Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După încheierea primului război mondial, Rudolf Kjellen publica lucrarea „Probleme politice
ale războiului mondial” în care, autorul încearcă sa depăşească limitele geografiei politice în
analiza statelor antrenate în conflict. Geopolitica trebuia prin urmare să ofere oamenilor putinţă
„de a judeca împrejurările şi de a folosi prilejurile prielnice” în conformitate cu propriile
interese. Prin urmare s-a considerat ca aceasta nu este o ştiinţa care să se adauge geografiei,
istoriei sau diplomatiei, ci doar o latură din ştiinţa care studia statul. Geopoliticii îi revenea
misiunea de a studia statul ca teritoriu (formă, aşezare), ecopolitica îl analiza ca gospodărie,
demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al
guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica. Din perspectiva geopolitică, prin aşezarea
unui stat, Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică, determinată de coordonatele
geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci aşezarea sa în arhitectura
relaţiilor internaţionale. Potrivit acestuia prin studiul geopolitic „se ofera observaţiei şi reflecţiei
toate problemele fundamentale pentru situarea în lume a unei ţări, care decurg: dintr-o varietate
simplă sau complicată, din vecinătatea cu statele mari sau mici, din distanţele mai mari sau mai
mici ce le despart de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situatia punctelor de fricţiune
sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară sau la margini şi multe altele de
felul acesta”.[i]
Amiralul Alfred T. Mahan şi-a construit propriul model de analiză geopolitică pe baza unor
postulate ce nu pot fi demonstrate. „Lumea este o luptă, lupta este esenţa vieţii şi a relaţiilor
dintre popoarele lumii; civilizaţia europeană şi sora sa americană sunt superioare altora, ceea
ce le da dreptul la expansiune şi au datoria de a converti popoarele inferioare”.[v] El a subliniat
ca un stat poate să exercite o influenţă politica pe arii întinse dacă are baze reale cu care să poată
exercita un control eficace asupra principalelor căi maritime. Pentru a asigura supremaţia
puterilor maritime, Mahan a conceput un scenariu geopolitic cunoscut sub numele de „politica
Anaconda”. Era vorba de o politica de încercuire a masei continentale euroasiatice printr-un lanţ
de baze maritime.
Şcoala geopolitică germană a oferit şi ea ipoteze interesante care vizau cum era şi de aşteptat
plasarea Germaniei în centrul ecuaţiilor de putere mondiale. Pentru geopoliticienii germani,
geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa
politică. Reprezentantul de marcă al acestei şcoli geopolitice a fost generalul Karl Haushofer.
[vii] El a căutat după primul război mondial să elaboreze o teorie conform căreia Germania
trebuia să-şi poată reocupa locul pierdut în concertul internaţional. El considera că Germania nu
trebuie să fie duşmanul ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală
– Eurasia. El privea alianţa Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin
includerea Japoniei şi Chinei. Constituirea blocului euro-asiatic era văzuta de general ca un
răspuns la scenariul „Anaconda”. Era de fapt un scenariu prin care Germania putea să devină
hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cei de-al treilea
Reich.[viii]
Odată cu sfârşitul celei de-a doua Conflagraţii Mondiale, geopolitica a fost împinsă în sfera
cunoaşterii interzise ca o consecinţă a faptului că ea a devenit drept instrument de pregătire şi
justificare a politicii expansioniste promovate de Germania şi Japonia în perioada premergătoare
şi în timpul, celui de-al doilea război mondial. Embargoul asupra geopoliticii a avut deci
conotaţii politice. Opinia publică nu trebuia să afle că împărţirea sferelor de influenţă între
Germania şi U.R.S.S. în august 1939, şi apoi între U.R.S.S. şi marile puteri occidentale, în
toamna anului 1944 a fost rezultatul unor evoluţii geopolitice pe continentul european. Scenariile
geopolitice au fost bine păzite atât în Est cât şi în Vest pe tot parcursul războiului rece. Victoria
Vestului asupra Estului şi ruperea echilibrului geopolitic şi geostrategic între U.R.S.S. şi S.U.A.
a condus la prăbuşirea arhitecturii de securitate în care au evoluat relaţiile internaţionale după
încheierea celui de-al doilea război mondial. În această „fractură a istoriei” geopolitica a revenit
în spaţiul public într-o manieră insistentă căutând să ofere soluţii.
Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: „Pe măsură ce prevederile Declaraţiilor celor patru
naţiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influenţă, de alianţe, de echilibru de
Reacţia conducătorilor comunişti de la Moscova a fost tot una de natura geopolitică. Curentele
care coordonau politica externă sovietică, oscilau între continuarea revoluţiei socialiste în Europa
Occidentala şi implicit războiul şi consolidarea cuceririlor. S-a optat pentru a doua variantă, până
în deceniul 6 când s-a trecut la încercuirea „rimland-ului”, prin crearea unei vaste reţele de baze
maritime şi puncte de sprijin terestre. În esenţa scenariul geopolitic sovietic avea la baza trei
elemente: cresterea puterii militare în plan strategic pentru descurajarea S.U.A.; revigorarea
economiei sovietice care sa poata face fata excesivului cost al cursei înarmarii şi sa devina
totodata un magnet în disputa ideologica pentru tarile lumii a treia; incurajarea luptei de eliberare
nationala” din întreaga lume pentru a se realiza o alianta de facto între lumea a treia şi Moscova.
În Europa, politica sovietica dusa sub lozinca „Europa pâna la Urali”, a încercat sa creeze
premisele îndepartarii S.U.A. de pe continent.
Limitarea avansului luat de sovietici în politica mondiala a fost realizata prin impunerea unei
solutii propuse de Henry Kissinger, care a elaborat un scenariu geopolitic ce avea la baza
modelul Pacii din Westfalia. Potrivit acestei solutii, fiecare dintre superputeri urma sa-si pastreze
sferele de interes. Situatia urma sa se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmarii de catre
U.R.S.S. ca urmare a unor acorduri şi întelegeri bilaterale.[xii] În toata această acerbă dispută un
rol determinant l-a jucat arsenalul nuclear care a impus reţinere şi chibzuinţă din partea „marilor
jucători”.
Lumea bipolară aparută în Europa după 1945 a murit, dar nu urmând calea clasică, prin război
sau revoluţie, ci prin uzură şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă.
Europa se găseşte din nou în situaţia de a se modela în conformitate cu liniile unor scenarii
geopolitice pentru a-şi găsi formula optimă de arhitectură a securităţii. De data aceasta, polii de
putere s-au multiplicat, viziunile s-au înmulţit şi şansa de a se înfiripa o soluţie unanim acceptată,
paradoxal, a scăzut. Analiştii susţin că pentru Europa cel puţin trei „viziuni” sau formule de
organizare au fost lansate şi sunt mai mult sau maipuţin în competiţie.
Fostul lider comunist, Mihail Gorbaciov a lansat la sfârşitul anilor ’90 un proiect geopolitic al
unei „case comune europene”. Aceasta înseamnă cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate
că este vorba de state diferite. Margaret Thetcher, Francois Miterand şi Willi Brand au avut
sugestii asemănătoare bazate în special pe principiile Actului final de la Helsinki din 1975.
Zbiguiew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est a
preşedintelui John F. Kennedy şi apoi membru al Consiliului Securităţii Naţionale în timpul
administraţiei Carter, a făcut o amplă analiză scenariului geopolitic generic intitulat „Cămin
european comun. El a arătat că în Europa şansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă
se va accepta ideea „că de acum înainte există interese geopolitice comune, dar şi o ortodoxie
ideologică comună”.[xiv] Z. Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate fi
realizat fără participarea S.U.A. şi a Rusiei, deoarece Europa reprezintă în primul rând o realizare
filosofică şi culturală, iar S.U.A. şi Rusia împărtăşesc aceleaşi valori ce ţin de civilizaţia
europeană, de tradiţia creştină.
Nu lipsită de importanţă în nerealizarea proiectului geopolitic amintit, a fost apariţia unei crize a
echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin reunificarea germană şi implozia
fostului imperiu sovietic. După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a retras
din politica europeană, ci a declanşat o ofensivă politică în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-
Est, ceea ce a condus la schimbarea centrului de greutate al Comunităţii şi împingerea lui înspre
centrul continentului. „Ofensiva” germană conturează limpede un spaţiu geopolitic de influenţă
şi control deoarece s-a implicat politic, diplomatic şi indirect militar în sprijinul Croaţiei şi
Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia. De asemenea au fost preluate schimburile
economice ale R.D.G. cu fostele ţări socialiste în special Ungaria, Cehia şi Slovenia.
John Collins în studiul „Military Spece Forces; The Next 50 Years” arată că puterea aeriană şi
Edgar Maniu crede că schimbările care s-au produs în Europa impun regândirea arhitecturii
continentului.[xvi] Lumii bipolare a „războiului rece”, îi vor urma trei poli: America de Nord,
Asia-Pacific, Europa. În situaţia actuală Europa trebuie să-şi modifice atitudinea faţă de
conceptele de „naţiune” şi de „provincie”. În acest fel ea trebuie să se metamorfozeze în acelaşi
timp în Meta-Naţiune şi Provincie pentru a deveni o unitate cu o poliidentitate. Regionalizarea şi
modelul regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de
securitate apărut în spaţiul central, est şi sud-est erupean.
Extinderea N.A.T.O. a fost nu numai scenariul geopolitic unanim acceptat de statele din spatiul
exterior al fostului imperiu sovietic, ci şi cel care a început să fie transpus în practică realizării
noii arhitecturi de securitate pe continentul european. Din punct de vedere al scenariilor
geopolitice această extindere nu poate oferi o soluţie optimă pentru o apărare proprie a Europei.
Dank Media
Departamentul Documentare
Note:
[i] Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu,
„Geopolitica” Iaşi, 1994, p. 31.
[ii] Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical
Society, London, 1969.
[v] Constantin Hlihor, History and Geopolitics in the 20th Century Europe, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 45.
[vi] Nicolas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics, Arhau Books, Horcourt Brace,
New York, 1942, p. 12.
[vii] Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană.
Bucureşti, 1997, p. 111.
[x] Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reappraisal of basic trends in world
politics, citat în Claude Raffertin, Geopolitique et Histoire, Poyot Lavsanne, 1995, p. 279.
[xi] E. A. Pazdneakov, Geopolitica, Moscova, „Projros”, 1995, p. 38, citat de C. Hihor în op. cit.,
p. 69.
[xiv] C. Hlihor, Consideraţii geopolitice după încheierea războiului rece. Evoluţii europene, în
Strategii (revistă), Academia de Înalte Studii Militare, Nr. 3/1998, Bucureşti.