Sunteți pe pagina 1din 4

DE CE NU AU CUCERIT TURCII ŢĂRILE ROMÂNE?

Cadru general

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, statutul internaţional al Ţărilor Române a depins


în mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine şi de obiectivele politicii externe
româneşti. Mijloacele domnitorilor români au fost, la începuturile Evului Mediu, militare şi
apoi, cu precădere după anul 1600, diplomatice.
Esenţiale în raporturile internaţionale au fost relaţiile dintre Ţările Române şi Poartă.
Istoricul Florin Constantiniu le-a asemănat cu un conflict asimetric. La baza sa s-a aflat
disproporţia de forţe dintre cele două tabere , rezistenţa tenace a românilor, centrul de greutate
trecând de multe ori din planul militar în cel politic şi cel diplomatic.

Pentru a putea răspunde acestei întrebări trebuie avut în vedere că a existat un


ansamblu de factori, dintre care unul sau altul a tras mai greu în cumpănă, într-o perioadă sau
alta. Este oportună precizarea prealabilă că, dincolo de numeroasele zvonuri care au circulat
în acest sens şi care puteau fi lansate chiar de Poartă în scop de presiune psihologică asupra
românilor, sunt ferm documentate până acum doar două tentative otomane fevtive de
incorporare a Ţărilor Române. Una datează din 1552, când Mehmed Bey sangeacbeiul de
Nicopole, a început să transforme bisericile în moschei si să instituie în administraţie forţe
otomane, în condiţiile rămânerii după moartea voievodului Neagoe Basarab a unui fiu minor
pe tronul muntean. A doua tentativă s-a făcut în 1595, fiind vizitată şi Moldova cu prilejul
campaniei marelui Sinan Pasa la nord de Dunăre, când obiectivul transformării Moldovei ţi
Şării Romînesti în provincie erau expres declarat şi când au fost conducătorii viitoarelor
provincii.

Rezistenţa Ţărilor Române a fost tratată din mai multe puncte de vederede către
istorici.
În primul rând, analiza ambelor tentative otomane, din 1522 ţi 1595, de transformare a
Ţărilor Române în paşalâc arată clar că, pe de o parte, a fost decisiv în contextul internaţional
favorabil românilor; lupta otomanilor cu Regatul Ungariei în intervalul 1521-1526 şi lungul
război osmano-habsburgic din 1536-1606, dar şi opoziţia Poloniei faţă de asemenea tratative,
astfel spus interesul Marilor Puteri din regiune de a se păatra Ţările Române ca state-tampon
între ele; pe de altă parte, a contat în chip indubitabilşi remarcabila capacitate de rezistenţă a
principatelor Române.
În al doilea rând, trebuie să avem în vedere mai mulţi factori, printre care amintim:
alcătuirea militară a acelor ţări, de aşa natură încât le permitea să mobilizeze oastea cea mare,
în caz de mare primejdie, pe toţi bărbaţii liberi capabili să lupte, constituind forţe pentru Evul
Mediu; existenţa unei puternice ţărănimi libere ce reprezentau baza oastei celei mari.
În al treilea rând, revelatoare pentru dimensiunile capacităţii de rezistenţă a
Principatelor Române este Moldova lui Stefan cel Mare în faţa campaniei lui Baiazid al II-lea
din 1484. neîndrăznind să se aventureze acolo unde nu reuşise războinicul lui părinte,
Mahomed al III-lea care în ciuda campaniilor din 1475 şi 1476 nu a ajuns să îl înlocuiască pe
rebelul Ştefan, evlaviosul sultan s-a mulţumit cu o campanie de cucerire a cetăţilor Chilia şi
Cetatea Albă.
Pe lângă aceşti factori de ordin politico-militar, P.P.Panaitescu a atras atenţia în
lucrarea sa De ce nu au cucerit turcii Ţările Române şi asupra altui aspect: cel economic.
După opnia marelui istoric, Principatele Române nu se aflau pe dircţia principală a cuceririi
turceşti, ele ocupând o poziţie lăturalnică faţă de această linie (Constantinopol-Sofia-Buda-
Viena), dovada-spunea el-că nici o oştire nu a trecut pe la noi împotriva Europei centrale. Dar
din punct de vedere economic, stăpânirea Principatelor era esenţială pentru turci; era în
intersul împărăţiei ca grânarul ei, fără de care ar fi murit de foame oştirea şi capitala, să fie
bine gospodărit şi numai administraţia românească asigură o buna gospodărie. Credem deci-
încheia P.P.Panaitescu- că aceasta este una din cauzele, poate cea mai însemnată, pentru care
turcii nu au cucerit Principatele Române şi nu le-a înglobat în împărăţia lor.
Din punct de vedere economic, este un lucru dovedit în lumina izvoarelor otomaneşi
europene, ca regimul de dominaţie indirectă, prin domni creştini, în Ţările Române (fără
administrţie şi garnizoane otomane) era mai rentabil, mai productiv, după cum se exprima un
istoric turc Evliya Celevi, decât cel diret, prin paşale mulsulmane, ca în bogatul Egipt, de
unde veneau anual la Istambul imense cantităţi de aur.
Dar marile avantaje ale acestui regim de dominaţie indirectă nu s-au putut relevea
înaint de anii 1538-1541, când s-a intaurat treptat o veriatbilă dependenţă a Ţărilor Române
faţă de Istambul, acestea pierzânu-şi acum calitatea de subiecţi de drept internaţional. Ori,
până la sfârşitul secolului al XVI-lea trecuseră aproape două secole de relaţii româno-
otomane, când statutul politico-juridic al Principatelor Române în raort cu Înalta Poartă fusese
deja de multă vreme fixat.
Este de remarcat –afirma istoricul Halil Inalcik şi teribila ripostă primită de Poartă din
partea lui Mihai Viteazul(membru al Ligii Sfinte, alături de principele Transilvaniei şi de
domnul Moldovei) a fost prima reacţie de anvergură împotriva regimului otoman în ud-estul
Europei. Ea s-a constituit totodată într-un serios avertisment pentru Înalta Poartă de a nu mai
reveni niciodată la apăsarea economică din ajunul răbufnirii româneşti.

Cadrul juridic. Statutul Ţărilor Române faţă de Inalta Poartă

Din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit, practicat de otomani, ţările
tributare făceau parte din dar al-ahd (Casa Pactului, casa Păcii), situată între dar al islam (casa
Islamului) şi dar al-harb (Casa Războiului, a inamicilor Islamului). Acest statut era considerat
provizoriu, vremelnic. Etapa următoare fiind-cel puţin teoretic- înglobarea propriu-zisă în dar
al-Islam. Tocmai de aceea însuşi sultanul Murad al III-lea recunoştea într-un firman că
litigiile din Moldova nu se pot judeca după legea musulmană deoarece Moldova este un dar
al-Islamul.
Statutul Ţărilor Române era de ahd. Acesta fusese aplicat de arabi în zone tampon
între lumea musulmană şi cea nemusulmană. În practica otomană, acordarea statutului de ahd
constituia doar o prima etapă în cadrul acţiunilor de cucerire graduală a unui teritoriu : după
aceasta faza tributară, provizorie, urma etapa cuceririi propriu-zise. Pe scurt, părea, aşa cum
credea si M.A.Katadis, la 1742, colindând Ţările Române, în plină epocă anariotă, de gravă
atingere a autonomiei statale romăneşti, că Sultanul nu are acoloo nici o jurisdicţie, în afară de
tribut.
Un splendid simbol al acestei independenţe spirituale, neîngăduită de nici un fel de
prescripţii ale lui Amar, a fost înălţarea catedralei episcopale de la Curtea de argeş- cel dintâi
mare monument creştin înălţat în sud-estul Europei după căderea Constantinopolului în 1453.
Acest statut era fixat în iahdaname (cărţi de jurământ, acte de pace), numite de
europeni capitulaţii datorită redactării acestor acte sub formă de articole (latinescul capotula).
Conform definiţiei dată de istoricul Viorel Panaite, aceste iahdaname erau izvorul juridic prin
care se puteau institui raporturi bilaterale noi între sultan şi principii creştini sau prin care se
putea confirma sau abroga cele vechi.
Principalele preederi ale acestui statut erau:
1. păstrarea domniei de rit creştin, după alegerea prealabilă a
candidatului de către ţară, din sânul unei familii autohtone, cu drept
la tron şi la confirmarea acestuia de către padişah;
2. conservarea deplină a drepturilor şi libărtăţii ţării, a legii şi a
credinţei, după datina cea veche; pe scurt-în termeni moderni-
autoguvernarea şi autoadministrarea fără nici un amestec otoman;
3. plata haraciului şi a peşcheşului către sultan şi marii dregători;
4. domnul să fie prieten prietenilor şi duşman duşmanilor padişahului,
adică să ducă o politică externă concentrată cu cea a Porţii şi să
furnizeze i nformaţii şi detaşamente auxiliare la caz de nevoie; la
rândul său, Poarta era obligată să apere şi să protejeze şara de orice
agresiune externă;
5. schimbul reciproc de negustori, fugari şi prizonieri;
6. un regim vamal obişnuit, potrivit taxelor locale, pentru mărfurile
otomane care intrau în Ţările Române; un regim preferenţial(clauza
naţiunii celei mai favorizate) pentru produsele românilor tributari,
care intrau în teritoriile otomane; o taxă numai 2-4% ad valorem, faţă
de 5-5,5% cât plăteau negustorii din Casa Războiului.
Este important de precizat că statutul Ţărilor Române faţă de Poartă nu a îmbrăcat
forma unui act global, a unuiact condtitutional de genul Diplomei Leopoldine din 1691, care
reglementa raporturile habsburgo-transivănene. Dar lucrul e firesc. Ţările Române rămâneau,
din punct de vedere juridico-legal, administrativ, militar şi religios, în afara Imperiului
Otoman.
Încălcări ale statutului. Existenţa unui statut juridico-legal ideal al ţărilor Române faţă
de Înalta Poartă nu inseamnă că de facto raporturile dintre Principate şi Poartă s-au aflat
întotdeauna în aceste limite.
În fapt, pe termen lung, aplicarea articolelor statutului de drept a depins de evoluţia
raporturilor de forţe dintre părţile contractante, de poziţia geopolitică a principatului respectiv,
de potenţialul său demo-fiscal, de gradul de solisaritate internă, pe scurt de capaciattea sa de
rezistenţă dar şi de conjunctura internaţională.
Astfel, dacă pentru români, ţările lor continuau să aibă şi să ducă- chiar neoficial- o
politică externă, proprie, în schimb pentru otomani, Principatele nu mai aveau dreptul încă din
anul 30 ai secolului al XIV-lea să întreţină relaţii directe cu străinătatea ci doar legaturi prin
intermediul Porţii. Aceeaşi interpretare diferită a existat şi în eea ce priveşte dreptul de
negociere şi de încheiere a tartatelor, precum şi dreptul de reprezentare. Marile Puteri
europene, cărora le convenea interpretarea porţii, au căutat să extindă şi la Ţările Române
regimul „capitulaţiilor” comerciale obţinute de ele după 1535-1569, de la Poartă.
Regimul juridic al romănilor în Imperiul Otoman este şi mai bine scos în evidenţă într-
o poruca datată după 1672 prin care Mehmed IV reamintea dregătorilo otomani de pe drumul
Istambul- Târnova şi de pe litoralul vestic al Mării Negre că nu a existat absolut deloc
învoirea ca ea să fie luată în robie. Argumnetul invocat suna astfel: „populaţia Ţărilor
Române nu este harbi la fel ca şi populaţiile din celelalte ţări de mine ocrotite”.(state
tributare).

Astfel în fixarea unei situaţăă juridice cât mai aproape de concepţia şi practica vremii,
o greutate o condstituie unele deosebiri de concepte sau noţiuni din cele două sisteme de
drept: cel islamic-otoman şi cel european(romano-bizantin). De aceea, simpla apropiere
terminologică ne poate conduce la erori sau la nasesizarea unor deosebiri fie ele şi de nuanţă,
dar ducând la un înţeles deosebit. Fără aceste deosebiri, s-ar putea ca autonomia Ţărilor
Române să insemne uneori mai mult sau alteori mai puţin decât ştim noi cu privire la acest
termen în practica europeană. Turcii nu au un termen care să acopere în întregime
semnificaţia termenului autonomie.
Ţările Române au fost ţări separate de Imperiu prin situaţia lor de a fi în acelaşi timp
ţări din afara defterului şi a kamunului. Pământurile nu au intrat în înregistrarea cadastrului
otoman şi nu li s-a aplicat legislaţia cutumiară turcă. Separarea de vistierie şi plata ab antiquo
a haraciului maku constituia o formulă aplicata mai multor regiuni cu un oarecare grad de
autonomie, dar nu exprima întru totul esenţa juridică a raporturilor din cadrul sistemului
musulman.
Controlul exercitat de Poartă asupra domniei devine, mai ales în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, mai strâns. Acesta este necesitat de expansiunea otomana, de prezenţa
tot mai frecventă a armatei otomane la Dunăre sau dincolo de hotarele ţărilor noastre.
Mijloacele sunt vizita unor dregetori turci cu misiuni de informare sau alte însârcinări,
funcţionarul turc „divan efendi” care, deşi este plătit de domn şi supus acestuia, are libertatea
de a raporta cele ce observă, posedând uneori şi un cifru în această privinţă.