„ Martiri" şi „ sfinţi"?
Toate drumurile duc la Roma?
iţilor din Anglia acelei vremi, şi-a mărturisit vina şi a fost spînzurat pentru
participare la această crimă teribilă. Mărturisirea-scrisă cu mîna lui se păs-
trează încă în Arhiva de stat (SP 14/20, 4 aprilie 1605, PRO):
„Eu, Henry Garnet, din Societatea lui Iesus, preot, mărturisesc de bunăvoie şi
nesilit de nimeni înaintea lui Dumnezeu că intenţia pe care am avut-o în pri-
vinţa atacului cu praf de puşcă este complet ilegală şi absolut groaznică, atît
cu privire la rănirea şi la trădarea faţă de maiestatea sa, faţă de prinţ şi de cei-
lalţi care ar fi trebuit să fie ucişi în mod perfid cu acea ocazie, cît şi cu privire
la mulţi alţi nevinovaţi care ar fi fost prezenţi... Mă recunosc foarte vinovat că
am păcătuit faţă de Dumnezeu, faţă de maiestatea sa regele şi faţă de averea
lui, şi cer cu umilinţă iertare; îi îndemn pe catolicii de pretutindeni să nu-mi
urmeze exemplul în nici un fel, ci prin rugăciune şi alte mijloace să caute pa-
cea regatului şi să spere că maiestatea sa va fi îngăduitor faţă de ei ca să se
bucure de pacea obişnuită şi să nu poarte povara greşelilor şi fărădelegilor
mele şi ale altora. Ca mărturie a acestui lucru am scris acestea cu mîna mea, 4
aprilie, 1605".
Portretul lui Henry Garnet, „Sfînt şi Martir" al credinţei romano-catolice,
a atîrnat mult timp în holul Academiei iezuite din Roma.
Tot recent canonizat printre cei „patruzeci de martiri" a fost şi iezuitul Ed-
mund Campion, care în 1580 a fost găsit vinovat de „conspiraţie care avea
ca scop să detroneze şi să ucidă regina, să provoace război, măcel şi insu-
recţie, să schimbe religia şi guvernul şi să cheme forţe armate străine". El a
fost executat pentru aceste crime. în 1970 a fost canonizat de papa Paul VI.
O altă canonizare controversată a fost cea a lui Thomas Morus din anul
1935. El a fost prezentat publicului ca un erou de către nişte scriitori cato-
lici influenţi, precum Hilaire Belloc şi Evelyn Waugh, ca şi de G.K. Ches-
terton, care 1-a zugrăvit ca pe „cel mai important personaj istoric din istoria
Angliei". Filmul A ManforAll Seasons cu Robert Boit în rolul principal 1-a
confirmat pe Morus ca unul dintre marii oameni ai credinţei din timpul său
şi din toate timpurile. Totuşi, aceasta este fantezie, nu istorie. în binecunos-
cuta lui carte din 1982, The Statesman and the Fanatic, istoricul Jasper Rid-
ley îl arată pe Morus ca un fanatic şi ca unul care „a fost contra tuturor lucru-
rilor pentru care este astăzi admirat... Poate că n-a biciuit nici un eretic în
grădina lui, dar nu există nimic pe care Morus să-1 fi dispreţuit mai mult ca
libertatea, conştiinţa individuală şi toleranţa religioasă".
De fapt, în grădina lui au fost biciuiţi „eretici".* History of Protestantism
* Folosirea cuvîntului „eretic" - fără ghilimele - cu referire la creştinii adevăraţi este tipică pentru vremea noastră.
Dicţionarul Oxford al B.ii Creştine, la cuvîntul-titlu „SmithfîekT, are un articol scurt şi dispreţuitor: „Piaţă din Londra,
cunoscută mai de mult ca loc de execuţii, mai ales în timpul Reformei, cînd pe „rugurile din Smithfieid" în timpul dom-
niei Manei Tudor au fost arşi vreo 300 de eretici. Astăzi locul este renumit ca piaţă de carne".
110
a lui Wylie şi Acts and Monuments (sau „Cartea martirilor") a lui Fox, o lec-
tură extrem de importantă pentru creştinii de astăzi, descriu biciuirea şi tor-
turarea „celor vinovaţi de studiere a Scripturilor" şi de „credinţă în învăţă-
turi protestante curate", printre care negustorul John Tewkesbury şi avocat-
ul James Bainham, la „pomul adevărului" din grădina lui Sir Thomas
Morus.
în 24 ianuarie 1935, Protestant Truth Society & trimis următoarea tele-
gramă papei Pius XI, care prezida la vremea aceea Conciliul de canonizare
şi justifica ridicarea la rangul de Sfînt a lui Sir Thomas Morus şi a episcopu-
lui John Fisher:
„Viena, Carol al V-lea şi Henric al VIII-lea. documente de stat din 27 septem-
brie 1533, îl arată pe episcopul Fisher ca trădător, plănuind invadarea Angliei
de către spanioli. Să trimitem copii ale documentelor de stat înainte de a con-
tinua cu canonizarea din 29 ianuarie?"
După o corespondenţă amabilă în care Vaticanul a primit fotocopii ale do-
cumentelor din Arhiva de stat britanică, faptele au fost trimise la Asociaţia
Presei. Numai două ziare le-au publicat - Daily Herald şi The News Chro-
nicle. E interesant de notat că nici unul dintre aceste două ziare nu mai este
publicat astăzi (Jesuit Plots from Elizabethan to Modern Times: A. Close,
Wycliffe Press 1988).
Primul Sfînt ecumenic - J,H. Newman
Propunerea de beatificare a cardinalului Henry Newman a fost înaintată
papei în iulie 1989, alegîndu-se ca de obicei un moment deosebit de prielnic
pentru aceasta, şi anume o campanie anglo-catolică cu ocazia centenarului
morţii sale pentru a-1 face un Sfînt anglican. Părerea lui Clifford Longley din
The Times că „Newman a scris cu siguranţă din mormînt programul celui
de-al doilea Conciliu de la Vatican" a fost dovedită de mai mulţi papi, care
i-au atribuit meritul paternităţii a ceea ce s-a numit „Conciliul lui Newman".
Propunerii de beatificare a lui Newman i s-a dat cea mai mare prioritate la
Vatican, potrivit celui care i-a solicitat-o, părintele iezuit Vincent Blehl. El a
fost pronunţat deja ca „Venerabil", primul stadiu al unui proces în trei părţi,
îi mai lipseşte o minune care să-i fie atribuită, necesară în mod normal celui
de-al doilea stadiu al „beatificării", dar se aşteaptă ca papa să facă o excep-
ţie, din cauza „minunii morale a influenţei lui spirituale extraordinar de
mari".
John Henry Newman, a cărui reputaţie creşte rapid în climatul de unitate,
va fi probabil primul sfînt ecumenic. Centenarul morţii sale, în 1990, a fost
comemorat de Biserică, iar viaţa lui s-a bucurat de o atenţie deosebită din
111
 Toate drumurile duc la Roma?
partea presei. Prin comparaţie, aniversarea a 500 de ani de la moartea lui
Thomas Cranmer a avut puţin impact asupra naţiunii. Newman este cunos-
cut mai ales prin încercarea lui de a împăca Conciliul din Trent cu cele „trei-
zeci şi nouă de articole " ale Bisericii anglicane. Cranmer, unul dintre autorii
celor „treizeci şi nouă de articole", şi-a consacrat viaţa scoţînd în evidenţă
deosebirile dintre învăţătura Romei şi doctrina biblică a Bisericii naţionale.
Ca director al Societăţii bisericeşti {Church Society), o organizaţie a Biseri-
cii anglicane, David Samuel a spus pe atunci: „De aceea, nu e deloc surprin-
zător că cel dintîi este sărbătorit în măsura în care cel din urmă e trecut cu
vederea".
Newman, a cărui „reformulare a doctrinei" a fost deosebit de lăudată de
fostul arhiepiscop de Canterbury, Robert Runcie, credea că dezvoltarea doc-
trinei este de fapt sinonimă cu o revelaţie continuată, o concepţie împărtăşită
astăzi de multe curente carismatice şi liberale. Dr. Runcie şi-a exprimat con-
vingerea că „după vremuri de luptă s-a întîmplat o minune". Newman fuse-
se intrumentul pentru înfăptuirea acestei minuni, şi aceasta însemna că el era
considerat tot mai mult ca o figură cheie în istoria Bisericii din secolul 19.
Vremurile s-au schimbat cu adevărat. William Gladstone, om de stat din
secolul 19 şi totodată aflat în conducerea clerului, a văzut convertirea lui
Newman la Biserica romano-catolică ca poate cea mai mare criză religioasă
de la Reformă încoace. Deşi acum este mai puţin vizibilă, acea criză de care
vorbea viitorul prim-ministru s-a adîncit de cînd s-a răspîndit „doctrina re-
formulată" şi s-a accelerat procesul ecumenic.
Şi autorii .^Declaraţiei comune " a ARCIC îi datorează mult „dezvoltării
doctrinei" lui Newman. Cartea sa Essay on the Development of Christian
Doctrine, o lucrare complet ecumenică, pe care a început-o ca anglican şi a
sfîrşit-o ca romano-catolic. a servit ca text doveditor pentru toţi cei impli-
caţi.
O examinare a vieţii şi gîndirii lui Newman a fost descrisă de nişte teo-
logi protestanţi ca năucitoare, ca o experienţă trăită în „beznă", dar fără „lu-
mina bună" a lui Dumnezeu care să-i călăuzească. Prin aceasta n-au vrut
să-şi bată joc de faimosul imn al lui Newman, „Condu-ne, lumină bună"
(Lead Kindly Light), ci să exprime ceva din ce-au simţit faţă de produsele
modului său de gîndire sinuos, complex şi contradictoriu. Unul dintre cei
mai vechi prieteni ai săi, Dr. Jelf, a spus că gîndirea lui Newman fusese din-
totdeauna iezuitică în esenţă, iar colegul său romano-catolic Lord Acton 1-a
descris ca pe un „manipulator al adevărului". Ca şi conducător al Societăţii
Tractariene, care era caracterizată prin secretismul ei, el apărase aşa-numita
„Economie a învăţăturii şi a expunerii ei", o strategie care foloseşte adevărul
112
„Martiri" şi „sfinţi"?
în mod avantajos sau îl trece sub tăcere. Citîndu-1 pe Clement din
Alexandria, Newman a scris: „El gîndeşte şi spune adevărul, cu excepţia
cazurilor cînd e nevoie de o purtare precaută, şi atunci, ca un medic pentru
binele pacienţilor săi, va minţi... numai binele aproapelui său îl va determi-
na la aceasta. El renunţă la sine însuşi în favoarea Bisericii".
„Economie" era o expresie care descrie învăţătura de tip „mijloc pentru
atingerea scopului" a iezuiţilor, „rezervă" o altă expresie. Doctrina despre
„economie" sau „rezervă" era folosită pentru a ascunde o mare parte din
Mişcarea ritualistă din secolul 19, inclusiv numărul de membri, obiectivele
şi activităţile Mişcării Oxford şi ale Societăţii Tractariene. „Sentinela" pro-
testantă, Walter Welsh, a cercetat toate acestea cu grijă în cartea sa The Se-
cret History of the Oxford Movement. în ea dă şi informaţii despre „Frater-
nitatea sfîntului sacrament", întemeiată pentru reintroducerea doctrinei
transsubstanţierii; despre „Breasla tuturor sufletelor" pentru reintroducerea
purgatoriului şi rugăciunilor pentru cei morţi, şi despre „Ordinul unităţii cor-
porative" ca să pună sămînţa unităţii ecumenice cu Bisericile romano-cato-
lice şi ortodoxe.
Sfinţii şi coroana britanică
Cînd Newman a devenit în 1845 cel mai renumit convertit la romano-ca-
tolicism din Marea Britanie, spovedania lui înainte de confirmare i-a fost
ascultată de George Spencer, cunoscut ca părintele Ignatius Spencer de la St.
Paul, care i-a servit şi de naş. Prinţesa Diana i-a fost stră-strănepoată, iar Sir
Winston Churchill strănepot. El s-a convertit la romano-catolicism în 1830,
chiar înainte de începuturile Mişcării Oxford, şi acum se află pe lista de aş-
teptare pentru a deveni „Sfînt". Relatările amănunţite din presă, după ce Va-
ticanul a făcut cunoscut prezentarea propunerii de beatificare, spun foarte
mult despre semnificaţia ei. Fr. Jeremiah Donovan, preot passionist ca şi
George Spencer, a spus ziarului Sunday Telegraph (14 aprilie 1991): „Roma
va fi dornică să aibă un sfînt aflat în legătură cu familia regală britanică".
Aşa cum explic altundeva în cartea de faţă, aceasta este desigur o declaraţie
incompletă. Canonizarea lui, ca şi cea a lui Newman, va trece probabil foarte
repede prin cele trei faze ale ei. Recordul pentru o ridicare la rangul de Sfînt
este de 352 de zile, deţinut de Sf. Antonius din Padova în secolul 13. O
asemenea viteză ar atrage desigur privirile asupra ei, dar astăzi totul se mişcă
repede.
Cu ocazia discursului său de înscăunare în faţa unei congregaţii multire-
ligioase în catedrala din Canterbury la data de 19 aprilie 1991, arhiepisco-
pul de Canterbury, George Carey, şi-a dezvăluit angajamentul puternic ecu-
113

Toate drumurile duc la Roma?
iţilor din Anglia acelei vremi, şi-a mărturisit vina şi a fost spînzurat pentru
participare la această crimă teribilă. Mărturisirea scrisă cu mina lui se păs-
trează încă în Arhiva de stat (SP 14/20, 4 aprilie 1605, PRO):
„Eu, Henry Garnet, din Societatea lui Iesus, preot, mărturisesc de bunăvoie şi
nesilit de nimeni înaintea lui Dumnezeu că intenţia pe care am avut-o în pri-
vinţa atacului cu praf de puşcă este complet ilegală şi absolut groaznică, atît
cu privire la rănirea şi la trădarea faţă de maiestatea sa, faţă de prinţ şi de cei-
lalţi care ar fi trebuit să fie ucişi în mod perfid cu acea ocazie, cît şi cu privire
la mulţi alţi nevinovaţi care ar fi fost prezenţi... Mă recunosc foarte vinovat că
am păcătuit faţă de Dumnezeu, faţă de maiestatea sa regele şi faţă de averea
lui, şi cer cu umilinţă iertare; îi îndemn pe catolicii de pretutindeni să nu-mi
urmeze exemplul în nici un fel, ci prin rugăciune şi alte mijloace să caute pa-
cea regatului şi să spere că maiestatea sa va fi îngăduitor faţă de ei ca să se
bucure de pacea obişnuită şi să nu poarte povara greşelilor şi fărădelegilor
mele şi ale altora. Ca mărturie a acestui lucru am scris acestea cu mîna mea, 4
aprilie, 1605".
Portretul lui Henry Garnet, „Sfînt şi Martir" al credinţei romano-catolice,
a atîrnat mult timp în holul Academiei iezuite din Roma.
Tot recent canonizat printre cei „patruzeci de martiri" a fost şi iezuitul Ed-
mund Campion, care în 1580 a fost găsit vinovat de „conspiraţie care avea
ca scop să detroneze şi să ucidă regina, să provoace război, măcel şi insu-
recţie, să schimbe religia şi guvernul şi să cheme forţe armate străine". El a
fost executat pentru aceste crime. în 1970 a fost canonizat de papa Paul VI.
O altă canonizare controversată a fost cea a lui Thomas Morus din anul
1935. El a fost prezentat publicului ca un erou de către nişte scriitori cato-
lici influenţi, precum Hilaire Belloc şi Evelyn Waugh, ca şi de G.K. Ches-
terton, care 1-a zugrăvit ca pe „cel mai important personaj istoric din istoria
Angliei". Filmul A Manfor AU Seasons cu Robert Boit în rolul principal 1-a
confirmat pe Morus ca unul dintre marii oameni ai credinţei din timpul său
şi din toate timpurile. Totuşi, aceasta este fantezie, nu istorie. în binecunos-
cuta lui carte din 1982, The Statesman and the Fanatic, istoricul Jasper Rid-
ley îl arată pe Morus ca un fanatic şi ca unul care „a fost contra tuturor lucru-
rilor pentru care este astăzi admirat... Poate că n-a biciuit nici un eretic în
grădina lui, dar nu există nimic pe care Morus să-1 fi dispreţuit mai mult ca
libertatea, conştiinţa individuală şi toleranţa religioasă".
De fapt, în grădina lui au fost biciuiţi „eretici".* History of Protestantism
* Folosirea cuvîntului „eretic" - fără ghilimele - cu referire la creştinii adevăraţi este tipică pentru vremea noastră
Dicţionarul Oxford al B.ii Creştine, la cuvîntul-titlu „Smithfield", are un articol scurt şi dispreţuitor: „Piaţă din Londra,
cunoscută mai de mult ca loc de execuţii, mai ales în timpul Reformei, cînd pe „rugurile din Smithfield" în timpul dom-
niei Manei Tudor au fost arşi vreo 300 de eretici. Astăzi locul este renumit ca piaţă de came".
110
„Martiri" şi „sfinţi"?
a lui Wylie şi Acts and Monuments (sau „Cartea martirilor") a lui Fox, o lec-
tură extrem de importantă pentru creştinii de astăzi, descriu biciuirea şi tor-
turarea „celor vinovaţi de studiere a Scripturilor" şi de „credinţă în învăţă-
turi protestante curate", printre care negustorul John Tewkesbury şi avocat-
ul James Bainham, la „pomul adevărului" din grădina lui Sir Thomas
Morus.
în 24 ianuarie 1935, Protestant Truth Society a trimis următoarea tele-
gramă papei Pius XI, care prezida la vremea aceea Conciliul de canonizare
şi justifica ridicarea la rangul de Sfint a lui Sir Thomas Morus şi a episcopu-
lui John Fisher:
„Viena, Carol al V-lea şi Henric al VlII-lea, documente de stat din 27 septem-
brie 1533, îl arată pe episcopul Fisher ca trădător, plănuind invadarea Angliei
de către spanioli. Să trimitem copii ale documentelor de stat înainte de a con-
tinua cu canonizarea din 29 ianuarie?"
După o corespondenţă amabilă în care Vaticanul a primit fotocopii ale do-
cumentelor din Arhiva de stat britanică, faptele au fost trimise la Asociaţia
Presei. Numai două ziare le-au publicat - Daily Herald şi The News Chro-
nicle, E interesant de notat că nici unul dintre aceste două ziare nu mai este
publicat astăzi (Jesuit Plots from Elizabethan to Modern Times: A. Close,
Wycliffe Press 1988).
Primul Sfînt ecumenic - J.H. Newman
Propunerea de beatificare a cardinalului Henry Newman a fost înaintată
papei în iulie 1989, alegîndu-se ca de obicei un moment deosebit de prielnic
pentru aceasta, şi anume o campanie anglo-catolică cu ocazia centenarului
morţii sale pentru a-1 face un Sfînt anglican. Părerea lui Clifford Longley din
The Times că „Newman a scris cu siguranţă din mormînt programul celui
de-al doilea Conciliu de la Vatican" a fost dovedită de mai mulţi papi, care
i-au atribuit meritul paternităţii a ceea ce s-a numit „Conciliul lui Newman".
Propunerii de beatificare a lui Newman i s-a dat cea mai mare prioritate la
Vatican, potrivit celui care i-a solicitat-o, părintele iezuit Vincent Blehl. El a
fost pronunţat deja ca „Venerabil", primul stadiu al unui proces în trei părţi,
îi mai lipseşte o minune care să-i fie atribuită, necesară în mod normal celui
de-al doilea stadiu al „beatificării", dar se aşteaptă ca papa să facă o excep-
ţie, din cauza „minunii morale a influenţei lui spirituale extraordinar de
mari".
John Henry Newman, a cărui reputaţie creşte rapid în climatul de unitate,
va fi probabil primul sfînt ecumenic. Centenarul morţii sale, în 1990, a fost
comemorat de Biserică, iar viaţa lui s-a bucurat de o atenţie deosebită din
111
 Toate drumurile duc la Roma?
partea presei. Prin comparaţie, aniversarea a 500 de ani de la moartea lui
Thomas Cranmer a avut puţin impact asupra naţiunii. Newman este cunos-
cut mai ales prin încercarea lui de a împăca Conciliul din Trent cu cele „trei-
zeci şi nouă de articole" ale Bisericii anglicane. Cranmer, unul dintre autorii
celor „treizeci şi nouă de articole", şi-a consacrat viaţa scoţînd în evidenţă
deosebirile dintre învăţătura Romei şi doctrina biblică a Bisericii naţionale.
Ca director al Societăţii bisericeşti {Church Society), o organizaţie a Biseri-
cii anglicane, David Samuel a spus pe atunci: „De aceea, nu e deloc surprin-
zător că cel dintîi este sărbătorit în măsura în care cel din urmă e trecut cu
vederea".
Newman, a cărui „reformulare a doctrinei" a fost deosebit de lăudată de
fostul arhiepiscop de Canterbury, Robert Runcie, credea că dezvoltarea doc-
trinei este de fapt sinonimă cu o revelaţie continuată, o concepţie împărtăşită
astăzi de multe curente carismatice şi liberale. Dr. Runcie şi-a exprimat con-
vingerea că „după vremuri de luptă s-a întîmplat o minune". Newman fuse-
se intrumentul pentru înfăptuirea acestei minuni, şi aceasta însemna că el era
considerat tot mai mult ca o figură cheie în istoria Bisericii din secolul 19.
Vremurile s-au schimbat cu adevărat. William Gladstone, om de stat din
secolul 19 şi totodată aflat în conducerea clerului, a văzut convertirea lui
Newman la Biserica romano-catolică ca poate cea mai mare criză religioasă
de la Reformă încoace. Deşi acum este mai puţin vizibilă, acea criză de care
vorbea viitorul prim-ministru s-a adîncit de cînd s-a răspîndit „doctrina re-
formulată" şi s-a accelerat procesul ecumenic.
Şi autorii declaraţiei comune" a ARCIC îi datorează mult „dezvoltării
doctrinei" lui Newman. Cartea sa Essay on the Development of Christian
Doctrine, o lucrare complet ecumenică, pe care a început-o ca anglican şi a
sfîrşit-o ca romano-catolic, a servit ca text doveditor pentru toţi cei impli-
caţi.
O examinare a vieţii şi gîndirii lui Newman a fost descrisă de nişte teo-
logi protestanţi ca năucitoare, ca o experienţă trăită în „beznă", dar fără „lu-
mina bună" a lui Dumnezeu care să-i călăuzească. Prin aceasta n-au vrut
să-şi bată joc de faimosul imn al lui Newman, „Condu-ne, lumină bună"
(Lead Kindly Light), ci să exprime ceva din ce-au simţit faţă de produsele
modului său de gîndire sinuos, complex şi contradictoriu. Unul dintre cei
mai vechi prieteni ai săi, Dr. Jelf, a spus că gîndirea lui Newman fusese din-
totdeauna iezuitică în esenţă, iar colegul său romano-catolic Lord Acton 1-a
descris ca pe un „manipulator al adevărului". Ca şi conducător al Societăţii
Tractariene, care era caracterizată prin secretismul ei, el apărase aşa-numita
„Economie a învăţăturii şi a expunerii ei", o strategie care foloseşte adevărul
112
„Martiri" şi „sfinţi"?
în mod avantajos sau îl trece sub tăcere. Citîndu-1 pe Clement din
Alexandria, Newman a scris: „El gîndeşte şi spune adevărul, cu excepţia
cazurilor cînd e nevoie de o purtare precaută, şi atunci, ca un medic pentru
binele pacienţilor săi, va minţi... numai binele aproapelui său îl va determi-
na la aceasta. El renunţă la sine însuşi în favoarea Bisericii".
„Economie" era o expresie care descrie învăţătura de tip „mijloc pentru
atingerea scopului" a iezuiţilor, „rezervă" o altă expresie. Doctrina despre
„economie" sau „rezervă" era folosită pentru a ascunde o mare parte din
Mişcarea ritualistă din secolul 19, inclusiv numărul de membri, obiectivele
şi activităţile Mişcării Oxford şi ale Societăţii Tractariene. „Sentinela" pro-
testantă, Walter Welsh, a cercetat toate acestea cu grijă în cartea sa The Se-
cret History of the Oxford Movement. în ea dă şi informaţii despre „Frater-
nitatea sfîntului sacrament", întemeiată pentru reintroducerea doctrinei
transsubstanţierii; despre „Breasla tuturor sufletelor" pentru reintroducerea
purgatoriului şi rugăciunilor pentru cei morţi, şi despre „Ordinul unităţii cor-
porative" ca să pună sămînţa unităţii ecumenice cu Bisericile romano-cato-
lice şi ortodoxe.
Sfinţii şi coroana britanică
Cînd Newman a devenit în 1845 cel mai renumit convertit la romano-ca-
tolicism din Marea Britanie, spovedania lui înainte de confirmare i-a fost
ascultată de George Spencer, cunoscut ca părintele Ignatius Spencer de la St.
Paul, care i-a servit şi de naş. Prinţesa Diana i-a fost stră-strănepoată, iar Sir
Winston Churchill strănepot. El s-a convertit la romano-catolicism în 1830,
chiar înainte de începuturile Mişcării Oxford, şi acum se află pe lista de aş-
teptare pentru a deveni „Sfînt". Relatările amănunţite din presă, după ce Va-
ticanul a făcut cunoscut prezentarea propunerii de beatificare, spun foarte
mult despre semnificaţia ei. Fr. Jeremiah Donovan, preot passionist ca şi
George Spencer, a spus ziarului Sunday Telegraph (14 aprilie 1991): „Roma
va fi dornică să aibă un sfînt aflat în legătură cu familia regală britanică".
Aşa cum explic altundeva în cartea de faţă, aceasta este desigur o declaraţie
incompletă. Canonizarea lui, ca şi cea a lui Newman, va trece probabil foarte
repede prin cele trei faze ale ei. Recordul pentru o ridicare la rangul de Sfînt
este de 352 de zile, deţinut de Sf. Antonius din Padova în secolul 13. O
asemenea viteză ar atrage desigur privirile asupra ei, dar astăzi totul se mişcă
repede.
Cu ocazia discursului său de înscăunare în faţa unei congregaţii multire-
ligioase în catedrala din Canterbury la data de 19 aprilie 1991, arhiepisco-
pul de Canterbury, George Carey, şi-a dezvăluit angajamentul puternic ecu-
113
 Toate drumurile duc la Roma?
menic cînd a vorbit despre predecesorii săi ca de nişte arhiepiscopi care au
fost martirizaţi pentru credinţa lor.
El i-a citat pe Alphege, pe Thomas Becket şi pe William Laud, şi 1-a omis
pe Thomas Cranmer. Alphege a fost un călugăr benedictin din secolul 10;
Becket şi Laud, în secolele 12 şi 13, au căutat să readucă Biserica anglicană
la credinţa, la practica şi sub autoritatea Bisericii romano-catolice. Alphege
şi Becket sunt „Sfinţi" ai Bisericii romano-catolice; se poate foarte bine ca
Laud, ritualistul care i-a persecutat pe protestanţi, să li se alăture în curînd.
Deşi înscăunarea lui George Carey îl obliga să apere cele „39 de articole ale
credinţei" şi Cartea de Rugăciune comună, este semnificativ că printre mar-
tirii credinţei pe care i-a citat nu 1-a inclus pe omul cel mai responsabil pen-
tru aceste culegeri principale de forme prescrise ale Bisericii anglicane,
arhiepiscopul Thomas Cranmer.
Sfintul Thomas Becket şi Biserica naţională
Mormîntul lui Thomas Becket aflat în catedrala din Canterbury şi prezen-
ţa spirituală a acestui „Sfînt" al Bisericii romano-catolice în principala cate-
drală anglicană se dovedeşte a fi importantă pentru mişcarea ecumenică. în
1982, papa Ioan Paul II şi arhiepiscopul Runcie s-au rugat împreună la mor-
mîntul lui, iar în 1989 arhiepiscopul de York, John Habgood, i-a condus pe
pelerinii care sosiseră la catedrală cu ocazia primei adunări multireligioase
la destinaţia lor finală, şi anume la mormîntul lui Becket. Cele trei grupe ale
acestui pelerinaj clar ecumenic se întîlniseră mai înainte într-un loc, anume
într-un lăcaş „sfînt", unde Henric al II-lea s-a supus canoanelor papei după
uciderea lui Becket în 1170.
Drama Murder in the Cathedral (Omor în catedrală) a anglo-catolicului
T.S. Eliot, la fel ca şi A Manfor AU Seasons (cu privire la Thomas Morus),
a influenţat mult percepţia publicului faţă de ceea ce a dus la moartea aces-
tui erou catolic al credinţei. De 29 decembrie se ţin peste tot în ţară servicii
comemorative în memoria „martiriului" lui Becket, cu comentarii amănun-
ţite din partea presei naţionale.
„Martiriul" lui Becket, care a avut ca origine fidelitatea faţă de papalitate
mai mult decît cea faţă de coroană, poate să se dovedească în viitorul apropi-
at important pentru reînvierea principiului că statul n-ar trebui să aibă pu-te-
re asupra Bisericii.
Marea dezbatere naţională între adepţii şi oponenţii separării de Stat a Bi-
sericii apare din nou la suprafaţă sub o formă nouă. Cîteva baloane-tesî au
fost înălţate în văzduh în ultimii cîţiva ani, şi publicul britanic a fost pregătit
să examineze cu seriozitate ceea ce era de neimaginat doar cu un deceniu în
114
„Martiri" şi „sfinţi"?
urmă. La începutul lui 1989, episcopul de Aston a ridicat chestiunea sepa-
rării de Stat a Bisericii anglicane. Cu un an înainte, The Sunday Times în
articolul de fond „Modernizaţi monarhia!" a arătat că „sfirşirea monopolu-
lui protestant asupra tronului n-ar fi numai dreaptă, ci ar şi elibera Biserica
anglicană de povara ei apăsătoare ca Biserică de stat" (Sunday Times, 31
ianuarie 1988).
Aceste speculaţii continue au dus la o controversă naţională extinsă pe te-
ma Biserică şi Stat, coroană şi mitră, şi aceasta tocmai la începutul lui
„Anuus horribilis" (anul groaznic) al familiei regale, al anului în care căsni-
cia moştenitorului tronului a eşuat iremediabil. Arhiepiscopul de York, Dr.
John Habgood, apărînd la televiziune în ianuarie 1993 într-un program de-
parte de a fi echilibrat, care se ocupa de separarea dintre Biserică şi Stat, a
ridicat chestiunea serviciului religios de încoronare: „Dacă lucrul acesta este
menit să promoveze unitatea naţiunii, trebuie să recunoaştem că trăim acum
într-o societate ecumenică şi multireligioasă", a spus el. Arhiepiscopul de
Canterbury, George Carey, s-a grăbit să aprobe punctul de vedere al adjunc-
tului său: „Harta religioasă a Marii Britanii s-a schimbat atît de mult, încît
este de nerecunoscut, şi trebuie să avem în vedere lucrul acesta" (Daily
Mail: 1 februarie, 1993).
Experţii în constituţie cred că o extindere a jurămîntului de la încoronare
ar însemna efectiv destabilizarea Bisericii anglicane, aşa cum o cunoaştem
acum. Aşa cum scrie jurnalistul şi autorul Paul Johnson: „Nu există com-
promis între a avea o Biserică de stat asigurată cu drept constituţional şi o
societate total secularizată" (Daily Mail: 26 ianuarie 1993).
Acum, întrucît procesul care a dus la Maastricht ameninţă şi tronul protes-
tant, viteza ameţitoare cu care au loc aceste schimbări este văzută de creştini
ca retragerea graţiei şi binecuvîntării lui Dumnezeu, rezultatul inevitabil al
apostaziei noastre naţionale. îndepărtarea membrilor casei regale actuale de
jurămintele solemne pe care le-au făcut înaintea Dumnezeului atotputernic
şi a naţiunii cu ocazia urcării pe tron, ca şi unul altuia la încheierea căsăto-
riei, par, după patruzeci de ani, să fi secerat furtună - nu numai un „annus
horribilis".
Maiestatea sa s-a obligat, cît îi stă în putinţă, să sprijinească regulamente-
le şi legile Scripturii, această „lege regală" şi „adevăratele cuvinte ale lui
Dumnezeu", ca şi religia reformată protestantă. în timpul celor patruzeci de
ani ai domniei ei şi-a dat aprobarea pentru schimbări ale legii care facilitau
divorţul, legalizau avortul şi homosexualitatea şi „liberalizau" adulterul şi
pornografia.
115
 Toate drumurile duc la Roma? Capitolul 14

Căsnicia destrămată a prinţului Charles ca urmare a legăturii lui cu Ca-

Persecuţie şi Inchiziţie
milla, soţia căpitanului gărzii regale, colonelul Andrew Parker-Bowles, a
Cei care apără moştenirea noastră creştină sunt îngrijoraţi de modul în ca-
ajutat la grăbirea crizei constituţionale şi încurajarea cererilor de schimbare
re Vaticanul foloseşte mass-media pentru a face eroi din nişte ticăloşi şi de
a Jurămîntului. Familia regală, care chiar în chestiuni legate de Constituţie
practica sa îndelungată de a canoniza sau beatifica pe aceia care de secole au
cerea sfatul lordului romano-catolic St. John of Fawsley, trebuie să fi fost
fost priviţi pe scară largă ca persecutori ai adevăratei Biserici. Un exemplu
influenţată de relaţiile foarte strînse cu prieteni romano-catolici în atitudinea
de lungă durată este Sf. Dominic, care a întemeiat Ordinul dominican, a înfi-
ei faţă de jurămintele protestante pe care le-a făcut.
inţat faimoasa Inchiziţie şi a avut responsabilitatea principală în persecu-
Familia Parker-Bowles este catolică, la fel ca şi James Gilbey, omul care
tarea „ereticilor", adică a evreilor sau a creştinilor fideli Bibliei. Un alt băr-
a devenit cunoscut prin înregistrările pe bandă magnetică „Dianagate" sau
bat din aceeaşi tradiţie este Sf Ignatius Loyola, a cărui Societate a lui Iesus,
„Squigley". Prinţesa Diana, influenţată mult de legătura ei spirituală cu Mai-
o organizaţie cu mult mai sofisticată, a fost folosită de Vatican ca să preia
ca Tereza şi poate şi cu „clarvăzătoarea ei favorită, medium-ul irlandez ro-
acelaşi rol după Reformă.
mano-eatolic Betty Palko", „primeşte de la un preot dominican la o adresă
Papa actual a propus în 1992 canonizarea reginei Isabella a Spaniei, ca să
secretă din Oxford ore de pregătire pentru convertirea la credinţa roma-
coincidă cu aniversarea a 500 de ani de la călătoria lui Columb în Lumea
no-catolică", aşa relatează presa de senzaţie (Today, 19 decembrie 1992 şi
Nouă. Regina Isabella 1-a lansat într-adevăr pe marele explorator, dar tot ea
ThePeople,27 decembrie 1992).
a lansat Inchiziţia spaniolă sub Torquemada şi a izgonit din Spania 200.000
în ediţia sa din 1 februarie 1993, Daily Telegraph a publicat Jurămîntul de
de evrei, ca şi nenumăraţi musulmani. Cu toate acestea, Isabella a fost
încoronare împreună cu anunţul recomandării făcute de către cei doi arhi-
prezentată de Vatican ca „o mare creştină". Proteste din partea evreilor şi a
episcopi de revizuire a lui. Scrisoarea circulară a Curţii regale din ziua aceea
musulmanilor au obligat în cele din urmă Vaticanul să renunţe Ia proiect.
s-a ocupat în principal de participarea reginei, a ducelui de Edinburg şi a
în septembrie 1987, s-a intenţionat ca Fr. Junipero Serra, fondatorul din
fiilor ei, cei trei prinţi regali, la funeraliile de stat ale fostului guvernator
secolul 18 al „Sistemului misionar californian" şi un membru activ al Inchi-
general al Canadei - ţinute la catedrala din Montreal ,Mary Queen ofthe
ziţiei spaniole, să fie beatificat în timpul vizitei papei Ioan Paul II din 17
World" [Măria, Regina lumii].
septembrie 1987 la Cârmei lîngă Monterey, California.
Timp de doi ani înaintea acestei vizite a papei a existat un timbru come-
morativ „Junipero Serra",* folosit de americani pentru majoritatea scriso-
rilor internaţionale; lucrul acesta, împreună cu alte activităţi legate de relaţi-
ile publice, a fost folosit pentru pregătirea opiniei publice. Cu toate acestea,
indienii băştinaşi au promis să protesteze, iar căpetenia indienilor Chumash,
Cheq Weesh Auh-Ho-Oh, a vorbit mass-mediei despre „demonstraţii ale in-
dienilor aşa cum n-au văzut niciodată". El a evocat experienţa „Misiunii" lui
Serra: Pe atunci, convertirea a fost un proces brutal; indienii au fost „aduşi
prin botez la sclavie". Ei au fost bătuţi cu biciul, legaţi în lanţuri şi puşi în
butuci, obligaţi să strîngă recoltele şi să construiască casele misionarilor şi
au murit ca muştele.

* Comemorarea lui Serra de către Poşta Statdor Unite este în contrast net cu decizia Poştei britanice de a nu publica
un timbru comemorativ la aniversarea naşterii lui Thomas Cranmer în 1989. Cranmer. care a fost arhiepiscop de Can-
terbury sub trei monarhi, a fost fondatorul Bisericii anglicane* co-autor al Cărţii de rugăciune comună şi, împreună cu
episcopii Latimer şi Ridley, un martir al lui Cristos la Oxford. Decizia Poştei de a nu comemora aniversarea lui Cranmer
u un timbru poştal a fost probabil bine intenţională, pentru a evita supărarea şi a ajuta la „unitatea" eiume.ir;a; totuşi,
aceasta echivalează cu o negare a adevăratei istorii a Bisericii şi naţiunii noastre.

116 117
 Toate drumurile duc la Roma?
Presa americană a relatat că un purtător de cuvînt al Vaticanului ar fi spus
că papa nu 1-a beatificat pe Serra „din motive legate de timp şi de tehnici
procedurale". Totuşi, în mod ciudat, ziarul Catholic Herald a relatat ulterior
că papa 1-a beatificat de fapt pe Fr. Serra în timpul vizitei. Presa era atît de
preocupată de întîlnirea lui cu Clint Eastwood, primarul din Cârmei, încît
poate de aceea n-a comentat beatificarea. Dată fiind tăria declarată a senti-
mentelor împotriva ei, cu siguranţă că lucrul acesta a fost de mare ajutor
pentru Vatican; s-a evitat în acest fel un protest stînjenitor, şi papa a putut
astfel să-1 descrie pe Serra la ceremonie ca „un exemplu strălucit de virtute
creştină şi spirit misionar, un apărător şi un erou al indienilor" {Catholic
Herald, septembrie 1987).
în decembrie 1989, papa Ioan Paul II a canonizat-o pe prima Sfîntă năs-
cută în Canada, Mărie Marguerite d'Youville, şi a lăudat „iubirea ei eroică
pentru semeni" în lucrarea făcută printre săracii din Montreal. Cu toate aces-
tea, membrii comunităţii catolice de negri din Montreal şi-au exprimat in-
dignarea privind canonizarea, arătînd faptul că Sf. Marguerite a moştenit
vreo doisprezece sclavi de la soţul ei şi a cumpărat şi vîndut alte zeci.
Proteste evreieşti au fost provocate de decizia de a o canoniza pe Edith
Stein, care a murit la Auschwitz împreună cu alte milioane de oameni de
origine evreiască. Stein, convertită la catolicism, cunoscută în Biserica ro-
mano-catolică sub numele de Sora Tereza Benedicta a Crucii, I-a cerut lui
Dumnezeu să-i primească viaţa ca ispăşire „pentru necredinţa evreilor". Ea
fusese deja beatificată, în ciuda protestelor evreilor, care aveau senzaţia că
papa vrea să profite de pe urma Holocaustului. Celălalt martir catolic de la
Auschwitz, părintele Maximilian Kolbe, despre care s-a spus că şi-a dat
viaţa ca să salveze tatăl a trei copii, „a publicat o foaie zilnică îngrozitor de
antisemită înainte de război", potrivit corespondentului ziarului Observer,
Neil Ascherson. Kolbe a fost deja făcut Sfînt al Bisericii romano-catolice
(Observer, duminică 23 iulie 1989).
Alt Imperiu Roman
Inchiziţia, condusă de dominicani şi iezuiţi, a apărut de obicei repede pe
scenă atunci cînd Spania şi Portugalia au cucerit în secolele 16 şi 17 teritorii
noi. Metodele folosite, care semănau adesea cu cele folosite de Serra în
California sau de ustaşii sprijiniţi de nazişti în Croaţia, au pus seminţele
respingerii şi aversiunii care s-au dovedit de atunci a fi o barieră pentru ade-
văraţii misionari.
Albert Close, fost membru al Consiliului organizaţiei Protestant Truth
Society, scrie despre misiunea iezuită în Indonezia din 1559: „Convertirea
118
Persecuţie şi Inchiziţie
era grăbită adesea în mod miraculos de către cooperarea guvernatorilor
coloniali, ale căror miliţii ofereau băştinaşilor alegerea între un glonte de
muschetă şi botez. Acest soi de creştinism a fost trecut cu vederea de guver-
nul chinez cînd a cerut în 1913 Marii Britanii şi Americii de Nord protes-
tante să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu să binecuvînteze acea mare
naţiune în ora naşterii primului guvern constituţional. Ei l-au ignorat pe
papă, deoarece nu considerau romano-catolicismul în nici un fel a fi creştin-
ism. Chinezii judecau misionarii şi învăţăturile lor în funcţie de roade" (The
Divine Programme ofthe World s History: A. Close).
în Japonia, ca urmare a activităţilor „misionarilor" romano-catolici, care
au culminat cu „crearea unei armate de 30.000 de japonezi, care au pornit în
marş împotriva reprezentanţilor civili şi militari ai guvernului japonez", a
fost introdus în 1639 Edictul de excludere: „Pentru viitor, cît timp soarele va
lumina lumea, nu mai are voie nimeni să vină în Japonia, nici chiar în cali-
tate de ambasador, şi această declaraţie nu va fi revocată niciodată, sub
pedeapsa cu moartea".
Este interesant să se compare această declaraţie cu clauzele de excludere
din Bill ofRights care a fost emisă în Anglia doar cu 50 de ani mai tîrziu.
Japonezii îşi deschiseseră porţile de bunăvoie cînd au sosit mai întîi navi-
gatorii şi exploratorii englezi. Acum, ele s-au închis la loc, şi ţara a reintrat
în izolaţionism feudal. După experienţa cu imperialismul Vaticanului, pen-
tru ea creştinismul nu reprezenta decît o „unealtă occidentală de tortură pen-
tru dominarea politică şi religioasă" (Avro Manhattan: Vietnam, WhyDid We
Go?). De atunci şi pînă în perioada de după război, japonezii - un popor cu
memorie bună, foarte condiţionat de istoria lui şi cufundat în venerarea
străbunilor - au fost extrem de suspicioşi faţă de „creştini". De aceea, nu e
de mirare că Japonia este cea mai puţin evanghelizată naţiune importantă
astăzi în lume.
Poate că aceste lucruri ne ajută să ne explicăm cruzimea şi sălbăticia atro-
cităţilor comise de japonezi în timpul războiului din Pacific, deşi, bineînţe-
les, aceasta nu este o scuză pentru ei.
„Planurile Vaticanului de a face din anul 1992 o celebrare triumfală a 500
de ani de descoperire şi evanghelizare a Americii Latine încep să aibă con-
trariul efectului dorit", a scris Jan Rocha în The Guardian în aprilie 1991,
„de cînd grupuri de băştinaşi se adună ca să denunţe rolul Bisericii catolice
în genocidul pe care spun că 1-a adus „descoperirea" pentru ei. „A sărbători
cei 500 de ani înseamnă a celebra un masacru", spuneau căpeteniile indiene
în Mexic, în Ecuador, ei au tras concluzia că ceea ce se întîmplase fusese „o
invazie care a adus un genocid prin contaminarea cu bolile europene, prin
119
 Toate drumurile duc la Roma?
exploatare şi prin despărţirea părinţilor de copii". în Peru, Consiliul indige-
nilor din America de Sud a mers şi mai departe, spunînd: „Dacă observatori
de la organizaţiile internaţionale ale drepturilor omului ar fi fost de faţă în
timpul invaziei şi în anii de după aceea, atunci statul spaniol şi Biserica ca-
tolică ar fi fost universal condamnate pentru atrocităţile lor comise faţă de
popoarele indiene. Genocidul provocat indienilor face ca genocidul lui Hit-
ler provocat evreilor să pară de mică însemnătate" (The Guardian, ştiri inter-
naţionale, 20 aprilie 1991).
Inchiziţia din secolul 20 - Croaţia
Nu e nevoie să ne întoarcem atît de mult înapoi în istorie ca să vedem o
altă întrezărire a aceluiaşi „spirit de evanghelizare". Dintr-un memorandum
aflat în documentele Agenţiei de contraspionaj (CIC) a armatei Statelor Uni-
te, din data de 12 septembrie 1947, reiese că agenţi care i-au urmărit după al
doilea război mondial pe criminalii de război nazişti scăpaţi au evitat inten-
ţionat să captureze un bărbat, din cauză că: „legăturile lui sunt atît de înalte
şi poziţia lui actuală este atît de compromiţătoare pentru Vatican, încît orice
extrădare a Subiectului ar da o lovitură distrugătoare Bisericii romano-cato-
lice" (Battle Cry: Chick Publications, Chino, California).
Bărbatul era Anton Pavelic, conducătorul noului stat Croaţia, dezmem-
brat din Iugoslavia în timpul războiului. în timpul domniei de patru ani a lui
Pavelic, el şi prelatul romano-catolic, Alois Stepinac, au dus o politică de tip
„ori te converteşti, ori mori" printre cei 900.000 de sîrbi ortodocşi, evrei şi
alţii din Croaţia. 200.000 s-au convertit; 700.000, care au preferat să moară,
au fost torturaţi, arşii de vii, îngropaţi de vii sau împuşcaţi, după ce şi-au
săpat propriile morminte. în această persecuţie înfiorătoare din partea usta-
şilor s-au petrecut multe dintre cele mai mari atrocităţi ale războiului; în ori-
ce caz, mutilările erau groaznice, iar sălbăticia teribilă.
Biserica catolică n-a lăsat aducerea la îndeplinire a unui război religios pe
seama braţului secular. Ea însăşi era prezentă, pe faţă, ignorînd precauţiile şi
foarte îndrăzneaţă, cum nu mai fusese de mult timp. Cu securea, cu pumna-
lul sau cu puşca, organizînd masacrul, preoţimea romano-catolică a devenit
încă o dată propria ei unealtă a Inchiziţiei, ca în zilele lui Torquemada. Mulţi
dintre ofiţerii ustaşi erau preoţi sau călugări care juraseră să lupte cu „pum-
nalul sau puşca" pentru „victoria lui Cristos şi a Croaţiei" (Avro Manhattan:
The Vatican's Holocaust, Ozark Books, Springfield, MO, 1986). Preoţii au
jucat un rol proeminent în închiderea sau preluarea bisericilor ortodoxe, con-
fiscarea registrelor bisericeşti şi interogarea clerului ortodox. Ei au suprave-
gheat de asemenea lagărele de concentrare şi au organizat torturarea multor
120
Persecuţie şi Inchiziţie
victime. Autorul francez Edmond Paris, care s-a născut romano-catolic şi a
scris o relatare foarte documentată a acestui masacru teribil, Convert or Die
(Converteşte-te sau mori), a zis: „Pentru lume este greu să creadă că în se-
colul 20 un popor întreg a putut fi condamnat la exterminare de către un
guvern şi o ierarhie religioasă doar pentru că aparţinea unei alte grupări et-
nice şi rasiale şi moştenise creştinismul bizantin în loc de acela al Romei"
(Edmond Paris: Convert or Die, Chick Publications, Chino, CA). într-ade-
văr, lumea nu ştie şi astfel îi este greu să înţeleagă deplin ce s-a întîmplat în
Iugoslavia în 1991.
In septembrie 1991, reporterul Andrew Roberts, scriind pentru Sunday
Telegraph, şi-a exprimat surpriza că „în criza de acum, aproape toate mijloa-
cele de comunicare în masă din Occident au ales să apere cauza Croaţiei".
El continuă, punînd întrebarea: „Cuinse aşteaptă să reacţioneze sîrbii la de-
cizia de a adopta pe steagul naţional croat simbolul în carouri al ustaşilor?
în Krajina este nevoie de mai mult de 45 de minute de concentrare asupra
relatării de astăzi a postului de televiziune CNN pentru a uita modul în care
călugării franciscani au luat parte la măcelul sîrbilor în Bosnia croată. Sîrbi-
lor ortodocşi li s-a promis protecţie dacă se convertesc la catolicism, totuşi,
după ce s-a intrat în biserici, ei au fost ucişi sub ochii preoţilor" (Sunday
Telegraph, 15 septembrie 1991).
în cartea sa competentă Roman Catholicism, prof. Loraine Boettner con-
semnează propria sa reacţie în faţa faptului că asemenea crime monstruoase,
atunci ca şi astăzi, sunt trecute sub tăcere: „Cel mai uimitor era modul în ca-
re aceste crime au fost trecute cu vederea sau muşamalizate în vremea aceea
de aproape toate agenţiile de ştiri, deşi masacrelor similare de evrei din Ger-
mania li s-a dat cea mai mare publicitate posibilă - o altă dovadă a cît de per-
fid şi de eficient îşi exercită influenţa clerul romano-catolic asupra presei şi
radio-ului. Totuşi, acum, un autor francez [Edmond Paris] care s-a născut
romano-catolic a expus istoria în cărţile lui foarte documentate, The Vatican
against Europe şi Genocide in Satellite Croaţia. Un alt autor francez, Herve
Lauricre, şi el romano-catolic prin naştere, a consemnat aceleaşi evenimente
în cartea sa Assassins in the Name ofGod. Atît Paris, cît şi Lauricre au pus
clar responsabilitatea pe umerii preoţilor romano-catolici" (Roman Catholi-
cism: Loraine Boettner, Banner of Truth, 1962).
încercarea de a crea statul romano-catolic complet independent Croaţia a
fost însoţită de o persecuţie atît de barbară, încît este greu de găsit o paralelă
în toată istoria. în Inchiziţia spaniolă sub Torquemada au pierit vreo 125.000
de oameni prin ardere pe rug, tortură şi înfometare. în masacrul din noaptea
Sf. Bartolorneu, în Franţa anului 1572, au fost vreo 100.000 de victime. Dar
121
 Toate drumurile duc la Roma?
măcelărirea ortodocşilor sîrbi de către catolicii croaţi a fost mai teribilă şi la
o scară mult mai mare, cu 750.000 de sîrbi ucişi în doar patru ani.
Crimele lui Pavelic au fost ascunse cu ajutorul contactelor la nivel înalt
ale Vaticanului cu Forţele Aliate, iar lui i s-a permis să se alăture altor crimi-
nali de război romano-catolici care au fost catapultaţi din Europa prin „căile
de retragere prin mănăstiri". Aceste „trasee ale şobolanilor" erau administra-
te de un cleric croat în asociere cu Vaticanul, potrivit necrologului din sep-
tembrie 1991 scris pentru Klaus Bărbie în ziarul Independent (The Indepen-
dent: 27 septembrie 1991). în 1959, Pavelic s-a întors din Argentina şi Chile
pentru tratament medical într-un spital german din Spania. în ziua în care a
murit după cîtcva luni şi-a primit binecuvîntarea personală de la papa Ioan
XXIII. Colaboratorul său în aceste crime incredibile, Alois Stepinac, a fost
făcut cardinal de papa Pius XII după război, deşi a fost arestat în 1946 şi a
primit condamnare la închisoare pe viaţă din partea regimului lui Tito. Ste-
pinac 1-a vizitat de două ori pe Pius XII în Roma în 1942, relatînd despre
„convertirile" a 244.000 de sîrbi la romano-catolicism. Moartea sa în 1960
a stîrnit un concert puternic orchestrat de lamentări şi laude în orice ţară ca-
tolică. El fusese tratat ca martir în cercurile romano-catolice, din cauză că
fusese ţinut timp de cinci ani arestat la domiciliu. Cardinalul Spellman din
New York a dat numele său unui liceu catolic. Omul care a scris în 1941:
„Hitler a fost trimis de Dumnezeu" şi care a scris într-o scrisoare pastorală
că ceea ce fusese făcut în Croaţia de către regimul ustaşilor era „lucrarea
Domnului", va purta după toate acestea o aureolă de sfînt şi va fi canonizat,
aşa a profeţit Edmond Paris (Ustashi in a Free World; Edmond Paris, Con-
vert or Die, Chick Publications, California).
Succesorul lui Stepinac, cardinalul Franjo Kuharic, face presiuni asupra
statului iugoslav de a retrage sentinţa dată sub Tito ca preludiu la canoniza-
rea lui Stepinac, potrivit ziarului Independent din noiembrie 1990.
Există motive de mare îngrijorare că naţionalismul croat, alimentat din
nou de acelaşi spirit religios, va reînflori, chiar dacă sîrbii caută să împiedice
lucrul acesta prin măsuri militare preventive în învecinată Bosnie-Herţego-
vina.
Medjugorje este un sat croat în Herţegovina. Cei şaptesprezece milioane
de pelerini despre care se spune că au vizitat lăcaşul închinat Măriei de acolo
în ultimii nouă ani nu sunt conştienţi în cea mai mare parte de faptul că fran-
ciscanii care conduc biserica şi care luptă pentru cauza vizionarilor sunt na-
ţionalişti pătimaşi, care pretind chiar că Fecioara vorbeşte „croata pură" mai
degrabă decît sîrbo-croata, cum îşi mai numesc încă cei mai mulţi iugoslavi
limba. Naţionaliştii croaţi de frunte au fost deja, sau speră să ajungă în Med-
122
Persecuţie şi Inchiziţie
jugorje. Reproduceri ale bisericii din Medjugorje şi ale statuii Măriei apar
adesea în cadrul manifestărilor naţionaliste şi sunt proptite de zidurile cate-
dralei în timpul liturghiei (Richard West: „Brother DeviFs Legacy", The
Independent Magazine, 10 noiembrie 1990).
Piaţa din faţa catedralei din Zagreb, capitala Croaţiei, urmează să fie nu-
mită după cardinalul Alois Stepinac la patruzeci de ani după ce a fost închis
pentru ceea ce se numesc acum „aşa-zisele" lui crime. „El este un mare erou
în ţara noastră şi mult admirat pentru curajul său", a zis Miejenko Zagar, se-
cretar general al noii Uniuni creştin-democrate care este acum la putere.
(The Universe: 4 noiembrie 1990). Cei din Garda Naţională croată se roagă
la mormîntul omului care cu aproape cincizeci de ani mai înainte, în ziua de
Paşte 1941, a anunţat de la amvonul catedralei din Zagreb înfiinţarea ilegală
a Statului Independent Croaţia, care a sprijinit şi făcut respectabil poate cel
mai nemilos, mai crud şi mai barbar regim pe care 1-a văzut vreodată lumea.
Inchiziţia modernă
Reabilitarea Inchiziţiei din vechime este pentru Vatican ca un articol de
credinţă, căci ea e vie, sănătoasă şi la fel de puternică ca totdeauna, în cadrul
limitelor puse de libertăţile democratice. Autorul romano-catolic, teologul şi
fostul preot Peter de Roşa, în cartea sa apărută în 1988 Vicars ofChrist, the
Dark Side of the Papacy, scrie despre Inchiziţia modernă: „... amplasată în
,Casa Santa', casa papei din colţ este cunoscută de localnici drept Palatul
Inchiziţiei. în ultimii ani, Sfînta, Catolica şi Apostolica Inchiziţie, ca şi poli-
ţia secretă sovietică [KGB], din cauza unei prese defavorabile, şi-a schimbat
numele de cîteva ori. în 1908, această cea mai veche ,Adunare sfîntă' a
Romei a devenit Sfintul Oficiu. Din 1967, numele s-a schimbat în ^Adunarea
pentru învăţătură şi credinţă'. Secretarul actual şi director executiv, Marele
Inchizitor din vechime, este cardinalul Ratzinger din Bavaria, dar preşedin-
tele a fost totdeauna pontiful în funcţie".
în altă parte, profesorul de Roşa îl descrie pe Ratzinger, „mîna-dreaptă a
papei", „punînd mîna pe telefon şi sunînd un preot din Los Angeles, spunîn-
du-i fie să lase baltă sondajul de opinii printre episcopi privind tema celiba-
tului, fie să-şi facă bagajul şi să plece într-o oră. Nu este de mirare că teolo-
gii sunt îndepărtaţi din posturile lor de profesori, preoţii sunt suspendaţi din
funcţii deoarece combat învăţătura ne-infailibilă. Nu este de mirare că un
episcop e pus sub disciplină pentru că a acţionat ca şi Iesus, ajutîndu-i pe
nenorociţi, refuzînd să excomunice pe cineva care are sinceritate şi iubire în
inimă".
Acelaşi cardinal Ratzinger a luat poziţie faţă de ARCIC şi evoluţia ecu-
123
 Toate drumurile duc la Roma?
menică, eăutînd mai multe concesii privind doctrina salvării şi rolul Bisericii
(Observations: Adunarea pentru învăţătură şi credinţă, ianuarie 1989).
în Vaticanul marcant din ultimii ani ai mileniului, imaginea publică a car-
dinalului este şi ea importantă. Potrivit lui The Catholic Herald, „asprul car-
dinal Joseph Ratzinger, poreclit în Italia inchizitorul modern' pentru condu-
cerea lui doctrinară ca prefect al Adunării pentru învăţătură şi credinţă, este
un candidat probabil la persoana căreia i se face cea mai mare publicitate
într-o nouă staţie italiană de televiziune". Articolul spune că Vaticanul neagă
hotărît că ar finanţa această staţie şi că doi oameni de afaceri romano-cato-
lici de la Opus Dei au furnizat capitalul iniţial {Catholic Herald, B ianua-
rie 1989).
124
Capitolul 15
Catolici îngrijoraţi
îngrijorarea privind direcţia în care se îndreaptă papalitatea a fost expri-
mată de mulţi oameni din cadrul Bisericii romano-catolice. Cel mai însem-
nat critic al pontificatului lui Ioan Paul II printre prelaţii catolici a fost arhi-
episcopul tradiţionalist Marcel Lefebvre, care a murit în martie 1991, în vîr-
stă de 85 de ani. Lefebvre, care a fost excomunicat în 1988 pentru că a con-
sacrat episcopi în societatea lui, numită Pius X după acest papă conservator,
s-a plîns că papa polonez „vorbeşte tot timpul despre drepturile omului, des-
pre ecumenism, dar nu despre adevăr" {Catholic Herald, 29 martie 1991).
Peter de Roşa, autor al cărţii Vicars of Christ, the Dark Side of the
Papacy, şi Piers Compton, autor al cărţii The Broken Cross, amîndoi roma-
no-catolici devotaţi, au scris cărţile acestea din îngrijorare pentru Biserica
romano-catolică, pe care fiecare dintre ei dintr-o perspectivă diferită o vede
aflîndu-se într-un mare pericol. Ei reprezintă două poziţii complet diferite în
romano-catolicism. Pe de o parte, prof. de Roşa se opune la ceea ce vede ca
fiind natura doctrinară, autocrată şi retrogradă & papalităţii sub Ioan Paul,
care pentru el este în contrast foarte nefavorabil cu pontificatul progresist şi
milos al lui Ioan XXIII.
Compton, pe de altă parte, este profund îngrijorat de devierile liberale de
la Vatican II şi de desconsiderarea vechilor şi sfintelor tradiţii şi ortodoxii.
Această concepţie, care este reprezentată foarte puternic de aripa ultra-con-
servatoare a Bisericii romano-catolice condusă de arhiepiscopul Lefebvre,
subliniază faptul că iniţiativa ecumenică lansată de Vatican II nu-i are deloc
de partea ei pe toţi catolicii. Lucrul acesta se aplică desigur şi anglo-catoli-
cilor, iar formarea grupării numită Church in Danger (Biserica în pericol)
din acea parte a Bisericii catolice care favorizează elementele tradiţionale
sacerdotale, liturgicale şi ceremoniale în închinare este o expresie a faptului
că nu sunt dispuşi să fie duşi de curentul „celui mai mic numitor comun".
Biserica romano-catolică are o capacitate extraordinară de a privi în am-
bele direcţii în acelaşi timp, dînd totodată impresia de fermitate şi claritate.
Papalitatea lui Ioan Paul II dă dovadă de această capacitate la fel ca şi pre-
decesorii lui. Deşi este văzut de cei mai mulţi ca fiind conservator şi orto-
dox [fidel tradiţiilor catolice], acest papă, după părerea Dr. Malachi Martin,
care a colaborat îndeaproape cu el, „poate totuşi să-i facă pe nişte catolici
pioşi să pună la îndoială legitimitatea unui pontif care lasă în mod conştient
Biserica romano-catolică să cadă în corupţie, francmasonerie, pedofilie sata-
nică şi nesupunere scandaloasă a preoţilor şi a laicilor" {The Keys ofThis
Blood, Malachi Martin, recenzat de NRI Trumpet, Aurora, Colorado).
125
 Toate drumurile duc la Roma?
Dr. Martin, care în ciuda acestei observaţii pare în general binevoitor faţă
de papa Ioan Paul II şi crede evident în misiunea sa inspirată, spune că dis-
ciplina şi autoritatea papală au produs daune serioase Bisericii şi că papa a
permis lucrul acesta, pînă la semnul acela din cer promis de Doamna Noas-
tră din Fatima, care va face cunoscut preluarea de către Ioan Paul a conduce-
rii morale şi spirituale peste întreaga lume. Semnul din cer, despre care papa
c convins că se va arăta în curînd, este însoţit de „a doua venire a Măriei",
prezisă la prima apariţie de la Fatima.
Există în mod clar o problemă de disciplină în Biserica romano-catolică,
care atît în aripa conservatoare, cît şi în cea liberală se exprimă într-o împo-
trivire considerabilă faţă de tacticile papei, mai ales printre gînditorii de
frunte ai Bisericii. Ca şi la finanţe, ai din cînd în cînd impresia că lucrurile
scapă de sub control. Totuşi, marea majoritate a romano-catolicilor rămîn cu
o fidelitate neclintită de partea papalităţii. Disciplina întregii instituţii este
percepută în public - cel puţin la modul general - a fi la fel de solidă ca tot-
deauna. Poziţiile clare aparent adoptate de actualul papă, hotărîrea lui în faţa
teologilor liberali, atitudinea sa puternic morală: totul este bine primit de ca-
tolicii devotaţi şi, fapt semnificativ, şi de mulţi evanghelici. Publicaţia an-
glo-catolică Ecclesia observa în decembrie 1990 că „actualul papă contribu-
ie mult la întoarcerea Bisericii lui spre căi mai bune după harababura groaz-
nică produsă de 5spiritul' celui de-al doilea Conciliu de la Vatican II" {Uni-
verse: 16 decembrie 1990).
Cum reuşeşte Ioan Paul II să menţină devotamentul unor catolici serioşi,
în timp ce, în armonie cu înştiinţările Madonei din Medjugorje, strînge în
braţe alte religii, lucrul acesta nu se poate înţelege în mod raţional.
126
Capitolul 16
Voci avertizatoare
„Nici un protestant cu scaun la cap nu şi-ar putea pune încrederea în pro-
misiunile Vaticanului. O Biserică pentru toate cazurile, ,Semper Eadem'
(,totdeauna aceeaşi'), totuşi adaptabilă, flexibilă şi contopindu-se cu mediul
înconjurător, ea va adopta mereu cauza aceea care îi cîştigă influenţă domi-
nantă. Aceasta este politica şi diplomaţia ei, şi aceasta e noţiunea ei de ecu-
menism" (Catholic Research Information Bureau, 1987).
Biserica romano-catolică este frecvent descrisă în literatura protestantă ca
„un miel cînd se află în inferioritate, o vulpe cînd este la egalitate şi un tigru
cînd se află în superioritate".
Primul ministru W.E. Gladstone a tras posterităţii un semnal puternic de
alarmă în legătură cu planurile acestei mari instituţii. în 1874, exact la patru
ani după ce Biserica romano-catolică şi-a pierdut posesiunile teritoriale, el
scria: „Servitutea individuală, oricît de dezgustătoare, nu va satisface Bise-
rica Latină. Şi Statul trebuie să fie scavul ei". Gladstone, conducător al Im-
periului Britanic aflat în culmea puterii şi influenţei lui mondiale, era deose-
bit de bine plasat pentru a recunoaşte ambiţiile papale.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru prim-miniştrii Sir Robert Peel şi Benja-
min Disraeli. Peel prevestise după Actul de emancipare din 1829 că Biserica
romano-catolică nu va fi mulţumită cu egalitatea, ci doar cu superioritatea.
Disraeli, mai tîrziu în secolul 19, a înţeles destul de limpede situaţia: „Impe-
riul vostru şi libertăţile voastre sunt mai în pericol în acest moment decît
atunci cînd trupele de observaţie ale lui Napoleon erau încartiruite în Bou-
logne".
Experienţa lui Bismarck în Europa nu a fost altfel: „Papalitatea", a spus
el, „a fost totdeauna o putere politică ce s-a amestecat în treburile acestei
lumi cu cea mai mare îndrăzneală şi cu urmările cele mai grave".
La începutul secolului 19, istoricul Lord Macaulay scrisese: „Experienţe-
le din 1200 de ani bogaţi în evenimente, iscusinţa şi grija răbdătoare a unor
oameni de stat din patruzeci de generaţii au adus politica Bisericii roma-
no-catolice la un asemenea grad de perfecţiune, îneît ea ocupă cel mai înalt
loc printre sistemele care au fost elaborate pentru înşelarea şi ţinerea sub
control a omenirii".
In secolul 17, filozoful Thomas Hobbes identificase această politică cu
renumita sa descriere a Bisericii romano-catolice: „Papalitatea nu este altce-
va decît spiritul defunctului Imperiu Roman, care stă încoronat pe mormîn-
tul acestuia".
Adam Smith, în cartea sa Wealth ofthe Nations, a adăugat şi avertismen-
127
 Toate drumurile duc la Roma?
tul său pentru posteritate: „Alcătuirea Bisericii romano-catolice poate fi con-
siderată cea mai înspăimîntătoare alianţă care s-a format vreodată împotriva
autorităţii şi securităţii guvernării civile, ca şi împotriva libertăţii, raţiunii şi
fericirii omenirii".
Cei care trag astăzi semnale de alarmă încearcă să arate că ecumenismul
este „născocirea modernă pentru înşelarea şi ţinerea sub control a omenirii".
Atitudinea „pragmatică" a Bisericii catolice faţă de ecumenism şi de „fraţii
separaţi", în ţară şi în străinătate, este foarte bine ilustrată de un articol din
Daily Telegraph despre vizita lui Ioan Paul II în La Paz, Bolivia, aprilie
1987. Vorbind la întîlnirea a 39 de episcopi catolici, dintre care numai 12
erau bolivieni get-beget, papa i-a avertizat contra „activităţilor de prozeli-
tism ale unor secte care s-au înmulţit recent în Bolivia, aceste aşa-numite
secte fundamentaliste, care seamănă confuzie". Fără nici o îndoială că ob-
servaţiile se refereau la creştini fideli Bibliei.
în Irlanda, Biserica romano-catolică nu s-a alăturat noii structuri ecume-
nice, ci şi-a păstrat statutul de observator. Cînd Biserica romano-catolică es-
te în minoritate, aşa cum e în Marea Britanie, politica ei a fost totdeauna
aceea de a se alătura şi de a căuta să ţină sub control şi să-i absoarbă pe cei
cu care a făcut cauză comună. Cînd este în majoritate, aşa cum e în Irlanda,
se arată a fi cu totul diferită. Stă la o parte şi caută să-i reducă la tăcere pe
cei care sunt de o altă părere.
Totuşi, Roma a dat tot mereu asigurări despre intenţiile ei. Potrivit cardi-
nalului Suenens: „Al doilea Conciliu de la Vatican a încheiat epoca Contra-
reformei. Desigur că schimbarea climatului n-a dat la o parte deosebirile
doctrinale reale, şi sunt unii care spun: ,Gheţarii se pot topi, dar Alpii vor
rămîne\ Noi nu împărtăşim acest punct de vedere pesimist. Şi astăzi există
oameni care sapă în coastele muntelui, sfidîndu-i rezistenţa şi facînd Urnele".
Cardinalul se străduia cu grijă să preîntîmpine acuzaţii şi suspiciuni privi-
toare la dominaţia spirituală şi pămîntească: „Nimic nu va elibera mai mult
papalitatea de orice suspiciuni de absolutism şi autoritarianism decît apli-
carea în viaţa cotidiană a ,priorităţii servirii', care va fi mai eficientă decît
controversele pe linie doctrinară... Fără să posede putere trecătoare, Biserica
Vaticanului II nu are decît un ţel, acela de a-i elibera pe oameni de neştiinţă,
de neîncredere şi de ură fratricidă, precum şi de a ajuta împreună cu toate
puterile şi forţele păcii la clădirea umanismului de mîine".
Billy Graham
Mulţi lideri evanghelici de astăzi împărtăşesc optimismul ecumenic al
cardinalului Suenens. Billy Graham a simţit că alegerea lui J.F. Kennedy ca
128
Voci avertizatoare
preşedinte „ajutase relaţiile între biserici şi crease o înţelegere mai bună
între bisericile protestante şi catolice din America". Cînd Graham conversa
cu cardinalul Cushing la televiziune în octombrie 1964, Cushing i-a spus:
„Aţi avut o mare contribuţie la spiritul ecumenic, pentru că aţi mişcat cu pu-
tere încolo şi încoace un steag pe care scria că ei, creştinii, au mai multe
lucruri în comun decît lucruri care îi despart".
Mai recent, Billy Graham a întărit şi promovat şi mai mult procesul ecu-
menic, în 1979, el şi-a exprimat în faţa agenţiei Associated Press speranţa că
vizita papei Ioan Paul în Statele Unite va „declanşa un nou val de trezire
spirituală". Celor care „L-au primit" pe Cristos la cruciadele lui Billy Gra-
ham, cu ocazia cărora atîţia oameni îl găsiseră pe Cristos în trecut, li s-a spus
. să se întoarcă la bisericile lor. Romano-catolicii care s-au dus în faţă ca răs-
puns la mesajul predicat au fost daţi pe mîna clerului local al Bisericii roma-
no-catolice pentru păstrarea legăturii cu ei. Aceasta a fost practica standard
timp de mulţi ani a Asociaţiei lui Billy Graham.
în ianuarie 1981, Billy Graham 1-a descris pe papă ca „cel mai mare lider
moral al lumii şi cel mai mare evanghelist mondial". Entuziasmul Dr. Gra-
ham pentru colaborarea strînsă cu romano-catolicismul a fost un factor foar-
te important în progresul unităţii ecumenice din anii '80.
Prieten şi confident al fiecărui preşedinte al Statelor Unite de la Harry
Trurnan încoace şi consilier spiritual pentru unii dintre ei, inclusiv pentru
George Bush, Billy Graham este citat regulat în revista Time în topul „celor
mai respectaţi 10 bărbaţi". El este deosebit de grijuliu în a nu produce supă-
rare sau a adopta poziţii controversate prin care să piardă legătura strînsă cu
regii şi liderii politici ori popularitatea sa aproape universală. De exemplu,
cînd a fost întrebat de către emisiunea Sunday de la postul de radio BBC
despre consultarea de către Nancy Reagan a unui astrolog în legătură cu pro-
gramul preşedintelui Reagan, Dr. Graham a replicat: „Astrologia este în re-
gulă cît timp nu e luată prea în serios". El ar trebui să ştie mai bine, căci
„Biblia spune"... altceva. Scriptura arată foarte limpede ce spirit se ascunde
în spatele astrologiei, că ea este interzisă de Dumnezeu şi că cei care o prac-
tică se îndreaptă spre pierzarea eternă (Isaia 47:14).
Apostolul Paul nu putea să ne fi vorbit mai clar despre acest fel de com-
promis:
„... Oare caut eu să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi
servul lui Cristos". Galateni 1:10
Cu toate acestea, cînd Billy Graham şi-a început lucrarea ca evanghelist
itinerant, proclama că cele trei pericole mai mari cu care se confruntă lumea
sunt islamismul, romano-catolicismul şi comunismul. în peste 40 de ani, el
129
 Toate drumurile duc la Roma?
s-a îndepărtat foarte mult de la această poziţie. După ce i s-a făcut o publici-
tate extraordinară de către prinţul mijloacelor de informare în masă, roma-
no-catolicul William Randolph Hearst şi grupul său de ziare puternice, şi
după ce a acceptat mai tîrziu un doctorat onorific de la un seminar iezuit,
s-a abătut vizibil de la atitudinea evanghelică caracteristică pe care o avuse-
se Ia început. în 1972, el a primit Premiul franciscan internaţional catolic
pentru „contribuţia sa la adevăratul ecumenism".
Publicaţia galeză Rallying Cry a rezumat evoluţia: „Tragicul declin al
acestui erou creştin e clar ca lumina zilei, şi el a început în 1954. Atunci, sau
chiar ceva mai devreme, şi-a sacrificat iubirea pentru învăţătura creştină şi
dorinţa de a o apăra în favoarea unei popularităţi mai mari a chemării de
evanghelist. Fără îndoială, întreprinderea foarte profitabilă din spatele Orga-
nizaţiei Evanghelistice a lui Billy Graham pleda împotriva concepţiilor în-
guste care sunt legate de preţuirea învăţăturii creştine. în Big Business, suc-
ces înseamnă ca ,vintul* popularităţii să sufle puternic în pînzele corăbiei
vieţii tale. Astfel, Billy Graham a fost obligat să treacă dincolo de limitele
turmei lui Dumnezeu spre păşuni mai îndepărtate, unde pasc capre şi pîn-
desc lupi!"
Preşedintele societăţii The Evangelical Theological Society, Dr. Richard
Pierard, 1-a descris pe Billy Graham ca „forţa motrice de promovare a ecu-
menismului printre evanghelici". învăţătorul biblic american Dr. Charles
Woodbridge a exprimat acelaşi gînd într-o avertizare serioasă adresată evan-
ghelistului: „Dacă continuaţi să faceţi cauză comună cu cei care neagă Cu-
vîntul lui Dumnezeu, şi astfel faceţi să dispară linia clară de demarcaţie între
cei care sunt fideli Scripturii, şi cei care îi sunt infideli, convingerea mea
fermă este că veţi intra în istorie ca cel mai mare dezbinator al Bisericii lui
Cristos din secolul 20" (citat în: Billy Graham - Custodian ofthe Faith or
Figure of Compromise? de Ian Brown, pag.58).
^uaţi seama la cei care produc dezbinări şi dificultăţi contrar învăţăturii pe
care aţi învăţat-o şi evitaţi~l\ Romani 16:17-18
într-un interviu cu US News and World Report în decembrie 1988, Dr.
Graham a spus: „Călătoriile mele în toată lumea şi relaţiile cu clerici din toa-
te denominaţiunile au făcut din mine o fiinţă ecumenică. Suntem separaţi
între noi de teologie, uneori şi prin cultură şi rasă, dar toate acestea nu mai
înseamnă nimic pentru mine" (US News and World Report: 19 decembrie
1988).
El a netezit calea pentru relaţii diplomatice între Statele Unite şi Vatican,
lucru care nu s-a mai întîmplat niciodată (Charisma magazine: mai 1984,
pag. 101-102). Dintr-o scrisoare a lui Billy Graham adresată lui William P.
130
Voci avertizatoare
Clark, consilierul lui Ronald Reagan pentru siguranţă naţională, în Chicago
Sun Times a fost citată următoarea propoziţie: „Dacă cineva poate face lu-
crul acesta şi să scape nepedepsit, atunci numai domnul Reagan poate..."
Vizitele renumitului evanghelist în Rusia şi în ţările est-europene au avut
aprobarea, sprijinirea şi încurajarea pe linie diplomatică a Vaticanului, şi ast-
fel nu este de mirare să aflăm că cei dinapoia Cortinei de Fier, pe care papa
şi fostul arhiepiscop Runcie i-au numit „fundamentalişti", s-au simţit trădaţi
de atitudinea necritică a lui Graham faţă de comunism şi de negarea de către
el în timpul acelor vizite a situaţiei lor grele. înaintea călătoriei sale misiona-
re din iulie 1989 în Ungaria, trei pastori protestanţi l-au îndemnat să se po-
căiască pentru colaborarea sa cu dictaturile asupritoare din Europa de Est.
într-o scrisoare deschisă datată 20 aprilie 1989, Gyozo Dobner, Gabor Ivan-
yi şi Geza Nemeth şi-au exprimat mîhnirea că în vizitele sale anterioare din
Europa de Est, mai ales în România^n 1985, Billy Graham a fost „manipu-
lat de forţe întunecate". El a fost citat cu cuvintele, că regimul lui Ceauşescu
„rezolvase toate chestiunile privitoare la naţionalitate şi garantase libertate
religioasă totală pentru orice comunitate religioasă". Cei trei pastori au adă-
ugat că în vremea aceea se ştia foarte bine că cei din conducerea ţării produ-
ceau „o suferinţă nemăsurată... şi încălcau brutal drepturile omului. Sarcina
credincioşilor", declarau pastorii, „nu este de a proteja asupritorul, ci de a-şi
exprima limpede solidaritatea cu cei asupriţi. Predicarea Evangheliei lui
Cristos e incompatibilă cu neadevărul politic" (Keston College News Ser-
vice).
Şi Luis Palau colaborează cu romano-catolicii în cruciadele sale de evan-
ghelizare, iar cruciada sa din 1987 în Noua Zeelandă a fost „prima în care
Biserica catolică a sprijinit o misiune evanghelică importantă" (Challenge
Weekly din Australia, 18 aprilie 1986).
O altă concepţie despre evanghelizare
Dr. Martyn Lloyd-Jones n-a fost unul dintre cei care puteau încuviinţa o
asemenea concepţie despre evanghelizare. De fapt, la a doua Adunare Naţio-
nală a Evanghelicilor din 1966, s-a separat de alţi lideri evanghelici, printre
care Jim Packer şi John Stott, în privinţa ecumenismului. Prima conferinţă
NE AC de la Keele în anul următor a făcut cunoscut prăpastia care se căscase
între evanghelici din cauza acestei chestiuni. Dr. Lloyd-Jones a vorbit cu în-
drăzneală despre problema foarte importantă din punctul său de vedere. El a
spus adunării sale de la Westminster Chapel:
„Vă reamintesc faptul că reformatorii protestanţi nu erau nişte fanatici sau
nebuni mărginiţi. Ochii le-au fost deschişi de către Spiritul Sfînt: Luther, Cal-
131
 Toate drumurile duc la Roma?
vin, Knox, toţi au văzut această monstruozitate oribilă zugrăvită în Biblie şi
avertizarea împotriva ei. Cu riscul chiar al pierderii vieţii, ei s-au sculat şi au
protestat. Ei au înfruntat Roma... Biserica romano-catolică este o falsificare, o
înşelătorie, o impostură, ea reprezintă prostituţia de soiul cel mai rău şi mai
diabolic. E într-adevăr o formă a lui Anticrist; ea trebuie respinsă, denunţată
şi, mai presus de orice, trebuie combătută. Există un singur lucru care o poate
combate, şi anume un creştinism bazat pe învăţătura biblică. Un creştinism
care doar predică: ,Veniţi la Cristos' sau ,Veniţi la Iesus* nu poate rezista în
faţa Romei. în final, un asemenea creştinism doar va mări probabil şi mai mult
numărul celor care aparţin Romei. Cei care fac campanii de evanghelizare şi
spun: ,Sunteţi romano-catolici? Atunci întoarceţi-vă în Biserica voastră*, nea-
gă învăţătura noutestamentală. Trebuie să-i avertizăm" (Bible League Quar-
îerly, octombrie/decembrie 1981).
Această predică a Dr. Lloyd-Jones a fost doar un ecou care răsună de-a
lungul secolelor, un ecou al expunerii Cuvîntului lui Dumnezeu de la amvon
cu îndrăzneală şi fără teamă; sunetul trompetei a amuţit tot mai mult în seco-
lul nostru.
Vorbind în anii 1880, Dr. H. Grattan Guinness a dat un ton limpede, tipic
pentru timpul său:
„Văd marea Apostazie, văd pustiirea creştinătăţii, văd ruinele fumegînde, văd
domnia monştrilor; îi văd pe vice-zeii aceia, pe acel Grigore VII, pe acel
Inocenţiu III, pe acel Bonifaciu VIII, pe acel Alexandru VI, pe acel Grigore
XIII, pe acel Pius IX; văd lunga lor succesiune, aud blasfemiile lor insuporta-
bile, văd vieţile lor abominabile; îi văd veneraţi de generaţii de oameni orbiţi,
dînd benedicţii găunoase, împărţind indulgenţe mincinoase, creînd un creşti-
nism păgînizat; îi văd pe sclavii lor în livrea, pe preoţii lor raşi în cap, pe con-
fesorii lor celibatari; văd confesionalele rău famate, femeile induse în eroare,
nevinovaţii ucişi; aud absoluţiunile mincinoase, gemetele morţii; aud strigăte-
le victimelor; aud anatemele, blestemele, tunetele interdicţiilor; văd torturile,
temniţele, rugurile; văd Inchiziţia aceea inumană, focurile acelea de pe Smith-
field, măcelurile acelea din noaptea Sf. Bartolomeu, Armada aceea spaniolă,
dragonadele acelea incredibile, lanţul acela nesfîrşit de războaie, mulţimea
aceea îngrozitoare de masacre. Văd întregul sistem, şi în numele distrugerilor
aduse de el în Biserică şi în lume, în numele adevărului pe care 1-a negat, al
templului pe care 1-a profanat, al Dumnezeului pe care 1-a blasfemiat, al sufle-
telor pe care le-a distrus; în numele milioanelor pe care le-a înşelat, al milioa-
nelor pe care le-a măcelărit, al milioanelor pe care le-a condamnat la pierzare;
împreună cu sfinţii mărturisitori, cu nobilii reformatori, cu nenumăraţii mar-
tiri, cu sfinţii tuturor secolelor, îl denunţ ca pe capodopera lui Satan, ca pe cor-
pul, sufletul şi esenţa lui Anticrist" (Românism and the Reformation, H. Gra-
ttan Guinness, DD: Focus Christian Ministries, Lewes, Sussex).
i'32
Voci avertizatoare
Charles Haddon Spurgeon, un alt predicator talentat din secolul 19, s-a
exprimat nu mai puţin energic în privinţa adevăratei naturi a Romei, şi con-
vingerea lui în acest sens avea foarte mult de-a face cu ieşirea sa din Uni-
unea baptistă:
„fiecare creştin are datoria sfîntă de a-1 combate în rugăciune pe Anti-Crist, şi
nici un om sănătos la minte n-ar trebui să ridice problema, ce înseamnă Anti-
Crist. Dacă acesta nu este papalitatea Bisericii Romei, atunci nu există nimic
pe lumea aceasta care să poarte acel nume... pentru că ea îl supără pe Cristos,
pentru că îl privează pe Cristos de gloria Sa, pentru că pune eficacitatea sacra-
mentelor în locul ispăşirii Sale, pentru că ridică o bucată de pîine în locul Sal-
vatorului şi cîteva picături de apă în locul Spiritului Sfînt, pentru că pune un
om supus greşelii ca şi noi ca Vicar al lui Cristos pe pămînt. Dacă combatem
papalitatea în rugăciune, pentru că ea este împotriva Lui, atunci vom iubi per-
soanele, chiar dacă le urîm rătăcirile; le vom iubi sufletele, chiar dacă le de-
testăm dogmele. în felul acesta, rugăciunile noastre vor fi plăcute înaintea lui
Dumnezeu, pentru că ne întoarcem faţa spre Cristos atunci cînd ne rugăm".
Cînd Billy Graham a venit din nou în Anglia în 1989, comentariul făcut
de pastorul Donald MacLean din Biserica Prezbiteriană Liberă în scrisoarea
trimisă la The Times în 11 noiembrie 1988 merită şi acum o examinare aten-
tă:
„Mişcarea ecumenică pe care o lăudaţi este cel mai mare dezastru care a afec-
tat Biserica creştină în acest secol. Ea a redus bisericile mărturisitoare din
această ţară la o adunătură de organizaţii apatice, fără tărie de caracter şi ne-
statornice, care de abia mai pot scoate un scîncet obosit pentru Cristos şi Ade-
vărul Său. Nu e de mirare că răul creşte atît de mult şi întunericul spiritual e
tot mai mare pe an ce trece. în ochii dumneavoastră, nişte creştini serioşi cu o
comportare cumpătată şi cu un fel de a gîndi profund spiritual sunt nişte fana-
tici şi nişte mărginiţi. Dacă aşa este, atunci nişte bărbaţi eminenţi ai lui Dum-
nezeu, precum John Knox în Scoţia, Jean Calvin şi Martin Luther pe conti-
nent, şi arhiepiscopul Cranmer în Anglia au fost nişte mărginiţi în lupta lor
împotriva ereziilor papalităţii. Ne bucurăm să fim într-o asemenea companie"
{The Times, 9 noiembrie 1988).
Confesiunea sau Mărturisirea baptistă de credinţă, derivată din Confesiu-
nea de la Westminster, şi-a avut în 1989 aniversarea de 300 de ani. Ea expu-
ne cu o claritate minunată marile doctrine ale graţiei şi alegerii, subliniind
Domnia şi Autoritatea lui Cristos, şi declară:
„că papa din Roma este acel om al păcatului şi fiul pierzării care se înalţă pe
sine în Biserică împotriva lui Cristos şi a tot ce se numeşte Dumnezeu, pe care
Domnul îl va distruge cu strălucirea venirii Sale".
Episcopul J.C. Ryle, care a stat hotărît de partea tradiţiei protestante, nu
133
 Toate drumurile duc fa Roma?
avea în privinţa aceasta nici o îndoială:
„Unitatea fără adevăr este inutilă. Cînd Roma va fi revocat hotărîrile de la
Trent şi adaosurile lui la mărturisirea de credinţă, cînd va fi renunţat în mod
clar şi categoric la închinarea înaintea icoanelor, la închinarea înaintea Măriei
şi la transsubstanţiere, atunci, şi numai atunci, va fi venit timpul să vorbim
despre unirea cu ea. Pînă atunci îi chem pe toţi creştinii să se împotrivească
pînă la moarte gîndului reunirii cu Roma".
134
Capitolul 17
Ritmul progresului ecumenic
Dacă vocile celor care dau alarma au dreptate, atunci nu este timp de pier-
dut. Biserica anglicană a fost atît de preocupată de tema emoţională a ordi-
narii femeilor, încît la conferinţa Lambeth din 1988 a votat aproape unanim
confirmarea declaraţiei de la Swanwick din anul precedent, abandonarea Re-
formei şi a solidelor ei baze ale credinţei. Anul 1988, cu toate aniversările
lui care ne amintesc de marea noastră moştenire biblică şi de graţia lui Dum-
nezeu cu care ne-a ocrotit naţiunea de tirania religiei false, s-ar putea dove-
di foarte bine, ca o ironie a soartei, anul hotărîtor pentru protestantism şi
Reformă în Anglia.
Paşii spre unirea Bisericilor anglicane şi romano-catolice s-ar putea face
acum foarte repede, deşi în faţa unui consens atît de unanim printre liderii
anglicani, este de înţeles că Vaticanul îşi doreşte şi aşteaptă un acord final
mai apropiat de concepţiile sale de nestrămutat. Unitatea la vîrf nu poate
avansa mai repede decît consensul la bază. Asentimentul arhiepiscopului
Runcie la conceptul de supremaţie papală şi anunţul său entuziast din Roma
în septembrie 1989 privind „logodna" celor două Biserici în vederea unei
viitoare căsătorii au provocat un şoc multor oameni din Biserică şi din naţi-
une. La nivel naţional este nevoie mai întîi de o pauză de odihnă.
La nivellocal nu există o asemenea pauză. Acolo, cu procesul interbise-
ricesc şi cu „Deceniul Evanghelizării" în plină desfăşurare, ritmul progresu-
lui ecumenic îţi taie răsuflarea. Se încheie şi chiar se semnează acorduri lo-
cale cu Biserica romano-catolică. Asemenea acorduri sunt contrare avertiză-
rii stricte a Scripturii:
„Dar mai presus de orice, fraţii mei, nu juraţi, nici pe cer, nici pe pămînt, nici
cu vreun altfel dejurămînt: ci da al vostru să fie da, şi nu al vostru să fie nu,
ca să nu cădeţi sub judecată". Iacob 5:12
Un exemplu important a fost semnarea Acordului pentru Coaliţia în vede-
rea Trezirii în Washington DC în iulie 1986. Angajamentul la unitate, sem-
nat de bărbaţi ca Bob Mumford, John Wimber şi reconstrucţioniştii Gary
North şi R.J. Rushdoony, furnizează o politică de neagresiune privind doc-
trina şi defineşte bazele pentru liderii bisericilor şi pentru mii de congregaţii
din America. Asemenea linii directoare de „neagresiune" sunt valabile pen-
tru marile conferinţe ale Consiliului carismatic internaţional pentru evan-
ghelizarea lumii (International Charismatic Consultation on World Evange-
lisation), inclusiv Brighton 91.
în oraşe precum Coventry, Winchester şi Guildford, Churches Together a
unit marea majoritate a Bisericilor naţiunii prin acorduri ecumenice, eveni-
135
 Toate drumurile duc la Roma?
mente speciale, schimb de predicatori, servicii religioase comune, misiuni
ecumenice şi diferite activităţi ale tineretului. întrebuinţarea comună a bise-
ricilor de către anglicani şi romano-catolici care se practică de ani de zile a
primit un nou impuls prin procesul Inter-Church. Organizaţii creştine res-
pectate, precum Scriptura Union şi United Bible Society, şi-au legat numele
de această unealtă ecumenică şi s-au implicat în misiunea ecumenică în ca-
drul Deceniului Evanghelizării. Nunţile interbisericeşti - pînă acum două-
zeci de ani o raritate -, avînd ca vedete romano-catolici proeminenţi, au dus
la formarea unor grupări ecumenice şi au grăbit procesul ecumenic. Comu-
nităţile interbisericeşti iau parte împreună Ia viaţa monahală, la izolare şi la
exerciţii spirituale. Pelerinaje făcute la comunităţi ecumenice mult lăudate
precum Taize în Franţa cîştigă recunoaştere în toate sectoarele Bisericii an-
glicane.
Oraşul Milton Keynes, care se prezintă drept „primul oraş ecumenic al
Marii Britanii", a numit la 1 ianuarie 1991 un preşedinte sinodal ecumenic
al naţiunii. Pastorul baptist Hugh Cross a devenit „episcop ecumenic în orice
privinţă, în afară de nume". Primul oraş ecumenic a construit prima biserică
ecumenică şi a numit-o „Cristos, Piatra Unghiulară", un edificiu în valoare
de 3 milioane de lire sterline de dimensiunea „unei catedrale", care a fost
inaugurat de maiestatea sa regina în 13 martie 1992.
„Fie ca această biserică din Milton Keynes să fie o garanţie a angajamen-
tului nostru comun, un indicator spre viitorul nostru trăit tot mai mult împre-
ună şi un far de speranţă pentru întreaga comunitate", a spus primatul roma-
no-catolic, cardinalul Hume, la serviciul de inaugurare. „Un asemenea gînd
pur şi simplu nu le-ar fi venit generaţiilor anterioare şi demonstrează cît de
departe ne-am angajat acum în lucrarea unităţii creştine".
Predica ţinută reginei de cardinal a fost o altă piatră de hotar religioasă (şi
din nou o încălcare a jurămîntului depus de regină la întronare) - prima pre-
dică ţinută de un romano-catolic unui monarh domnitor de la Reforma pro-
testantă.
Convingerea potrivit căreia „creştinii n-ar trebui să facă nimic despărţiţi
din ceea ce pot face împreună" i-a determinat pe romano-catolici şi angli-
cani să realizeze împreună un program comun de muzică. Dr. Runcie şi car-
dinalul Hume au păşit împreună în această iniţiativă interbisericească ca pa-
troni sau ocrotitori ai unei „corporaţii a muzicienilor bisericeşti". Noul arhi-
episcop George Carey a făcut un pas mai departe. Muzica de tip nou la ser-
barea de instalarea a sa în funcţie în aprilie 1991, descrisă ca „ritmuri plă-
cute şi cîntece carismatice acompaniate de saxofon, chitară bas şi sintetiza-
tor", care a declanşat o controversă naţională privind normele liturgice, este
136
Ritmul progresului ecumenic
o compoziţie a preotului catolic Fr. Ernest Sands, membru al grupării Tho-
mas Morus (Catholic Herald, 19 aprilie 1991).
„Semper Eadem", sau o nouă flexibilitate ecumenică?
In faţa unei asemenea „colaborări şi angajament reciproc", este instructiv
să reexaminăm baza noii comunităţi şi a planurilor ei impetuoase de a duce
Evanghelia la toate naţiunile. Poate că ecumenicii entuziaşti nu sunt conşti-
enţi de afirmaţia definitivă a cardinalului Bea făcută la Zurich în 1962: „Bi-
serica nu poate face nici o concesie privitoare la dogmă de dragul unităţii
creştine. Totuşi, prin declaraţii făcute în multe alte domenii la viitorul Con-
ciliu Ecumenic (Vatican II) ar trebui să se uşureze eforturile spre unitate".
Se pare că declaraţiile includeau printre altele înlocuirea termenului „ere-
tic" cu acela de „fraţi separaţi", noul statut al liturghiei nelatine şi obiectivul
unei „lumi care e mai mult creştină decît necreştină".
Declaraţiile Bisericii romano-catolice „făcute în multe alte domenii" care
facilitează noua mare strategie a unităţii ecumenice reprezintă o îndepărtare
majoră de la rigiditatea de pînă acum a credinţei ei. Această flexibilitate fără
precedent în materie de credinţă şi practică semnalează hotărîrea Vaticanului
de a-şi urma consecvent strategia.
De exemplu, recrutarea pentru „preoţie" a fost o problemă în ultimii ani.
Un motiv este cu siguranţă acela că într-o lume cu atîtea devieri şi cu atîtea
ispite, cei care optează sinceri pentru celibat se găsesc cu mult mai greu. Tot
mai mulţi preoţi îşi părăsesc funcţia ca să se căsătorească. în faţa acestei
evoluţii, Vaticanul a pus în mişcare ceea ce s-a numit „o revoluţie tăcută". în
Marea Britanie şi Statele Unite, nişte preoţi căsătoriţi, în principal foşti an-
glicani, au fost ordinaţi şi li s-a permis cu aprobarea papei să ia parte la li-
turghie. Au fost introduse nişte „dispoziţii pastorale" prin care ei au putut
intra în Biserica romano-catolică, iar valabilitatea regulamentelor anglicane
nu s-a dovedit a fi un obstacol. Există acum preoţi catolici căsătoriţi care îşi
au propria parohie.
Aici vedem efectele practice a acestei tactici care priveşte concomitent în
ambele direcţii. Linia oficială este aceea că papa încă se ţine riguros de regu-
la celibatului pentru preoţii săi, iar preoţii căsătoriţi vor fi folosiţi numai în
„situaţii deosebite" şi -ca nişte „concesii individuale", care nu au „nici o în-
semnătate pentru o dezbatere mai largă în Biserica catolică".
Un alt răspuns la problema numărului tot mai mic s-ar putea găsi^ pentru
ultimii ani ai mileniului în „Deceniul Evanghelizării" şi într-un nou „îndemn
apostolic post-sinodal" al papei. „Lipsa de preoţi înseamnă naşterea laicilor'
şi „lumină verde pentru laici" au fost două dintre temele de bază în Catholic
137
 Toate drumurile duc la Roma?
Herald din 3 februarie 1989. Articolul editorial descrie îndemnul apostolic
al papei Christifideles Laici („Laicii printre cei fideli ai lui Cristos") ca
„unind ca niciodată înainte eforturile clerului şi laicilor în sfinţirea lumii".
„Evanghelizare 2000", care este punct de interes şi atrage un număr mare de
laici catolici angajaţi, va ajuta fără îndoială la rezolvarea problemei.
Ordinarea femeilor
Fără doar şi poate, decizia din noiembrie 1992 a Sinodului Bisericii angli-
cane de a ordina femei preoţi pare să fie în prezent un obstacol de netrecut
pentru unitatea anglicanilor cu Roma. Totuşi, cu atitudinile care se schimbă
rapid în Iunie, această chestiune, care îi dezbină deja pe catolici, ar putea
foarte bine să cadă pradă noii flexibilităţi ecumenice care s-a dezvoltat din
Vatican II. Cît de sigură se va dovedi ancorarea ei în dogma bisericească?
Toleranţa recentă arătată faţă de celibat şi preoţii căsătoriţi indică poate calea
spre o schimbare majoră într-un viitor nu prea îndepărtat.* De fapt, există
precedente de femei preoţi în tradiţia romano-catolică. înainte de Reformă,
atît Sf Bridget de Kildaire şi Theodora de Smirna erau preotese; ambele
îndeplineau chiar rolul de episcop.
Cardinalul O'Fiaich, fostul primat al întregii Irlande, a observat în ianua-
rie 1989 că „n-ar fi surprins dacă în vreun stadiu viitor Biserica romano-ca-
tolică ar avea femei preot... Trebuie să recunosc că dacă mîine Roma ar de-
cide ca femeile să fie primite în preoţie, nu mi-ar produce nici cea mai mică
dificultate" (Catholic Herald, 3 februarie 1989). Cu siguranţă că Biserica
romano-catolică are nevoie de mai mulţi preoţi.
Cu toate acestea, mulţi tradiţionalişti anglicani, după ce-au pierdut bătălia
împotriva femeilor preoţi în cadrul Bisericii anglicane, sub stindardul „Pre-
ţul conştiinţei", se organizează pentru a continua lupta în altă parte. Un mare
număr dintre ei, conduşi de fostul episcop de Londra, Graham Leonard, vor,
potrivit cuvintelor lui, „să se apropie de Roma ca unii care imploră şi fără
aroganţă, întrebînd dacă nu cumva există o cale de a ne păstra identitatea an-
glicană şi în acelaşi timp de a fi în legătură cu scaunul sfîntului Petru". Epis-
copul Leonard a propus o „prelatură personală", un privilegiu deosebit, care
a fost acordat pînă acum numai lui Opus Dei.
în timp ce tradiţionaliştii se fac nevăzuţi în direcţia Romei, liberalii victo-
rioşi din Biserica anglicană probabil că vor exercita presiune cu alte schim-
bări „progresiste" ale legilor, favorizînd sau cel puţin tolerînd avortul, ho-
* în Statele Unite, o declaraţie importantă de principiu pentru confirmarea politicii romano-catolice în chestiunea
femeilor a primit doar în proporţie de 55,5% adeziunea episcopilor, în loc de cele două treimi de voturi necesare pen-
tru aprobare. Urmarea e că ordinarea femeilor a devenit o temă de dezbatere continuă. (Revista Time, 30 noiembrie
1992)
138
Ritmul progresului ecumenic
mosexualitatea şi probabil adulterul. între timp, se vede că Biserica roma-
no-catolică, căreia i se alătură nişte anglicani care nu vor să facă compromis,
îşi întăreşte atitudinea morală cu noul Catechism publicat în 1992. Biserica
anglicană continuă să se dezintegreze, în timp ce Roma apare tot mai mult
în faţa lumii ca adevărata Biserică din această ţară.
Cealaltă chestiune teologică care pare să fie un obstacol pentru „reunifi-
carea" Bisericii britanice este întîietatea papală. înainte ca arhiepiscopul de
Canterbury, Robert Runcie, să-1 viziteze pe papă în septembrie 1989, se spu-
ne că a zis: „Anglicanii încep să recunoască şi să primească favorabil un mo-
del de supremaţie papală ca un proiect pentru unitatea cu romano-catolicii".
Afirmaţia Dr. Runcie şi vizita sa au avut parte de o reacţie reţinută şi parţial
ostilă din partea presei. Cu toate acestea, este semnificativ că ea a dus la o
dezbatere naţională despre Biserică, coroană şi constituţie cum nu mai fuse-
se niciodată înainte. Ceea ce fusese cîndva „tabu" este acum deschis discu-
ţiei publice; ceea ce era sacrosanct nu mai e sacru. Ne aflăm acum la înce-
putul unui proces de reeducare care are de-a face cu diferenţele şi dificultă-
ţile de reconciliere între Lambeth şi Roma, între protestanţi şi romano-cato-
lici, între întîietatea papală şi monarhie. De la imposibil se ajunge la ceva
dificil, iar ireconciliabilul este reconciliat. Schimbarea radicală a opiniei pu-
blice privind teme ca homosexualitatea, adulterul şi avortul, toate interzise
în Biblie, ilustrează slăbiciunea coloanei vertebrale a opiniei publice.
O monarhie cu o predilecţie deosebită faţă de romano-catolicism şi un gu-
vern adecvat, devotat cauzei federalismului european, fără îndoială că vor
învinge dificultăţile care mai rărnîn. Potrivit articolului de fond al ziarului
Sunday Times, 21 ianuarie 1990, un sondaj de opinie făcut la trei luni după
agitaţia privind întîietatea papală a arătat că aproape jumătate dintre brita-
nici sunt de părere că ar trebui să se schimbe legea, astfel încît să permită
regelui sau reginei să fie romano-catolici. Un alt articol pe prima pagină în
ediţia din 14 aprilie 1991 a lui Sunday Telegraph a dezvăluit că Ignatius,
stră-străbunicul prinţesei de Wales, ar putea deveni „Sfînt". O asemenea pu-
blicitate întărită prin care viitoarea regină este legată de papalitate poate
duce la slăbirea împotrivirii faţă de un suveran catolic.
139
 Toate drumurile duc la Roma?
Flexibilitatea Vaticanului şi „procesul de catolicizare"
Noua flexibilitate a Bisericii romano-catolice influenţată de Vatican II pe
care am examinat-o în acest capitol a fost dovedită şi de adaptarea ritualuri-
lor anglicane, inclusiv a împărtăşaniei, la nevoile episcopalienilor [aşa se
numesc anglicanii din Statele Unite] americani care au trecut la catolicism,
încurajaţi de atitudinea conciliatoare a Romei, anglicani deziluzionaţi, şocaţi
şi răniţi de decizia Sinodului Bisericii anglicane de a răsturna o tradiţie de
2000 de ani prin introducerea preoţilor şi episcopilor femei, trec pretutindeni
în lume la romano-catolicism. Desigur că asemenea treceri nu sunt împiedi-
cate de atitudinea cîtorva dintre liderii liberali ai Bisericii. Richard Harris,
episcop de Oxford, a descris trecerea unui preot anglican la Biserica roma-
no-catolică nu ca pe o „apostazie", ci ca pe oportunitate de a servi în altă par-
te a familiei lui Dumnezeu (Church of England Newspaper, aprilie 1989).
Toate acestea plasează Biserica romano-catolică într*o poziţie foarte pu-
ternică, iar prin ecumenismul care se dezvoltă atît de puternic pe plan local,
are şansele „să se grăbească încet".
Viteza tot mai mare a mişcării ecumenice, sau ceea ce evanghelicii din
secolul 19 au numit „procesul de catolicizare", se reflectă în schimbarea
practicilor bisericilor locale. Marea majoritate a bisericilor anglicane îşi con-
centrează închinarea asupra Euharistiei, numită şi Sfînta împărtăşanie, mai
degrabă decît asupra explicării Cuvîntului lui Dumnezeu. Păstrarea sacra-
mentului este larg răspîndită în Biserica anglicană, iar cultul lui devine tot
mai obişnuit printre bisericile evanghelice. De exemplu, biserica din satul
Chalfont St. Peter, Buckinghamshire, care nu este neapărat considerată în
regiune ca facînd parte din „High Church" [acele biserici anglicane care au
păstrat multe practici şi o mare parte din liturghia romano-catolică], a pus o
plăcuţă pe uşa bisericii pe care scrie: „Dacă intri în această biserică, nu uita
că Domnul Iesus Cristos este aici: El este prezent şi merită închinarea noas-
tră sub forma sfîntului sacrament păstrat pentru Sfînta împărtăşanie. înge-
nunchează şi închină-te înaintea Lui!"
Amvoanele dispar, reapar altarele, sunt reintroduse crucifixurile, confe-
sionalele şi „locurile sfinte", şi tot mai mulţi clerici se lasă numiţi „părinte".
„Şi pe nimeni de pe pămînt să nu numiţi părinte al vostru, căci unul singur
este Părintele vostru, şi Acesta este în cer". Matei 23:9
Mariolatria (închinarea la Măria) nu mai este limitată la „High Church".
O închinare crescîndă înaintea Doamnei Noastre în bisericile „protestante"
este o trăsătură importantă a Mişcării ecumenice. Nu mai puţin de 180 de
biserici anglicane au lăcaşuri închinate „Doamnei Noastre de Walsingham".
Catedrale ca cea din Carlisle, Chester şi Chichester celebrează la adăpostul
140
Ritmul progresului ecumenic
noii liturghii anglicane ceva ce se poate interpreta pe drept ca fiind sacrifi-
ciul de la liturghie. Pelerinaje interbisericeşti şi interreligioase sunt organi-
zate în număr tot mai mare, pe măsură ce adepţii îşi caută rădăcinile dinainte
de Reformă. Nici Mişcarea New Age nu este lăsată afară, iar Glastonbury, un
centru pentru activităţi oculte şi păgîne, atrage poate cel mai mare număr de
pelerini. în 1988, liturghia ecumenică de celebrare a o mie de ani de la moar-
tea Sfîntului anglican Dunstan a atras în Glastonbury vreo 14.000 de pele-
rini sub conducerea arhiepiscopului de Canterbury.
Aşa cum am văzut, mijloacele de informare în masă au un rol foarte im-
portant în continuarea „procesului de catolicizare" al mişcării ecumenice. Li-
deri ecumenici de frunte apar regulat în ziare şi la televiziune. De exemplu,
cardinalul Worlock a fost persoana principală în emisiunea BBC-ului „Songs
of Praise" din septembrie 1988 care s-a ocupat cu dimensiunea ecumenică a
pelerinajului din Walsingham. Tot el a fost cel care a celebrat liturghia de la
catedrala din Liverpool, transmisă în direct la postul de televiziune ITV după
dezastrul de pe stadionul de fotbal din Hillsborough în anul 1989. Worlock
şi episcopul anglican David Sheppard, numiţi deseori în presă în mod afec-
tuos „Tweedledum şi Tweedledee", au făcut probabil mai mult pentru cauza
ecumenică decît oricine altcineva în ţară. Episcopul Sheppard, un fost căpi-
tan al echipei engleze de cricket, şi arhiepiscopul Worlock croiesc drum pen-
tru alianţe ecumenice şi au scris împreună o carte numită Better Together
(Mai buni împreună).
Marele predecesor al episcopului Sheppard pe Scaunul din Liverpool, J.C.
Ryle, care a prevăzut succesul procesului de catolicizare din secolul 20, nu
considera că este mai bine împreună. Pentru el, fidelitatea sa de episcop faţă
de Articolele de credinţă ale Bisericii anglicane nu era negociabilă.
141
 Capitolul 18
Pace şi „Evanghelizare 2Q00"
Tema păcii apare continuu pe ordinea zilei. O majoritate mondială cres-
cîndă îl vede pe papa Ioan Paul II ca cel mai mare pacificator din zilele noas-
tre, iar oamenii aşteaptă cu o nouă speranţă de la Roma pace prin unitate.
Acesta este omul care poate readuce împreună religiile şi ideologiile din lu-
me aflate altădată în conflict, şi tot mai mulţi creştini sunt convinşi de fap-
tul că el va face lucrul acesta sub stindardul lui Cristos.
Se pare că ei vor fi dezamăgiţi. Măria, „Mama lui Dumnezeu", este cea
care i-a vorbit papei despre pace. Prin apariţiile ei în Fatima, Medjugorje şi
în alte părţi, ea, „Regina Păcii", promite continuu pace prin rugăciune, post,
practicare fidelă a mătăniilor şi stăruinţă în practicarea sacramentelor.
Biblia avertizează tot mereu despre falsa pace pe care o va aduce Anti-
cristul:
„Pentru că ei înşaîă poporul Meu şi spun: Pace, cînd totuşi nu este pace".
Ezechiel 13:10
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pămînt? Vă spun: Nu, ci mai degrabă
dezbinare". Luca 12:51
Suntem învăţaţi să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului. Pacea pe care a
promis-o Domnul va veni numai atunci cînd vine El însuşi.
Sub conducerea preotului luteran şi liderului carismatic Harald Bredesen,
prieten şi mentor spiritual al lui Pat Robertson, conducătorul postului de te-
leviziune CBN, au fost făcute - şi anunţate în public - planuri ca papei Ioan
Paul II să i se înmîneze în faţa unor conducători politici din toată lumea Pre-
miul Prinţul păcii, în cadrul unei ceremonii din Washington în 1990, inau-
gurîndu-se astfel Deceniul Evanghelizării. Totuşi, în final lucrul acesta nu
s-a întîmplat. Poate să fi fost pur şi simplu o testare a reacţiei faţă de un lucru
extrem de controversat: dacă aşa este, atunci e numai o chestiune de timp
înainte ca lucrul acesta să fie înfăptuit cu adevărat. Reacţiile la acest anunţ
au fost din păcate neînsemnate. Singura decernare anterioară a acestui pre-
miu a fost în 1980 lui Anwar Sadat, preşedintele Egiptului, care a fost asasi-
nat la scurt timp după aceea.
„Prinţul Păcii" este propus ca un alt titlu dat „Sfîntului Părinte". în Scrip-
tură, acest titlu îi aparţine numai Domnului nostru Iesus Cristos, şi însuşirea
lui în mod ilegal este şocantă pentru creştini, care văd folosirea unuia dintre
cele două titluri pentru vreun om ca blasfematoare. Este de asemenea in-
structiv să ne amintim că împăratul etiopian Haile Selasie n-a mai trăit mult
după ce s-a autoproclamat „Leul lui Iuda".
Protestant Truth Society a dat o definiţie a blasfemiei: „în Scriptură, blas-
142
Pace şi „Evanghelizare 2000"
femia nu înseamnă atît de mult vorbitul împotriva lui Dumnezeu cît asuma-
rea sau arogarea unor atribute divine ori a unei puteri divine acolo unde nu
există o pretenţie îndreptăţită la ele".
Nişte romano-catolici foarte respectaţi ca Maica Tereza din Calcutta şi
preşedintele polonez Lech Walesa sunt folosiţi de Vatican ca să contribuie la
răspîndirea temei păcii şi să promoveze planul de a evangheliza pămîntul.
Amîndoi, ca şi Dalai Lama, au primit Premiul Nobel pentru pace.
„Deceniul" şi avîntul pe care-1 capătă pe glob
Avîntul căpătat de „deceniu" ca parte a procesului interbisericesc creşte
odată cu contopirea dintre iniţiativele romano-catolice şi anglicane. Această
contopire, care oferă inevitabil o Evanghelie despre care secretarul Consiliu-
lui Protestant Unit, anglicanul John Shearer, a zis că „nu mai e nici o Evan-
ghelie", are binecuvîntarea conducerii denominaţiunilor principale. O scri-
soare adresată lui Eastern Daily Press, în Suffolk, ilustra modul în care se
face contopirea „iniţiativelor ,protestante' şi romano-catolice". Scrisoarea,
semnată de episcopul anglican de Norwich şi episcopul romano-catolic din
East Anglia, chema la rugăciune pentru „programul de zece ani de aprofun-
dare, lărgire şi împărtăşire a credinţei noastre, cunoscut sub numele de Dece-
niul Misiunii sau (!) Deceniul Evanghelizării".
„Deceniul Evanghelizării", cunoscut ca Evanghelizare 2000, a fost lansat
în Marea Britanie în 6 ianuarie 1991, concomitent cu „Deceniul Misiunii".
Binecuvîntată în mod oficial la liturghia privată a lui Ioan Paul II în 23 iunie
1987, „Evanghelizare 2000" îşi va atinge punctul culminant în ziua de Cră-
ciun a anului 2000, cînd papa speră să vorbească la cinci miliarde de oameni
într-o transmisiune prin satelit.
Fr Tom Forrest a declarat că obiectivul Deceniului Evanghelizării este să
dea lui Iesus Cristos drept cadou la aniversarea de 2000 de ani o lume care
este mai mult creştină decît necreştină. Biserica anglicană şi grupările reli-
gioase independente (Free Church) nu s-au pronunţat într-un mod atît de
nebiblic de concret asupra numărului de convertiri probabile, dar au confir-
mat scopul de a îndeplini Marea Trimitere „de a predica întregii lumi Evan-
ghelia*' (Marcu 16:15).
Campania este pusă la punct cu grijă prin includerea sectoarelor cheie din
Vatican. Majoritatea ţărilor au un Comitet Naţional de Serviciu care trimite
rapoarte Vaticanului. Tom Forrest conduce biroul din Roma împreună cu un
alt american, Ken Metz, conducătorul biroului Reînnoirii carismatice cato-
lice; dar, aşa cum a zis Forrest în 1989, indicînd spre sprijinul foarte mare
dat acestui proiect: „Totul îşi primeşte acum îndrumarea din partea secreta-
143
 Toate drumurile duc la Roma?
rului de stat, cardinalul Agostino Casaroli, şi din partea Secretariatului Vati-
canului pentru Unitate Creştină".
în adunări mari, precum Acts '86, Congresul din 1987 ţinut în New Or-
leans, în 1988 în Chicago, Berlin, şi „Washington pentru Iesus", în 1990 în
Indianapolis şi Berna, alţi lideri carismatici, precum John Wimber, Bob
Mumford, Larry Christenson, Vinson Synan şi Michael Harper au dat Vati-
canului acelaşi mesaj, şi anume că sunt uniţi cu romano-catolicii în planul de
a evangheliza lumea. Ei au dat de asemenea un avînt considerabil lansării
mişcării „Evanghelizare 2000" printre pentecostali şi carismatici.
Conferinţa din Brighton din iulie 1991 cu motto-ul „Ca lumea să creadă"
a fost descrisă de organizatorii ei, printre care se aflau preşedintele Michael
Harper, Dr, Vinson Synan, Larry Christenson, Fr. Tom Forrest şi romano-ca-
tolica Kim Kollins, ca în stare să „furnizeze cel mai mare potenţial astăzi
pentru atingerea obiectivului de evanghelizare a lumii în următorul deceniu".
Pastorul Ron Smith, de la organizaţia cu sediul în Kent Fishers Fellow-
ship, a exprimat îngrijorarea profundă a multor evanghelici că euforia i-ar
putea face pe unii să renunţe la barierele sau rezervele pe care le-ar avea.
„Cred", a scris el în ianuarie 1991, „că la Brighton va exista o unitate a ini-
mii şi a sentimentelor. Grupul de închinare se va îngriji de lucrul acesta. Va
fi o fervoare sinceră atunci cînd delegaţii la conferinţă vor cînta ,Iesus e
Domn'. Unii vor ridica mîinile în sus, se vor legăna, vor cădea pe spate sau
vor dansa. Vor exista lacrimi autentice de bucurie cînd unii vor avea comu-
niune cu cei cu care n-au avut-o niciodată înainte. Cu toate acestea, ea nu va
fi o unitate în Evanghelie. Va fi acel fel de unitate emoţională în ultima seară
a concertului de promenadă, cînd mii de oameni cîntă ,Land of Hope and
Glory'" {Newsweek - Fishers Fellowship, 96 Plaiston Lane, Bromley, Kent,
ian. 91).
Un mare număr de lideri evanghelici din toată lumea au luat parte la al
doilea Congres internaţional pentru evanghelizarea mondială, Lausanne II.
Această conferinţă, care s-a ţinut în Manila în iulie 1989, s-a străduit, con-
form programului ei, „să coordoneze o mulţime de strategii care au fost for-
mulate pentru evanghelizarea lumii pînă în anul 2000". Primul congres de la
Lausanne din 1974 a invitat cinci lideri ai WCC [Consiliul Mondial al Bise-
ricilor] şi trei preoţi romano-catolici ca observatori (FEA News and Views,
iulie/august 1974).
Deşi Biserica romano-catolică nu este una dintre cele 317 Biserici mem-
bre ale Consiliului Mondial al Bisericilor, romano-catolicii joacă un rol ma-
jor în lucrarea Consiliului. Personalul WCC se compune din reprezentanţi ai
89 de Biserici membre, dar cam 25% aparţin unei singure Biserici, şi anume
144
Pace şi „Evanghelizare 2000"
Bisericii romano-catolice. Mai mult, Vaticanul desemnează 12 din cei 120
de membri ai Comisiei WCC pentru Credinţă şi Ordine şi a trimis 23 de
observatori la A şaptea Adunare întrunită recent la Canberra, Australia, în
februarie 1991. Această Adunare, cu tema ei „Vino, Spirite Sfinte, reînno-
ieşte întreaga creaţie", a netezit terenul pentru promovarea altor religii şi în
scopul unei religii mondiale unice.
A-l urma pe lider
Nişte protestanţi de seamă, printre care James Packer şi Charles Colson,
scriu în publicaţii creştine, precum revista New Covenant, importantul peri-
odic al Reînnoirii catolice. Aceste reviste promovează simultan aspecte ale
credinţei catolice, printre care mătăniile, apariţiile de la Medjugorje şi rugă-
ciunile adresate Măriei şi sfinţilor, în timp ce face concomitent publicitate
pentru „Evanghelizare 2000" şi pentru „Deceniul Evanghelizării", dezvol-
tîndu-se impetuos pentru această acţiune mondială de evanghelizare.
John Wimber, un lider foarte respectat şi cu foarte mare influenţă printre
creştinii carismatici, a fost folosit în felul acesta. Un articol scris de el în edi-
ţia din iunie 1988 a lui New Covenant, la tema „De ce o iubesc eu pe Măria",
subliniază: „Credinţa ei este un model pentru credinţa noastră". Articolul lui
a apărut lîngă un alt articol avînd acelaşi titlu „De ce o iubesc eu pe Măria",
în care Măria e înfăţişată ca Mama care răspunde rugăciunilor celor credin-
cioşi.
Ca un sprijinitor entuziast al ecumenismului, John Wimber, care pune un
accent deosebit p$ semne şi minuni în lucrarea lui, s-a exprimat foarte pozi-
tiv în favoarea evanghelizării făcute de romano-catolici: „Deoarece papa
Ioan XXIII a convocat Conciliul Vatican II şi s-a rugat: ,Vino, Spirite Sfinte,
avem nevoie de o nouă zi de Rusalii', în Biserică a avut loc o explozie", a
zis el (John Wimber: MC510 Manual, Fuller Seminary, California).
John Wimber a recomandat cu tărie un grup de profeţi de tipul celor din
Vechiul Testament, avînd sediul în Kansas City, locul de întrunire al primei
mari conferinţe ecumenice pentru Reînnoire. Aceşti „profeţi din Kansas Ci-
ty", despre care s-a spus că au prezis cu succes cutremure de pămînt şi sece-
te, care au profeţit şi o trezire mondială şi ale căror profeţii nu s-au limitat
deloc la afirmaţiile Sfintei Scripturi, au produs dezbinări în Biserica caris-
matică. în Marea Britanic, lucrarea lor a fost favorizată de episcopul David
Pytches. După ce doi dintre ei, profeţii Paul Cain şi Bob Jones, au fost
prezentaţi în biserica Holy Trinity din Brompton, Londra [unul dintre preoţii
acestei biserici anglicane este Nicky Gumbel, autorul renumitului curs ecu-
menic de evanghelizare Alfa, prezent şi în România], iar Paul Cain i s-a ală-
145
 Toate drumurile duc la Roma?
turat în lucrare pastorului R.T. Kendall de la Westminster Chapel, au primit
confirmarea lui Terry Virgo, Roger Forster, Gerald Coates, Lynn Green,
Sandy Miliar, David Pytches şi alţi lideri carismatici.*
Fireşte că aceşti profeţi nu au confirmarea Scripturii:
„Dumnezeu, după ce a vorbit în trecut părinţilor noştri prin profeţi, în multe
rînduri şi în diferite feluri, acum, la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul,
pe care L-a desemnat moştenitor al tuturor lucrurilor". Evrei 1:1-2
Viziune: A.Dumnezeu 2000
Multe biserici şi adunări locale au o viziune pentru creştere în secolul 21
şi sunt gata să participe la evanghelizarea ecumenică în anii ce vin. Metodele
moderne de marketing sunt acum la modă, şi adunărilor li se vorbeşte mult
despre „strategie", „planificarea creşterii" şi „viziune" cu cifre fixate de con-
vertiri în anii 1990. In organizaţii evanghelice proliferează noi „mărci de fa-
brică", cum ar fi „Ţel 2000" {Target 2000\ „Credinţă 2000" (Faith 2000),
„Viziune pentru secolul 21" (Vision 2Ist Century), „Numărătoare inversă
2000" (Countdown 2000), „Lumină 2000" (Lumen 2000), „Misiune 2000"
(Mission 2000), Reaching the World 2000 şi „Mişcarea de evanghelizare a
lumii AD 2000" (AD 2000 World Evangelization Movement).
Anul 2000 este de mare importanţă şi pentru adepţii Noii Ere (New Age).
Potrivit gîndirii New Age, epoca Bisericii, întrucît echinocţiul de primăvară
stă acum sub semnul Peştelui (Pisces), se va deplasa în anul 2000 spre era
Vărsătorului (Aquarius) şi sfîrşitul tuturor luptelor de pe pămînt. Era Vărsă-
torului este un alt nume pentru New Age, văzut de unii observatori ca o altă
manevră de înşelare născocită de Contrareformă care să-i facă pe copiii lui
Dumnezeu să slăbească vigilenţa, să cadă pradă gîndirii „futuriste" şi să-1
aştepte pe Anticrist de abia în viitor.
* Amănunte despre „profeţii din Kansas City" sunt date în cartea lui Wolfgang Buhne apărută la Editura Agape sub
numele de „Vin profeţii" - n. ed.
146
Capitolul 19
Profeţia biblică şi Anticristul
Sunt conştient că cititorul, în ciuda tuturor dovezilor, a lecţiilor date de
istorie şi a mărturiilor depuse de oameni mari, nu va recunoaşte deplin rolul
Romei şi căile care conduc într-acolo, dacă nu-i deschide Dumnezeu ochii
prin Cuvîntul Său. O înţelegere a interpretării profeţiei biblice aşa cum au
avut-o reformatorii şi cei care au înfruntat Roma înainte şi după aceea este
prin urmare o componentă esenţială a acestei cărţi.
Mulţi comentatori protestanţi arată faptul că interpretarea profeţiei biblice
este acum aproape complet „futuristă", un sistem despre care cred că a fost
dezvoltat de străluciţii teologi iezuiţi Ribera şi Bellarmine după Conciliul
din Trent, De atunci, aşa spun ei, futuriştii creează atîtea modele de gîndire
şi sisteme escatologice, încît şcolile teologice nu reuşesc să le prelucreze atît
de repede. Concepţia că Anticristul va veni în viitor şi că deci pasaje din
Scriptură care se referă la el nu sunt pentru astăzi au subminat credinţa unor
creştini fideli Bibliei, consideră ei, şi este motivul principal pentru care atît
de puţini recunosc funcţia papalităţii în Scriptură ca fiind Biserica falsă care
s-a opus credinţei adevărate timp de aproape 1500 de ani.
Alţii protestanţi nu sunt de acord cu faptul că accentul pe un Anticrist vi-
itor distrage atenţia creştinilor de la ereziile Romei. „Mii, ba chiar zeci de
mii de credincioşi fideli Bibliei care cred într-o persoană viitoare, Anticrist,
se opun cu toate puterile Romei", spune Michael Penfold, un om de afaceri
din Bicester. „Iezuiţii nu le-au subminat credinţa, întrucît Biblia spune că
erau mulţi anticrişti în zilele apostolilor".
Cu toate acestea, nu intră în discuţie faptul că futurismul şi preterismul au
avut un impact proftind asupra şcolilor biblice şi asupra amvoanelor în tim-
pul secolului 20 şi mai ales în secolul 19. Aceste teorii au fost răspîndite de
iezuiţi ca instrumente puternice ale Contrareformei, curînd după Conciliul
din Trent, dar au avut totuşi puţină influenţă pînă în secolul 19. „Societatea
Adevărului" (Truth Society) romano-catolică a definit după cum urmează
cele două şcoli de interpretare a Scripturii:
„Şcoala preteristă fandată de iezuitul Alcazar în 1614 explică Apocalipsa prin
căderea Ierusalimului în anul 70 sau prin căderea Romei păgîne în 410...
Şcoala futuristă, fondată de iezuitul Ribera în 1591, îl aşteaptă pe Anticrist,
Babilonul şi templul reconstruit în Ierusalim la sfîrşitul dispensaţiei creştine".
Futurismul şi preterismul iezuit, în contrast cu concepţia predominantă pe
atunci a creştinilor, cunoscută acum ca fiind concepţia „istoricistă" sau isto-
rică, au avut la origine scopul de a-1 despărţi pe Anticrist, „omul păcatului",
„cornul cel mic" şi „mama prostituatelor" de aici şi acum şi de istoria medi-
147
 Toate drumurile duc la Roma?
evală şi modernă. Cu ajutorul acestor interpretări s-a reuşit excluderea com-
pletă a cincisprezece secole de papalitate din înţelegerea profeţiei biblice
prin faptul că s-a mers pînă la începuturile Bisericii catolice în secolul 5 şi
apoi prin proiectarea dincolo de zilele noastre într-un viitor nedefinit.
Concepţia „istoricistă" sau istorică vede profeţiile lui Daniel, Paul şi loan
ca reprezentînd deplin şi fidel întregul curs al istoriei creştine. Ea vede în
Roma, care se prezintă ca Biserica Universală, prostituata ce pozează ca Mi-
reasă a lui Cristos, şi identifică „cornul cel mic" din Daniel 7, „omulpăca-
tului" din 2.Tesaloniceni 2 şi „Mama Prostituatelor" din Apocalipsa 17-18
cu papalitatea şi falsa Biserică.
„în predicile bărbaţilor de la care a pornit Reforma protestantă ies în evi-
denţă două mari adevăruri", scrie comentatorul biblic american Ralph Woo-
drow; „cel drept va trăi prin credinţă, nu prin faptele Bisericii romano-cato-
lice, iar papalitatea este Anticristul Scripturii. Predicarea lor era un mesaj
pentru Cristos şi împotriva lui Anticrist. întreaga reformă se bazează pe
această dublă mărturie". Iain Murray, în mult respectata lui carte The Pu-
ritan Hope (Speranţa puritanilor), îi descrie pe reformatori ca „unanimi în
convingerea că sistemul papal este atît omul păcatului, cît şi curva babiloni-
ană despre care ne avertizează Scriptura. Roma era marele Anticrist, şi
această convingere era atît de înrădăcinată, încît doar în secolul 19 a fost
pusă în mod serios de către evanghelici sub semnul întrebării" (Iain Murray:
The Puritan Hope, Banner of Truth).
„Mii de martiriuri au sigilat mărturia depusă împotriva Anticristului pa-
pal", a spus Grattan Guinness la sfîrşitul secolului 19, „şi pe această mărturie
se bazează Reforma. A o respinge înseamnă a respinge temelia celei mai no-
bile şi mai divine lucrări care a fost făcută vreodată în această lume din ziua
Cincizecimii înainte" (Dr. H. Grattan Guinness: Românism and the Refor-
mation, Focus Christian Ministries: Orchard Road, Lewes, East Sussex).
Cornul cel mic din Daniel
Reformatorii au identificat papalitatea cu cornul cel mic din Cartea Daniel
care îi persecută pe sfinţi. John Wycliffe a întrebat: „De ce este necesar ca
în necredinţă să căutăm un alt Anticrist? în al şaptelea capitol din Daniel,
Anticristul este descris plastic prin imaginea unui corn care se va ivi pe vre-
mea celui de-al patrulea imperiu şi-i va distruge pe sfinţii Celui Preaînalt"
(Leroy Froom - The Prophetic Faith ofOur Fathers).
Reformatorii credeau, ca mulţi creştini astăzi, că micul corn din Daniel 7
a crescut din al patrulea animal sălbatic, Imperiul Roman, şi a apărut brusc
printre cele zece regate în care era împărţit Imperiul Romei. Micul corn s-a
148
Profeţia biblică şi Anticristul
arătat cu totul altfel decît celelalte regate; papalitatea a predns atît putere spi-
rituală, cît şi pămîntească. Cornul cel mic are o gură care vorbeşte lucruri
foarte mari siva vorbi lucruri mari împotriva Celui Preaînalt, De-a lungul
secolelor, papalitatea a emis neîncetat pretenţii la stăpînirea asupra lumii ca
reprezentantă a lui Cristos şi a insistat că nu există salvare în afara Bisericii
romano-catolice (Bonifaciu VIII: Unam Sanctam). De asemenea, ea a pre-
tins că vorbeşte în mod infailibil în chestiuni de credinţă şi doctrină, uzur-
pînd autoritatea lui Dumnezeu şi contrazicîndu-I Cuvîntul.
în viziunea lui Daniel, cornul cel mic avea ochi, im privirea lui era mai
îndrăzneaţă decît cea a tovarăşilor săi. Papa, care pretinde că deţine cheile
Regatului cerului, supraveghează mai mulţi oameni ca orice alt lider de pe
pămînt. El este astăzi răspunzător pentru vreo 900 de milioane de suflete.
Cornul cel mic a făcut război cu sfinţii şi i-a învins,., şi îi va nimici pe
sfinţii Celui Preaînalt. Mulţi cred că această parte a profeţiei s-a împlinit în
mod cuprinzător în multe secole de persecuţie papală nemiloasă a creştinilor
fideli Bibliei; în Evul Mediu, în timpul Inchiziţiei şi pînă la Revoluţia Fran-
ceză. Minorităţile evanghelice, care nu mai sunt numite de papalitatea actua-
lă „eretici", ci „secte fundamentaliste", sunt persecutate şi astăzi în cîteva
ţări romano-catolice.
Cornul cel mic va îndrăzni să schimbe vremuri şi legi. Papalitatea a
schimbat nu numai legile omeneşti, dar şi pe cele divine. Ea a anulat şi abro-
gat legile regilor, împăraţilor şi, relativ recent, în 1870, a pretins, sfindînd
Scriptura, că este infailibilă. Ea şi-a luat libertatea de a anula căsătoriile şi
de a ordina o „preoţie" celibatară în locul modelului biblic de pastori căsăto-
riţi. Şi vremurile s-au schimbat. Calendarul papei Grigore a înlocuit calen-
darul împăratului Iustinian. Au fost introduse tot felul de zile ale „sfinţilor",
şi avem „liturghia lui Cristos" [în engleză Christ's mass] sau Crăciunul [în
engleză Christmas] ca să celebreze naşterea Domnului nostru, şi sărbătoarea
zeiţei păgîne Astarteea [Easter] ca celebrare a morţii şi învierii Sale.
„Omul păcatului" şi Misterul nelegiuirii
Cartea specială, „pontificală" folosită pentru serviciile religioase în bise-
rica Sf. Petru din Roma se adresează pontifului respectiv cu înspăimîntătoa-
rele cuvinte: „Domnul Dumnezeu Papa". Scriind creştinilor din Tesalonic,
Paul descrie „omul păcatului", „fiul pierzării":
... Va fi arătat omul păcatului, fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă
pe sine mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau obiect de închinare, aşa
încît stă ca Dumnezeu în templul lui Dumnezeu, arătîndu-se pe sine că este
Dumnezeu. 2.Tesaloniceni 2:3-4
149
 Toate drumurile duc la Roma? Profeţia biblică şi Anticristul

Pare să fi existat un consens remarcabil în înţelegerea pe care au avut-o Reformatorii au recunoscut adevăratul caracter al sistemului roman şi au
Părinţii Bisericii şi reformatorii în aşezarea pe aceeaşi treaptă a cornului cel ştiut că trebuie să stea cu claritate împotriva lui. Dacă atunci au avut drep-
mic cu omul păcatului revelat de Paul în a doua scrisoare către tesaloniceni. tate să creadă aşa, atunci şi azi au dreptate. Cuvîntul Iui Dumnezeu nu se
Ei credeau că omul păcatului şi misterul nelegiuirii (impietăţii) - aflat deja schimbă.
la lucru în zilele lui Paul - va urma după căderea Imperiului Roman. Aceştiau erau bărbaţii despre care unul dintre ei, John Knox, a depus măr-
Căci misterul nelegiuirii e deja la lucru; trebuie doar ca cel care îl restringe turie că „iubeau venirea Domnului". Toţi au simţit imens povara sufletelor
să fie luat din cale, şi atunci va fi arătat cel Nelegiuit.., 2.Tesaloniceni 2:7-8 celor aflaţi în sclavia unui asemenea sistem rău şi corupt, închişi în ceea ce
Martin Luther a numit „captivitatea babiloniană a Bisericii".
Encyclopaedia Britannica consemnează că în timpul acelor prime secole,
Reformatorii şi moştenitorii lor au fost învăţaţi mari care cunoşteau Cu-
„creştinii au crezut în mod universal că puterea care întîrzia arătarea lui An-
vîntul lui Dumnezeu şi pe Spiritul Sfînt ca un învăţător viu. Ei au recunos-
ticrist era Imperiul Roman". Pe vremea aceea, precum şi astăzi pe scară lar-
cut şi au identificat interpretările greşite ale profeţiei biblice şi înşelăciunile
gă, s-a înţeles că apostolul a scris tesalonicenilor în mod misterios despre
savante ale iezuiţilor şi Contrareformei, şi „aw luptat cu ardoare pentru cre-
restrîngerea lui Anticrist că „trebuie doar ca cel (nu Cel, aşa cum conţin
dinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 3). Ei ştiau că este res-
unele versiuni biblice) care îl restrînge încă să fie luat din cale", pentru că se
ponsabilitatea tuturor creştinilor să vegheze, şi nu numai cîţiva, care au o
referea la Roma Imperială. Dacă el ar fi fost mai explicit şi şi-ar fi exprimat
„chemare profetică" specială. Din perioada imediat după Reformă şi pînă la
convingerea că Imperiul Roman, care îl restrîngea pe Anticrist, ar fi căzut la
sfîrşitul secolului 19, interpretarea lor istorică privind Anticristul s-a găsit în
un moment dat, el i-ar fi adus pe creştini, în special pe cei din Tesalonic, în
majoritatea comentariilor biblice. Astăzi nu mai este aşa. De fapt, nu cu-
conflict cu puterea conducătoare.
noaştem nici un comentariu biblic publicat în ultimii cincizeci de ani care să
adopte această poziţie.
Martori ai adevărului
Wycliffe, Tyndale, Luther, Calvin, Cranmer; în secolul 17, Bunyan, tradu-
cătorii Bibliei King James şi bărbaţii care au publicat Confesiunile de cre-
dinţă de la Westminster şi cea baptistă; Sir Isaac Newton, Wesley, White-
field, Jonathan Edwards şi, mai recent, Spurgeon, episcopul J.C Ryle şi Dr.
Martyn Lloyd-Jones; aceşti bărbaţi printre nenumăraţi alţii au văzut cu toţii
funcţia papalităţii ca fiind Anticristul, care este în locul lui Cristos, noua faţă
a străvechiului păgînism care e Misterul Babilon în Biblie. Ei au văzut toate
acestea în Scriptură, Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit pentru ei o revelaţie
plină de viaţă. Ei au văzut falsa Mireasaă, Curva sau Prostituata care va fi
judecată la sfîrşitul istoriei, aşa cum se descrie în Apocalipsa 17:1-6:
îţi voi arăta judecata marii curve care stă pe ape multe, cu care regii pămîn-
tului au curvit, iar locuitorii pămîntului au fost făcuţi să bea din vinul curviei
el Astfel, el m-a dus în spirit în deşert: şi am văzut o femeie şezîndpe un ani-
mal colorat în stacojiu [roşu-aprinsj, plin de nume blasfematoare, avînd şapte
capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi împo-
dobită cu aurt pietre preţioase şi perle, avînd în mînă o cupă de aur plină de
grozăvii şi necurăţenia curviei ei, şi pe fruntea ei era scris un nume: MISTER,
BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI GROZĂVIILOR PĂMÎN-
TULUI. Şi am văzut femeia beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele martirilor
lui lesus; şi cînd am văzut-o, m-am minunat foarte tare.

150 151
 Capitolul 20
Consecinţa ecumenică
Trăim într-o vreme dificilă pentru creştini, o vreme de indiferenţă masivă
a societăţii faţă de Evanghelie. Creştinismul liberal care neagă marile ade-
văruri ale credinţei, critica Bibliei şi noua hermeneutică printre teologi; ex-
tinderea rapidă a islamismului şi a altor religii mondiale; creşterea mormo-
nilor, a Martorilor lui Iehova şi a altor secte, ca şi marşul înainte al comuni-
tăţilor multireligioase şi periculoasa mişcare New Age; toate acestea slăbesc
puterile copiilor lui Dumnezeu.
Sunt atîtea bătălii de dat şi atîţia duşmani de înfruntat, încît se înţelege,
urmaşii lui Cristos aspiră să se alăture celor care cred hotărît în Naşterea din
fecioară şi în înviere, precum şi cu a celor care au poziţii clare privind ches-
tiunile sociale majore.
Mişcarea carismatică, cu vindecările, cu semnele şi minunile ei, cu unita-
tea impresionantă între denominaţiuni şi aparenta căldură şi bucurie între
mulţi dintre adepţii ei, pare să aibă puterea de a lupta lupta cea hună. Dar
parabolele din Matei 13, acelea cu semănătorul, cu griul şi zizania, ne rea-
mintesc că Biserica nu arată aşa. Nu totul este aşa cum pare să fie. Majori-
tatea celor care „se predau Domnului" cu bucurie nu au rădăcini, ci sunt co-
pleşiţi de confortul şi plăcerile lumii, şi de obicei cad de la credinţă de abia
cînd calea devine grea. Ei pot continua să joace rolul principal în biserică, să
aciucă laude, să se roage şi să profeţească, dar caută să servească atît lumea,
cît şi pe Dumnezeu,
„Calea care duce la viaţă este îngustă şi puţini sunt cei ce o află". Matei 7:14
Urmările practice aîe tuturor acestor lucruri pentru indivizi şi pentru bise-
rici sunt desigur dureroase şi neplăcute. Provocarea care se află înaintea pro-
testanţilor în ultimii ani ai secolului şi ai mileniului e de a reafirma adevăai-
riîe biblice şi de a proclama necesitatea unei noi reforme. Trezirea prin Spi-
ritul Sfînt este ceea ce cere fierbinte în rugăciune orice biserică temătoare de
Dumnezeu. Nevoia de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi de rezistenţă faţă
de învăţătura greşită cu adevărul scriptural sunt recunoscute pe scară largă.
Martyn Lloyd-Jones, care a simţit o mare povară pentru cei prinşi în laţul
sistemului sacramental şi preoţesc, a înţeles că echilibrul spiritual se poate
menţine numai atunci cînd învăţătura biblică sănătoasă este legată de expe-
rienţa puterii şi darurilor date de Spirit. El a fost profund tulburat de un creş-
tinism sec, intelectual, critic şi înfricoşat, care respinge orice experienţă şi
plinătate a ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu prin Spiritul Său. în opinia sa, pen-
tru trezire sunt necesare atît reforma, cît şi reînnoirea.
Puterea lui Dumnezeu şi lucrarea Spiritului Sfînt n-ar trebui negate doar
152
Consecinţa ecumenică
pentru că falsificarea e atît de răspîndită. Cei care, asemenea Dr. Lloyd-Jo-
nes, cred în suveranitatea lui Dumnezeu în acordarea darurilor spirituale,
sunt îngrijoraţi văzînd că prea multe biserici, de teamă a nu fi înşelate, au
tendinţa să „arunce copilul împreună cu apa din lighean".
înnoirea carismatică i-a adus pe mulţi la o cunoaştere a Cuvîntului lui
Dumnezeu, dar mult prea rar împreună cu reverenţa care se cuvine unui
Dumnezeu sfînt. Discernămîntul spiritual este rar întîlnit; toleranţa faţă de
învăţătura „celor care vă tulbură şi care pervertesc Evanghelia lui Cristos "
(Galateni 1:7) este o caracteristică a vremurilor noastre. Ar putea oare o ase-
menea toleranţă să fie o negare a responsabilităţii pastorale?
Credincioşii au de înfruntat influenţa creseîndă a „altui spirit, pe care nu
l-aţi primit, sau a unei alte Evanghelii pe care n-aţi acceptat-o" (Î.Corinteni
11:4). Ceea ce se cere este mai multă claritate, mai mult discernămînt şi mai
multă vigilenţă. Trebuie să ne decidem dacă vrem să fim pe placul lumii sau
al lui Dumnezeu, trebuie să alegem fie să aprobăm public romano-catolicis-
mul, fie să-1 negăm public. în împotrivirea noastră faţă de învăţăturile gre-
şite, trebuie să arătăm limpede distincţia dintre romano-catolicism şi roma-
no-catolici, dintre sistemul religios şi oamenii din el.
Pur şi simplu nu există teren neutru. Catolicii înşişi au exprimat dintot-
deauna cu toată claritatea lucrul acesta: ,„Biserica romano-catolică este fie
capodopera lui Satan, fie Regatul Fiului lui Dumnezeu', a subliniat cardi-
nalul Manning. Colegul şi contemporanul său, cardinalul Newman, a spus la
fel de apăsat: ,0 rînduială sacerdotală (preoţească) este din punct de vedere
istoric esenţa Bisericii Romei; dacă ea nu e instituită de Dumnezeu, atunci
este în sens dogmatic esenţa lui Anticrist'" {Românism and the Reformation;
Dr. H. Grattan Guinness, Focus, 1987).
A te arăta oscilant în climatul de astăzi, cu un curent ecumenic atît de pu-
ternic, înseamnă să aprobi ereziile Romei. A nu ne pronunţa pe faţă împotri-
va lor înseamnă a nega adevărul faţă de toţi cei din bisericile anglicane şi
catolice prinşi în mrejele sclaviei concepute de om a ritualismului şi care se
bazează pe sacramente şi pe preoţi în locul graţiei lui Dumnezeu. Apărînd
alături de romano-catolici de frunte la conferinţe şi acţiuni ecumenice - fie
doar ca nume pe un program înmînat participanţilor la conferinţă -, liderii
evanghelici aprobă efectiv nişte principii nebiblice ale credinţei. Noul Tes-
tament vorbeşte la fel de limpede ca şi cel Vechi despre separare:
JŞi nu aveţi nici o comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai
y
degrabă mustraţi-le". Efeseni 5:11
,£>e aceea, ieşiţi dintre ei şi fiţi separaţi, zice Domnul, nu vă atingeţi de ceea
ce este necurat, şi Eu vă voi primi1'. 2.Corinteni 6:17
153
 Toate drumurile duc la Roma?
Dr. Francis Schaeffer a spus că, în faţa acestei situaţii, omul „are de ales
între trei posibilităţi: confruntare lipsită de iubire, lipsă de confruntare şi
confruntare cu iubire. Numai cea de a treia este biblică" {The Great Evan-
gelical Disaster, Francis A. Schaeffer, 1984). Acei lideri de biserici care în-
ţeleg problema şi pericolele ei şi care se scuză, spunînd: „Nu este chemarea
mea specială", sau: „Nu este momentul potrivit", nu se află în armonie cu
Scriptura. Aşa cum spunea respectatul comentator biblic Matthew Henry:
„Răul se înmulţeşte excesiv atunci cînd bărbaţii buni tac".
Atitudini faţă de romano-catolici
A înfrunta eroarea nu înseamnă a condamna persoana. Albert Close, pro-
testant de frunte şi „veghetor" al protestantismului, a reprezentat concepţia
creştinilor evanghelici atunci cînd a scris în 1940:
„Autorul crede şi recunoaşte fără ezitare că mulţi romano-catolici sunt copii
adevăraţi ai lui Dumnezeu. Ei au crezut în Cristos în ciuda tuturor ritualurilor,
ceremoniilor şi doctrinelor păgîne sub care preoţii au îngropat Adevărul. Ei
sunt mai buni decît crezul lor. Milioane dintre ei sunt în cer astăzi. Unii, ca
Bernard de Clairvaux, au fost printre cele mai alese spirite ale lui Dumnezeu.
Dar sistemul religios papal care a ,închis Adevărul în nelegiuire' e deghizarea
diabolică a Adevărului Divin. Pentru Dumnezeu nu este indiferent dacă omul
se închină într-un mod corect, greşit sau interzis. Mînia lui Dumnezeu faţă de
Israelul de odinioară s-a aprins din cauză că Israel persista în a se închina în-
tr-un mod greşit şi interzis, facîndu-şi statui şi închinîndu-se înaintea lor" (The
Divine Programme ofthe World 's History de A. Close).
A pune la îndoială salvarea unor catolici, mai ales cei „botezaţi în Spirit"
în cadrul înnoirii, este văzut desigur ca ceva mărginit şi sectant. Dar califor-
nianul Bill Jackson de la organizaţia „Creştini care îi evanghelizează pe ca-
tolici" afirmă: „A spune adevărul nu e o mărginire sau ură. Dacă urăşti pe
cineva care este pierdut, atunci îl laşi în pace să se ducă în iad" (Batteling
for Eternity, pag.57).
Carismaticii au dreptate cînd spun că adevărul fără iubire este mărginire,
dar „iubirea fără adevăr este curvie", spune editorul protestant Jack Chick,
un alt californian.
f fapt istoric minunat - Cristos a murit pe cruce, ca mielul de Paşte, un sacrifi-
„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele \ a spus Iesus (Ioan 14:15). Dacă
îi iubeşti pe cei aflaţi în eroare, atunci le vei spune Adevărul, predică Cu-
vîntul; insistă în momente favorabile şi nefavorabile, mustră, ceartă, în-
deamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura" (2.Timotei 4:2).
A explica unor oameni, a căror speranţă în iertarea păcatelor este legată
de sacramente, adevărata natură a unei credinţe pe care au urmat-o mare par-
154
Consecinţa ecumenică
te din viaţă cere o sensibilitate, un discernămînt şi o cunoaştere deosebită,
precum şi multă rugăciune. Cu toate acestea, cei care sunt convertiţi cu ade-
vărat şi care iau parte la liturghie şi la practici precum spovedania şi rugăciu-
nile adresate Fecioarei Măria şi sfinţilor se vor simţi tot mai neplăcut în lu-
mina înţelegerii de către ei a Bibliei.
Vestea Bună - Convertirea la Cristos
Domnul Iesus face deosebire între religie şi credinţa salvatoare:
Jntraţi pe poarta cea strimtă, căci largă este poarta şi lată este calea care
duce la pierzare, şi mulţi sunt cei care intră pe ea, pentru că strimtă este poar-
ta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o găsesc".
Matei 7:13-14
Faptele bune, sacramentele şi botezul sunt o expresie a vieţii lui Cristos
în noi şi a iubirii noastre pentru El, dar ele nu joacă nici un rol în salvarea
noastră. Este imposibil să-I plăcem lui Dumnezeu şi să-I cîştigăm favoarea
în vreunul din aceste moduri. Dumnezeu e sfînt şi trebuie să judece păcatul.
,jDupă cum este scris: „Nu există nici un om drept, nici unul singur. Căci toţi
au păcătuit şi duc lipsă de gloria lui Dumnezeu ". Romani 3:10,23
Noi toţi merităm judecata Sa.
Faptul că am crescut într-o familie creştină nu ne face creştini, nici frec-
ventarea regulată a serviciilor religioase ale unei biserici, nici botezul, nici
confirmarea, nici participarea la împărtăşanie sau Cina Domnului. Care este
atunci răspunsul? Ce anume ne face creştini? Luther, un om cu o inteligenţă
sclipitoare şi cu disciplină de sine în sens spiritual, s-a străduit multă vreme
degeaba şi a căutat în zadar „calea îngustă care duce la viaţă". Spiritul lui Ie-
sus, Domnul cel viu, i-a arătat răspunsul din Sfînta Scriptură: „Cel drept va
trăi prin credinţă", a scris Paul creştinilor din Roma, şi „un om este îndrep-
tăţit prin credinţă fără faptele legii". Salvarea noastră este pur şi simplu un
dar; noi suntem iertaţi fără plată, prin graţia [favoarea nemeritată] uimitoare
a lui Dumnezeu. Nu putem dobîndi prin merit acest lucru, „este exclusă lau-
da" (Habacuc 2:4 şi Romani 1:17; 3:28 şi 3:27).
Siguranţa binecuvîntată a salvării personale depinde în întregime de un
ciu oferit o dată pentru totdeauna pentru păcatele noastre. El a murit pentru
noi, şi noi murim cu El faţă de păcat şi sine: „Voi aţi murit, şi viaţa voastră
este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Coloseni 3:3). Noi înviem cu El la
o viaţă nouă prin puterea de înviere a Spiritului Sfînt. „De aceea, dacă este
cineva în Cristos, este o creatură nouă; toate cele vechi au trecut; iată, toate
au devenit noi" (2.Corinteni 5:17).
155
 Capitolul 21
Iesus i-a spus lui Nicodim, un lider al Sanhedrinului şi, asemenea lui Lu-
ther, versat în teologie şi religie, că avea nevoie ,rsă se nască din nou... din Cine sunt aceşti „protestanţi"?
apă şi din Spirit" (Ioan 3:3,5). Nu ne putem apropia de Dumnezeu în con-
Cei care îl urmează pe Cristos ca discipoli ai Săi, păcătoşi salvaţi prin gra-
diţiile puse de noi, nici după mintea noastră. Căci, „n-a făcut Dumnezeu ne-
ţie, cred în puterea rugăciunii. Scriptura confirmă această convingere: Jiu-
bună înţelepciunea acestei lumi? " (1 .Corinteni 1:20). Apropierea noastră de
găciunea fierbinte a unui om drept este de mult folos" (Iacob 5:16). Ei ştiu
Dumnezeu trebuie să fie ca cea a unui copilaş înaintea Tatălui nostru ceresc,
că au fost răscumpăraţi prin sîngele vărsat al lui Cristos şi s-au născut din
pentru că „oricine nu va primi Regatul [împărăţia] lui Dumnezeu ca un copi-
nou prin Spiritul Său. Ei cred că Iesus Cristos a venit să moară pentru ei, ast-
laş nu va intra cu nici un chip în el" (Luca 18:17).
fel încît să trăiască în întregime pentru El. Siguranţa minunată-a salvării este
însăşi baza vieţii lor.
Ei află că urăsc păcatul şi-L iubesc pe Cristos. Ei nu sunt „religioşi" şi nu
le place ritualul. Ei recunosc numai două sacramente rînduite de Dumnezeu,
botezul şi Cina Domnului, pentru toţi cei care s-au născut din nou la o viaţă
nouă în Cristos. Ei caută să se lase conduşi de un singur Spirit şi să-şi bazeze
convingerile pe o singură carte, şi anume Biblia.
Ei cred în Dumnezeul care vindecă şi face minuni, cînd intenţionează să
facă aşa în măreţia Lui suverană. Ei pot sau nu să creadă că toate darurile
Spiritului sunt pentru astăzi. în comparaţie cu marile adevăruri pentru care
luptă, asemenea deosebiri în interpretarea Scripturilor sunt de mică impor-
tanţă. Ei sunt deschişi la alte puncte de vedere, şi totdeauna sunt vii şi recep-
tivi la ceea ce ar vrea să facă Dumnezeu. Totodată, ei sunt critici şi vigilenţi
la înşelăciune şi infiltrare. „Căci ştiu că după plecarea mea vor veni la voi
lupi răpitori, care nu vor cruţa turma " (Fapte 20:29).
Chiar dacă nu sunt persecutaţi pentru credinţa lor, totuşi sunt văzuţi ca
sectanţi, ca „demodaţi", ca nişte înguşti şi uneori ca fără iubire.
John Kennedy, evanghelistul scoţian, a scris: „Nici un creştin nu poate fi
adevărat şi fidel fără ca lumea să-i înfiereze fruntea cu numele: Mărginit. Să
rabde aceasta! Este o decoraţie de onoare, chiar dacă e menită să fie o înfie-
rare a ruşinii. în fiecare epocă de la început, cînd cauza adevărului s-a ridi-
cat triumfătoare din zgomotul şi praful luptei, victoria a fost cîştigată de o
ceată de mărginiţi care s-au unit în apărarea adevărului". Să-1 lăsăm pe C.H.
Spurgeon să le fie purtător de cuvînt:
„Cred şi mă laud cu ceea ce se condamnă astăzi atît de mult, sectarismul sau
spiritul de sectă. Dacă un om este sincer cu Adevărul, el va fi sectant. Dacă
încetăm să ne luptăm pentru adevăr, să-1 căutăm, să-I apărăm şi să-1 păstrăm,
el va fugi din ţara noastră, şi va domni din nou doar erezia".
Biblia îi descrie pe aceşti servi ai lui Dumnezeu ca fiind sfinţi şi o preoţie
regală (1.Petru 2:9), dar ei nu se văd aşa în ochii lor. Doar Cristos contează
pentru ei. Unul dintre cei mai mari dintre ei a exprimat lucrul acesta în scri-
soarea sa către filipeni: „Căci pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este
157

156
 Toate drumurile duc la Roma?
cîştig", a scris apostolul Paul (Filipeni 1:21), şi: 91/Sunt crucificat cu Cristos,
totuşi trăiesc, însă nu eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Galateni 2:20).
La urma urmelor, însuşi Domnul a spus clar aceasta: „Cine vrea să vină
după Mine, să se nege pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Marcu 8:
34). O mină de creştini fără putere politică şi fără armate (şi cu siguranţă fără
violenţă sau răzbunare sectantă) au schimbat tot mereu lumea. Dumnezeu a
acţionat, şi El a fost glorificat. Succesorii lor sunt printre noi astăzi, o rămă-
şiţă, împrăştiată şi adesea izolată printre denominaţiuni.
„Aceasta este Biserica ce face lucrarea lui Cristos pe pămînt", a scris epis-
copul J.C. Ryle. „Membrii ei sunt o turmă mică, puţini la număr, ici unu-doi,
colo doi-trei - c î ţ i v a în acest ţinut şi cîţiva în celălalt. Dar aceştia sunt cei
care zguduie universul, care schimbă soarta regatelor prin rugăciunile lor; ei
sunt lucrătorii activi pentru răspîndirea cunoaşterii religiei curate şi neînti-
nate; ei sunt adevărata viaţă a ţării, scutul, apărarea, sprijinul şi stabilitatea
oricărei naţiuni din care fac parte" (The True Church de Dr. J.C. Ryle).
Controversele pe teme religioase, aşa cum i-a reamintit Bisericii episco-
pul Ryle - sunt un lucru urît:
„E destul de greu să luptăm cu diavolul, cu lumea şi cu carnea fără ceartă per-
sonală în propria noastră tabără. Dar există un lucru şi mai rău decît contro-
versa, şi anume învăţătura greşită tolerată şi permisă fără nici un protest. Con-
troversa e cea care a cîştigat bătălia Reformei protestante. Dacă părerile unora
sunt corecte, atunci n-ar fi trebuit deloc să avem o Reformă. Căci, de dragul
păcii, ar fi trebuit să continuăm pînă astăzi să ne închinăm Fecioarei şi să ne
aplecăm în faţa statuilor, icoanelor şi moaştelor. Apostolul Paul a fost carac-
terul cel mai dezbinator din toată Cartea Faptelor, şi de aceea a fost bătut cu
nuiele, cu pietre, tîrît înaintea magistraţilor, de abia a scăpat de asasinat, şi atît
de pronunţate îi erau convingerile, încît s-a ajuns ca evreii din Tesalonic să de-
clare: , Aceştia care au întors lumea cu susul în jos au venit şi aici'. Dumnezeu
să aibă milă de pastorii aceia al căror obiectiv principal e creşterea organiza-
ţiei lor şi a căror preocupare principală e ,să nu li se clatine scaunul'. Aceştia
pot scăpa de controversă, dar nu vor scăpa de scaunul judecăţii lui Cristos".
A lupta pentru credinţă
Un englez care, nu cu prea multă vreme în urmă, s-a luptat pentru credin-
ţă în faţa unei controverse aprinse, a fost John Kensit. Protestul său în anul
1898 în biserica St. Cuthbert's a fost cel mai renumit între multe alte proteste
pe care le-a făcut împotriva - cum au zis arhiepiscopul de Canterbury şi alţi
contemporani într-o anchetă efectuată la moartea lui Kensit - „unor abateri
grave de la poziţia reformată a Bisericii anglicane". Kensit a fost asasinat în
Liverpool; un obiect ascuţit i-a fost introdus în ochi, în timpul unei evanghe-
158
Cine sunt aceşti „protestanţi"?
lizări pe care o făcea în acel oraş cu echipa recent formată a „predicatorilor
Wycliffe". Scriind în 1902, chiar după ce Kensit a murit ca martir pentru
Adevăr, pastorul J.C. Wilcox a înţeles ceva din caracterul acestui om al lui
Dumnezeu cînd a descris faimosul protest de la St. Cuthbert's:
„Farurile din 1588 s-au stins. Cenuşa rămasă de la ele s-a împrăştiat în cele pa-
tru vînturL. Dar alte focuri din acelaşi secol nu s-aii stins - şi nu se vor stinge
niciodată! Focurile martirilor din glorioasa Reformă ard şi astăzi. Spiritul mar-
tirilor încă nu este consumat. Făclia aprinsă la multe ruguri n-a fost stinsă ni-
ciodată. Cît de puţin bănuiam eu că tocmai în ora aceea (cînd Wilcox citea un
exemplar din prima ediţie a cărţii Beacon Fire [far]), în Vinerea Mare 1898,
într-o biserică din Londra, un bărbat în al cărui spirit ardeau flăcările focului
de altar al adevărului, şi în ale cărui oase ardea focul mistuitor al indignării
îndreptăţite din cauza neadevărului şi a idolatriei, un bărbat ale cărui buze au
fost atinse cu cărbunii aprinşi din focurile martirilor Reformei - cît de puţin
bănuiam eu că în acea biserică din St. Cuthbert, Philbeach Gardens, Kensing-
ton, astăzi cu reputaţie proastă, un suflet neînfricat a dat semnalul pentru o re-
aprindere la scară naţională a Făcliei Reformei.
Acest bărbat curajos era John Kensit. Şi ce făcuse el? El luase parte împreună
cu soţia şi cu fiul său în biserica anglicană din St. Cuthbert la un serviciu reli-
gios romano-catolic cunoscut sub numele de ,Adorarea Crucii'. în acest servi-
ciu religios, vicarul, după ce a dezvelit crucifixul acoperit, a spus: ,Iată Lem-
nul Crucii'. La aceasta, adunarea a răspuns: ,Să-l adorăm!' Apoi clericii, şi pe
urmă cei din adunare doi cîte doi, au mers încet pînă la crucifixul care fusese
pus pe o treaptă a scării care ducea la amvon, s-au aplecat şi l-au sărutat.
Atunci s-a întîmplat că un bărbat, al cărui spirit fusese aţîţat în interiorul lui la
vederea acestei idolatrii neruşinate într-o biserică parohială, a simţit forţa unei
chemări divine. A apucat crucifixul şi, ţinîndu-1 sus în faţa idolatrilor, a spus
n
clar, solemn şi cu cuvinte care i-ar fi stat bine unui profet evreu: 4 Numele
lui Dumnezeu, denunţ această idolatrie în Biserica anglicană. - Doamne,
ajută-mă'. Răsunase sunetul de goarnă al unei a doua Reforme în Anglia. De
la St. Cuthbert urma să aibă ecou în fiecare biserică parohială din ţară. Mii şi
mii de fii lucizi, conştienţi şi loiali ai Bisericii naţionale - care fuseseră înstră-
inaţi de Biserica strămoşilor lor - s-au strîns la auzul acestei chemări. Forţele
protestantismului - sleite şi aproape bolnave de inimă în faţa intervenţiilor
abuzive ale preoţimii în iubita lor Biserică - s-au grăbit în jurul stindardului
Reformei" {Contending for the Faith: pastor J.C. Wilcox, Protestant Truth
Society, 184 Fleet Stret, Londra: 1902 şi 1989).
Dacă Ryle, Kensit şi alţi mari bărbaţi ai credinţei ar trăi astăzi, cu greu ar
recunoaşte forma populară şi confortabilă de creştinism evanghelic care
„sărbătoreşte" cu fiecare ocazie şi caută mereu aprobarea lumii în loc s-o
confrunte cu păcatul şi cu nevoia ei de Salvator. Ar fi îngroziţi cînd ar vedea
159
 Toate drumurile duc la Roma? Index
acomodarea cu falsa religie, ştiind că aceasta va duce la subminarea şi în ce- Arafat, Yasscr 56 Edwards, Jonathan 150
le din urmă la distrugerea a însăşi temeliei atîtor vieţi. ,J)acă temeliile sunt Arinze, cardinalul 63 Eichmann, Adolph 91
Elisabcta, regina 109
distruse, ce poate face cel drept?" (Psalm 113). Ei ar deplînge conducerea Bărbie, KJaus 91, 122 Escriva, Monsignor 88
slabă şi nehotărîtă care coexistă cu atîtea învăţături greşite şi produce atîta Bea, Augustin (cardinal) 19, 62, 106, 137
Ferguson, Marilyn 73
confuzie printre credincioşi, în timp ce sute de milioane de anglicani, de or- Bcckctt, Thomas 10, 69, 114
Bcmard de Clairvaux 154 Fisher, Geoffrcy 17
todocşi şi catolici se îndreaptă spre eternitatea fără Cristos. Bcsant, Annie 72 Forrest, Tom 13, 14, 20, 21, 38, 143, 144 ,
Prin Cuvîntul lui Dumnezeu a luat fiinţă lumea, şi creştinii îşi proclamă Boettner, Lorraine 49, 82, 83, 121 Forster, Roger 146
Franco, generalul 50, 52
credinţa prin Cuvîntul vorbit. r9Dacă îl vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Bonifaciu VII, papa 25, 132, 149
Branham, William 18
Iesus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi, vei fi Buddha, Gautama 54, 71 Gee, Donald 18
salvatu (Romani 10:9). Nu există creştini privaţi, unul care să nu-şi fi decla- Bunyan, John 150 Gehlen, Richard (general) 90
rat credinţa înaintea oamenilor. ,„Z)e aceea, oricine se va ruşina de Mine şi Bush, Gcorgc 55, 56, 129 Gelli, Licio 54
George V (rege) 32
de cuvintele Mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă \ a spus Iesus} Cain, Paul 145, 146 Ghezzi, Bert21
,şi Fiul Omului Se va ruşina de el.."* (Marcu 8:38) Calvi, Robcrto 53, 87 Gladstone, William 112, 127
Glemp, Josef (cardinal) 58
Toţi cei care îşi ridică vocea, care se opun activ şi iau poziţie împotriva ori- Calvin, John 24, 27, 33
Carcy, Gcorge (arhiepiscop) 10, 15, 70, 71, 78, Goebbels, Joscph 102
cărei compromiteri a adevărului biblic, se luptă cu ardoare pentru credinţa 103,114, 115, 136 Gonzales, Felipc 65
dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3). Ei pot fi împrăştiaţi, cum erau Casaroli, Agostino (cardinal) 54, 144 Gorbaciov, Mihail 55, 56, 61, 62, 64
Graham, Billy 19, 128-132, 133, 138
creştinii din Asia cărora Petru le-a scris prima scrisoare, sau ca cei Ia care Cascy, William 6, 90
Castro, Fidel 105 Grigore cel Mare 94, 149
s-a referit episcopul Ryle. Ca şi strămoşii lor, înconjuraţi de atîta minciună, Ccauşescu 131 GrigoreVII 109, 132
confuzie şi compromis, ei sunt pregătiţi să stea pe poziţie, ţinînd sus lumina de Chardin, Teilhard 72 Greene, Graham 79
Guinness, Dr. H. Grattan 132, 148, 153
Evangheliei milioanelor de oameni înşelaţi aflaţi pe „calea lată a pierzării". Charles, prinţul 3 2 , 8 3 , 116
C h i c k j a c k 154
într-o predică ţinută în faţa Consiliului evanghelic britanic în 1969, unul Chiniquy, Charles 100 Haig, Alexandcr 6, 103
dintre ei, cu adevărat o voce profetică în generaţia sa, şi nu numai, a exprimat Christenson, Larry 14, 144 Harper, Michael 14, 16, 20, 23, 144
Hcarst, Randolph 130
cu multă putere împotrivirea lor. în mesajul său, la fel de puternic atunci ca Churchill, Winston 11, 113
Clement din Alexandria 113 Henry, Matthew 24, 154
şi acum, Dr. Martyn Lloyd-Jones a citat l.Corinteni 14:8: „Căci dacă trom- Closc, Albert 85, 99, 111, 118, 119, 154 Himmlcr, Heinrich 101, 102
peta dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă? " şi şi-a explicat convin- Cloud, David 24 Hislop, Alcxander 29, 30, 36, 45
gerea că duşmanul nu numai că s-a strecurat în tabără, ci e şi năvalnic şi agre- Coatcs, Gcrald 147 Hitler, Adolf 52, 85, 90-92, 101, 102, 122
Colson, Charles 145 Hume, Basil (cardinal) 13, 15, 16,40, 44, 78, 84,
siv. „Daţi alarma", a tunat el. „Daţi alarma" (Dr. Martyn Lloyd-Jones: The Compton, Picrs54, 125 108, 136
Trumpet Yields an Uncertain Sound, casetă audio BEC, 1969). Copcland, Kcnneth 21 Hunt, Dave 44, 70
Cranmcr, Thomas 1 0 , 2 7 , 3 0 , 3 3 , 4 8 , 1 0 7 , 112,114, Hunter, William 9
Creştinătatea apostată uneşte religiile lumii care, dincolo de aparenţe, sunt Huss, loan 99
133,150
la fel de însetate de sînge ca totdeauna. Cînd religiile lumii se vor uni cu New Creme, Benjamin 76 Hussein, Saddam 81
Age şi vor forma un mare monopol ecumenic şi multireligios, „turma mică" Cross, Hugh 136
Iacob 11, regele 97
a lui Dumnezeu va fi din nou ca mieii care sunt duşi la tăiere. Cushing, cardinalul 129
Inocenţiu III, papa 132
„Treziţi-vă", e strigătul veghetorului. Indiferent de preţ, responsabilitatea Dalai Lama 69, 7 1 , 7 3 , 143 loan Paul I, papa 54, 57
noastră e să vestim adevărul tuturor celor la care putem ajunge şi să ne inten- Dclors, Jacqucs 65 loan Paul II, papa 14, 22, 25, 28, 35, 37, 42, 52,
Diana, prinţesa 113, 116 54, 55, 57, 59, 61, 62, 66, 70, 71, 87, 108, 114,
sificăm rugăciunile, astfel încît cuvintele Iui Cristos să nu li se aplice: Dioclcţian 67 117,118,125, 126, 128, 142,143
Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Disracli, Benjamin 127 loan XXIII, papa 17, 19, 20, 30, 49, 50, 52, 61,
Numele Tău? Şi n-am scos oare demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut în Dominic, Sf. 117 82,93,94,102, 108,122,125,145
loan, regele Angliei 35
Numele Tău multe minuni? Şi atunci le voi mărturisi: Nu v-am cunoscut nicio-
Eastwood, Clint 117 Isabella, regina Spaniei 117
dată; plecaţi de la Mine, voi cei care comiteţi nelegiuirea! Matei 7:22-23 Edinburgh, ducele 69, 70, 83, 116

160 161
 Toate drumurile duc la Roma? Index
Jones* Bob 145 Paris, Edmond 94, 97, 98, 101, 102, 120-122 Villot, Jean (cardinal) 54 Confesiunea baptists dc credinta 133, 150
Parker-Bowles, Andrew 116 Virgo, Terry 146 Confesiunea de la Westminster 133, 150
Kennedy, John R 52, 128, 157 Parker-Bowles, Camilla 116 Vivekananda, Swami 72 Consiliul Mondial al Biscricilor 16, 76, 144
Kensit,John 158, 159 Paul VI, papa 20, 28, 54, 6J, 71, 93, 109, 110 Voltaire, Francois 99 Contrareforma 12, 15, 66, 97, 99, 128, 146, 147, 151
Knox, John 132, 133, 151 Pavelic, Anton 120-122 Czestochowa, lacasul Doamnei Noastre 38, 57
Kohl, Helmut (cancelar) 65 Pcale, Norman Vincent 74 Walesa, Lech 38, 53, 56-59, 71, 143 Dcceniul Evanghclizarii 13, 14, 76, 81, 135, 137,
Kolbc, Maximilian 118 Pius V, papa 109 Walters, Vernon 6, 103 142, 143, 145
Konig, Franz (cardinal) 91 Pius IX, papa 36, 100,132 Watson,- David 23 Evangelization 2000 (Evanghelizare 2000) 13,
Krishna 54 Pius X, papa 125 Wesley, John 150 38,81,94, 138,142-145
Kuharic, Franjo (cardinal) 122 Pius XI, papa 52, 66, 82, 93, 111 Whitcficld, George 150 FBI 88
Pius XII, papa 19, 35, 93, 102, 108, 122 Whitchcad, Charles 78, 103 Francmasoneria 45, 53-55, 95, 125
Ladcnius, Fred 20 du Plessis, David 18, 19 WilcoxJ.C. 159 Impcriul Roman 16, 63, 66, 67, 148-150
Latimer, Hugh (episcop) 9, 30, 32,48, 107 Pompidou, Georges 91 Williams, Bennett 91 Inchizijia 25, 51,97, 117, 118, 120, 123, 132, 149
Lefcbvre, Marcel (arhicpiscop) 125 Wimbcr, John 21, 135, 144, 145 Inchizitia spaniola 121
von Lcdochowski, Halkc 52, 102 Quigley, Carol 73, 75 Wilson, William 55 Lumen 2000 81, 146
Lincoln, Abraham 100, 101 Wojtyla, Karol 57, 66 Miscarea carismatica 14, 18, 19, 23, 24, 35, 39,
Livcsey, Roy 75 Ramsey, Michael 19 Woodrow, Ralph 29, 30,45, 148 78, 103, 78, 103, 112, 135, 136, 142, 144-146,
Lloyd-Jones, Dr. Martyn 24, 131, 132, 150, 152, Ranaghan, Kevin 21, 27 Wycliffc, John 24, 148, 150 152
153, 160 Ratzinger, Joseph (cardinal) 123, 124 Yallop, David 54 Miscarea Oxford 16, 113
Loyola Ignatius 12, 79, 97, 99, 100, 102, 117 Rauschning, Hermann 101, 102 Natiunile Unite 56, 64, 70, 72, 73, 76, 88, 95
Luther, Martin 7, 8, 24-27, 131, 133, 150, 151, 155, Reagan, Ronald 6, 55, 56, 129, 131 Organiza^ii, publicatii, evenimente Nazism 60, 90-92, 94, 101, 102, 118, 120
156 Ridley, Nicholas 9, 30,48, 107 New Age 69, 71-76, 83, 141, 146, 152, 160
Ludovic XIV, rcge al Franfci 97 Roberts, Oral 18 Alianfa Protcstanta 24, 68 Opus Dei 53, 87, 88, 95, 96, 138
Robertson, Pat 74, 142 Armata Republicans Irlandeza (IRA) 83-86 Ordinarea fcmcilor 138
Major, John 66 Robison, James 21 Banca Vaticanului 53 Ordinul dominican 9, 73, 116-118
Manhattan, Avro 90, 93, 95, 103, 119, 120 dcRosa, Peter 123, 125 Banco Ambrosiano 53, 54, 57 Ordinul iczuit 12, 19, 35, 42, 52, 62, 72, 73, 75,
Manning, cardinalul 105, 108, 153 Runcie, Robert (arhiepiscop) 15, 16, 34, 38, 69, Brighton'91 14, 16, 135,144 78, 79, 91, 98-103, 105, 106, 109-112, 118, 130,
Marcos, Ferdinand 87 112, 114, 131, 135, 136 Cavalerii lui Columb 95, 96, 117 147
Marcinkus, Paul (arhiepiscop) 52, 53 Rushdoony, R.I. 135 Cavalcrii dc Malta 95 Rcforma 7-12, 17, 23-27, 30-33, 51, 5*5, 80, 83,
Maria I, regina 8, 10, 109 Ryle, J.C. (episcop) 133, 141, 150, 158-160 Cavalerii Sf. loan 95 97, 107, 112, 115, 131, 132, 135,136,138, 141,
Martin, Malachi 35,42, 62, 66, 125, 126 Cavalcrii Templieri 95 147, 148, 150, 151, 158, 159
Mazowiecki, Tadcusz 57, 58, 65 Schaeffer, Francis 154 CIA 88, 90, 91 Reinnoirca catolica carismatica 18-21, 24, 32, 34,
Mohamcd40,41,54 Schultz, George 55 Clubul dc la Roma 76 78,103, 143, 153
Morrison, Alan 73 Shakarian, Demos 18 Comisia Trilateral^ 76 Scripture Union 136
Morus, Thomas 110, 111, 114, 137 Shakespeare, Frank 55 Comunitatea dc la Taize 73, 136 Tratatul de la Maastricht 65
Mott,John 16 Shcppard, David (episcop) 141 ConciliuldinTrcnt25,27,28,43,97,98, 112, 134, Uniunea Baptista 13, 133
Mullcr, Robert 73 Sindona, Michelc 54 147 Ustasii 118, 120-122
Mumford, Bob 135, 144 Spencer, George Ignatius 113 Conferva de la Lambeth 15, 16, 38, 135, 139 Vatican II 18, 19, 25, 28, 30, 39, 43, 71, 93, 94,
Murray, Iain 148 Spurgeon, C.H. 24, 133, 150, 157 Conferinta de la Lausanne 144 125,126,128,137,138,140, 145
Mussolini, Bcnito 52, 101 Stepinac, Alois (arhicpiscop) 120, 122, 123
Stott, John 23, 131
Newman, J.H. (cardinal) 12, 15, 16, 28,45, 108, Studd, C.T. 7
111-113,153 Suenens, Leon Joseph (cardinal) 19, 20, 35, 54, 128
Newton, Isaac 150 Synan, Vinson 144
North, Oliver 91 Temple, William 17,25
Tercza, Maica 28, 71-73, 116, 143
Osborn,T.L. 18 Thatcher, Margaret 10, 55, 56, 64, 65
Tito, Josip Broz 122
Packer, J.I. 23, 131, 145 Tomasek, cardinalul $9
Paisley, Ian 61, 84 de Torquemada, Thomas 117, 120, 121
Palau, Luis 131 Touvier, Paul 91
vonPapcn, Franz 102 Tyndalc, William 8, 24, 150
162 163