor, lucrare ce a
vazut lumina tiparului in 1883. Cronicarii medievali retinnd din gura lumii"
intmplarea petrecuta in valea Streiului o leaga artificial de -firul povestirilor istoricului
Dion Cassius privitoare la infruntarile daco-romane incheiate prin victoria lui Traian.
Decebal - istoriseste Dion Cassius - vaznd ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe cale
sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in minile romanilor atta aur si argint agonisi,
hotari sa-1 ascunda in asa fel inct sa nu poata fi gasit de adversari. El alese pe cei mai
puternici dintre sclavi si-i indruma sa abata apele rului Sargetia; cnd matca rului fu
secata, sclavii sapara o groapa adnca, intr-un anume loc, cu chibzuiala ales, unde au
fost ingramadite avutiile purtate pna acolo. Apoi groapa s-a astupat cu pamnt, iar
deasupra a fost asternuta o patura grea de piatra. Dupa care inturnndu-se apele acelui
ru in matca lor dintotdeauna, nu a mai ramas nici un semn al celor intmplate. O alta
parte a pretioaselor sarcini scoase in taina din cetate au fost bine ascunse in pesteri,
stiute doar de putini. Cnd toate cte au fost poruncite de Decebal s-au savrsit cu bine,
spre a feri comorile de primejdiile viitorului, slujitorii folositi pentru a duce pna la
capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii. si nu s-ar fi stiut niciodata nimic despre
cele petrecute pe firul Sargetiei -va arata Dion Cassius - daca Bicilis, un tovaras de arme
al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit taina pentru a i se cruta
viata. Scenariul nu-i rau intocmit si conflictele schitate ritmeaza dramatic evenimentul
relatat;, are un singur pacat: nu~i original. Un alt istoric, Diodor din Sicilia, va relata
firul acestor intmplari, in alt context, in alte coordonate temporale si spatiale, in
relatarea lui Diodor, eroul intmplarii e Eudeleon, capetenia paeonilor, semintie din
32
antica Macedonie, iar rul ce tainuieste tezaurul se numeste Sargentia. intruct Dion
Cassius si-a intocmit istoria" in secolul al II-lea e.n., iar Diodor isi scrie relatarile in
secolului I i.e.n., este limpede ca primul s-a inspirat din opera sicilianului, pentru a da
mai mult relief si culoare relatarilor sale. Sargetia, cu rezonantele sale apropiate de
Getia, cum mai era cunoscuta tara dacilor, i-a inspirat si numele inexistentului ru
Sargentia. Lui Dion Cassius i-a placut stratagema folosita de Eudeleon, pe care a
socotit-o demna de istetimea regelui get, istoricul roman nutrea o sincera admiratie fata
de Decebal. O marturisesc culorile vii ale portretului ce-i face: priceput in ale
razboiului si iscusit la fapta, stiind cnd sa navaleasca si cnd sa se retraga, mester a
intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu
bine dintr-o infrngere..."
O ingenioasa rezolvare ca cea povestita de Diodor rimeaza cu virtutiile spirituale
ale regelui Decebal. si istoricul latin a colorat cu aceasta intmplare, inchipuita pe dentregul, amintita pagina din istoria" sa. Nu 1-a infiorat nici o clipa gndul ca
nevinovatul sau imprumut va avea implicatii dupa saptesprezece secole si chiar mai
trziu. Descoperirea intr-o ascunzatoare de pe malul rului Strei a attor mii de galbeni
i-a determinat pe umanistii transilvani amintiti sa identifice acel modest afluent al
Muresului cu scornita apa Sargetia pomenita de Dion Cassius. Prin aceasta nejustificata
extrapolare, ei ajung la concluzia fantezista ca avutiile aflate de naierii mureseni in valea
Streiului nu sunt dect o parte a marelui tezaur al regelui Decebal. Au trecut de atunci
secole. Timp indelungat, in care generatii de istorici, geografi si lingvisti, cercetnd
documentele ator arhive si orizoturile arheologice, n-au putut descoperi nici nu element
concret care sa pledeze in favoarea unei asemenea identificari. Orcum, faptul ca intre
radacinile arborelui pravalit s-a gasit o ispititoare comoara nu poare fi inlaturat din
discutie. Cnd, in ce imprejurari si cine anume a intocmit o asemenea ascunzatoare, e
greu de spus. Cert e faptul ca multimea de guldeni", pe care o evoca scrierile
medievale, cuprinde si monede batute in aur dacic. Cum se infatisau simbolurile si
siglele acestor piese? Umanistul Mathesius Sarepta ofera referiri nu numai asupra
obrsiei, ci si a vechimii lor. Carturarul, mentionnd ca a avut acei galbeni in fata
ochilor", descrie sugestiv caracteristicile monedelor; pe avers - o pasare Phoenix cu
aripile desfacute, iar pe revers trei figurine" si inscriptia Koson. Scrierea lui Sarepta,
intocmita in anul 1554, ne aduce o prima marturie despre acest enigmatic personaj cu
care ne vom mai intlni in paginile de fata. Dintr-un erudit studiu dedicat de numismata
Judita Winkler acestor monede antice aflam ca asemenea piese strnisera interesul
ilustrului Erasmus din Rotterdam; ele se afla citate si in lucrarile unor carturari
transilvani, ca de pilda intr-o lucrare a umanistului Stefan Zamozius tiparita la Padova,
pe la sfrsitul secolului al XVI-lea.
CINE E KOSON?
Cine este oare acest Koson, care isi bate banii in aur curat si-si are inscris pe ei
numele cu caractere elenesti? Ce simbolizeaza vulturul ce tine o coroana in gheare imagine ce apare pe toate monedele de acest tip descoperite pna in prezent? O vreme,
ipotezele au plutit in gol, datorita precarelor izvoare documentare referitoare la perioada
istorica in care circula aurul batut de dinastul enigmatic. Sa fi fost emisi acesti aureos in
centre greco-romane din Etruria sau Bithinia? Ori in monetaria vreunei cetati eline din
partile Pontului? Asemenea ipoteze au fost inlaturate, pe masura ce in orizontul
cercetarii s-au infatisat, grupate, o serie de date ce proiectau o lumina revelatoare. S-a
33
stabilit astfel ca monedele Koson sunt imitate dupa monede ale Cetatii Eterne: a fost luat
ca model un denar roman emis in anii 43-42 i.e.n. de catre Quintus Caius Brutus,
moneda ce purta pe una din fete aceeasi imagine - un senator flancat de doi lictori - pe
care o regasim pe reversul monedelor descoperite in Transilvania. Acestea din urma se
infatiseaza in doua variante: una in care legenda este redata corect, alta in care inscriptia
este stilizata, semn ca cel ce batea moneda nu intelegea sensul ei. Fenomenul este
caracteristic pentru emisiunile monetariilor geto-dacice din perioada anterioara lui
Burebista si chiar din deceniile urmatoare. Exista premise puternice care indreptatesc
concluzia ca piesele de aur cu legenda amintita au fost emise de un rege dac, Koson,
care si-a exercitat autoritatea in perioada urmatoare destramarii regatului unitar inchegat
de Burebista. Aceasta identificare are ca suport si un text al istoricului Suetonius. in
relatarea sa privind Viata celor doisprezece cezari", istoricul latin pomeneste de faptul
ca imparatul August a fost invinuit ca planuia sa faca o alianta de snge cu regele
getilor, Cotiso. S-a stabilit, cercetndu-se mai vechi manuscrise ale relatarii, ca initial
capetenia geta era numita de catre Suetonius pe adevaratul nume, Koson. Urmarind
repartitia geografica a locurilor unde au fost descoperite tezaure alcatuite din monede
sau piese izolate de acest tip, constatam ca densitatea maxima se inregistreaza in aria
cetatilor dacice orastiene, zona unde isi avea, probabil, resedinta getul Koson-Cotiso, a
carui prietenie vroia sa si-o cstige chiar August, conducatorul celui mai puternic stat al
lumii din pragul erei noastre. Aurul lui Koson va strni iar vechile si, de ce sa nu
recunoastem, captivantele povesti despre comorile tainuite ale regelui Decebal. O astfel
de descoperire s-a produs tot in valea Streiului, in primii ani ai secolului al XlX-lea. Pe
dealul Aninisului, pe la inceputul toamnei lui 1803, un bietandru, Ilisie pe nume, tot
sfredelind pamntul cu un toiegel, a scos la iveala din pamnt un galben".
Tatal sau, Arimie Popa, chemat de fecior, a inceput sa sape sub bolta de frunzis a
unui fag b!rnv unde copilul descoperise moneda. Rvna i-a fost rasplatita, intr-o
singura noapte, ferindu-se de ochi iscoditori, a izbutit sa adune in caciula o avere: 246
de galbeni. Ostenind cu sapa in noptile urmatoare, in acelasi norocos colt de padure,
Arimie - nume de poveste! - a mai aflat in ascunzis un numar de galbeni, aproape intreit
ct adunase prima oara. Cnd sa plece, a vazut, s u i s-a nazarit ca vede, itindu-se printre
tufarisuri chipul i nui vecin ce-1 pndea. Ce gnd s-o fi iscat atunci in mintea lui
Arimie? E greu de stiut. Fapt e ca a doua zi, vrnd poate sa preintmpine denuntul, a
luat drumul Albei pentru a preda stapnirii o parte din galbenii descoperiti pe dealul
Aninisului. Restul aurului i-a ascuns in loc ferit si nimeni nu a mai ijtiut ce soarta a avut
banetul. Ametioarea -este despre omoara descoperita de Ilisie porcarul s-a raspndit ca
focul prin porumbistele uscate, infierbntnd mintile oamenilor din mai toate satele
megiese. Multi barbati si-au lasat atunci plugul in tarina si, fara a-si lua macar merinde,
au plecat sa sape intre fagii si aninii de pe dealuri. Unii au fost norocosi, ca preotul din
Vlcelele-Bune, care, tot scormonind cu sapaliga pamntul padurii, a dat peste o ulcica
in care se aflau patru sute de galbeni, galbeni tra zimti, purtnd pe una din fete
imaginea unui hultan cu aripile deschise, parca vroind a-si lua zborul. Vnatori de
comori au aparut cu zecile, cu sutele. O gazeta din acel timp, evocnd amploarea
puhoiului de oameni ce invadase padurea, arata ca se adunase multime cum numai la
blci se inghesuie lumea. Trgoveti, fete bisericesti, ciobani si tarani desculti ce batusera
calc lunga pna la. Ocolisul Mic. Ei veneau din sate departate, vuind de ametitoarea
stire muntii Orastiei si Hategul tot..." Un carbunar, originar pare-se din Sibisel, a fost
mai daruit de noroc dect toti ceilalti: el a descoperit, in alt loc, un tezaur alcatuit din
aproape o mie de guldeni" - de fapt monede dacice, dintre care multe purtau acelasi
34
simbol, vulturul, precum si legenda Koson scrisa cu caractere grecesti. Dupa cum au
mai fost si alti sateni care, tot sapnd la intmplare - cei mai multi pe culmile Gradistei
Muncelului - au descoperit fie arginti, fie monede dacice batute in aur.
Intr-una din cetatile din muntii Orastiei, unde se crede ca au gasit romanii
Comoara lui Decebal", in ultimele patru secole au fost aduse la lumina mai multe
tezaure importante. Unul, alcatuit din cteva mii de monede de aur si o seama de obiecte
de podoaba, a fost descoperit in 1543. Alte doua - in prima decada a secolului al XlXlea. Acestea din urma, potrivit documentelor ce fac referire la descoperirea lor,
cuprindeau 2.143 monede de aur. O parte din tezaur a fost preluata de monetaria
imperiala din Alba lulia si - e greu de crezut, dar asa s-a intmplat! - anticele monede au
fost transformate in lingouri. Printre ele se aflau piese de o deosebita valoare istorica si
numismatica; purtnd numele enigmaticului Koson. Daca insemnam pe harta locurile
unde au fost descoperite tezaure cuprinznd fie monede Koson, fie sloiuri" de aur si
argint, constatam ca ele se inscriu intr-un cerc cu o raza de circa 25 kilometri, in
perimetrul respectiv se includ o parte din muntii Orastiei, antica cetate a dacilor,
Sarmizegetusa, si un lung segment din cursul Strdului. Monede cu aceeasi legenda au
fost aduse la lumina, de asemenea, in hotarul comunelor trnavene Cezma si Axente
Sever, precum si in Oltenia si Banat. In ce imprejurare si cnd au fost incredintate pazei
pamntului aceste comori? Istoricii nu se pot pronunta inca. Pe de o parte, fiindca pna
in prezent nu exista alte referinte documentare despre dinastul dac, pe de alta parte
fiindca, in covrsitoare majoritate a cazurilor, tezaurele au fost gasite mai mult sau mai
putin intmplator, vnatorii de comori tainuind fie locul descoperirii, fie cantitatea reala
a monedelor si podoabelor, de aur descoperite. Cum nu a fost semnalata nicaieri
prezenta conexa si a altor monede ulterioare, ca data de emisie, celor batute de urmasul
lui Burebista, este de presupus ca miile de monede tip Koson au fost ascunse in vremuri
tulburi, cu mult inainte de a se fi dezlantuit razboiul final intre Nerva Traian si Decebal.
Legenda calatoare prin milenii cu privire la comorile ascunse ale regelui Decebal a jucat
un rol neasteptat, forta ei mobilizatoare prilejuind o extraordinara descoperire.
Sapaturile faute pe muncelul Gradistii de catre cautatorii de comori au avut darul de a
deschide o prima poarta cercetarilor stiintifice ce au urmat in cuprinsul muntilor
Orastiei. Nimeni nu banuise pna atunci ca sub radacinile arborilor multiseculari
dormea, acoperita de timp, o straveche si neasemuita zidire, a carei revenire sub soare
va lumina puternic timpul cnd sub cerul getic se inaltau, cu minunata stiinta, edificii de
piatra de asemenea amploare, inct cronicarii acelor vremi spuneau ca oamenii
Carpatilor, dacii zidesc muntii".
Arheologii au nlaturat tarna ce s-a tot cernut la Gradistea Muncelului, descoperind
Sarmizegetusa dacilor. Multe generatii de cercetatori si-au investit viata si efortul
inteligent pna cnd s-au deslusit toate zidirile - fortificatii uriase, palisade de piatra,
vaste terase taiate in stnca vie, intarite cu blocuri de calcar si andezita temeinic
ingemanate, sanctuare a caror constructie nu numai ca vadeste o viziune originala, dar
prin particularitatile ei a oferit si ofera inca istoricilor, matematicienilor si astronomilor
un vast registru de studii, ca si temeiuri pentru o seama de interesante ipoteze.
35