La data de 24 mai 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa

în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României.

În fapt reclamanţii Nicolae Dragotoniu şi Ioan Militaru-Pidhorni au introdus câte o

plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 8 septembrie 2000,
invocând încălcarea de către România a articolului 7 paragraful 1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (neretroactivitatea legii penale) şi a articolului 5 alineat
1 litera c) din Convenţie (dreptul la libertate şi la siguranţă).

Reclamanţii, funcţionari în cadrul unei bănci comerciale, s-au plâns de aplicarea

retroactivă de către instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor Legii nr. 65/1992 pentru
modificarea şi completarea Codului penal privind unele fapte de corupţie, precum şi cu
privire la aplicarea extensivă a acestui act normativ, astfel încât s-a ajuns la extinderea
sferei noţiunii de subiect calificat al infracţiunii de luare de mită prevăzute şi sancţionate
de dispoziţiile art. 254 Cod penal şi la condamnarea lor pentru corupţie pasivă, deşi în
momentul comiterii faptelor deduse judecăţii, în opinia acestora, legea incrimina exclusiv
faptele săvârşite de funcţionarii publici. De asemenea, în temeiul articolului 5 alineat 1
litera c) din Convenţie, reclamanţii s-au plâns de faptul că au fost ţinuţi în detenţie
provizorie în absenţa oricăror motive rezonabile că ar fi săvârşit o infracţiune.

Curtea Europeană a conexat cele două cereri ale reclamanţilor, ţinând cont că faptele care
au stat la baza celor două cauze sunt aceleaşi şi că cei doi reclamanţi au urmat aceeaşi
procedură în plan intern.

Curtea Europeană a respins capătul de cerere referitor la încălcarea articolului 5 alineat 1

litera c) din Convenţie (dreptul la libertate şi la siguranţă), arătând că a fost tardiv
introdus.

Referitor la capătul de cerere introdus în baza articolului 7 paragraful 1 din Convenţie,

Curtea Europeană a constatat încălcarea acestei dispoziţii, de către autorităţile române,
sub aspectul aplicării extensive a legii penale, întrucât, pe de o parte, faţă de prevederile
Codului penal în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu puteau fi judecate pentru corupţie
decât faptele persoanelor desfăşurând o activitate în cadrul unei organizaţii publice, şi nu
în cadrul unei societăţi comerciale private, iar pe de altă parte, nu s-a putut demonstra
existenţa unei jurisprudenţe accesibile şi previzibile, prealabilă săvârşirii faptelor de către
reclamanţi, care să asimileze faptele de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele
ale funcţionarilor sau altor salariaţi din unităţile „obşteşti”.

În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a acordat fiecărui reclamant, cu titlu de daune

morale, suma de 3.000 EUR.