Sunteți pe pagina 1din 9

Întemeierea Junimii

Junimismul este la noi cea mai amplă mişcare culturală şi ideologică în a doua
jumătate al secolului al XIX-lea. Societatea “Junimea” ia naştere la Iaşi, în 1863, fiind
întemeiată de T. Maiorescu, P.P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti.
Junimea desfăşoară o amplă activitate culturală, înfiinţează o editură, o tipografie, o revistă de
mare prestigiu, “Convorbiri Literare” – 1867. Ea a funcţionat, totodată, ca un faimos cenaclu
literar, în care s-au afirmat cei mai prestigioşi scriitori ai timpului, cenaclu în care s-au
dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar şi probleme referitoare la modernizarea
societăţii româneşti. Junimea şi-a difuzat ideile printr-o serie de “prelecţiuni populare” pe care
membrii marcanţi ai societăţii le-au susţinut mulţi ani. Junimismul a fost influenţat de
evoluţionismul englez şi de şcoala istorică germană. Este conştiinţa critică a
identităţii naţionale şi un program de reconstrucţie a identităţii culturale în coordonate
moderne.
Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg
prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul
pentru literatură.
În cadrul şedinţelor erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase
erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare”.

Întemeietorul acestei societăţi şi creatorul doctrinei junimiste este Titu Maiorescu


(1840-1917), o personalitate reprezentativă a culturii române în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. El este considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române moderne, un strateg al
modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un director de conştiinţă pentru multe
generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul critic în mediul cultural şi politic
românesc, fiind apreciat ca reprezentatul tipic al “culturii critice” româneşti, creatorul
faimoasei teorii a “formelor fără fond”, teorie care a avut o carieră de excepţie în cultura
română modernă.
Maiorescu s-a format în mediul spiritual germanic, făcând studii strălucite la Viena,
Berlin şi Paris. În 1859, la Giessen, în Germania, şi-a susţinut doctoratul în filozofie, cu o
temă referitoare la noţiunea de “Relaţie”, lucrare pe care a şi publicat-o în limba germană. În
1860 îşi publică o altă lucrare de tinereţe, intitulată “Consideraţii filozofice”.
În aceste lucrări, Maiorescu se arată preocupat de logică, de antropologie şi teoria
cunoaşterii, fiind influenţat de Kant, Herbart, Hegel, Schopenhauer şi Feuerbach, precum şi de
gânditorii evoluţionişti. Ca poziţie filosofică el oscilează între materialism şi idealism, între
empirisim şi raţionalism, acceptând, de ex., ideea kantiană a formelor apriorice ale cunoaşterii
umane, fără a împărtăşi însă ideea limitelor cunoaşterii, derivată din sistemul kantian

Dimpotrivă, sub influenţa tezelor evoluţioniste


şi a gândirii lui Feuerbach, el susţine ideea
progresului istoric al cunoaşterii şi a
emancipării progresive a omului de sub
Dominaţia concepţiilor religioase, subliniind
totodată rolul social al ştiinţei şi al gândirii filosofice.
Maiorescu are o contribuţie hotărâtoare la modernizarea
învăţământului filosofic în România. El a făcut un salt
uriaş faţă de predecesori (Eufrosin Poteca, Eftimie
Murgu, SimeonBărnuţiu etc.), ridicând la nivel
european standardul învăţământului filosofic, atât
în privinţa conţinutului teoretic, cât şi în privinţa
stilului didactic pe care l-a impus.
La Universitatea din Bucureşti a predat două cursuri
importante, “Logica” şi “Istoria filosofiei moderne”,
care au avut un mare impact asupra studenţilor.
Deşi n-a elaborat un sistem original de gândire, el a furnizat studenţilor modelele consacrate
ale gândirii moderne, a militat pentru asimilarea ideilor şi a metodologiei ştiinţifice
Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi
și-a făcut studiile în Germania.
A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi
şi preşedinte al Academiei Române.
Membru fondator al societăţii Junimea a condus
timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare.
La 28 octombrie 1866, Iacob Negruzzi a intrat
în masonerie, în 1867 a ajuns al doilea secretar
şi mare expert iar în 1868 ajunsese venerabil.
În 1888, Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camerei Deputaţilor o petiţie din partea unui
număr de cetăţeni din toate părţile ţării,
pentru un proiect de lege prin care să se i se
acorde poetului Mihai Eminescu, de către stat, o pensie viageră.
„Gospodar al vieții culturale‟, cum l-a numit
Eugen Lovinescu, Iacob Negruzzi s-a născut la 1 ianuarie 1843.
El a atras pentru revistă spiritele cele mai alese,
al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.
Iacob Negruzzi a rămas în posteritate nu numai
cu cele șapte volume de Opere complete,
ci și cu colecţia celor 28 de volume ale revistei
"Convorbiri literare" pe care a condus-o cu
exemplară energie. S-a stins din viaţă la
6 ianuarie 1932, la Iaşi.

Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească.
Este trimis înca de copil la Berlin (1850) unde învață la "Franzosische Gymnasium". În anul
1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul
Universității din Bonn. În anul 1962 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății
"Junimea”. Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator in
Parlamentul României. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului
Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre Carp este ales președinte. Acesta
se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul
Iaşi.

Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească.
Este trimis înca de copil la Berlin (1850) unde învață la "Franzosische Gymnasium". În anul
1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul
Universității din Bonn. În anul 1962 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății
"Junimea”. Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator in
Parlamentul României. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului
Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre Carp este ales președinte. Acesta
se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul
Iaşi.
Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti.
Părinţii săi erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza.
Sora sa mai mare, Elena Rosetti, va fi viitoarea soţie a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul
la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile
universitare le urmează la Facultatea de Drept din Viena
(1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris.
Deşi era cumnatul domnitorului, Theodor Rosetti nu se implică
în viaţa politică, preferând să ocupe diferite funcţii în magistratură,
administraţie şi practicând avocatura. Totodată, Theodor Rosetti
se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea
principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.
Ajuns la bătrâneţe, Rosetti se retrage din viaţa politică, dar se va număra printre puţinii
români care au trăit cele două Uniri, pe cea din 1859, respectiv pe cea din 1918. Theodor
Rosetti se stinge din viaţă pe 17 iulie 1923, la vârsta de 85 de ani.

Scriitor și om politic. După absolvirea cursurilor pensionului


Malgouverne din Iași, pleacă la Paris (1849) unde studiază
dreptul. La întorcerea în țară se angajeaza în cadrul
Tribunalului din Iași, unde lucrează până în anul 1859,
când se transferă la Curtea de Apel. A fost unul dintre
fondatorii societății "Junimea". A scris versuri, proză și a
realizat importante traduceri ("Faust", de Goethe –
traducere realizată împreună cu Nicolae Skeletti)
pentru revista "Convorbiri literare".
În februarie 1866 este numit prefect al județului Iași.
S-a lansat în politică alături de "junimiști".
În perioada 20 aprilie - 23 mai 1870
ocupă funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii. A fost unul dintre membri
marcanți al Partidului Constituțional ("junimist") – formațiune politică înființată
în anul 1891. Alte funcții politice deținute: deputat și primar al orașului Iași
(februarie - aprilie 1881; iulie 1888 - aprilie 1891; mai 1892 - noiembrie 1894).
Deși a fost moștenitorul unei imense averi a murit urmărit de creditori.
Construită în anul 1850 de vornicul Vasile Pogor, casa a
devenit proprietatea fiului acestuia, Vasile V. Pogor.
În această casa, numită și Casa cu ferestre luminate (pentru că a
fost una dintre primele case din Iași iluminata cu energie electrică) se
întruneau membrii acestei societăți, a cărei revista a fost Convorbiri Literare.
La sfârșitul lunii februarie 1870, în această casa, a citit Maiorescu o poezie intitulată
Venere si Madona, a încă necunoscutului poet Mihai Eminescu.
Casa Vasile Pogor – scria în Cartea de onoare a muzeului Nichita Stănescu –
"este locul unde Miorița a devenit Odă în metru antic“.
Tot aici a locuit o vreme și istoricul Gh. I. Brătianu (1898 - 1953). Astăzi,
este sediul Muzeului Literaturii Române din Iași (inaugurat la 26 decembrie 1972).

Revista a fost organul de presă al Societăţii literare Junimea. Primul număr a apărut la 1
martie 1867, la Iași, unde revista a funcţionat până în 1886. Între 1886 şi 1944 apare la
Bucureşti, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi conducerea unui comitet
format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, P. P.
Negulescu, Rădulescu-Motru.
Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor sale;
Ion Creangă, care "subpublică" primele trei părţi din "Amintiri" şi o serie de poveşti; Ion Luca
Caragiale, care "subpublică" majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici, care publică nuvele şi
poveşti; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu,
I. Al. Brătescu Voinești şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.

Publicaţia se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă de
la apariţia, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic
şi sentimentul valorii estetice.
Reveniti de la studii din strainatate,cativa tineri
(Titu Maiorescu,Iacob Negruzzi,Vasile Pogor),
constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat
infiintarea la Iasi, a societatii Junimea, o societate menita sa
aduca un suflu nou in cultura romana. Asociatia este bine
organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista

Obiectivele Junimii:

• răspândirea spiritului critic

• încurajarea literaturii naţionale

• neatârnarea intelectuală a poporului român

• originalitatea culturii şi a literaturii române

• crearea şi impunerea valorilor naţionale

• culturalizarea maselor

• unificarea limbii române literare


Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape:
Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi
sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al
culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea
alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să
citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi
gustul literar.

A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la
Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această
perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile
esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre
literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se
făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii
vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881
intitulat „Neologismele”.

A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la
Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un
caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.

Studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ), lansează teoria „formelor
fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia
paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin imitarea
formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a
fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele
de fond şi propune soluţii.
O încercare de a sistematiza concepţia sa asupra culturii poate reţine următoarele trei idei ca
fiind centrale:
• Autonomia valorilor – principiul prin care, pe urmele lui Kant, el formulează cerinţa ca
fiecare domeniu al culturii să fie apreciat potrivit unor criterii specifice. Disocierea sferelor
culturale va fi un principiu al acţiunii sale critice. El porneşte de la constatarea că în cultura
română domină o confuzie a valorilor, dând ca exemplu exagerările Şcolii Ardelene în
privinţa latinităţii limbii, exagerări care ţin de considerente politice şi patriotice. Pornind de la
principiul kantian al autonomiei valorilor, el delimitează sfera esteticului de câmpul valorilor
morale, utilitare şi politice, impunând pentru prima dată aceste distincţii în cultura română.
Utilizând acest principiu al disocierii valorilor culturale, Maiorescu a declanşat o amplă
acţiune critică, ce a dus treptat la asanarea mediului cultural şi social, la impunerea criteriilor
valorice în orice tip de activitate şi de creaţie.

Acţiunea sa critică a avut un rol decisiv în orientarea spiritului public şi în impunera criteriilor
estetice ca norme de apreciere a producţiilor artistice. Maiorescu este şi un deschizător de
drumuri în gândirea estetică românească, fiind cel dintâi critic care susţine explicit principiul
autonomiei esteticului şi supremaţia criteriului estetic în aprecierea operelor literare.
• A doua idee priveşte unitatea dintre cultură şi societate. După el, cultura este o
componentă a vieţii sociale, o “expresie a puterii vitale” a unei naţiuni; cultura este
dependentă de structurile mentale şi economice, este legată de realitatea socială concretă,
fiind rezultatul puterii creatoare a poporului. În consecinţă, cultura este alcătuită din forme
care au o dimensiune universală (ştiinţă, artă etc.), dar care sunt determinate de “fundamentul
dinlăuntru” al unei societăţi, fiind o expresie a condiţiilor istorice şi a modului de viaţă dintr-o
societate.
• A treia idee priveşte unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială.
Prin noţiunea de “fond” el înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, conţinutul pe
care trebuie să-l aibă o activitate specifică, dar şi zestrea culturală a unui popor, mentalităţile
şi structura psihologiei colective, tradiţiile şi patrimoniul spiritual, toate asimilate în conduite
practice. Prin noţiunea de “formă” înţelege structurile instituţionale, politice şi juridice ale
societăţii, sistemul de învăţământ, instituţiile culturale care organizează energiile creatoare şi
asigură difuzarea şi circulaţia valorilor în societate.
Teza fundamentală a lui Maiorescu este aceea că o “evoluţie organică” a unei societăţi
presupune dezvoltarea de la fond spre forme, păstrarea unui acord funcţional între fond şi
forme. În studiul său fundamental “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868),
Maiorescu descoperă o contradicţie între fond şi forme în societatea românească.
El consideră că pe un fond social şi cultural nedezvoltat, mişcarea paşoptistă şi apoi
grupările liberale au altoit forme instituţionale moderne, imitate din ţările occidentale, forme
care nu reprezintă singure un progres real, ci unul aparent, de faţadă, deoarece aceste aceste
forme nu au un fond corespunzător la noi, adică nu sunt susţinute de o activitate
corespunzătare cu cerinţele pe care aceste forme moderne le impun. În consecinţă, el
consideră că este necesară o armonizare a celor două componente nu prin desfiinţarea
formelor occidentale odată ce au fost introduse, ci prin dezvoltarea fondului şi prin adaptarea
formelor la cerinţele şi trebuinţele naţionale. În felul acesta, Maiorescu lansează
faimoasa teorie a formelor fără fond care va deveni cadrul teoretic de interpretare a evoluţiei
societăţii româneşti moderne. Maiorescu este adeptul unei dezvoltări organice, lente, treptate,
a unei dezvoltări de la fond spre forme

“O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”

Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra
poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană, rămasă
neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul
sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci
cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin cuvintele ei
imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple,
câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”,
utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a
metaforelor.
Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller,
Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.

“Comediille d-lui Caragiale” (1885)

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă din dorinţa de a-l apăra pe I.L. Caragiale
de atacurile din presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei lumi de
joasă speţă în piesele sale: oameni "viţioşi sau proşti", amor nelegiuit etc.). Pornind de la
constatarea că tipurile şi situaţiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenţia că artistul
recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică.
Prin Comediile d-lui I.L. Caragiale criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic
raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are
sau nu o misiune moralizatoare.

O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor
lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi că
orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orice emoţiune estetică, fie deşteptată
prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă
vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”.
Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care
este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului
şi apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care
le stăpâneşte foarte bine.

“Eminescu şi poeziile lui”

Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi
încheia existenţa (1889).
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei
poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său
înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este
un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor
uneori veselă, adeseori melancolică”.
În acest studiu toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din
naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o
imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura
secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene.

“Beţia de cuvinte” (1873)

În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii
autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime
fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este
subintitulat “Studiu de patologie literară”.

Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate,
ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva
celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci
răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de
ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare".
Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala
artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă,
urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a
cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune
că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele
sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut.

Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă
fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început,
caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă,
deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale
culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un
vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea
unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea
ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond". Expusă în
studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat
gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de
conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă,
repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva
cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a
vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie
din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului
parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în
evoluţia stilisticii presei româneşti.
De la epoca fondatorilor titanici la epoca specialiştilor

Conjunctura pe care o avem în vedere este aceea a trecerii de la paşoptism la


junimism, în perioada 1859-1866. Este intervalul în care se modifică nu numai structurile
politice, dar şi strategia globală a modernizării. Acest fapt este vizibil în atitudinile elitei
culturale şi politice faţă de sarcinile istorice ale momentului.
Din acţiunea concertată a paşoptiştilor, ce duce la Unirea Principatelor, rezultă însă şi
o juxtapunere de planuri şi de obiective, o coexistenţă de stiluri, curente de gândire, ideologii,
metodologii, directive estetice şi politice, imposibil de repartizat pe o scară a succesiunilor,
precum în Occident.
Ele se actualizează aproape concomitent, în funcţie de obiective şi
direcţii de acţiune, într-o perioadă aglomerată, de câteva decenii, 1821-1859: luminism,
raţionalism, romantism, neoclasicism, umanism, realism, liberalism, idealism social,
mesianism utopic şi naţional, providenţialism, evoluţionism, istorism, pozitivism etc.
De aici rezultă titanismul personalităţilor care trebuiau să răspundă la solicitări
divergente, să umple "golurile” culturii române. E o sforţare titanică a spiritului românesc de a
nu pierde cursa modernităţii, de a se sincroniza cu ritmul lumii europene. Mircea Eliade
sintetizează paradigma specifică a acestei "culturi eroice”, care reactualiza modelul Cantemir
(el însuşi apărut la capătul unui secol de cultură eroică, secolul al XVII-lea, după care va urma
desincronizarea produsă de secolul fanariot).
Deşi titanismul, enciclopedismul şi profetismul naţional sunt caracteristici dominante
ale întregului secol al XIX-lea, totuşi, odată ce unda paşoptismului mesianic se stinge treptat,
după 1860 asistăm la o diminuare a acestui tip de personalitate intelectuală în favoarea
“specialiştilor” ce se afirmă într-un câmp restrâns al culturii, explorându-l în adâncime.

Apar economişti de profesie, istorici specializaţi în raport cu anumite teme şi epoci,


savanţi ce explorează un domeniu particular al ştiinţelor naturale, scriitori care se
specializează într-un gen anumit (proză, poezie, dramaturgie etc.) şi care nu mai au veleităţi
de oameni politici.
Formula de personalitate titanică se prelungeşte (vezi Hasdeu şi Eminescu), dar nu mai e
dominantă. Necesităţile interioare ale culturii române impuneau acum o disociere a sferelor de
activitate, a valorilor şi a sferelor culturale, idee promovată şi de Maiorescu, care a
transformat-o într-un instrument eficace al faimoasei sale acţiuni critice.