Eclesiastul

Ce este bine? Ce aduce fericirea?

Aparent Eclesiastul nu este altceva decat o insiruire de cuvinte, insa diferenta
majora dintre ceea ce pare a fi si esenta lor tare este data de confruntarea directa
cu ele In fond, diferenta este data de capacitatea noastra de a trece prin noi
insine acele simple-banale cuvinte. Doar atunci, omul poate incepe a buchisi
concluzia - atat de dura si atat de graitoare pentru efemera existenta umana- O
DESERTACIUNE A DESERTACIUNILOR. TOTUL ESTE DESERTACIUNE.
Si am spus: buchisi, pentru ca omul oricat s-ar stradui, oricat s-ar da peste cap,
oricat ar transpira nu va putea patrunde niciodata tot ce s-a facut, se face si se va
mai face sub soare.
Totusi, noi -mustele de-o zi putem face ceva. Putem sonda inlauntrul nostru
astfel incat, chiar daca am pacatuit sau nu, chiar daca am gresit mai mult ori mai
putin, sa ne croim un drum simplu in care tot ce gaseste mana noastra sa faca cu
toata puterea sa, in care picioarele noastre sa faca pasi drepti si apasati spre, poate,
un ideal, in care ochii nostri sa priveasca cu demnitate tot inainte indiferent de timp
ori de vreme, in care sufletul nostru sa guste tot ce-si doreste, dar toate acestea sa
se infaptuiasca cu teama de Dumnezeu si cu frica de El . Facand o paralela,
fiindca mi-a fulgerat acum prin gand, pot spune ca in literatura romana exista poate
cea mai bine sintetizata idee cu privire la esenta fericirii, mai cu seama ca ea
aprtine unui exponent al intelepciunii populare, soacra lui Ghita- protagonistul
operei Moara cu noroc, care cauta fericirea in castigurile banesti, ce adunate prin
mijloace neortodoxe nu intarzie sa-si arate consecintele nefaste asupra destinului
sau, pus sub semnul tragicului. Afirmatia ei suna simplu si cuprinzator: Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba nu bogatia, ci linistea colibei tale te face
fericit. Astfel, as putea concluziona ca fericirea este doar a celor, a caror coliba
sufleteasca este nepangarita, deci curata, linistita si impacata cu Dumnezeu
Pana sa ajungem la aceasta ide si sa ne-o asumam, precum vocea din
Eclesiastul, trebuie sa incepem a ne cunoaste pe noi insine, a ne analiza, a ne
cantari si a ne masura din toate unghiurile. Trebuie sa spun ca acest proces este dea dreptul cumplit. Eul din noi este un taram greu de explorat si de o 1000 de ori
mai greu de confruntat. Eu am inteles ca sunt de neinteles, asa ca acum nu mai am
pretentia de a ma face inteleasa. Revenind, insa, stiti voi ce inseamna o crancena
confruntare? Ei bine, pentru autorul Eclesiastului, dar si pentru noi toti cei care ne
facem o radiografie noua citindu-I randurile, o crancena confruntare apare ca o
mare de bolduri ce stranse la un loc sunt ca niste cuie batue in constiinta
sufletului nostru.
Abia atunci, cand simtim durerea si suntem de-a dreptul incoltiti, parca luam mai in
serios intrebarile: Ce este bine? Ce aduce fericirea?, ba mai mult le dam o
continuare punandu-ne o intrebare capitala: Mintea umana a reusit sa afle vreun

adevar in cautarile ei disperate dupa fericire si dupa sensul bun al vietii? Raspunsul
vine neintarziat: stradania noastra de a ne face fericiti prin averile stranse, cautarile
stiintifice ori trairile instinctuale, pasionale, este nefondata. Asta ne demostreaza
Eclesiastul si insasi viata noastra: cautarea binelui si-a fericirii este desertaciune,
goana dupa vant.
Astfel, viata cu ciclurile ei aparent nesemnificative si cu multitudinea de paradoxuri
inerente, carora oricat le-am invarti prin minte nu le gasim valoarea, reprezinta
dovada ca totul, dar absolut totul este lipsit de sens atunci cand noi nu-I dam sens.
De aceea, noi trebuie sa invatam din Eclesiast ca Orice lucru isi are vremea lui:
plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui() si cautarea isi are vremea ei
si pierderea isi are vremea ei(), iubitul isi are vremea lui, si uratul isi are vremea
lui; razboiul isi are vremea lui, si pacea isi are vremea ei Fiecare eveniment in
parte constituie o treapta sau o etapa a vietii. Asta mai inseamna, insa, ca omul
trebuie sa se multumeasca cu ce are. Chiar, Eclesiastul ne dovedeste ca atunci
cand ne dorim sa obtinem bani si dupa eforturi consistente, sau dimpotriva, ii
obtinem, vrem apoi, parca mai cu ardoare, sa-I sporim. Reusim, astfel, performanta
sa nu ne bucuram de rod sau sa intalnim persoane-vrajitoare care sa ni-I faca sa
dispara. Prin urmare, omul trebuie sa traiasca bine din tot lucrul pe care il are -fie
ca e mult, fie ca e putin- si asta, la momentul oportun, caci viata este insasi darul de
la Dumnezeu dat omului pentru ca sufletul lui sa fie frumos, fericit, deci : multumit.
Cu toate acestea, ceea ce noi trebuie sa intelegem este ca viata trebuie traita noi
nu trebuie sa existam si atat, noi trebuie sa traim- fiindca ea este tot ceea ce avem
mai de pret noi, muritorii, pe acest pamant. Totusi, ea trebuie traita cu
responsabilitatea, adica cu teama de Dumnezeu si cu frica de voia Lui , caci
fie ca ne asteptam sau nu, finalul povestii noastre de viata va veni, iar acel final nu
este altceva decat Ziua Judecatii. Abia in acea zi efemerul om prin viata
cautator va afla in chiar sufletul sau : cea fost bine si ce i-a adus fericire.