Adrian Cioroianu, Istorie, eroi, cultură politică.

Reflecţii despre cavalerii memoriei şi partizanii

uitării Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008

Încă din titlu autorul stabileşte legătura cu o altă apariţie editorială a sa, cartea Focul
ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane (Polirom, 2002), în care
analiza, printre altele, conflictele dintre cavalerii memoriei şi partizanii uitării. De fapt, cele
două volume sunt într-o legătură directă deoarece au un tip similar de compoziţie. La fel ca şi
lucrarea din 2002, aceasta din 2008 reuneşte în aproape 200 de pagini articole apărute în revistele
„Lettre International”, „Dosarele Istoriei”, „Scrisul românesc”, „Euphorion” şi „Geo”, dar şi o
prelegere susţinută la un seminar despre cum se predă istoria. Articolele din prima parte sunt
despărţite de cele din a doua secţiune, publicate iniţial în revista care poartă numele editurii, de
un cuvânt înainte, mai către final.
Deşi ar putea să pară o carte de istorie, destinată unui public avizat, nu este deloc aşa.
Autorul pune în discuţie idei şi teme actuale, asupra cărora nu încearcă să îşi impună punctul de
vedere. Cartea este prima apariţie editorială a lui Adrian Cioroianu după o pauză de trei ani,
perioadă în care a avut timp să descopere şi să reflecteze asupra relaţiei românilor cu propria
istorie, cu trecutul recent, cu eroii pe care-i caută mereu şi cu o cultură politică pe care uneori o
critică, alteori o neagă şi pe care, de cele mai multe ori, o consideră în mod greşit ca fiind
inexistentă. Dacă la o primă privire asupra coperţii avem senzaţia că ţinem în mână o carte de
poveşti, lectura ne va convinge că este într-adevăr o astfel de carte, dar nu de poveşti pentru
copii, ci pentru oameni mari. Şi asta pentru că Adrian Cioroianu demonstrează încă o dată că
istoricul are menirea de a spune astfel de poveşti, iar el poate să facă acest lucru. Subiectele
articolelor sunt, după cum afirmă şi autorul, foarte diferite. Sunt analizate importante personaje
istorice, de la Lucreţiu Pătrăşcanu şi Octavian Goga la Nicolae Ceauşescu şi Carol al IIlea, dar şi
personaje actuale ca Vladimir Putin.
Autorul combate încă odată clişeele care au străbătut România de-a lungul deceniilor: de
la Carol al II-lea – rege playboy la intelectualul – erou salvator. Cred că primul lucru pe care
orice profesor de istorie şi orice „comentator” ar trebui să-l citească este al zecelea capitol,
Istoria, ca miză perpetuă, în care autorul încearcă să clarifice rolul istoricului şi cel al
profesorului. Adrian Cioroianu propune, în primul rând, reinventarea perpetuă a profesionistului
în istorie, predarea acesteia aşa cum nu s-a mai făcut până acum, cu o grijă deosebită pentru
termeni şi concepte, nedespărţind Europa de România, acceptarea istoriei ca produs cultural şi a
profesorului ca personaj care vinde o marfă, de preferat în cel mai bun mod posibil. Un alt
articol, încărcat mai curând de o notă personală, este cel în memoria lui Ion Raţiu, în care autorul
creionează portretul omului, aşa cum l-a cunoscut, şi nu al politicianului văzut de alţii.
Tot într-o notă personală profesorul Cioroianu analizează şi generaţiile de studenţi care
au intrat în ultimii ani la facultate, pe care le priveşte cu fascinaţie, dar de care se simte uneori
prea îndepărtat. Într-o societate în care istoria pare a fi unul dintre cele mai dezbătute subiecte şi
în care mulţi comentatori şi specialişti în toate furnizează idei de-a gata, Adrian Cioroianu
vorbeşte despre istorie într-un mod profesionist, care captează atenţia, ridicând întrebări şi
căutând răspunsuri care nu se vor a fi definitive. Meritul lucrării este că strânge între cele patru
coperţi idei care ar fi putut să trăiască doar o zi, o săptămână sau o lună, în timp ce meritul lui
Adrian Cioroianu este acela că, într-o perioadă în care profesioniştii au probleme să-şi vândă
marfa numită istorie, el reuşeşte acest lucru din plin, fără a-i dezamăgi pe cititorii şi ascultătorii
fideli.