14.06.

2012

Omul intre bucurie si tristete Bucuria

Omul are innascuta dorirea bucuriei. Firea lui netrupeasca il atrage catre izvorul ei, care este Dumnezeu. Dar instrainarea de Dumnezeu si cautarea bucuriei in placerea gustata cu simturile il inrobeste pe om legii mortii. Astfel isi pierde viata "cea dupa fire" si este dus intrun impas dureros, pe care il constata clipa de clipa. Cautand placerea simturilor, sfarseste in durere. Si, sub presiunea durerii provocate de stapania materiei asupra simturilor, se refugiaza in placere. Si neafland nici o placere izbavita de durere, se afunda tot mai mult in durere si ajunge robul ei. Necazurile vietii de zi cu zi nu zadarnicesc bucuria credinciosului. Iar necazurile din pricina dragostei fata de Hristos devin noi motive de bucurie. Hristos insusi ii fericeste pe cei ce sunt prigoniti si sufera pentru numele Lui si ii indeamna sa se bucure cu nadejdea imparatiei Lui. Astfel crestinul se poate bucura nu doar aflandu-se in necazuri, ci si pentru insesi necazurile lui, caci il ajuta sa isi improprieze viata lui Hristos. Acest fapt presupune, insa, credinta si dor dupa Hristos. Daca cel ce iubeste o femeie - observa Sfantul Ioan Gurade-Aur - nu simte tristetile de zi cu zi, gandeste-te de cata bucurie se va desfata cel ce are in sufletul sau acest dor curat. Aceasta este imparatia cerurilor, desfatarea bunatatilor, placerea, veselia, bucuria, fericirea. Dorul dupa Hristos este izvor de bucurie, care sterge orice intristare dinlauntrul omului. Daca nu se intampla asa, inseamna ca altcineva traieste intens inlauntrul lui, si nu Hristos. Caracteristic este faptul ca pacea - cu cele trei dimensiuni ale ei, ca pace launtrica a omului, ca pace cu Dumnezeu si ca pace cu aproapele - constituie conditia si cerinta primordiala pentru savarsirea Dumnezeiestii Euharistii. Pe de alta parte, bucuria constituie atmosfera cultului euharistie si a comuniunii cu Domnul cel inviat. Traind pacea si bucuria lui Hristos in lume, credinciosul participa anticipat la imparatia lui Dumnezeu, care este deja prezenta in inimile credinciosilor. Trairea lor arata mentinerea comuniunii cu Dumnezeu. Dimpotriva, absenta lor marturiseste zdruncinarea acestei comuniuni. Desigur, bucuria si pacea nu se castiga dintr-odata si gata, ci implica un efort continuu. Ca stari permanente exista doar in imparatia lui Dumnezeu.

Tristetea
Sfintii Parinti incadreaza tristetea in randul patimilor principale care muncesc si il stapanesc pe om. Spre deosebire de toate celelalte patimi tristetea paralizeaza inima si o face incapabila de a mai simti orice bucurie. Cel stapanit de tristete isi pierde interesul pentru activitati obisnuite, chiar si pentru cele care pana atunci ii erau placute. Aceasta incremenire la facut pe Talasie Libianul sa defineasca tristetea ca fiind lipsa placerii - fie a celei dupa Dumnezeu, fie a celei dupa lume", iar Sfantul Ioan Casian spune ca "pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobeste sufleteste, paralizand orice sarguinta si dorinta de mantuire". "Chinurile tristetii sfasietoare" zguduie din temelii intreaga fiinta umana, afectand si paralizand atat puterile sufletesti, cat si pe cele trupesti. Tristetea tulbura pacea inimii, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, caci tristetea e pentru inima ce este "molia pentru vesminte si

cariul pentru lemn" sau dupa cum spune Evagrie: "vierme al inimii e intristarea care-si mananca mama (sufletul) ce-i da nastere". De aceea inteleptul Solomon a zis: "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" Nici mintea nu scapa intreaga caci tristetea ne-o intuneca si "ne-o cufunda in grea deznadejde". Asadar, patima tristetii se manifesta asupra a ceea ce are omul mai de pret, adica inima si mintea sa. Cel cuprins de aceasta patima este descris de Sfantul Ioan Casian ca nemaifiind in stare "sa-si faca rugaciunile in bucuria de pana atunci, ...nici sa mai fie linistit si bun cu fratii nu suporta, si-l face fara rabdare si posac in toate obligatiile de munca sau religioase. Dupa ce a pierdut orice judecata sanatoasa, ... il doboara si il prabuseste intr-o disperare dureroasa". Tristetea ii afecteaza omului intreaga sa viata si-l cufunda in deznadejde adanca. Se observa o lipsa de interes in orice directie de activitate, mergand uneori pana la dezinteres de orice preocupare fata de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligatii. Principala cauza care produce tristetea este, folosind cuvintele Sfantului Ioan Casian, "neimplinirea vreunei pofte, ori a vreunui castig atunci cand cineva a vazut spulberata speranta ce-si faurise in minte despre aceste lucruri" si ca aceasta ia nastere atunci cand "ni s-a zadarnicit o dorinta". Si intrucat, dupa cum arata Evagrie, "pofta e legata de orice patima", rezulta ca tristetea se afla in stransa legatura cu patimile. Omul se intristeaza cand ii lipseste ceea ce iubeste. Daca iei omului obiectul iubirii, e normal ca el sa se intristeze. Problema este ce anume iubeste omul. Caci nu de putine ori, acesta isi indreapta privirea precumpanitor spre bunurile materiale. O alta pricina a intristarii o reprezinta necazurile care se abat asupra omului, cum sunt boala, accidentele sau moartea cuiva apropiat. Omul se intristeaza cand constata disproportia dintre efort si rezultat, adica atunci cand cunoaste sentimentul esecului, al zadarniciei muncii sale. Se intristeaza cand incearca sentimentul inutilitatii sau cand nu isi mai gaseste finalitatea propriilor sale activitati. Se intristeaza de bunastarea semenilor lui, care, parca nu muncesc mai mult decat el, dar castiga mai mult si sfarseste prin a fi stapanit de invidie fata de bunurile materiale sau morale ale celorlalti. Se intristeaza cand munca sa nu e apreciata la valoarea ei adevarata; exemplele pot continua. Nu de putine ori omul sfarseste prin a se alipi de bunurile materiale atat de mult incat, daca este lipsit de acestea, tristetea il cuprinde in asa masura incat ii poate dezechilibra intreaga viata. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci devenim dependenti de ele, devenim robi ai bunurilor materiale. Evagrie da un exemplu, zicand ca atunci "cand este pagubit, iubitorul de arginti se intristeaza amar, dar cine dispretuieste banii va fi neintristat". Se observa astfel ca omul, mai intai este robul altor patimi, in cazul de fata filarghiria, iar neimplinirea patimilor il face si robul intristarii. Astfel, tristetea este evitata daca mai intai ne-am vindecat de celelalte patimi. De aceea, Sfintii Parinti vorbesc despre dispretuirea lucrurilor materiale, caci cel ce iubeste acestea, cu siguranta nu va scapa de intristare. Tema: Povestiti cel mai frumos moment in care v-ati simtit cei mai fericiti si amintitiva ce sentimente si ganduri traiati atunci. Merita mai mult traite acele momente decat tristetile? Aprofundati la acest lucru atunci cand va simtiti coplesiti de amaraciune.