Etica lui Kant Intemeierea metafizicii moravurilor

Legile naturii constituie fizica

Legile libertatii const. Etica sau doctrina moravurilor

Logica nu are o parte empirica.

Filosofia naturala si cea morala au partile lor empirice.
Filosofia naturala trebuie sa determine legile naturii. (conform carora se intampla
totul)
Filosofia morala trebuie sa determine legile vointei omului.(conform carora
trebuie sa se intample totul)
Filosofia care isi bazeaza teoriile exclusiv pe principii a priori se numeste filosofie
pura.
Daca filosofia pura e doar formala, se numeste LOGICA, iar daca este limitata
doar la obiecte det. Ale intelectului , METAFIZICA. => dubla metafizica ( a naturii
si a moravurilor )
Partea empirica a filosofiei moravurilor = antropologie practica
Partea rationnala propriu-zis = morala
Fara vointa buna talentele spiritului,darurile fericirii si fericirea in general sunt
predispuse la a deveni daunatoare. Astfel ca vointa buna este primordiala eticii.
Ex : bunastare, curaj, sanatate etc
Toate caracteristicile au nevoie sa fie fondate pe buna vointa pentru a putea fi
morale. Acestea nu pot fi neconditionat morale in absenta bunei vointe.
Ex : pasiunea exista si la un raufacator, dar imbracata in vointa rea, abominabil
Vointa buna este buna in sine si este considera mai buna decat tot ce ar putea fi
realizat prin ea.
Adica chiar si daca nu poti face nimic cu ea,din anumite cauze, simplul fapt ca ea
exista este mai presus decat orice. In alte cuvinte , vorba : intentia conteaza
poate fi transpusa in etica kantiana in : Vointa conteaza. Si mai mult de atat, a
avea vointa conteaza chiar daca aceasta nu a fost pusa in practica din anumite
motive imbatabile. Utilitatea sau inutilitate nu pot adauga, nici scadea ceva
acestei valori.
Trebuie utilizata , nu recomandata (trimitere la andrei plesu care ne spunea ca
sfaturile nu sunt o metoda de a fi morali)
Prin instinct s-ar infaptui mult mai bine anumite actiuni decat prin ratiune .
Pentru fiecare actiune este nevoie de un organ adecvat scopului ei. Ex : daca
scopul naturii ar fi conservarea si aceasta ar alege ratiunea ca organ pt ducerea

la indeplinire al scopului ei, ar fi o alegere proasta, deoarece acest scop ar fi mult

mai bine infaptuit prin instinct, decat prin ratiune.

Un alt exemplu in acest sens ar putea fi omul al carui scop este sa-si dezvolte
cunostintele de baze. Astfel, daca pentru aceasta actiune omul in cauza ar alege
drept organ instinctul, nu si-ar putea duce la indeplinire scopul. In schimb, cu
ajutorul ratiunii, ar putea oricand sa isi infaptuiasca actiunea si sa ajunga la
scopul dorit.
Celor versati in ratiune li se naste un anumit grad de misologie. Deoarece la
sfarsit tind sa ii invidieze pe oamenii de rand, aplicand faimosul citat : Ignorance
is bliss.
Ratiunea serveste un alt scop decat vointei bune. Ea insasi creeaza vointa cu
privire la satisfacerea trebuintelor noastre , care sunt inmultite tot de ratiune.
Binele suprem, fericirea (poate , in alte cuvinte) nu poate fi atins in aceasta viata
scurta si pamanteana, mai ales datorita faptului ca ratiunea isi vede menirea in
intemeierea vointei bune, iar daca reuseste, va simti o satisfactie. Iar cum ceea
ce este facut din numai si numai vointa buna, trebuie sa nu aduca satisfactie , ci
sa fie total dezinteresat, aceasta satisfactie adusa ratiunii ne impiedica sa
atingem binele suprem, ne limiteaza sau ne anuleaza aceasta sansa atribuita prin
capacitatea de a avea o vointa buna si pura.
Datoria trebuie sa vina nemijlocita si fara interese egoiste. Ex : bacanul.
Ex 2; a-ti conserva viata = datorie. Oamenii isi conserva viata CONFORM datoriei
si nu DIN datorie. Din datorie este atunci cand omul este bolnav sau duce o viata
rea , dar cu toate acestea el si-o conserva fara a o iubi, nu din inclinatie sau
frica, ci din datorie. Astfel exista un continut moral.
La fel cu oamenii care fac fericiti alti oameni si se bucura ca i-au facut fericiti.
Acest lucru, cu toate ca este conform datoriei, nu este din datorie, ci pentru o
satisfactie personala, asadar nu pot fi gasite elemente cu valoare morala.
A face binele nu din inclinatie, ci din datorie. Ex : filantrop. Cand nu mai gaseste
satisfactia de a fi un om bun, cand toate ii merg prost, si este depresiv, intr-o
parte neagra a vietii sale, dar el totusi isi smulge din suflet si continua cu
actiunile sale filantropice, atunci putem spune ca a facut-o din datorie si astfel,
actiunile sale au valoare morala.
Referinta la pasaje din Scriptura. A iubi pe dusmanul nostru => iubirea este
facuta din datorie, fara a avea vreo inclinatie egoista pentru a face acest lucru, el
devenind astfel moral.
Atunci cand facem ceva din datorie, valoarea morala a actiunii sta in maxima
dupa care este determinata si nu de scopul care trebuie atins prin ea. Cu alte
cuvinte, o actiune morala isi va castiga aceasta caracteristica doar daca nu
urmarim nimic altceva decat infaptuirea bunei vointe lipsita de orice inclinatie
egoista sau interes. Facem ceva din datoria de a o face si nu din alte motive.
Este asadar, principiul vointei si nu rezultatul acesteia ( ca in utilitarism, am
putea spune)

Deoarece a fi determinat sa actionezi din inclinatie distruge posibilitatea

moralitatii actiunii tale, singurul determinant adecvat, in kantianism, este legea,
respectul pur pentru lege, care nu este vazut drept o inclinatie sau o motivatie
egoista.
Trebuie sa actionam in asa fel incat sa putem vrea ca maximele noastre sa devina
legi universale. De ex daca eu imi insel iubitul, trebuie sa imi pun intai intrebarea
: daca a iti insela iubitul ar fi o lege universala , ar fi bine dpdv etic ? daca
raspunsul este nu, inseamna ca actiunea mea este neetica.
Exemplul promisiunii false care daca ar deveni lege universala ar trebui sa se
distruga pe ea insasi in mom in care a devenit lege universala.
Asadar valoare respectata de mine primeaza in fata oricaror altor valori ce deriva
sau se bazeaza pe inclinatii si motive egoiste, iar eu trebuie sa actionez din
respectul pur, deoarece acesta sta la baza unei vointe bune iar orice alt
determinant trebuie sa cedeze in fata respectului pur
Dialectica naturala = tendinta de a modela legile datoriei a.i. sa fie mai pe placul
inclinatiillor noastre, corupandu-le astfel, si privandu-le de intreaga lor demnitate.
Ratiunea umana comuna nu este impinsa fara motiv, ci chiar din motive practice
sa iasa din sfera aceasta a comunului, sa caute ajutor in filosofie si sa se
transforme cate putin in filosofie practica.