Doctrina fascistă italiană

∗
Cristian-Marius Balea

Motto: „Tentaţia antidemocratică continuă să-i atragă pe

cei care se simt oprimaţi şi umiliţi”
(A.J. Gregory)

Italia după trauma războiului.

Fascismul, regim politic de extremă dreaptă, a apărut după Marele Război în Italia ca produs al unor
dificultăţi de ordin economico-social cum ar fi: cheltuielile financiare tot mai mari, creşterea
impozitelor, criza desfacerii produselor industriale, scăderea puterii de cumpărare, apariţia unui surplus
de forţă de muncă ca urmare a demobilizărilor de război, acumularea unor decepţii în rândul acelora
care şi-au legat marile speranţe de urmările războiului, secondate de succesul şi întărirea poziţiilor
câştigate de partidele politice socialiste şi comuniste în consiliile locale şi în Parlament. „Se ajunsese la
o respingere a tot ceea ce era considerat a fi de esenţă burgheză” 1, iar tot ce avea înfăţişare burgheză
forma un obiect de agresiune.
Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, pradă a unei crize generatoare de şomaj şi de
greve adeseori sângeroase, prelucrată de extrema stângă socialistă care în martie 1919 adera la
Internaţionala a III-a şi cerea dictatura proletariatului, „democraţia italiană, prăbuşită în instabilitate
guvernamentală, pare incapabilă să împiedice războiul civil şi triumful bolşevismului. În faţa acestei
primejdii, fascismul pare singurul meterez al ordinii”2.
Rolul Primului Război Mondial în cristalizarea ideologiei fasciste.
Primul Război Mondial şi criza economică ce a urmat au generat condiţiile sociologice şi
psihologice necesare constituirii mişcarii fasciste, însă nu ele au produs ideologia fascistă. Războiul a
contribuit la cristalizarea finală a ideologiei fasciste furnizând o dovadă a capacităţii naţionalismului de
a mobiliza masele şi etalând redutabila putere a statului modern. El a scos în evidenţă posibilităţi noi de
planificare economică şi de mobilizare atât a economiei naţionale cât şi a proprietăţii private în serviciul
statului. „Statul a fost privit ca expresie a unităţii naţionale, iar puterea lui a depins de unanimitatea
spirituală a maselor, dar în acelaşi timp el a fost păzitorul acestei unităţi pe care a susţinut-o prin toate
mijloacele disponibile”3.
Războiul a demonstrat cât de mare putea fi capacitatea de sacrificiu a indivizilor, cât de superficială
era ideea internaţionalismului şi cât de uşor puteu fi mobilizate toate straturile societăţii în slujba
statului. El a demonstrat importanţa unităţii de comandă, a autorităţii şi a conducătorilor, a mobilizării
morale, a educării maselor şi a propagandei ca instrument al puterii şi, mai presus de toate, „a arătat cât

profesor de istorie la G. Ş. Industrial „I.C. Petrescu”, Stâlpeni şi la Şc. cu cls. I-VIII Bădeşti, Pietroşani, Argeş
1
Stan Florea, Nicolae Barbu, Bazele ştiinţei politice, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2002, p. 127
2
Larousse, Istoria Universală. Evoluţia lumii contemporane vol. III, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 380
3
David Miller(coord.),Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 233-234
de uşor puteau fi suspendate libertăţile democratice şi cât de uşor se putea face acceptată o
cvasidictatură”4.
Platforma naţionalistă şi reformistă.
Pe fundalul acestor stări de fapt au apărut pe scena politică italiană iniţiativele lui Benito Amilcare
Andrea Mussolini de formare a asociaţiei Fasci Italiani Di Combattimento (Fasciile Italiene de Luptă)
cu o platformă naţionalistă şi reformistă.
Sub aspect politic prevedea măsuri cu privire la aplicarea principiilor democratice ale reprezentării
strict proporţionale, dreptul de vot şi eligibilitatea pentru femei, coborârea vârstei pentru alegerea
deputaţilor de le 33 la 25 de ani, desfiinţarea Senatului şi înlocuirea lui cu consilii tehnice alese de
grupurile profesionale, convocarea unei Adunări Naţionale în scopul elaborării unei noi legi
fundamentale.
Una dintre trăsăturile esenţiale ce domină structura regimului fascist este „primatul şefului”
simbolizat prin formula: „Il Duce ha sempre ragione!”(„Ducele are întotdeauna dreptate”). Pentru a
conferi aplicabilitate formulei „instituţiile tradiţionale sunt golite de conţinutul lor sau suprimate” 5ca în
cazul Camerei Deputaţilor înlocuită în 1928 de Camera fasciştilor şi de corporaţii, în vreme ce toată
puterea era concentrată în mâinile Ducelui, simultan şef al guvernului, ministru al corporaţiilor şi
conducătorul armatelor.
O altă trăsătură de bază a fascismului a fost „primatul partidului” identificat cu statul, organul său
deliberativ esenţial fiind de la 9 decembrie 1928 Marele Consiliu al Fascismului care desemnează
candidaţii la deputăţie fiind consultat tot mai puţin de către Duce.
Domeniul social a cunoscut măsuri cum ar fi reglementarea prin lege a zilei de muncă de opt ore,
participarea reprezentanţilor muncitorilor industriali şi ai lucrătorilor agricoli la conducerea
întreprinderilor de profil, concesionarea întreprinderilor cu caracter public organizaţiilor lucrătorilor
care s-au dovedit capabile să le preia.
Politica financiară preconiza impozitarea exagerată a capitalului, sechestrarea averilor congregaţiilor
religioase, înlăturarea privilegiilor fiscale acordate clerului şi în special ierarhiei ecleziastice, revizuirea
contractelor de furnituri militare încheiate în timpul războiului.
Obiectivul final al acţiunii politice de tip fascist este „dreptate pentru toţi şi libertate pentru toţi”, iar
atingerea acestui obiectiv se desfăşoară sub deviza: „Armonie, altruism, libertate, disciplină, unirea
drepturilor şi a datoriilor, munca păcii”.
Ideologia fascistă -„ideologie a respingerii”.
„Ideologia fascistă este alcătuită, mai ales, din respingeri: respingerea democraţiei, respingerea
socialismului, respingerea luptei de clasă”6. Negaţiile sunt susţinute cu putere, dar afirmaţiile aparţin
unei retorici care, de cele mai multe ori se reduce la câteva idei cu totul tradiţionale: cultul acţiunii, al
violenţei, al virilităţii, cultul ducelui şi al statului.

4
Ibidem, p. 234
5
Larousse, op. cit., p. 382
6
Max Gallo, Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1996, p. 284
 La baza ideologiei fasciste stau tezele antimaterialiste ale lui Sorel care a înlocuit temeliile
raţionaliste hegeliene ale marxismului cu elemente antimaterialiste, voluntariste, vitaliste. „Această
formă de socialism era o filosofie a acţiunii bazată pe intuiţie, pe cultul energiei şi al elanului, pe
activism şi eroism”7. Pentru mobilizarea maselor, credea Sorel, era nevoie nu de raţionamente ci de
mituri, de sisteme de imagini ce aprind imaginaţia. Înlocuind proletariatul cu marea forţă în curs de
afirmare, naţiunea ca întreg, se ajungea la un socialism pentru toţi, care întruchipa o nouă idee de
revoluţie, o revoluţie naţională, morală şi psihologică, „singurul fel de revoluţie ce nu avea
caracteristicile luptei de clasă”8. Astfel, în timpul războiului sindicalismul revoluţionar s-a transformat
în sindicalism naţional şi apoi în fascism”9.
„Omul nou” şi „societatea nouă”.
Conceptele fasciste de „om nou” şi „societate nouă” au fost caracterizate ideal de către fascistul
francez Marcel Deat: „Omul total în societatea totală, fără conflicte, fără prăbuşiri, fără anarhie”.
Naţionaliştii şi sindicaliştii revoluţionari voiau să înlocuiască civilizaţia mercantilă din vremea lor
cu o civilizaţie de călugări şi războinici, o civilizaţie războinică virilă şi eroică” 10 în care simţul
sacrificiului să se substituie egoismului burghez. Această lume nouă urma să fie creată de o elită
conştientă de datoriile ce-i revin, singura capabilă să conducă la luptă masele ce nu erau decât o
turmă”11. Fascismul a cultivat imaginea unui popor solidar şi reunificat şi tocmai din această cauză
punea accent pe marşuri, parăzi şi uniforme, pe un întreg ceremonial comunitar în care locul deliberării
şi al discuţiei era luat de cântece şi torţe, de cultul forţei fizice, al violenţei şi brutalităţii.
Antiindividualismul şi corporatismul.
Pentru Mussolini statul fascist este o entitate conştientă şi înzestrată cu voinţă proprie. Nu numai că
existenţa statului implică subordonarea drepturilor individuale, dar statul îşi proclamă dreptul de a fi un
stat care în mod necesar transformă oamenii, chiar şi în ceea ce priveşte aspectele lor fizice. În afara
statului nu pot exista niciun fel de valori umane sau spirituale şi nici un fel de indivizi sau grupuri,
asociaţii culturale, uniuni economice sau clase sociale.
Se conturase şi un „stil fascist” care se înfiripa treptat încercând să copieze stilul mussolinian, de la
capul ras până la privirea furibundă. În încercarea de a defini noul stil însuşi Mussolini afirmă că „viaţa,
aşa cum o concepe fascismul este gravă, austeră, religioasă. Fascismul dispreţuieşte viaţa comodă. El
crede şi va crede în continuare în sfinţenie şi eroism”. În ziarele italiene era adesea prezentă fraza lui
Mussolini: „E mai bine să trăieşti o singură zi ca un leu decât o sută de ani ca o oaie”.
„Fascismul respinge concepţia materialistă a unei fericiri posibile. El neagă deci ecuaţia bunăstare şi
fericire conform căreia oamenii se transformă în animale pentru că nu se gândesc decât la un singur
lucru: să fie hrăniţi şi graşi, adică la o viaţă pur şi simplu vegetativă”12 .

7
David Miller (coord.), op. cit., p. 232
8
Ibidem, p. 233
9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem
12
Max Gllo, op. cit., p. 292
 Cu tot antiindividualismul său fascismul este caracterizat de cultul unui conducător ce întruchipa
spiritul, voinţa şi virtuţiile poporului şi care era identificat cu naţiunea. „Credere, ubbidire,
combattere”(„Să crezi, să te supui, să lupţi”) reprezintă lozinca fascistă ce demonstrează că fascismul
este o ideologie a supunerii şi a cuceririi caracterizată de o retorică a violenţei şi a credinţei, de un
misticism al conducătorului, al ierarhiei şi al statului, de o exaltare a naţionalismului.
În acest context ideologic corporatismul devenea „tema cea mare a propagandei, iluzia cea mare,
nădejdea cea mare, alibiul cel mare”13. Principiul fundamental al corporatismului constă în
subordonarea intereselor particulare interesului general, deci interesului naţional şi a celui de supunere a
claselor sociale colectivităţii. În consecinţă nu mai pot exista conflicte între clasele sociale, aceste
trebuind să colaboreze între ele în cadrul a ceea ce reprezintă „statul-arbitru, statul-regulator” 14 care
organizează clasele sociale.
Statul totalitar.
În anul 1936 Il Duce afirmă: „Totul rezidă în stat, nimic omenesc sau spiritual nu există în afara
statului”. Concepţia fascistă despre stat fiind a tot de cuprinzătoare şi în afara ei ne putând exista niciun
fel de valori umane sau spirituale, Mussolini afirmă că „fascismul este totalitar iar statul fascist, o
sinteză şi o unitate a tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă şi potenţează întreaga viaţă a unei
persoane”.
Propunându-şi să creeze o nouă civilizaţie, un nou tip de om şi un mod de viaţă cu totul nou,
fascismul nu putea concepe ca vreo sferă a activităţii umane să rămână imună la intervenţia statului.
„Noi suntem, cu alte cuvinte, un stat care controlează toate forţele ce acţionează în natură. Controlăm
forţele politice, controlăm forţele morale, controlăm forţele economice”, scria Mussolini.
Aşadar, „totul în stat, nimic împotriva statului, nimic în afara statului” reprezintă esenţa doctrinei
fasciste.

13
Ibidem, p. 288
14
Ibidem, p. 289