Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI ” DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA: VALORIFICAREA RESURSELOR BIOLOGICE ŞI
PROTECŢIA MEDIULUI

MONITORING ECOLOGIC

Conf. dr. FERDINAND PRICOPE

BACĂU
2010
CUPRINS

Organizarea monitoringului ecologic 4


Monitorimgul global 5
Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS) 5
Monitoringul de fond integrat al poluării mediului(IGMB) 5
1.1.3. Sistemul de informaţii INFOTERRA 5
Monitoringul regional 6
Monitoringul local 6
Obiectivele monitoringului ecologic/ integrat 8
Modalităţi de realizare a monitorizării mediului 8
Monitoringul fizico-chimic 9
Monitoringul biologic 9
Nivele de lucru în monitoringul biologic 9
Tipuri de activităţi în monitoringul biologic 10
Organisme utilizate în monitoringul biologic 11
Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei 14
Lista roşie a speciilor de peşti periclitate 19
Supravegherea calităţii mediului în România 25
Organizarea sistemului de monitoring integrat al mediului 25
4.1.1. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru aer 25
4.1.2. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru apă 26
4.1.3. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru sol 26
4.1.4. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru vegetaţie forestieră 26
4.2. Domeniile de monitorizare a mediului 26
Monitorizarea calităţii aerului 27
Monitorizarea calităţii apei 28
Monitorizarea calităţii solului 29
Monitorizarea vegetaţiei forestiere 29
Monitorizarea radioactivităţii mediului 30
Supravegherea calităţii mediului în judeţul Bacău 30
Monitoringul atmosferei 30
Calitatea precipitaţiilor atmosferice 33
Gazele cu efect de seră 34
Substanţele acidifiante 35
Metale grele 36
Poluări cu pulberi în suspensie 37
Poluări cu pulberi sedimentabile 37
Zone potenţial critice sub aspectul poluării atmosferice 39
Monitorizarea apelor de suprafaţă şi subterane 39
Calitatea râurilor 40
Calitatea lacurilor 42
Zone potenţial critice sub aspectul apelor de suprafaţă 43
Calitatea apelor subterane 43

Zone potenţial critice sub aspectul poluării apelor subterane 45


5.2.6. Starea apelor uzate 45
5.3. Monitorizarea calităţii solului 47
5.3.1. Zone potenţial critice sub aspectul deteriorării solurilor 49

2
5.3.2. Zone vulnerabile care necesită măsuri de reconstrucţie ecologică 50
Monitorizarea vegetaţiei forestiere 50
Situaţia ariilor protejate şi a monumentelor naturii 51
6. Legislaţia privind protecţia mediului înconjurător 52
6.1. Dreptul mediului înconjurător şi principiile sale 52
6.2. Legiferarea ocrotirii naturii în România 54
6.3. Acorduri şi convenţii internaţionale 58
Bibliografie 64

3
MONITORINGUL ECOLOGIC

Monitoringul ecologic reprezintă sistemul de supraveghere sistematică şi continuă a


stării mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici
(Botnariuc,1987). În sens tehnologic, monitoringul integrat este un sistem complet de
achiziţie a datelor privind calitatea mediului, obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de
lungă durată, la un ansamblu de parametri şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporară,
care pot să asigure controlul poluării (Rojanschi, 1995).
Legea Protecţiei Mediului (Legea 137/95) defineşte termenul de monitorizare a
mediului ca fiind un sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie, care are în
vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în
scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi
implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile ce se impun.
Monitoringul ecologic / integrat urmăreşte:
- realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;
- evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionare a acestor procese
ecologice;
- compararea stării mediului cu intensitatea activităţii socio-economice;
- modelarea situaţiilor constatate;
- prognozarea sensului, a tendinţelor şi schimbărilor ce au loc.

Scopurile sistemelor de monitoring al calităţii mediului sunt:


- cunoaşterea gradului actual de afectare a calităţii mediului sub influenţa impactului
uman;
- obţinerea în timp util a unor observaţii obiective care să permită sesizarea tendinţelor de
desfăşurare a unor procese ecologice;
- stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie a mediului şi
retehnologizarea pe baze ecologice a tuturor activităţilor umane;
- aprecierea reală a raportului cost / beneficiu a lucrărilor tehnice de conservare şi
reconstrucţie a mediului;
- realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului.

1. Organizarea monitoringului ecologic

Monitoringul ecologic / integrat se realizează pe trei nivele de lucru: global, regional


şi local.
Monitoringul global se realizează prin organizaţii internaţionale sponsorizate şi
patronate de ONU cum sunt Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător,
Comitetul Ştiinţific pentru Problemele Mediului sau de către organizaţii profesionale
internaţionale precum Organizaţia Meteorologică Mondială, Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii.
Monitoringul regional se realizează la nivel de ţări mari (SUA, Rusia, China,
Brazilia) sau grup de ţări pentru o anumită zonă (zona Mării Mediterane, zona Mării Baltice,
etc). La nivel regional există staţiuni de centralizare a datelor, stabilite de comun acord de
participanţi şi un sediu central de coordonare şi sinteză a datelor.
Monitoringul local se realizează de către fiecare ţară în funcţie de necesităţile ţării
respective, de potenţialul uman şi material de care dispune, de numărul şi locul de amplasare

4
a rezervaţiilor biosferei, de amploarea impactului uman şi a poluării generate de activităţile
umane.

1.1. Monitoringul global

La nivel planetar sistemul unitar de supraveghere a calităţii mediului a fost pus în


practică de două organizaţii internaţionale : Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul
Înconjurător şi Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice care acţionează prin Comitetul
Ştiinţific pentru Problemele Mediului.
Programul de monitoring al mediului la nivel global are patru componente :
- sistemul global de monitoring al mediului (Global Environmental Monitoring System –
GEMS);
- Monitoringul de fond, global, integrat (Integreted Global Background Monitoring –
IGBM);
- Registrul Internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice (International
Register of Potential Toxic Chemicals – IRPTC);
- Sistemul de informaţii privitoare la mediu – INFOTERRA.

1.1.1. Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS )

Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS ) s-a constituit în 1972 şi cuprinde


25 de reţele majore de monitoring global la care participă peste 30 000 de specialişti.
GEMS are în subordinea sa un Centru de cercetări pentru monitoring şi evaluare, un
Centru de monitoring privind conservarea naturii. La acest sistem se stochează şi date
preluate din programe sectoriale de supraveghere a mediului cum sunt Programul oceane şi
zone costiere, Programul de monitorizare şi evaluare a stării mediului în Europa, Programul
Biosferă-Geosferă, Programul hidrologic internaţional, Reţeaua de monitoring a poluării de
fond a aerului, inventarul gheţarilor la nivel mondial, reţelele de monitorizare a calităţii
aerului urban, reţelele de monitorizare a calităţii apei şi a celei de monitorizare a
contaminării hranei.
La nivelul fiecărei ţări se organizează o reţea de instituţii şi sisteme de supraveghere a
mediului ce sunt cuplate la cele existente pe plan internaţional, crete sub egida GEMS.
Sistemul GEMS efectuează măsurători repetate ale variabilelor sau indicatorilor de
mediu, a componentelor biotice şi abiotice ale mediului şi investighează transferul de
substanţe ori energii de la o componentă la alta a mediului, în scopul evaluării şi prognozării
stării mediului.
Sistemul GEMS ia în studiu trei factori de mediu: apa, aerul şi solul. Cel de al patrulea,
biota, este inclus de unii în primele trei iar de alţii este privit separat. O activitate deosebită
în cadrul sistemului este elaborarea de recomandări, desfăşurarea unor activităţi de
consultanţă şi stabilirea unor orientări generale.

1.1.2. Monitoringul de fond integrat al poluării mediului (IGMB)

Acest sistem de monitorizare s-a organizat în paralel cu GEMS iar obiectul lor de
activitate a fost deseori acelaşi deoarece s-a considerat că deteriorarea mediului este numai
rezultatul poluării. Sistemul IGMB evidenţiază atât poluarea transfrontalieră cât şi efectele
poluării la nivel local şi regional.

1.1.3. Sistemul de informaţii INFOTERRA

5
Pentru realizarea unui schimb permanent de date colectate la nivel local, regional sau
global s-a realizat un sistem general de stocare a datelor şi utilizare a lor în scopul protecţiei
mediului, sistem numit INFOTERRA, la care a aderat şi România în anul 1990. Ulterior s-au
creat şi alte bănci de date specializate pe domenii concrete. Prezentăm mai jos câteva dintre
acestea şi domeniile din care adună date:
- A-Cart – se ocupă cu cartarea speciilor protejate;
- ATKINS – sistemul de cartare a terenurilor;
- BAPMoN – reţeaua de bază a monitorizării poluării aerului;
- B-Cart – cartarea biotopilor;
- BIS- sistemul de informare asupra calităţii solurilor;
- CORINE – sistemul de coordonare a informaţiilor privind mediul înconjurător;
- E-KAT – controlul emisiilor;
- ENREP – proiecte de cercetare a mediului înconjurător;
- GRID – resursele globale;
- HIDABA – banca de date hidrologice;
- IRPTC – registrul internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice;
- M- SIRET – cadastrul surselor de emisie;
- DUDAB – monitoringul fizico-chimic şi biologic a lacurilor alpine;
- SMOG – sistemul de date asupra smogului;
- WAN – sistemul de control al apelor;
- WAF – sistemul de control al pădurilor;

1.2. Monitoringul regional

Monitoringul ecologic /integrat la nivel regional se organizează în anumite zone


periclitate sau de interes deosebit pentru un număr redus de ţări. Acest sistem de
monitorizare se organizează pe bază de înţelegeri bilaterale sau multilaterale, are un centru
comun de stocare a informaţiilor. Formele, tehnicile de prelevare, prelucrare şi transmitere a
datelor se stabilesc prin consens de ţările participante, ţinând seamă de reglementările
internaţionale în domeniu sau pot stabili anumiţi parametri specifici.
Prezentăm mai jos câteva acorduri regionale în domeniul protecţiei mediului şi ţările
participante la aceste înţelegeri:
 Monitoringul ecologic al Mării Baltice – participanţi: Rusia, Finlanda,
Suedia, Danemarca, Germania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia.
 Monitoringul ecologic al Mării Negre – participanţi: România,
Bulgaria, Turcia, Gruzia, Armenia, Ucraina, Moldova;
 Monitoringul ecologic al Mării Mediterane – participanţi: toate ţările
riverane bazinului mediteranean;
 Programul european de monitoring al mediului înconjurător (EMEP)
– participanţi: toate ţările europene;

1.3. Monitoringul local

Monitoringul local se realizează la nivel de ţară şi constă în realizarea unei reţele


complexe de supraveghere a factorilor de mediu de pe teritoriul acelei ţări.
În România, organizarea Sistemului de monitoring integrat al mediului (SMIR) a
început în 1990, când în cadrul Ministerului Mediului s-a creat o Direcţie de control a

6
calităţii mediului care a avut ca principal obiectiv realizarea unui monitoring integrat în ţara
noastră şi conectarea lui la sistemul mondial (GEMS). În prima fază (1991-1992) s-a
definitivat programul naţional de monitoring, s-a format personalul de lucru şi s-a dotat cu
aparatură unităţile de monitorizare.
În etapa a doua (1993-1994), au fost definitivate metodele de lucru, s-a stabilit
aparatura de măsură şi control necesară, s-a procurat şi a fost pusă în exploatare. În etapa a
treia, începută în 1996, a început supravegherea mediului în cadrul unui sistem de
monitoring integrat, bine organizat, cu analize periodice. Bazele sistemului au fost puse de
Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului şi este în plină desfăşurare şi perfecţionare.
Monitoringul ecologic integrat s-a realizat prin două sisteme de lucru: monitoringul de
fond al calităţii mediului şi monitoringul poluării.
Monitoringul pentru controlul de fond al calităţii mediului s-a realizat în patru
etape. În rima etapă s-a făcut o inventariere a informaţiilor legate de zona în care va fi plasată
staţia de fond prin cartografierea zonei, stabilirea structurii terenului, modul de folosinţă a
acestuia, calitatea recoltelor, modul de administrare a fertilizanţilor şi pesticidelor. S-au făcut
analizele meteorologice şi hidrologice, s-a făcut inventarul floristic şi faunistic în vederea
depistării speciilor rare sau pe cale de dispariţie.
În etapa a doua, din datele acumulate s-au selectat elementele cheie care vor fi utilizate
în monitorizarea de fond, speciile care se dovedesc indicatoare ale procesului de poluare, atât
sălbatice cât şi cele cu valoare economică (specii domestice de animale sau specii şi soiuri
cultivate de plante). În această etapă se selectează parametrii geofizici şi geochimici
specifici, se utilizează elemente trasoare retroactive pentru evidenţierea circuitului unor
substanţe biogene sau a unor poluanţi în apă, sol sau corpul vieţuitoarelor.
În etapa a treia are loc organizarea şi desfăşurarea observaţiilor. Se strâng date din
teren, se clasifică, se introduc şi alţi parametri ce trebuie investigaţi, dacă necesităţile o cer.
Prelucrarea probelor se face cu mare precizie respectându-se o periodicitate strictă. În cazul
unor fenomene neobişnuite, naturale (alunecări de teren, secete prelungite, inundaţii, etc.)
sau antropice (poluări accidentale ce declanşează catastrofe ecologice) se fac şi măsurători
suplimentare, neperiodice.
Etapa a patra este cea de centralizare, sistematizare, conservare şi prelucrare a datelor
obţinute prin măsurători directe în teren. În staţia de control are loc strângerea datelor,
interconectarea şi compararea datelor şi informaţiilor obţinute de diferiţi specialişti,
înlăturarea erorilor şi controlul modului în care se desfăşoară monitoringul.
Datele acumulate de staţiile de control de fond a calităţii mediului sunt transmise
staţiilor centrale de control zonal al calităţii mediului, unde se realizează sintezele, se verifică
şi se compară datele staţiilor învecinate.
Informaţiile prelucrate de staţiile centrale de control zonal al calităţii mediului permit
evidenţierea la nivel zonal şi regional a unor aspecte greu de decelat la nivel local (efectul
poluării transfrontaliere, efectele ploilor acide) sau evidenţiază efectele unor fenomene
naturale (erupţii vulcanice) sau a unor accidente (explozii nucleare, deversări accidentale de
poluanţi în aer sau ape) care au avut loc departe de staţiile de fond locale.
Prin schimbul de informaţii la nivel internaţional se realizează sinteze de date care
permit aprecierea stării mediului la nivel global. Pe baza datelor strânse se întocmeşte un
model de stare a zonei respective care permite elaborarea unor prognoze şi stabilirea
tendinţelor de evoluţie a zonei pe un termen mai scurt sau mai lung.
Monitoringul pentru controlul poluării şi poluanţilor se realizează în zona surselor
de poluare şi controlează emisiile (eliminarea în aer a poluaţilor cu o anumită intensitate) şi
imisiilor (pătrunderea şi difuzia substanţelor poluante într-un volum de aer sau de apă).
Aceste staţii de monitorizare sunt amplasate în punctele majore de poluare şi urmăresc
cantităţile de poluanţi evacuate în mediu, modul de difuzie în apă, aer şi sol, modul de

7
neutralizare a poluanţilor în mediu, dar şi efectele acestora asupra vieţuitoarelor, acumularea
în biomasa organismelor, concentrarea în lungul lanţurilor trofice, etc.
Pentru evidenţierea extinderii gradului de poluare de la o sursă majoră, staţiile de
monitorizare pot fi amplasate la distanţe mai mari de aceste surse, urmărindu-se aceeaşi
parametri ca la staţiile din imediata vecinătate a surselor de poluare.
Pentru evidenţierea unei stări reale a unei zone în privinţa evoluţiei factorilor de mediu,
se face o corelare a datelor de la staţiile de fond cu cele care controlează strict poluarea şi
poluanţii. Prin conectarea sistemelor naţionale da monitoring la sistemul internaţional se
realizează o viziune globală asupra stării mediului, se stabilesc corelaţiile între cauzele şi
efectele pe care acestea le generează.

2. Obiectivele monitoringului ecologic / integrat

Monitoringul ecologic / integrat are ca scop obţinerea unei imagini de ansamblu asupra
stadiului calităţii mediului, la un moment dat, şi al evoluţiei lui pe cele două componente de
bază, mediul abiotic şi biotic, în interconexiunea lor (Godeanu, 1997). Obiectivele
Monitoringul ecologic / integrat pot avea caracter general, pot fi specifice şi prospective.
Obiectivele cu caracter general ale monitoringului ecologic sunt:
 integrarea supravegherii factorilor de mediu într-un flux controlabil de informaţii;
 obţinerea de date pentru caracterizarea calităţii factorilor de mediu, a conexiunii dintre
parametri şi a tendinţelor de evoluţie în timp şi spaţiu;
 evidenţierea urgenţelor în degradarea mediului şi stabilirea priorităţilor;
 elaborarea soluţiilor tehnice şi adoptarea deciziilor ce se iau în situaţii normale şi
excepţionale;
 controlul efectelor aplicării de măsuri de protecţia mediului şi reajustarea lor în raport cu
realitatea şi obiectivele propuse;
 proiectarea programelor de management;
 evaluarea eficienţei instituţiilor ce se ocupă de protecţia mediului şi a programelor de
prevenire;
 asigurarea schimbului internaţional de informaţii privind starea mediului.
Obiectivele cu caracter specific ale monitoringului ecologic pot fi:
 realizarea monitoringului de transport al poluanţilor (estimarea emisiilor, intrărilor,
modalităţilor de transfer a poluanţilor, etc.);
 realizarea monitoringului concentraţiei de poluanţi (situaţia poluanţilor la nivel de fond,
înscrierea concentraţiilor în limite admisibile, evoluţia în timp a concentraţiei poluanţilor,
etc.);
 realizarea monitoringului biologic de detaliu (precizarea biocenozelor specifice şi a
dinamicii lor, stabilirea parametrilor funcţionali ai biocenozelor, evidenţierea evoluţiei şi
stării echilibrelor ecologice, precizarea gradului de rezistenţă a ecosistemului la factori
perturbatori, etc.).
Obiectivele cu caracter prospectiv constau în realizarea de modele ale situaţiei
existente şi precizarea unor alternative în activitatea de protecţia mediului, controlul calităţii
mediului în variantele aplicate, controlul mediului în care se realizează modelul (dacă
modelul este viabil şi în situaţia dată funcţionează sistemul de feed-back).

3. Modalităţi de realizare a monitorizării mediului

8
Supravegherea calităţii mediului înconjurător poate fi făcută prin determinarea unor
parametri fizico-chimici sau prin determinarea unor parametri biologici. În funcţie de
mijloacele utilizate se poate deosebi un monitoring fizico-chimic şi unul biologic.

3.1. Monitoringul fizico-chimic

Monitoringul fizico-chimic este un sistem de observaţii a mediului abiotic prin


determinarea modificărilor fizice şi chimice ce survin în urma intervenţiilor antropice. Acest
tip de monitorizare are în vedere urmărirea parametrilor fizici, chimici, climatici, pedologici
ai atmosferei, hidrosferei şi litosferei, cu mijloace mai simple sau mai complexe de analiză,
efectuată de un număr relativ redus de specialişti.

3.2. Monitoringul biologic

Monitoringul biologic este sistemul de observaţii, aprecieri şi prognoze ale tuturor


schimbărilor constatate în lumea vie sub acţiunea unor factori naturali sau antropici prin
intermediul biosistemelor.
Urmărirea cantitativă şi calitativă a diverselor nivele de organizare a viului dă
posibilitatea unei aprecieri reale şi complexe a impactului asupra mediului, a modului în care
omul, prin toate activităţile sale, modifică echilibrele din natură. Pentru realizarea
monitoringului biologic este nevoie de specialişti din diferite ramuri ale biologiei, deoarece
specializările sunt foarte înguste şi un biolog nu poate fi în acelaşi timp şi biochimist şi
taxonomist sau fiziolog.
Sistemele vii utilizate în monitoringul ecologic trebuie să îndeplinească două condiţii
de bază: să prezinte o mare sensibilitate faţă de modificarea mediului înconjurător şi să
reflecte starea generală a mediului în condiţiile fluctuaţiilor permanente ale factorilor de
mediu.
Utilizarea monitoringului biologic în cadrul general al monitoringului ecologic poate să
pună în evidenţă anumite modificări ale mediului care nu pot fi cuantificate numai de
metodele fizice şi chimice de analiză:
- impactul poluanţilor asupra sistemelor vii;
- schimbările apărute în productivitatea ecosistemelor, macroecosistemelor şi ecosferei;
- depăşirea limitelor suportabile de către organisme prin apariţia unor modificări
fiziologice, morfologice sau genetice la organismele vii;
- avertizarea în cazul scăderii biodiversităţii;
- sesizarea unor procese care se desfăşoară în perioade lungi de timp (succesiuni
populaţionale, fitocenologice);
- analiza unor fenomene mai rare precum perturbările determinate de foc, de invazia unor
dăunători sau de migraţia unor animale;
- analiza unor fenomene complexe precum relaţiile viu-neviu la nivelul ecosistemului sau
a ecosferei.
Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Biologice a trasat următoarele direcţii de lucru în
cadrul monitoringului biologic:
- încurajarea corpului ştiinţific la nivel naţional şi internaţional pentru a dezvolta şi aplica
metode pentru evidenţierea schimbărilor mediului înconjurător;
- promovarea cooperării internaţionale şi interdisciplinare în standardizarea metodelor
biologice;
- încurajarea schimburilor de rezultate între laboratoarele de cercetări la nivel global.

9
3.2.1. Nivele de lucru în monitoringul biologic

Monitoringul biologic se poate realiza la diferite nivele de lucru: regional, ecosistemic


sau pe principalele subcomponente vii ale ecosistemului.
Monitoringul biologic regional urmăreşte structura componentelor vii la nivel de
macroecosisteme , existenţa unor anomalii la nivelul acestora precum doborâturi de vânt în
ecosistemele forestiere, atacuri de dăunători, apariţia şi evoluţia procesului de eutrofizare în
bazinele acvatice. Observaţiile se fac periodic, la 2-5 ani sau anual în cazul constatării unor
anomalii sau de reducere a biodiversităţii.
Monitoringul biologic ecosistemic urmăreşte evidenţierea modificărilor în structura şi
funcţionarea ecosistemelor, distribuţia nivelelor de vegetaţie, producţie, productivitate, viteza
succesiunilor, etc.
Monitoringul biologic pe subcomponente vii ale ecosistemului constă în
evidenţierea activităţii biologice a solului, vegetaţiei, planctonului şi bentosului, studii pe
grupe de plante (muşchi, licheni, fanerogame) şi animale (zoocenoze de insecte, vertebrate,
etc).

3.2.2. Tipuri de activităţi în monitoringul biologic

În monitoringul biologic se disting trei tipuri de activităţi: de informare timpurie, de


diagnosticare şi de prognoză.
În monitoringul biologic de informare timpurie se urmăreşte starea generală a unor
organisme bioindicatoare, perturbarea ciclurilor biologice sau a dezvoltării lor sub acţiunea
factorilor de mediu. Criteriile pe care se lucrează sunt: biochimic, fiziologic, patologic,
etologic şi prin bioteste.
Organismele indicatoare alese trebuie să reacţioneze rapid la schimbările de mediu,
metodele de lucru să fie simple, uşor şi rapid de realizat. Parametri biologici trebuie stabiliţi
pe baza legăturii cauză-efect. Cele mai utilizate teste în informarea timpurie sunt testele de
toxicitate efectuate pe bacterii, ciuperci, alge, macrofite acvatice, nevertebrate acvatice, peşti.
Monitoringul biologic de diagnosticare se bazează pe determinarea concentraţiei
substanţelor toxice în diferitele componente ale mediului biotic, se studiază transferul
substanţelor toxice în lanţurile trofice în condiţii de laborator şi în mediul natural, se
determină viteza de acumulare şi eliminare a substanţelor toxice.
Organismele bioindicatoare selectate pentru monitoringul biologic de diagnosticare
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie bioacumulatori puternici;
- acumularea poluanţilor până la un anumit nivel să nu provoace moartea organismelor;
- numărul de indivizi luaţi în studiu, care se extrag din populaţie să nu afecteze ansamblul
populaţiei;
- speciile alese să aibă o durată de viaţă de peste 2 ani;
- dimensiunile organismelor să fie suficient de mari pentru a permite prelevarea de ţesuturi
pentru analize;
- să manifeste stabilitate faţă de oscilaţiile naturale ale mediului;
- să poată fi colectate uşor din mediu natural dar să trăiască şi în condiţii de laborator;
- să se poată stabili cu exactitate capacitatea de bioacumulare faţă de valorile din mediu.
Monitoringul biologic de prognoză se realizează prin teste de ecotoxicologie care
permit aprecierea calităţii mediului în funcţie de reacţia unor organisme test ( alge, dafnii,
peşti, etc.). Prin aceste teste se apreciază modificările etologice, fiziologice sau mortalitatea
organismelor testate sub acţiunea unor doze diferite de poluanţi. Aceste teste cuprind:
- studiul legăturii doză-efect pe organismul testat;

10
- studiul pragului de abatere de la normă ( rapid, semirapid, cronic);
- studiul mecanismului de intoxicare şi dezintoxicare;
Testele de monitoring biologic de prognoză pot fi efectuate şi pe ecosisteme
simplificate, modelate în laborator sau pe porţiuni izolate din ecosistemele naturale. Aceste
modele experimentale trebuie să evidenţieze rapid perturbările de echilibru din ecosistemele
naturale. Testele trebuie să imite procesele biotice şi abiotice care au loc în condiţii naturale
iar rezultatele pot fi extrapolate, cu precauţie, proceselor ce au loc în ecosistemele naturale.

3.2.3. Organisme utilizate în monitoringul biologic

Organismele utilizate ca indicatori în monitoringul biologic trebuie să îndeplinească


următoarele condiţii generale:
- să fie capabile să reacţioneze rapid la modificări ale mediului ambiant, reacţiile acestora
să poată fi măsurate uşor, rapid iar rezultatele să fie semnificative;
- modificările constatate trebuie să fie exacte, adecvate şi reproductibile experimental;
- reacţiile apărute să permită aprecieri cantitative în vederea prelucrărilor matematice şi
corelării cu valorile altor parametri măsurabili din mediu;
- gradul de eroare, comparativ cu a altor parametri, să fie sub 20%, această fluctuaţie
încadrându-se în variabilitatea individuală specifică organismelor vii.
În monitoringul biologic sunt utilizate ca instrumente de lucru organismele indicatoare,
organismele bioacumulatoare şi calcularea unor indici ecologici.
Organismele indicatoare ( bioindicatorii ) sunt organisme cu o sensibilitate ridicată
faţă de anumiţi poluanţi, la anumiţi factori de stres sau care manifestă preferinţe nete pentru
existenţa în mediu a anumitor substanţe. Aceste organisme pot fi utilizate ca indicatori ai
calităţii mediului pe o perioadă mai îndelungată sau pot fi folosite ca biosenzori datorită
capacităţii lor de a sesiza modificările bruşte apărute în mediu.
Aprecierea gradului de impurificare a apelor cu substanţe organice fermentascibile se
face prin aplicarea sistemului saprobiilor a lui Kolkwitz şi Marson (1908) pe baza prezenţei
unor specii indicatoare, astfel:
- pentru apele oligosaprobe speciile indicatoare sunt algele planctonice Melosira italica,
Draparnaldia glomerata,cladocerul Daphnia longispina, molusca Dreissena polimorpha,
specii de peşti precum păstrăvul, cleanul, cega;
- pentru apele β mezosaprobe speciile indicatoare sunt algele Melosira varians,
Spirogyra crassa, Cosmarium botritys;
- pentru apele α mezosaprobe specii indicatoare sunt fungi precum Mucor, alga albastră
Oscillatoria, protozoarele Euglena viridis, Stentor coeruleus, molusca Spherium
corneum;
- pentru apele polisaprobe, puternic poluate cu substanţe organice, speciile indicatoare
sunt bacteria Sphaerotilus natans, alga Polytoma uvela, ciliatele Paramecium şi
Vorticella putrida, oligochetul Tubifex, larvele dipterului Eristalis tenax.
Lichenii Usnea, Parmelia şi alţii manifestă o sensibilitate deosebită la poluarea
atmosferică , fiind consideraţi indicatori ai oxizilor de sulf.
Diferite specii de plante pot fi indicatoare ale unor modificări de origine antropică sau
naturală a mediului, de exemplu:
- speciile ruderale Polygonum aviculare, Poa annua sunt indicatoare de terenuri
antropizate;
- unele specii de Rumex şi Urtica dioica indică terenuri pe care s-au acumulat cantităţi
mari de dejecţii animaliere;
- speciile genurilor Salicornia, Suaeda, Statice gmelini sunt indicatori de soluri sărăturate;
- speciile de Phragmites, Scirpus, Juncus, Carex indică exces de umiditate;

11
- speciile Agrostis stolonifera şi Melandrium indică soluri bogate în cupru;
- specia Tussilago farfara este indicatoare de soluri bogate în plumb.
Folosirea organismelor vegetale şi animale ca biosenzori în detectarea unor modificări
bruşte ale calităţii mediului a apărut în ultimele decenii.
Algele verzi din genurile Scenedesmus şi Chlorella sunt utilizate în sesizarea unor
modificări rapide ale proprietăţilor abiotice ale mediului acvatic ce apar datorită pătrunderii
accidentale a unor substanţe toxice. Folosirea acestor alge ca biosenzori se bazează pe
măsurarea cantităţii de oxigen produsă prin fotosinteză şi pe determinarea conţinutului de
clorofilă măsurată în lumină fluorescentă.
Algele utilizate ca biosenzori sunt cultivate în vase cilindrice, luminate uniform iar apa
este ţinută permanent în mişcare cu ajutorul unui agitator magnetic. Pentru intensificarea
procesului de fotosinteză se introduce CO2 dispersat sub formă de bule fine. În vasele de
experiment sunt amplasaţi electrozi care dozează continuu temperatura şi concentraţia
oxigenului. Printr-un sistem automat, la fiecare 30 de minute, se introduce în vase o anumită
cantitate de apă din râul monitorizat, paralel cu evacuarea aceleiaşi cantităţi de apă.
În cazul în care apa introdusă din râu conţine anumite substanţe toxice (în special
metale grele şi pesticide), procesul de fotosinteză este încetinit sau se opreşte şi drept
consecinţă scade cantitatea de oxigen dizolvat în apa din vasele de cultură şi se reduce
cantitatea de clorofilă. Durata unei analize este de 6 minute, măsurătorile efectuându-se la
fiecare 30 de minute. Modificările concentraţie oxigenului şi a conţinutului de clorofilă se
transmit unui calculator care avertizează operatorul de cele constatate. Imediat se iau probe
din râu pentru identificarea substanţelor toxice din apă (Mennschemke & Jesen, 1993).
În monitorizarea mediului acvatic pot fi utilizaţi ca biosenzori şi diferite specii de
bacterii, în special cele bioluminiscente. Metoda se bazează pe determinarea vitezei de
înmulţire a bacteriilor. În condiţii normale ele se înmulţesc exponenţial, într-un ritm bine
determinat. Dacă în mediu de cultură pătrund diferite substanţe toxice, viteza de înmulţire
scade sau se opreşte. Numărarea bacteriilor bioluminiscente se face automat. După o
incubare de 20-30 de minute, ele sunt numărate în lumină fluorescentă.
Prelevarea probelor de apă, introducerea în mediu nutritiv şi citirea bioluminiscenţei
bacteriilor se fac automat, datele sunt preluate de un calculator şi transpuse grafic. Când
multiplicarea bacteriilor scade la 10% din valoarea normală, se declanşează un semnal sonor
care avertizează operatorul de modificările produse (S. Godeanu, 1998).
Utilizarea peştilor ca biosenzori pentru urmărirea modificărilor apărute în mediu
acvatic se bazează pe schimbarea comportamentului acestora în momentul pătrunderii unor
substanţe toxice în apă. Acestea acţionează cu precădere la nivelul mucoasei branhiale,
blocând trecerea oxigenului din apă în sânge. Animalul încearcă să contracareze acest proces
de asfixie iniţial prin intensificarea mişcărilor respiratorii, apoi devine agitat, se deplasează
rapid, cu zvâcnituri. Dacă substanţele toxice sunt în concentraţie mare, peştele iese la
suprafaţa apei şi înghite aer. Treptat, mişcările peştelui devin tot mai dezordonate, îşi pierde
echilibrul, cade pe fundul apei, mai întâi pe burtă apoi pe o latură şi în cele din urmă moare.
Pornind de la aceste modificări de comportament ale peştilor sub acţiunea substanţelor
toxice din apă, s-a elaborat un sistem de urmărire, detectare şi înregistrare a mişcărilor
acestora. Reacţiile peştilor sunt înregistrate sub formă de semnale electrice. Ca biosenzori se
utilizează puiet de păstrăv, crap sau caras, în funcţie de tipul de ecosistem monitorizat.
Incinta experimentală este asemănătoare unui acvariu, în care intră permanent un
curent slab de apă din râu. Camera de testare este prevăzută la suprafaţa apei şi pe fund cu
câte o sită metalică cu ochiuri rare iar pereţii aflaţi în sensul de scurgere sunt baraţi cu câte
un grilaj. Sitele şi grilajele sunt cuplate la un generator de curent electric slab. În momentul
în care peştii ating sitele sau grilajele se produc scurtcircuite care sunt înregistrate de un
dispozitiv special (separat pentru grilaje, separat pentru site). Dispozitivul înregistrează

12
grafic orice scurtcircuitare produsă în camera de testare, atât pentru site cât şi pentru grilaje
şi semnalizează acustic orice atingere a acestora (Justel, 1987).
Atunci când în apa care intră în camera de testare apare o substanţă toxică peştii devin
agitaţi. Ating mai frecvent ca de obicei sitele şi grilajele laterale şi de pe fundul incintei,
încearcă să înghită aer de la suprafaţă şi ating sita de aici, îşi pierd echilibrul şi se lipesc de
sita de la evacuare şi în cele din urmă cad pe fund şi mor.
În funcţie de viteza cu care reacţionează peştii şi de timpul în care se deteriorează
activitatea lor locomotorie se poate stabili intensitatea procesului de intoxicare.
Amplitudinea reacţiilor depinde de specia de peşte, de vârstă şi de starea lor fiziologică.
Determinarea naturii substanţei toxice şi a concentraţiei ei se face prin analize chimice
ulterioare.
Astfel de instalaţii de control sunt folosite în monitorizarea calităţii râului Rin, în
apropierea oraşului Düsseldorf, pe o porţiune de circa 50 Km, unde sunt amplasate 8 staţii de
semnalizare care transmit rezultatele la o staţie centrală.
Tot pentru monitorizarea calităţii apei pot fi folosite ca biosenzori dafniile, care sunt
mult mai sensibile decât peştii şi sesizează prezenţa substanţelor toxice în apă mult mai
rapid. Aparatura de control şi înregistrare este asemănătoare cu cea de la peşti, cu diferenţa
că grilajele metalice sunt amplasate numai pe fundul bazinului. Dacă apa care intră în incinta
experimentală conţine substanţe toxice, ritmul de mişcare a antenelor se reduce, animalele
coboară spre partea inferioară a bazinului, ating grilajul şi produc scurtcircuite care se
înregistrează grafic. La toxicitate mai mare animalele mor pe fundul incintei, se depun pe
grilajul metalic şi se porneşte un semnal sonor care avertizează operatorul de prezenţa
substanţelor toxice în apa râului.
Organismele bioacumulatoare sunt organisme vegetale şi animale care au capacitatea
de a extrage din mediu şi concentra în biomasa proprie diferiţi poluanţi, acţionând ca
adevăraţi concentratori biologici. Râmele pot acumula în organismul lor concentraţii de DDT
de zeci de ori mai mari decât cea existentă în humusul din sol. Molusca bivalvă Crassostrea
virginica poate concentra în organism DDT în proporţie de 70 000 de ori mai mare decât în
apa în care trăieşte.
La organismele bioacumulatoare analizele se fac îndeosebi asupra ţesuturilor de
acumulare sau stocare, cum sunt ţesutul lemnos, rădăcinile şi rizomii la plante, ţesutul osos,
gras şi nervos de la animale.
Procesul de bioacumulare este mai intens la organismele aflate la nivele trofice
superioare. De exemplu, fosforul radioactiv din apă se concentrează de 1000 de ori în
fitoplancton, de 5 000 de ori în peşti şi de peste 100 000 de ori în păsările ihtiofage.
Din prelucrarea datelor obţinute în monitoringul biologic pot fi calculaţi anumiţi indici
ecologici care permit evidenţierea unor stări globale, pe fondul permanentelor fluctuaţii pe
care le manifestă viul. Aceşti indicatori permit cuantificarea situaţiei reale la un moment dat
dar şi efectuarea de prognoze pe termen mediu şi lung. Ei se pretează la prelucrări
matematice şi sunt uşor de coraborat cu alţi parametri măsuraţi în cadrul monitoringului
ecologic. Prezentăm mai jos principalii parametri ecologici recomandaţi de specialiştii
români în monitoringul ecologic:

A. Pentru mediul acvatic


 producători primari
- biomasa;
- respiraţia;
- producţia primară brută şi netă;
- clorofila a;
- Testul AGP( Algal Growth Potential);

13
- indicatori sintetici (Nygaard, Trophic State Index).

 consumatori
- biomasa;
- abundenţa;
- dominanţa;
- diversitatea;
- echitabilitatea;
- raportul C1 /C2.
 degradatori
- germeni heterotrofi totali aerobi la 22°C;
- germeni heterotrofi totali anaerobi la 22°C;
- raportul Germeni totali / Germeni anaerobi;
- coliformi totali.

Pentru mediul terestru


 producători primari
- populaţiile dominante;
- biomasa;
- producţia anuală;
- conţinutul în pigmenţi asimilatori;
- indicele de troficitate;
 consumatori
- biomasa;
- densitatea;
- diversitatea;
- constanţa;
- indicele de semnificaţie ecologică;
- rapoarte ( fitofagi / carnivore; acarieni /colembole);
 degradatori
- respiraţie globală;
- activitate enzimatică: ( dehidrogenaza; fosfataza;
catalaza; indicatorul enzimatic global);

Pentru mediu subteran


 biomasa;
 dominanţa;
 diversitatea.

3.3. Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei

Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei are ca scop determinarea structurii specifice


a ihtiocenozelor prin utilizarea unor metode calitative(stabilirea structurii pe specii) şi
cantitative(determinarea stocului numeric şi gravimetric, calcularea indicelui de integritate
biologică, etc.).
Pentru o monitorizare exactă, care să reflecte situaţia concretă din teren trebuie
îndeplinite câteva condiţii indispensabile legate de:

14
- criteriile de evaluare;
- metodologia de investigare utilizată;
- nivelul şi extinderea acestor investigaţii.

Este absolut necesar ca in aceste investigaţi să realizăm o asigurare statistică


semnificativă a rezultatelor obţinute, prin:
- utilizarea de metode de investigaţie cantitative a populaţiilor de peşti;
- creşterea numărului punctelor de colectare şi creşterea frecvenţei colectărilor;
- utilizarea unor metode de colectare care să asigure o captură adecvată atât din punct de
vedere cantitativ (colectarea unui număr minim de eşantioane - peste 80 - 100 ex.) dar şi
calitativ (colectarea tuturor speciilor existente în punctul de colectare);
- evaluarea situaţiei ihtiocenozei să se facă prin mai mulţi indici cantitativi.
Modul de colectare a probelor este diferit în funcţie de tipul de ecosistem cercetat,
astfel:
- în ape curgătoare se recomandă utilizarea electronarcozei care prezintă avantajul că nu
omoară peştele iar colectarea este totală în punctele de lucru;
- în apele stagnante cu volum şi suprafaţă mare (lacuri de baraj şi acumulare, iazuri mari)
se vor utiliza scule filtratoare active (năvoade), scule filtratoare pasive (setci) sau
capcane (taliene, vârşe).
Neajunsul major în utilizarea acestor metode constă în dificultatea stabilirii stocului
real de peşti.
Pentru aprecierea exactă a stocului de peşti dintr-un bazin acvatic sunt necesare
metode laborioase şi complicate, cum ar fi metoda captură - marcare - recaptură sau metoda
populaţiilor virtuale. Numărul colectărilor trebuie să fie suficient de mare pentru o asigurare
statistică a rezultatelor ( este bine ca acesta să depăşească 25 - 30 de colectări) iar frecvenţa
să fie de cel puţin două colectări pe an. Utilizarea acestor modalităţi de investigare şi de
prelucrare a datelor presupune existenţa unor echipe de specialişti cu o pregătire
corespunzătoare.
Pentru o caracterizare exactă a unei comunităţi piscicole trebuie să se facă atât aprecieri
cantitative cât şi calitative care constau în calcularea stocului şi biomasei cât şi în
evidenţierea structurii asociaţiei piscicole.
Stocul şi biomasa. Abundenţa populaţiilor piscicole trebuie raportată la unitatea de
suprafaţă pentru a putea compara valorile obţinute la diferite tipuri de ecosisteme acvatice, în
perioade diferite. Exprimarea se face în exemplare / m2 sau în grame / m2. etc. Aceste valori
se determină pentru fiecare specie şi pe întreaga ihtocenoză în punctele de colectare.
Structura comunităţilor piscicole se determină prin calcularea unor indici ecologici
uzuali cum sunt: - abundenţa absolută (A);
- constanţa ( C );
- dominanţa (D);
- diversitatea;
- semnificaţia ecologică (W).
Abundenţa numerică reprezintă raportul procentual dintre speciile de peşti existente
în probă, din punct de vedere numeric. Se calculează raportând procentual numărul de
indivizi al unui grup taxonomic la numărul total de indivizi dintr-o probă. Din punct de
vedere al abundenţei speciile pot fi foarte abundente, abundente, relativ rare sau rare.
Abundenţa biomasei reprezintă procentual biomasa unei specii ( grup sistematic)
raportat la biomasa celorlalte specii din probă.
Frecvenţa (F) indică numărul de probe în care se găseşte o specie, în raport cu
numărul total de probe. Se calculează după formula:
P

15
F = --- *100 unde :
Pt
P = numărul de probe în care se găseşte specia;
Pt = numărul total de probe analizate;
Constanţa (C) exprimă în procente gradul de frecvenţă a speciilor, potrivit
raporturilor:
F ≥ 50 - specii constante;
F = 25 –50 – specii accesorii;
F < 25 - specii accidentale;
Dominanţa (D) indică în ce relaţie se găseşte o specie dată faţă de numărul total de
peşti din ihtiocenoză. Se determină după relaţia:
nA
D = ---- * 100 unde:
N
nA = numărul total de indivizi din specia A;
N = numărul total de indivizi din ihtiocenoză;
În funcţie de dominanţă speciile pot fi:
D > 10% - specii eudominante;
D = 2,1 – 5 % - specii subdominante;
D= 2 –1,1 % - specii recedente;
D < 1% - specii subrecedente;
Indicele de semnificaţie ecologică (W) se calculează după relaţia:
C*D
W = ---------- * 100 unde C = constanţa; D= dominanţa;
10 000

În funcţie de valoarea indicelui de semnificaţie ecologică (W) speciile de peşti din


asociaţie se împart în:
- specii conducătoare (W5 > 20);
- specii caracteristice (dominante - indicatori) (10 < W5 < 20);
- specii complementare (însoţitoare - dominante) (5 < W4 < 10);
- specii asociate (subdominante) (1 < W3 < 5);
- specii accidentale (0,1 < W2 < 1) (W1 < 0,1);
Indicele de diversitate sau indicele Shannon - Weaver se calculează după formula:
S
H ' = ∑ Pi ⋅ ln Pi în care:
i =1
S - numărul de specii;
Pi - proporţia de reprezentare a fiecărei specii;
Comisia Europeană Consultativă pentru Pescuit în Apele Interioare (EIFAC)
recomandă că în aprecierea impactului antropic asupra mediului acvatic trebuie ţinut cont de
următoarele:
- variabilitatea parametrilor fizici ai mediului în mod special încărcarea cu pesticide a
sedimentelor;
- variabilitatea dinamicii populaţiilor piscicole, în mod special rata creşterii şi condiţia
corporală a peştilor;
- evoluţia temporală a populaţiilor cu referiri speciale la distribuţia spaţială şi structura pe
vârste;
- abundenţa relativă, prezenţa sau absenţa diferitelor specii, prezenţa speciilor indicatoare;
- indicii ce caracterizează structura comunităţii, în special diversitatea speciilor bentofage;

16
- indicii referitori la “sindromul general de stress” a întregii comunităţi piscicole.
Standardele nord - americane iau în consideraţie, la aprecierea structurii şi compoziţiei
unei populaţii piscicole, următorii parametri:
- compoziţia biochimică a muşchilor;
- determinarea conţinutului de pesticide şi metale grele din carcasă;
- calitatea organoleptică a carcasei peştilor;
- factori de mediu limitativi;
- numărul indivizilor colectaţi;
- greutatea individuală vie;
- compoziţia taxonomică (număr de specii);
- speciile indicatoare;
- indicele de diversitate;
Pentru o caracterizare mai completă a populaţiilor piscicole investigate, pe lângă
indicatorii prezentaţi mai sus ar fi oportune şi următoarele:
- precizarea tehnicii de colectare adecvată tipului de bazin şi compoziţiei specifice a
populaţiei;
- determinarea pe vârste a populaţiilor piscicole în vederea stabilirii ritmului de creştere;
- realizarea de măsurători biometrice pentru a determina condiţia fiziologică generală şi
modul de dezvoltare a peştilor;
- determinarea unor indici ce caracterizează dinamica populaţiilor în ansamblu, cum ar fi
abundenţa, rata creşterii biomasei, producţia şi productivitatea anuală, ratele de
mortalitate etc.;
- pentru aprecierea stării de stres, se poate determina, pe lângă activitatea hormonală
(ACTH) şi nivelul glicemiei şi al colesterolului;
- pentru asigurarea statistică a rezultatelor obţinute este necesar să se realizeze o anumită
frecvenţă a prelevărilor de probe atât în spaţiu cât şi în timp, ţinând cont de
caracteristicile ecologice ale speciilor ce compun populaţia piscicolă.
Calcularea indicelui de integritate biologică (IBI) ne dă o imagine reală asupra
modificărilor survenite în structura şi funcţionarea ecosistemelor acvatice. După Fausch
(1990) integritatea biologică constă în " capacitatea unui mediu de a susţine şi menţine
comunităţi integrate şi adaptate de organisme, având o compoziţie specifică, o diversitate şi o
organizare funcţională comparabilă cu cea a habitatelor mai puţin afectate ".
Prin determinarea IBI poate fi cunoscută starea de sănătate ca rezultat al interacţiunii
organismelor cu mediul şi cu restul organismelor vii (plante, animale, microorganisme) ce
formează acest ecosistem.
Integritatea biologică este rezultatul interacţiunii mai multor grupe de factori variabili.
Aceştia, după Karr şi Dudley( 1981), pot fi :
- variabile fizico - chimice ale mediului (temperatură, chimism, etc.);
- regimul hidrologic al apelor(suprafaţă, adâncime, debit, viteză de curgere etc.);
- natura şi cantitatea resurselor energetice (intensitatea radiaţiilor solare, producţia primară,
aportul exogen de materie organică, etc.);
- structura habitatului (natura fundului bazinului, vegetaţia, etc.);
- interacţiunile biologice dintre organismele prezente în ecosistem (hrănire, reproducere,
parazitism, morbiditate, etc).
Utilizarea organismelor animale ca indicatori ai calităţii mediului este practicată de
mult timp. Se cunosc o serie de sisteme de apreciere a calităţii apei prin utilizarea speciilor
indicatoare, astfel:
- indicele biotic Trent - în Anglia (1964);
- indicele biotic general francez - în Franţa (1982);
- indicele biotic global – în Franţa (1992);

17
- indicele biotic belgian – în Belgia (1983).
Singurul indice biotic care utilizează vertebrate (peşti) este " indicele biotic al
integrităţii piscicole " introdus în anii 90 în SUA. Avantajele utilizării peştilor ca indicatori
ecologici constau în:
- prezenţa peştilor în toate habitatele acvatice (chiar şi în ape foarte puternic poluate);
- peştii formează populaţii stabile cu fluctuaţii sezoniere reduse;
- integrează răspunsul altor compartimente din ecosistem prin poziţia lor în lanţurile trofice
şi durata mai mare de viaţă comparativ cu nevertebratele;
- peştii sunt uşor de identificat în teren;
- în comparaţie cu metodele chimice care produc date multe dar informaţii puţine, IBI ne dă
informaţii ecologice multiple privind modificările structural - funcţionale induse, care
permit luarea unor decizii corecte şi rapide în reconstrucţia ecologică.
Metoda utilizată constă în analiza şi cuantificarea factorilor ce condiţionează
numărul, compoziţia specifică şi abundenţa comunităţilor de peşti neperturbate sau
perturbate.
Se apreciază gradul de bonitate al ihtiocenozelor în punctele de colectare prin trei grupe
de parametrii (Tab. 3.1.) :
- numărul de specii şi compoziţia specifică (cu 7 parametrii);
- compoziţia trofică a ihtiocenozei (cu 4 parametrii);
- abundenţa, biomasa şi starea de sănătate a ihtiocenozei (cu 4 parametrii).
Aceşti 15 parametrii pot fi punctaţi, în funcţie de situaţia de la punctul de colectare cu 5
puncte pentru valori optime, cu 3 puncte pentru valori medii şi cu 1 punct pentru valori
slabe .

Tab. 3.1. Criterii pentru determinarea indicelui de integritate biologică (IBI) (adaptat
după Karr şi colab., 1986; Miller D. şi colab., 1989)

Categoria Clasa de bonitare


de Parametri
5 3 1
parametri
1. Nr. total de specii (din cele >90% 50 - 90% <50%
existente) abundent constant rar
2. Nr. total de ciprinide (grup >45% 20 - 45% <20%
specii conducătoare)
Compoziţia 3. Nr. total salmonide >5% 1 - 5% <1%
şi bogăţia în 4. Nr. total al celorlalte specii >20% 5 - 20% <5%
specii 5. Nr. total specii autohtone >68% 35 - 67% <34%
(native) <1% 1- 10% >10%
6. Nr. specii introduse 0 sp. 2- 2 sp >2 sp
(aclimatizate)
7. Total specii dispărute
8. Proporţia speciilor >45% 20 45% <20%
zoobentofage >5% 1 - 5% <1%
Compoziţia 9. Proporţia speciilor carnivore
trofică a 10. Proporţia speciilor carnivore şi <20% 20 - 45% >45%
populaţiilor zooplanctonofage
11. Proporţia speciilor erbivore şi <25% 25 - 50% >50%
detritofage
12. Biomasă totală (g /100 mp) >1500 500 - 1500 <500

18
în funcţie de dimensiunea bazinului, a altor
factori.
Abundenţa
13. Nr. total indivizi (ex. / 100 mp >100 ex 2 - 10 ex <2 ex
individuală
din care
şi starea
14. Număr hibrizi 0% 0 - 1% 1%
populaţiei
15. Nr. indivizi. cu anomalii,
tumori şi boli 0% 0 - 1% >1%

Punctele obţinute pentru fiecare parametru sunt adunate rezultând punctajul total al IBI.
Punctajul se acordă şi în funcţie de mărimea ecosistemului (lacuri şi râuri mari, râuri şi
pâraie, etc.). În funcţie de punctajul realizat, ihtiocenoza este încadrată în una din cele 9
clase de integritate. (tab.3.2.).

Tab. 3.2 . Nivelele de încadrare a gradului de integritate biologică a ecosistemelor


piscicole

Punctaj
Nr. Râuri mici Râuri, bazine mari
Modul de apreciere Clasa de
crt. Miller şi colab. Miller şi colab. Battes K.
bonitare
(1968) (1990) (1991)
1 Excelent 37 - 40 (18 - 20) 57 - 60 70 - 75 I
2 Excelent - bine - 53 - 56 66 - 68 II
3 Bine 30 - 33 (14 - 16) 48 - 52 59 - 65 III
4 Moderat - bine - 45 - 47 55 - 58 IV
5 Moderat 23 - 27 (11 - 12) 39 - 44 47 - 54 V
6 Slab - moderat - 36 - 38 43 - 46 VI
7 Slab 12 - 20 (7- 9) 28 - 35 35 - 42 VI
8 Slab - foarte slab - 24 - 27 20 - 34 VIII
9 Foarte slab 13 (7) 23 20 IX

3.4. Lista roşie a speciilor de peşti periclitate

În urma modificării mediului natural situaţia unor populaţii şi specii de peşti s-au
modificat profund. Majoritatea speciilor afectate au suferit o diminuare numerică cu nivele
de intensitate diferite. Speciile cele mai afectate au ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea
asigura refacerea stocului de susţinere şi supravieţuire a populaţiei. În funcţie de nivelul
reducerii numerice şi de restrângerea arealului s-au stabilit următoarele clase de periclitate:
Ex - specii dispărute;
E - specii în pericol de dispariţie;
V - specii vulnerabile;
R - specii rare;
I - specii nedeterminate (ce nu intră în categoria E, V, R);
K - specii insuficient cunoscute (suspecte de a fi vulnerabile)

Din cele peste 20.000 de specii de peşti de pe planetă 13.000 sunt specii marine şi circa
7.000 specii dulcicole. După anul 1600 au dispărut 92 de specii de peşti din care 81 din
zonele afectate de modificări antropice şi 11 din zonele neafectate. Aceste specii reprezintă
circa 1,23% din totalul speciilor dulcicole.
La nivel global, din numărul total de specii de peşti dulcicoli între 700 şi 1000 de specii
sunt considerate periclitate .

19
Dintre acestea:
- în stare critică (CR) 7%;
- în pericol (EN) 6%;
- vulnerabile (VN) 21%.

Tab. 3.3 Situaţia globală a speciilor de peşti periclitate

Număr total Specii Specii


Continent
specii ameninţate dispărute
Europa ~ 300 38 (8%)
America de Nord 700 157 (22%)
America de Sud 2700 12 (0,5%)
Africa 2000 46 (2,3%)
Regiunea Orientală 1200 15 (1,3%)
Lacul Victoria 250 (15) Zone
Sri Lanka 64 10 puternic afectate
TOTAL SPECII DULCICOLE 6900 (7000)

Statele cu situaţia cea mai critică privind numărul de specii de peşti periclitate sunt:
- SUA:123 specii; - Filipine: 27 specii;
- Mexic : 85 specii; - Turcia: 18 specii;
- Indonezia: 60 specii; - Grecia: 14 specii;
- Australia: 36 specii; - Rusia: 9 specii;
- China: 30 specii; - Ucraina: 7 specii;
- Africa de Sud: 31 specii. - România: 6 specii.

În Europa Lista Roşie cuprinde un număr de 38 specii periclitate din care:


- în pericol de dispariţie (E) - 16 specii;
- vulnerabile (V) - 9 specii;
- rare ( R) - 4 specii
- nedeterminate ( I ) - 9 specii

Pe familii, situaţia este următoarea:


- ciprinide - 10 specii; - gobiide - 4 specii;
- salmonide - 8 specii; - acipenseride - 3 specii;
- ciprinodontide - 5 specii; - petromizonide - 2 specii;
- percide - 4 specii; - umbride - 1 specie;

20
Fig. 1 .Structura categoriilor valorice din Lista Roşie

Dispărute (Ex)

= Ex

Dispărute în
sălbăticie
Stare critică =E

Cu informaţii Ameninţate În pericol


suficiente (EN) = EN

Vulnerabile =V
Sp. evaluate (V)

(DD) = (K)
inf. insuficiente Dependente =R
de consum
(cd)

Specii
neevaluate
Risc redus (LR) Uşor ameninţate
(ut)

Constante(lc)

21
O problemă deosebită în întocmirea listei roşii o constituie dificultăţile în aprecierea
gradului în care o specie este periclitată sau ameninţată cu dispariţia. Există o serie de
criterii elaborate de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUNC), destul de
laborioase ca durată şi ca arie de investigaţie, bazate pe aprecierea declinului populaţiilor
unei specii în funcţie de numărul indivizilor, suprafaţa de răspândire, durata probabilă de
extincţie în sălbăticie, etc.( tab.3.4.).

Tabelul 3.4. Criterii de apreciere a diferitelor categorii de specii


ameninţate
(după J. Baillie şi B. Groombridge, 1996, modificat)

Gradul de periclitate
Criteriul Stare
În pericol Vulnerabilă
critică
A.Declinul populaţiei
- rata minimă de declin a - 80% în 10 - 50% în 10 ani - 20% în 10 ani
populaţiei ani sau 3 sau 3 generaţii sau 3 generaţii
generaţii
B.Distribuţie redusă, în declin
sau cu fluctuaţii:
2
- areal de răspândire - < 100 km < 5.000 km2 < 20.000 km2
subpopulaţii izolate =1 ≤5 ≤ 10
C.Populaţii mici şi în declin:
- numărul de indivizi maturi < 250
- rată rapidă a declinului - 25 % în 3 < 2.500 < 10.000
- declin continuu ani sau o - 20% în 5 ani - 10% în 10 ani
generaţie sau două sau 3 generaţii
generaţii
D. Populaţii foarte mici sau
endemice:
- număr de indivizi maturi < 50 < 250 < 1.000

E. Probabilitatea de extincţie - 50% în 10 - 20% în 20 de - 10% în 100 de


în sălbăticie ani sau 3 ani sau 5 ani
generaţii generaţii

Lista roşie a speciilor de peşti periclitate din România a fost întocmită în 1994 de
Petre Bănărescu.( tab. 3.5.) Ea cuprinde 4 specii dispărute (Ex), 8 specii în pericol de
dispariţie (E), 13 specii vulnerabile (V) şi 5 specii rare (R)

Tab.3.5. Lista roşie a speciilor de peşti din România ( după P. Bănărescu, 1994)

Specii dispărute (Ex)

1. Acipenser nudiventris (şip)


2. Acipenser sturio (viză)

22
3. Umbra krameri (ţigănuş)
4. Chalcarburnus chalcoides mento (obleţul mare)
5. Leuciscus leuciscus (clean mic);

Specii în pericol de dispariţie (E)

6. Romanichthys valsanicola (asprete)


7. Hucho hucho (lostriţă)
8. Lota lota (mihalţ)
9. Salmo trutta labrax (păstrăv de mare)
10. Anguilla anguilla (anguilă)
11. Gobio kessleri (porcuşor de nisip)
12. Stizostedion volgense (şalău vărgat)
13. Zingel streber ( fusar)

Specii vulnerabile (V)

14. Acipenser ruthenus (cegă)


15. Thymallus thymallus (lipan)
16. Esox lucius (ştiucă)
17. Leucaspius delineatus (fufă)
18. Chondrostoma nasus (scobar)
19. Carassius carassius (caracuda)
20. Barbus barbus (mreană)
21. Rhodeus sericeus amarus (boarţă)
22. Gobio albipinatus (porcuşor de şes)
23. Gobio uranoscopus (porcuşor de vad)
24. Pungitius platigaster
25. Aspius aspius (avat)
26. Alburnoides bipunctatus (beldiţă)

Specii rare ( R )

27. Siluris glanis (somn)


28. Alburnus alburnus (oblete)
29. Abramis sapa (cosac)
30. Leuciscus souphya (clean dungat)
31. Leuciscus iduus (văduviţa)

Din circa 183 specii de peşti din apele României 103 sunt dulcicole şi salmastre iar
restul marine. Au fost introduse 18 specii exotice pentru aclimatizare, din care numai 9 specii
mai sunt prezente în apele naturale. Din acestea 5 specii se reproduc în condiţii naturale,
formând populaţii stabile (tab. 3.6.).

Tab. 3.6. Lista speciilor de peşti introduse în România

1. Coregonus lavaretus - coregon


2. Coregonus marenoides - coregon
3. Oncharhyncus mykiss - păstrăv curcubeu

23
4. Salmo trutta lacustris - păstrăv de lac
5. Salvelinus namaycush - fântânel canadian
6. Ctenopharhyngodon idella - cosaş
7. Hypophthalmichthys molitrix - sânger
8. Arichtychthys nobilis - novac
9. Milopharhyngodon piceus - scoicar
10. Pseudorasbora parva - murgoi bălţat
11. Ictiobus ciprinellus - bufalo
12. Ictiobus niger - bufalo
13. Ictiobus bubalus - bufalo
14. Ictalurus nebulosus - somn pitic
15. Ictalurus melas - somn american
16. Lebistes reticulatus
17. Gambusia affinis
18. Lepomis gibbosus - biban soare

Măsurile de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor acvatice afectate de modificări


antropice trebuie să plece de la o mai bună gospodărire a apelor naturale. Se are în vedere
valorificarea eficientă a potenţialului productiv a bazinelor acvatice şi protejarea şi
conservarea speciilor periclitate.
Refacerea stocurilor de peşti până la nivele de autoîntreţinere a populaţiilor se poate
realiza prin următoarele măsuri:
- menţinerea unei anumite structuri specifice în cadrul ihtiocenozei cât mai apropiată de
structurile anterioare impactului antropic;
- menţinerea unei structuri optime pe grupe de vârstă, încât populaţia să cuprindă toate
grupele de vârstă;
- eliminarea indivizilor de talie mare la speciile carnivore;
- menţinerea unei densităţi de populare optime, în funcţie de capacitatea trofică de
susţinere a ecosistemului pentru speciile din ihtiocenoză.
Conservarea biotopului speciilor periclitate se poate realiza prin refacerea habitatului
specific pentru toate grupele de vârstă din cadrul populaţiei. Măsurile care se iau în acest
scop constau în:
- refacerea vegetaţiei litorale şi submerse precum şi a zonelor cu apă puţin adâncă pentru
creşterea puietului;
- refacerea şi conservarea zonelor de reproducere;
- refacerea şi conservarea zonelor temporar inundate;
- depoluarea apei şi asigurarea nivelului I şi II de calitate pentru o dezvoltare normală a
peştilor.

Protecţia speciilor de peşti periclitate se poate realiza prin luarea următoarelor


măsuri:
- interdicţii de pescuit industrial şi sportiv prin instituirea perioadelor de prohibiţie
temporară sau totală;
- amenajarea unor zone speciale pentru reproducere, creştere, hrănire strict protejate;
- interzicerea introducerii de specii exotice străine de populaţia nativă; Aclimatizarea de
noi specii este privită ca o poluare biologică, prin care se modifică genofondul nativ
existent. Noile specii concurează cu speciile autohtone la baza trofică, distrug habitatul,
introduc noi paraziţi şi agenţi patogeni cu efecte negative semnificative (creşte
morbiditatea, se reduce stocul şi arealul de răspândire a speciilor native autohtone).

24
Introducerea unor noi specii trebuie să fie foarte bine motivată ecologic nu numai
economic.
- reproducerea artificială a speciilor periclitate care nu mai pot susţine nivelul cantitativ al
populaţiei prin reproducerea în mediul natural. La majoritatea speciilor native
reproducerea artificială şi creşterea alevinilor este o practică curentă.
- practicarea unei pisciculturi extensive în lacuri de baraj şi de acumulare prin care se
asigură condiţii optime de dezvoltare pentru speciile periclitate. În acest mod se pot
forma stocuri de reproducători ce vor fi folosiţi la refacerea genofondului piscicol din
ecosistemele afectate.
- Pe lângă aceste modalităţi de conservare "in situ, diversitatea genetică a ihtiocenozelor
se poate conserva "ex situ" prin bănci de gene sau prin crioconservarea elementelor
seminale.

4. Supravegherea calităţii mediului în România

4.1. Organizarea sistemului de monitoring integrat al mediului

Sistemul de monitoring integrat al mediului în România ( SMIR) a început să fie


organizat imediat după demararea organizării lui la nivel internaţional. Din 1990 a fost
stabilită o concepţie modernă de organizare care constă dintr-un sistem integrat de
monitorizare a factorilor de mediu şi un sistem global, pe diferite nivele, inclusiv prin
conectarea la reţeaua internaţională.
Sistemul de monitoring integrat al mediului se desfăşoară sub autoritatea Ministerului
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului prin Agenţiile de Supraveghere şi Protecţia Mediului
şi este coordonat de Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului. Pe profil de specialitate
factorii de mediu sunt supravegheaţi şi de Ministerul Agriculturii şi Ministerul Sănătăţii.
Sistemul de Monitoring Integrat al Calităţii Mediului în România funcţionează pe
următoarele subsisteme:
 subsistemul – reţeaua de fond şi cea de imersie pentru supravegherea calităţii
aerului;
 subsistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, cu următoarele
subsisteme:
- ape de suprafaţă curgătoare;
- lacuri;
- ape maritime;
- ape subterane;
- ape uzate;
- subsistemul – reţeaua de ploi acide;
- subsistemul – reţeaua de radioactivitate;
- subsistemul privind calitatea solului;
- subsistemul privind vegetaţia forestieră;
- subsistemul privind starea sănătăţii umane;

4.1.1. Subsistemul naţional GEMS – RO şi IGBM pentru aer

De activitatea acestui sistem răspunde Ministerul Apelor Pădurilor şi Mediului prin


Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie şi este organizat în 50 de zone urbane şi
industriale, alcătuind o reţea de măsurători a calităţii aerului. Sunt analizate concentraţiile de
CO2, NO2, NH4, H2S, pulberile sedimentabile, radionuclizii. Se determină calitatea

25
precipitaţiilor prin măsurarea conductivităţii, pH-ului, alcalinităţii şi acidităţii. Sistemul
vizează evidenţierea poluării transfrontaliere prin ploi acide.

4.1.2. Subsistemul naţional GEMS- RO şi IGBM pentru apă

De activitatea acestui subsistem răspunde Ministerul Apelor Pădurilor şi mediului prin


Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului şi Direcţiile de ape teritoriale. Activitatea
este organizată pe bazine hidrografice, fiecare fiind controlat de o Direcţie a apelor. Se
efectuează analize fizice, chimice şi de radioactivitate pe probe de apă şi sediment prin
metode de teren şi de laborator standardizate.

4.1.3. Subsistemul naţional GEMS – RO şi IGBM pentru sol

Activitatea acestui subsistem este coordonată de Ministerul Agriculturii prin Institutul


Naţional de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie. În cadrul Oficiilor judeţene de
pedologie şi agrochimie sunt analizate probe din câteva mii de staţii. Analizele utilizate în
monitoringul ecologic al solului sunt: pH-ul, nutrienţi, săruri solubile, sodiul, eroziunea,
compoziţia scurgerilor de suprafaţă, excesul de umiditate, conţinutul de nitriţi, metalele grele
(Pb, Cu, Cd şi Zn), fluorul, agenţii patogeni, gradul de acoperire cu rezidii solide, măsurători
de radioactivitate.
4.1.4. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru vegetaţia forestieră
Subsistemul acesta este coordonat de Ministerul Apelor Pădurilor şi Mediului prin
Institutul de Cercetări pentru Amenajări Silvice (ICAS). În cele peste 2000 de staţii
amplasate în principalele ocoale silvice se fac măsurători dendrologice, de productivitate
primară şi de radioactivitate asupra vegetaţiei.

4.2. Domeniile de monitorizare a mediului

Reţeaua de monitoring integrat al mediului din România abordează 10 domenii


generale de monitorizare (climă – meteorologie, aer, ape, sol agricol, deşeuri, păduri,
biodiversitate, radioactivitate, activitate antropică şi sănătate publică) printr-un număr total
de peste 7000 staţii de urmărire a calităţii mediului (tab. 4. 1).

Tab. 4.1 Organizarea reţelei de monitoring integrat al mediului în România


(Ministerul Mediului , 1996)
Staţii de
Nr. Domenii generale monitorizare Domenii specifice de
crt. de monitorizare (număr total pe monitorizare
domenii)
1 Climă - Meteorologie 120 -
2 Aer 153 Imisii
3 Ape 1415 Râuri – 320 staţii
Lacuri – 117 staţii
Litoralul M. Negre – 14 staţii

26
Ape subterane – 1000 staţii
4 Sol agricol 670 -
5 Deşeuri 1976 Depozite
6 Păduri 270 -
7 Biodiversitate 534 -
8 Radioactivitate 46 -
Ape uzate – 1100 de staţii
9 Activitate antropică 1850 Emisii punctiforme în atmosferă
– 750 de staţii
Unităţi judeţene cu reţea de
10 Sănătate publică 41
laboratoare
4.2.1. Monitorizarea calităţii aerului
Supravegherea calităţii aerului se face prin monitorizarea poluării de fond şi prin
monitorizarea poluării de impact.
Monitorizarea poluării de fond se realizează prin intermediul a 4 staţii localizate la
altitudine de peste 1.000 de m:
- Semenic – pentru Carpaţii Occidentali şi partea de sud-vest a Carpaţilor
Meridionali;
Fundata – pentru Munţii Făgăraş şi Piatra Craiului;
Stâna de Vale – pentru Munţii Vlădeasa, Gilău şi Muntele Mare
Rarău – pentru Carpaţii Orientali.
În aceste staţii se măsoară concentraţiile medii zilnice de SO2, CO2, O3 şi parametrii
fizici şi chimici ai precipitaţiilor.
Monitorizarea poluării de impact se realizează în 750 de puncte de observaţie, pe
cuprinsul întregii ţări, nedeterminându-se SO2, NO2, NH3, pulberile în suspensie şi
sedimentabile, iar în zonele intens poluate pe lângă parametri enumeraţi mai sus se mai
determină concentraţiile de hidrogen sulfurat, sulfura de carbon, fenoli, formaldehidă, acid
clorhidric, clor, plumb, cadmiu.
Principalele surse de emisie a poluanţilor atmosferici în România sunt centralele
termoelectrice, centralele electrice de termoficare, arderea reziduurilor, arderea
combustibililor fosili în instalaţii industriale, transporturile şi într-o mică măsură agricultura
şi complexele zootehnice (tab.4. 2).
Tab. 4.2 Principalele surse de emisie a poluanţilor atmosferici în România şi ponderea
lor (Ministerul Mediului, 1996)
Nr.
Poluantul Sursa de poluare Ponderea
1 Centralele termoelectrice
SO2 70%
Centralele electrice de termoficare
2 Centrale termoelectrice
NOx 60 – 65%
Transportul rutier
3 Arderea reziduurilor
CO 75 – 80%
Combustia în instalaţii industriale
4 Centrale termoelectrice
CO2 75 – 80%
Combustia în instalaţii industriale
5 Complexele zootehnice
CH4 75 – 80%
Extracţia şi distribuţia gazelor naturale
6 N2O Agricultura 75 – 75%

27
Procesele naturale
Transporturile, procesele naturale
7 SOVNM 95 – 99%
Folosirea solvenţilor
8 NH3 Agricultura 96 – 98%

SOVNM = substanţe organice volatile nemetanice


Din analiza emisiilor specifice de poluanţi în atmosferă în perioada 1989 – 1990 (tab.
4.3) se constată o scădere continuă a cantităţii de gaze poluante, în special datorită diminuării
producţiei industriale. La nivelul anului 1994, cantitatea de poluanţi exprimată în kg şi
raportată la un locuitor, se apropie mult de media din Uniunea Europeană la aproape toate
gazele. Se remarcă emisiile scăzute de CO2 (5400 kg / locuitor / an faţă de 8822 kg în
Uniunea Europeană), bioxid de carbon transformat în carbon (1472 kg faţă de 2300 kg în
Uniunea Europeană) şi oxizi de azot (14 kg / locuitor / an în România faţă de 37 kg în
Uniunea Europeană).

Tab. 4.3 Emisiile specifice de poluanţi în atmosferă în perioada 1989 – 1990 în


România (kg /locuitor /an) (după Ministerul Mediului, 1996)

Anul Media
Poluantul în Uniunea
1989 1990 1991 1992 1993 1994
Europeană
SOx 65,1 56,5 44,6 41,0 40,0 40,0 36
NOx 25,0 23,5 20,0 15,0 13,3 14,0 37
SOVNM 36,1 33,3 29,0 27,0 27,3 28,0 38
CH4 101,8 84,2 76,4 66,0 66,0 67,0 61
N2O 5,3 4,6 3,9 3,0 4,3 4,6 3
NH3 14,7 12,9 11,5 11,0 9,6 10,0 12
CO 143,1 137,5 116,2 108,0 104,9 106,0 137
CO2 8563 7374 6095 5430 5300 5400 8822
CO2 - C 2335 2011 1662 1481 1445 1472 2300

4.2.2. Monitorizarea calităţii apei

Calitatea apelor este supravegheată de Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei


Mediului prin Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului şi Direcţiile de ape teritoriale.
Sistemul de supraveghere este organizat pentru un flux de informaţii rapide (zilnice) în 65 de
secţiuni de control şi un flux de informaţii lente în 275 de secţiuni de control prin determinări
lunare în staţii amplasate pe fluviul Dunărea, principalele râuri şi afluenţii lor cei mai
semnificativi din punct de vedere al poluării.
Monitoringul apelor în România este efectuat printr-un număr total de 1415 staţii, din
care 320 staţii sunt amplasate pe râuri (276 de staţii de ordinul I), 117 staţii pe lacuri, 14
staţii în Marea Neagră şi peste 1000 de staţii pentru supravegherea apei freatice (situaţia la
nivelul anului 1994 – tab.4. 4).

Tab. 4.4 Distribuţia secţiunilor de control de ordinul I a calităţii apei


în principalele bazine hidrografice (Ministerul Mediului, 1996)

Nr. Bazinul hidrografic Numărul de secţiuni Suprafaţa (km2)


1 Tisa 7 4.540

28
2 Someş 29 17.840
3 Crişuri 19 14.860
4 Mureş 40 29.390
5 Bega – Timiş 20 13.060
6 Nera – Cerna 4 2.740
7 Jiu 12 10.080
8 Olt 31 24.050
9 Vedea 9 5.430
10 Argeş 22 12.550
11 Ialomiţa 15 10.350
12 Siret 44 42.890
13 Prut 17 10.990
14 Dunăre 7 33.250
15 TOTAL 276 232.020

Pe lângă cele 1000 de staţii permanente, apele subterane sunt supravegheate şi prin
2000 de foraje hidrogeologice şi peste 12.000 de puncte de exploatare a alimentărilor cu apă
şi fântâni în intravilanul localităţilor rurale.
Activitatea de supraveghere a calităţii apelor este organizată pe bazine hidrografice,
fiecare fiind controlat de o Direcţie a apelor. Monitorizarea poluării radioactive a apelor se
efectuează într-un număr mic de staţii în Marea Neagră, pe Dunăre şi pe unele râuri, în aval
de localităţile unde sunt utilizate tehnici bazate pe izotopi radioactivi.

4.2.3. Monitorizarea calităţii solului

Monitorizarea calităţii solurilor este coordonată de Ministerul Agriculturii prin


Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie care are câteva mii de staţii în cadrul
Oficiilor judeţene de pedologie şi agrochimie.
Sistemul naţional integrat de monitorizare a calităţii solului a fost înfiinţat încă din
1977 şi apoi modernizat după 1990. Sistemul actual de monitorizare cuprinde un număr de
940 de amplasamente (situri) reprezentative (fiecare amplasament are dimensiunile de 16 x
16 km), din care 670 sunt amplasate pe terenuri agricole şi 270 pe terenuri silvice.
Activitatea de monitorizare se desfăşoară pe trei niveluri:
- nivelul 1 – are loc identificarea problemelor privind calitatea solului;
- nivelul 2 – se face identificarea cauzelor care produc degradarea solului;
- nivelul 3 – se identifică soluţiile de remediere a calităţii solului.
Analizele utilizate în monitoringul ecologic / integrat al solului sunt ptt – ul, nutrienţii,
sărurile solubile, sodiu, eroziunea, compoziţia scurgerilor de suprafaţă, excesul de umiditate,
compactarea, conţinutul în nitriţi, metalele grele (Pb, Cu, Cd, Zn), concentrarea fluorului,
agenţii patogeni, gradul de acoperire cu rezidii solide.
Măsurătorile de radioactivitate se fac pe soluri necultivate şi pe probe de vegetaţie
spontană, iar datele sunt stocate în cadrul Reţelei Naţionale de Supraveghere a
Radioactivităţii Mediului Înconjurător.

4.2.4. Monitorizarea vegetaţiei forestiere

Monitorizarea vegetaţiei forestiere este coordonată de Ministerului Apelor, Pădurilor


şi Protecţiei Mediului prin Institutul de Cercetări pentru Amenajări Silvice, care are stabilite
circa 2000 de staţii în principalele masive forestiere. Măsurătorile se fac la nivelul Ocoalelor

29
Silvice şi constau în măsurători dendrologice, productivitate primară, determinarea gradului
de defoliere, măsurarea radioactivităţii din vegetaţie.
Supravegherea forestieră se realizează pe trei niveluri:
- nivelul 1 – este bazat pe reţele naţionale de 2 x 2 km şi 2 x 4 km, precum şi pe
reţeaua europeană de 16 x 16 km, cu sondaje permanente pentru evaluarea anuală
a defolierii coroanei arborilor.
- nivelele 2 şi 3 – sunt bazate pe o reţea intensivă de supraveghere a principalilor
parametri de stare ai ecosistemelor forestiere (parametrii fizico-chimici ai solului
şi aerului, caracteristicile lemnului, creşterea pădurilor, etc.).
Prin reţeaua de supraveghere a vegetaţiei forestiere se realizează monitorizarea
biocenozelor forestiere reprezentative, bazată pe o reţea de 15 suprafeţe de supraveghere
intensivă. Sondajele pentru evaluarea stării de sănătate a pădurilor se efectuează în proporţie
de 1: 400 ha la pădurile din zona de câmpie, 1 : 800 ha la pădurile din zona de munte. Anual
se inventariază circa 240.000 de arbori din 11.800 de amplasamente.
Starea de sănătate a pădurilor se apreciază şi prin determinarea gradului de defoliere
(gradul 0 – defoliere nulă; gradul 1 – defoliere uşoară; gradul 2 – defoliere moderată; gradul
3 – defoliere forte; gradul 4 – arbore practic mort). Din analizele multianuale efectuate
rezultă că cel mai afectat este stejarul brumăriu (45% se încadrează în clasele 2-4 de
defoliere) şi bradul (20% în clasele 2-4 de defoliere). Cel mai puţin afectate sunt fagul şi
molidul la care în clasele 2-4 de defoliere se încadrează până la 15% din efective.

4.2.5. Monitoringul radioactivităţii mediului

Monitorizarea radioactivităţii mediului este realizată de Sistemul Naţional de


Supraveghere a Radioactivităţii Mediului care are o reţea de 44 de laboratoare locale.
Măsurătorile de radioactivitate din aer se efectuează în laboratoare specializate de la
Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie şi Institutul Naţional de Igienă şi Sănătate
Publică. Se fac măsurători β globale şi analize spectrofotometrice asupra aerosolilor şi
pulberilor atmosferice.
Măsurătorile efectuate în diferite subsisteme, în laborator sau teren, sunt stocate într-o
bază de date unitară situată la Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului. Datele sunt
prelucrate statistic în scopul evidenţierii modificărilor ce au survenit sau care apar în timp şi
stau la baza prognozelor. Banca de date a GEMS-RO şi IGBM-RO transmit informaţii
băncilor de date internaţionale şi ţărilor învecinate.

5. Supravegherea calităţii mediului în judeţul Bacău

Judeţul Bacău se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare şi o reţea de


transport rutieră, feroviară şi aeriană dezvoltată. Principalele ramuri industriale ale judeţului
sunt industria chimică, petrochimică, termoenergetică, de extracţie şi rafinare a petrolului.
În acest context, se consideră că cele mai importante surse de poluare din judeţ sunt
industria şi transportul rutier. În ultimii 10 ani s-a constatat o tendinţă generală de scădere a
poluării industriale datorită reducerii capacităţii de producţie şi mai puţin măsurilor de
protecţie a mediului luate de factorii responsabili din acest domeniu.
În aceiaşi perioadă, emisiile de substanţe poluante produse de traficul rutier au crescut
cantitativ datorită sporirii numărului total de autovehicule şi utilizării de combustibil cu
conţinut mare de plumb şi sulf dar mai ales datorită stării tehnice necorespunzătoare a
autovehicolelor, cu consum mare de combustibil şi cu ardere incompletă a carburantului.

30
La nivelul judeţului există un Plan Local de Acţiune pentru Protecţia Mediului întocmit
de Agenţia de Protecţie a Mediului prin care sunt stabilite măsuri concrete de reducere a
poluării până la nivele acceptate în Uniunea Europeană.

5.1. Monitoringul atmosferei

În judeţul Bacău, poluarea de impact este generată de transport şi de diverse activităţi


industriale permanente cum sunt:
- producţia de energie electrică şi termică (generatoare de oxizi de azot şi sulf şi de
pulberi);
- industria chimică şi petrochimică (producătoare de amoniac, solvenţi organici şi
fenoli);
- traficul rutier (generator de oxizi de azot şi carbon, de plumb şi de pulberi);

Tab. 5.1. Principalele emisii de substanţe poluante în atmosferă în perioada 1990 –


2000 în judeţul Bacău
Amoniac* Oxizi de azot Bioxid de sulf
Poluantul (t / an) (mii tone / an) (mii tone / an)
1990 300 22 50
1991 500 - -
1992 350 - -
1993 550 22 38
1994 500 21 39
1995 500 21 37
1996 500 21 28
1997 850 27 25
1998 80 11 25
1999 100 6 12
2000 200 6,5 14
* cantitatea de NH3 evacuată în atmosferă de SC Sofert Bacău

Din analiza principalilor indicatori de poluare ai atmosferei prezentaţi în tabelul 5.1.


rezultă că la cantitatea de amoniac evacuată de Sofert Bacău în ultimii ani s-a înregistrat o
scădere semnificativă datorită modernizării tehnologiilor utilizate în procesul de producţie,
funcţionarea combinatului fiind la capacitatea maximă a instalaţiilor.
Scăderea cantităţii totale de oxizi de azot şi de bioxid de sulf emişi în atmosferă este
explicabilă prin funcţionarea la capacitate redusă a instalaţiilor generatoare a acestor noxe şi
mai puţin retehnologizării.

Rezultatele inventarului de emisii din atmosferă elaborat la nivelul judeţului Bacău în


2003 arată că, în general, cantităţile de poluanţi emise în 2003 sunt mai scăzute decât în anii
anteriori iar acest fapt se datorează următorilor factori:
- scăderea activităţii industriale la o serie de agenţi economici care emit poluanţi în
atmosferă;
- realizarea unor investiţii pe linie de protecţie a mediului;
- factorilor de emisie utilizaţi pentru inventarierea emisiilor în atmosferă la nivelul
anului 2003 şi care au în general valori mai mici decât cei utilizaţi în anii anteriori.

31
Fig. 5.1. Coeficientul general de poluare a aerului în judeţul Bacău

Degradarea mediului poate fi şi rezultatul unor poluări accidentale, provocate de


diferiţi agenţi economici. Prezentăm mai jos situaţia poluărilor accidentale din judeţul Bacău
în anul 2000.

Tab. 5.2. Agenţi economici implicaţi în poluări accidentale în anul 2000

Nr. Factorul de
Agentul economic Natura poluanţilor
crt. mediu afectat
1 Platforma petrochimică Oneşti-
apa Fenoli
Borzeşti- SC. Carom Oneşti
2 SC Agricola Internaţional- Ferma
apa Ape uzate neepurate
N. Bălcescu
3 CET 1 - Borzeşti Suspensii, produse
apa
petroliere
4 SC Chimcomplex Borzeşti Substanţe organice,
apa
suspensii, negru de fum
5 Staţia CFR Marfă sol Păcură
6 SC Sofert Bacău apa, aer Uree, amoniu, amoniac
7 SC Agrex Impex Bucureşti sol Produse petroliere
8 SC Comore Oneşti aer Fum

În municipiul Bacău supravegherea calităţii aerului este realizată prin 5 puncte fixe de
monitorizare continuă prin staţii automate iar pentru probe momentane sunt alese diferite
puncte din oraş. Indicatorii urmăriţi sunt amoniacul, bioxidul de sulf şi de azot şi parametri
meteorologici. Indicatorul relevant al zonei este amoniacul.
În municipiul Oneşti reţeaua de supraveghere a calităţii aerului este formată din 4
puncte fixe de monitorizare continuă şi o staţie ce funcţionează în regim automat. Pentru
probe momentane sunt alese şi alte puncte semnificative din oraş. Indicatorii urmăriţi sunt
amoniacul, bioxidul de sulf, clorul, acidul clorhidric, hidrogenul sulfurat şi fenolii.
Indicatorii relevanţi pentru zonă sunt clorul, acidul clorhidric, hidrogenul sulfurat şi fenolii.

1. Calitatea precipitaţiilor atmosferice

32
Calitatea precipitaţiilor atmosferice din judeţul Bacău este supravegheată în două
puncte, în municipiile Bacău şi Oneşti. Indicatorii monitorizaţi sunt pH-ul, conductivitatea,
alcalinitatea, clorurile şi volumul de precipitaţii.
În ultimii 10 ani, valoarea minimă a pH-ului precipitaţiilor a fost de 6,4 unităţi, fără a fi
încadrate în domeniul ploilor acide (valoarea limită admisă este de 5,6 unităţi). Conţinutul
ionic şi în săruri este în general scăzut iar volumul total al precipitaţiilor în anul 2000 a fost
mai redus comparativ cu anii anteriori.
În municipiul Bacău, în perioada 1995-2003, valoarea minimă înregistrată a pH-ului
precipitaţiilor a fost de 6,0 (mediu acid), fără însă a fi situată în domeniul ploilor acide.

Fig.5.2. pH-ul precipitaţiilor în municipiul Bacău în perioada


1995-2003

Fig.5.3. pH-ul precipitaţiilor în municipiul Oneşti

Caracteristicile fizico-chimice ale apelor de precipitaţii din judeţ se datorează în


principal surselor de poluare industrială de pe platforma Bacău şi Oneşti – Borzeşti dar şi
transportului de noxe şi praf din judeţele vecine.

5.1.2. Gazele cu efect de seră

33
Principalele activităţi generatoare de gaze cu efect de seră în judeţul Bacău sunt:
- producerea energiei electrice şi termice;
- extracţia şi arderea combustibililor fosili;
- industria chimică şi petrochimică;
- transporturile rutiere;
- tratarea şi depozitarea deşeurilor;
Gazele cu efect de seră monitorizate de Agenţia de Protecţie a Mediului Bacău au fost
bioxidul de carbon, metanul şi oxizii de azot. Pe baza calculelor efectuate s-a ajuns la
concluzia că în anul 2000 au fost emise în atmosferă următoarele cantităţi de gaze:
- CO2 – 1.775.582 tone / an;
- NOx – 2.695 tone / an;
- CH4 – 52 tone / an;
Reducerea cantităţii de gaze de seră emise în atmosferă în anul 2000, comparativ cu
anii anteriori, se datorează retehnologizării instalaţiilor industriale generatoare de astfel de
noxe dar şi scăderii capacităţii de producţie sau nefuncţionării acestora. Cantităţile mari de
CO2 emise provin cu precădere de la centralele termice care utilizează combustibili fosili de
calitate inferioară care au o ardere incompletă.
Analizând în ansamblu indicatorii de poluare ai atmosferei se poate afirma că în judeţul
Bacău calitatea aerului este într-un pruces de îmbunătăţire. Depăşiri ale CMA la indicatorii
de calitate a aerului s-au datorat unor incidente din industrie, pe fondul unor condiţii
atmosferice nefavorabile dispersiei, ceea ce a permis acumularea poluanţilor în atmosferă.
În anul 2003, dintre gazele cu efect de seră, ARPM Bacău a inventariat la nivelul
judeţului Bacău, emisiile de CO2, NOx, CH4.
Din analiza datelor prezentate în figura 5.4. rezultă că în ultimii 10 ani, cantitatea totală
de CO2 emis în atmosferă a fost de peste 1.500 7/an, majoritatea provenind din industrie şi
mai puţin din trafic.

Fig.5.4. Cantităţile de CO2 emise din trafic şi industrie

Cantitatea de CO2 emisă din trafic a fost obţinută din calcul, în funcţie de consumul de
combustibil vândut prin staţiile PECO la nivel de judeţ.
In ce priveşte cantităţile de CO2 emise în atmosferă provenite din industrie, o
contribuţie importantă la cantităţile totale emise o au centralele termoelectrice care utilizează
combustibil solid (cărbune de calitate inferioară, cu ardere incompletă – CET Bacău) şi
activitatea de procesare a produselor petroliere în rafinării.

34
Cantităţile anuale de NOx emise în atmosferă, provenite de la societăţile economice şi
din trafic, sunt în scădere semnificativă în ultimii 5 ani, faţă de perioada 1995-1997 (fig. 5.5.)

Fig.5.5. Emisii oxizi de azot în aer

De asemenea, emisiile de CH4 la numai circa 600 t/an în 2003, faţă de aproape 3.000 t
în anul 2001 (figura 5.6.).

Fig. 5.6. Emisii CH4 în aer

Diferenţele între cantităţile de CH4 inventariate anual se explică prin scăderea


efectivului de animale în unităţile de profil din judeţ (o contribuţie majoră la emisiile de CH4
provin din fermentaţia dejecţiilor din zootehnie, în special de la păsări ). Acest tip de emisii
nu au fost luate in calcul la inventarierea din 2000.

5.1.3. Substanţe acidifiante


Principalele substanţe acidifiante urmărite au fost amoniacul, dioxidul de sulf, dioxidul
de azot.

35
Fig.5.7. Emisii de NH3 provenite de la SC Sofert SA

În perioada 1998-2002 se observă o scădere semnificativă a cantităţii de amoniac emisă


în atmosferă de Sofert Bacău. Creşterea cantităţii de NH3 în atmosferă în 2003 se explică prin
faptul că societatea a funcţionat la capacitate maxima în anul 2003, în timp ce în anul 2002
nu a funcţionat începînd cu trimestrul II .

Fig.5.8. Emisii de dioxid de sulf

În ultimii 10 ani, emisiile de dioxid de sulf au scăzut de la circa 35 t/an în 1995 la


aproximativ 10-12 t/an în 2003 (figura 5.8).

5.1.4. Metale grele

Cantitatea de metale grele eliminate în atmosferă sub formă de pulberi a înregistrat o


creştere treptată începând din anul 2000 până în 2002 după care a scăzut puternic în 2003.

36
Fig.5.9. Emisii de metale grele în atmosferă

In anul 2003 laboratorul APM Bacău nu a măsurat concentraţiile de metale grele în aer
(în pulberi),deoarece în prezent nu dispune de aparatura de laborator necesară.

5.1.5. Poluări cu pulberi în suspensie

În judeţul Bacău, cele mai mari cantităţi de pulberi emise în atmosferă provin de la
centralele termoelectrice. Creşterea cantităţii de pulberi începînd cu 2000 se explică prin
funcţionarea acestora pe combustibil solid (cărbune).

Fig.5.10. Emisii de particule în aer provenite de la centralele


termoelectric

5.1.6. Poluări cu pulberi sedimentabile

În municipiu Bacău, media concentraţiei de pulberi sedimentabile în anul 2003 este


4,9202 g/mp/luna, uşor în scădere faţă de anul 2002 (5,6094g/mp/lună). Valoarea maximă
obţinută este 14,3956 g/mp/lună, în punctul de prelevare APM Bacău, în luna iunie. Toate
valorile sunt mai mici decît valoarea CMA = 17 mg/m2/luna, două dintre ele au depăşit
valoarea pragului de alertă (11,9 g/mp/lună).

37
Fig.5.11. Pulberi sedimentabile – medii anuale mun.Bacău

Municipiul Oneşti, valorile medii anuale ale concentraţiilor de pulberi sedimentabile în


2003 au înregistrat o scădere accentuată comparativ cu anii anteriori. Valorile înregistrate s-
au situat mult sub valoarea CMA = 17 g/mp/luna si sub pragul de alerta.

Fig.5.12. Pulberi sedimentabile – medii anuale mun. Oneşti

În figura 5.13. se prezinta comparativ situaţia valorilor concentraţiilor medii anuale ale
pulberilor sedimentabile din municipiul Moineşti şi oraşele Buhuşi, Comăneşti, Tg.Ocna.

Fig.5.13. Pulberi sedimentabile alte oraşe

38
Au fost analizate un număr de 47 de probe lunare, 2 dintre acestea au depăşit valoarea
pragului de alertă (11,9 g/mp/lună): Buhuşi (13,5633 g/mp/lună) şi Moineşti (12,7736
g/mp/lună). Toate valorile medii lunare sunt situate sub valoarea CMA = 17 g/mp luna.

5.1.7. Zone potenţial critice sub aspectul poluării atmosferice

Zona potenţial critică din municipiul Bacău o reprezintă zona adiacentă platformei
industriale Bacău Sud, aceasta datorându-se prezenţei pe platformă a SC SOFERT SA
Bacău, SC LETEA SA Bacău, CET Bacău – societăţi cu emisii importante de noxe în
atmosferă.
Direcţia de vânt predominantă (din S către N, NV), precum şi condiţiile meteorologice
favorabile acumulării de poluanţi în atmosferă, favorizează creşterea de concentraţii în zona
locuibilă producând disconfort populaţiei.
Zona critică din municipiul Oneşti, o reprezintă zona platformei petrochimice Oneşti-
Borzeşti, zonă cu un număr redus de locuinţe.Datorită frecvenţei vânturilor predominante din
direcţia NV, concentraţiile la indicatori chimici caracteristici (fenoli, clor, acid clorhidric) s-
au situat totuşi sub valorile limită admisibile, cu maxime în imediata apropiere a surselor pe
direcţia văii Trotuşului.

5.2. Monitorizarea apelor de suprafaţă şi subterane

În judeţul Bacău, calitatea apelor de suprafaţă şi a celor subterane este controlată şi


monitorizată de Compania Naţională Apele Române – Direcţia Apelor Siret. IPM Bacău
prelucrează informaţiile legate de calitatea acestor ape, date obţinute în urma monitorizării, şi
execută expertize atunci când acestea sunt necesare.
Resurse de apă de suprafaţă teoretice şi tehnic utilizabile în judeţul Bacău sunt
următoarele:
- resursa teoretică – 3.780 mil. mc/an – (120 mc/s)
- resursa utilizabilă – 1260 mil. mc/an – (40 mc/s)

Tabelul 5.3. Debite măsurate pe râuri în judeţul Bacău în anul 2003 (m3/s)

Debit maxim în Debit mediu


Nr. Staţie
Râul anul 2003 multianual
crt. hidrometrică
(m3/s) (m3/s)
1 Siret Dragesti 399.0 77.0
2 Bistrita Confl. cu Siretul 60.0 63.0
3 Trotus Vranceni 184.0 34.7
4 Siret Adjudu-Vechi 624.0 148.0

Calitatea apelor de suprafaţă pe cele trei râuri principale : Bistriţa, Siret, Trotuş, a fost
raportată la un index, obţinut prin agregarea componentului caracteristic în diferite secţiuni
ale râurilor şi raportat la limita admisă, calculată în acelaşi mod index=(concentraţie / CMA)
x 100. Valoarea coeficientului general de poluare a apelor din judeţul Bacău în 2003 s-a
situat sub valoarea limita 1 si a înregistrat o uşoară scădere comparativ cu anii anteriori.

39
Fig.5.14. Coeficientul general de poluare a apelor din judeţul Bacău

5.2.1. Calitatea râurilor

Lungimea totală a râurilor monitorizate în judeţul Bacău este de 605 Km. Principala
modalitate de apreciere globală a calităţii râurilor este încadrarea diferitelor sectoare ale
acestora în categoriile de calitate I ,II, III şi degradat. Pentru anul 2000, se constată o creştere
a lungimii de râu din categoria III, în detrimentul celei degradate. Lungimea totală de râu
degradat a scăzut la numai 2 Km, pe râul Bistriţa, pe tronsonul de evacuare de pe platforma
industrială Bacău.

Tab. 5.4. Calitatea rîurilor din judeţul Bacău

Nr. Grupa de calitate


Râul
crt. RO GM Toxic Generală Grad saprob
1 Siret Galbeni I I II II beta-mezosaprob
2 Bistriţa Aval lac agrement I I II II beta-mezosaprob
3 Bistriţa Aval Bacău D I D D beta-alfa mezosaprob
3 Trotuş Ghimeş Făget I I I I beta-mezosaprob
4 Trotuş Vrânceni II I II II beta-mezosaprob

Pentru anul 2003, coeficientul general de poluare a râurilor Siret, Bistriţa şi Trotuş s-a
situat sub limita 1, înregistrând scăderi faţă de anii anteriori (figura 5.15).

Fig.5.15. Calitate rîurilor din judeţul Bacău

40
Râul Bistriţa este cel mai afectat de activităţile antropice. Monitorizarea indicatorilor
de poluare au arătat următoarele:
- cantitatea de substanţe organice este mult peste CMA datorită evacuărilor de ape
uzate de la RAGC şi Letea Bacău;
- concentraţiile de fosfor depăşesc de zeci de ori limita admisă( CMA= 0,1 mg /l );
- concentraţiile de amoniu depăşesc constant limita admisă pentru acest indicator;
- concentraţia pesticidelor organoclorurate din sedimente este în continuă creştere;
- Râul Trotuş se află pe locul II ca grad de afectare, concretizat în următoarele:
- concentraţii crescute de produse petroliere, peste limita admisă ( CMA= 0,1 mg
/l );
- concentraţii în creştere de pesticide organoclorurate în sedimente;
Calitatea biologică a râurilor este apreciată prin calcularea gradului de curăţenie şi
încadrarea într-un anumit grad de saprobitate a apelor, astfel:
- râul Siret avea în anul 2000 un grad de curăţenie de 83%, fiind încadrat în
categoria apelor β-mezosaprobe;
- râul Bistriţa – calitatea biologică diferă în funcţie de zonă, astfel:
- zona Gîrleni ( amonte Bacău) – apa avea un grad de curăţenie de 87%,
încadrată în categoria apelor β – mezosaprobe;
- zona Şerbăneşti – apa râului este slab poluată, gradul de curăţenie este de
85%, categoria apelor β- mezosaprobe;
- zona aval de platforma industrială Bacău – apa este puternic impurificată
cu substanţe organice, gradul de curăţenie este de 39% fiind încadrată în categoria
apelor α –β – mezosaprobe;
- Calitatea biologică a râului Trotuş este diferită în funcţie de zona
cercetată, astfel:
- zona Tg. Ocna – apele sunt slab poluate cu substanţe organice, categoria
apelor β- mezosaprobe;
- zona Podu Alb – grad de curăţenie ridicat, biomasă fitoplanctonică relativ
redusă, ape β – mezosaprobe;
- zona Cornăţel – grad de curăţenie scăzut, încadrat la limita inferioară a
apelor β – mezosaprobe;
Calitatea bacteriologică a fost urmărită prin determinarea numărului total de germeni
din apă şi sediment. La toate cele 3 râuri principale din judeţ se constată o concentrare
masivă a germenilor în sedimente.

5.2.2. Calitatea lacurilor

Direcţia Apelor Bacău monitorizeaza lacurile Poiana Uzului şi Galbeni. Din activitatea
de monitorizare în anul 2003, rezultă că starea acestor lacuri se prezintă astfel:
Lacul Poiana Uzului. În secţiunea Priza Carăboaia, biomasa medie a fost de 2,03
mg/l, încadrând apa în categoria lacuri oligotrofe, cu un maximum în trim. III (4,23 mg/l) şi
un minimum în trim. IV (0,89 mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 1,5 (trim. I)
şi 1,71 (trim. IV) şi o medie anuală de 1,61, încadrând apa lacului în clasa I-a de calitate.Din
punct de vedere bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate
cu STAS 4706/88.
În secţiunea Baraj 50 m, biomasa medie a fost de 3,24 mg/l, încadrând apa în categoria

41
lacuri oligotrofe, cu un maximum în trim. II (5,17mg/l) şi un minimum în trim. III (1,59
mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse intre 1,38 (trim. III) si 1,62 (trim. II) şi o medie
anuală de 1,5, încadrând apa lacului în clasa I-a de calitate. Din punct de vedere bacteriologic
apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS 4706/88.
În secţiunea Baraj 0 m, biomasa medie a fost de 3,66 mg/l, încadrând apa în categoria
lacuri oligotrofe, cu un maximum în trim. III (6,62 mg/l) şi un minimum în trim. IV (1,75
mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse intre 1,7 (trim. II) şi 1,93 (trim. III) şi o medie
anuală de 1,83, încadrând apa lacului în clasa a II-a de calitate.Din punct de vedere
bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.
În secţiunea Mal drept 0 m, biomasa medie a fost de 4,41 mg/l, încadrând apa în
categoria lacuri oligotrofe, cu un maximum în trim. III (10,86 mg/l) şi un minimum în trim.
IV (1,78 mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 1,7 (trim. I) si 1,83 (trim. IV) şi o
medie anuală de 1,77, încadrând apa lacului in clasa I-a de calitate. Din punct de vedere
bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.
În secţiunea Coada lac 0 m, biomasa medie a fost de 8,72 mg/l, încadrând apa în
categoria lacuri oligotrofe, cu un maximum în trim. III (18,09 mg/l) şi un minimum în trim.
IV ( 2,26 mg/l ). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 1,67 (trim. III) şi 1,89 (trim. II şi
IV) şi o medie anuală de 1,83, încadrând apa lacului în clasa I-a de calitate. Din punct de
vedere bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.
Lacul Uz, din punct de vedere chimic şi biologic se încadrează în categoria I de
folosinţă, fiind utilizat atât pentru producerea de energie electrică cât şi ca sursă de apă
potabilă. Totuşi, se constată o uşoară impurificare cu substanţe organice şi un deficit moderat
de oxigen dizolvat.
Lacul Galbeni. În secţiunea Baraj 0 m, biomasa medie a fost de 26,87 mg/l, încadrând
apa lacului în categoria celor eutrofe şi a înregistrat o valoare minimă în trim. I (8,89 mg/l) şi
o valoare maximă în trim. III (48,43 mg/l). Valoarea indexului saprob a variat între 2,2 (trim.
I şi II) şi 2,12 (trim. III), cu o medie anuală de 2,17 - clasa a II-a de calitate.Din punct de
vedere bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.
În secţiunea Mal drept 0 m, biomasa medie a fost de 27,47 mg/l, încadrand apa în
categoria lacuri eutrofe, cu un maximum în trim. II (43,51 mg/l) şi un minimum în trim. I
(4,89 mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 2 (trim. I) şi 2,3 (trim. II) şi o medie
anuală de 2,1, încadrând apa lacului în clasa a II-a de calitate. Din punct de vedere
bacteriologic apa depăşeşte categoria I-a de calitate, înregistrându-se peste 100000 CT/dmc.
În secţiunea Mal stang 0 m, biomasa medie a fost de 14,09 mg/l, încadrând apa în
categoria lacuri mezotrofe, cu un maximum în trim. II (21,28 mg/l) şi un minimum în trim. I
(2,93 mg/l). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 1,8 (trim. I) şi 2,3 (trim. II), cu o
medie anuală de 2,03, încadrand apa lacului în clasa a-IIa de calitate. Din punct de vedere
bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.
În secţiunea Coada lac 0 m, biomasa medie a fost de 22,14 mg/l, încadrând apa în
categoria lacuri eutrofe, cu un maximum în trim. III (33,95 mg/l) şi un minimum în trim. I
6,65 mg/ ). Indexul saprob a avut valori cuprinse între 2 trim. I) şi 2,09 (trim. II) şi o medie
anuală de 2,04, încadrând apa lacului în clasa a II-a de calitate. Din punct de vedere
bacteriologic apa se încadrează în categoria I-a de calitate, în conformitate cu STAS
4706/88.

42
Lacul Galbeni este poluat cu substanţe organice care au trecut de prima fază de
descompunere, are un grad de curăţenie mic şi se încadrează în categoria apelor α – β –
mezosaprobe. Consumul de oxigen dizolvat în apă este mare iar condiţiile de viaţă pentru
hidrobionţi sunt semianaerobe.
Lacul de Agrement – se încadrează în zona apelor β- mezosaprobe, cu un grad de
curăţenie de 67%. Biomasa fitoplanctonică este relativ mare, în bentos sunt prezente larve de
insecte. Din punct de vedere bacteriologic se înregistrează depăşiri la toţi indicatorii analizaţi
( NTG, CT, CF, SF).

5.2.3. Zone potenţial critice sub aspectul poluării apelor de suprafaţă

Pe raza judeţului Bacău există două zone critice în ceea ce priveşte pericolul de poluare
accidentală a apelor de suprafaţă şi anume:
a. Platforma industrială Bacău Sud – pentru râul Siret:
- RAGC Bacău – deversează ape uzate cu specific menajer
- SC LETEA SA – agent economic cu profil de fabricare a celulozei şi hârtiei
- SC SOFERT SA – agent economic profilat pe fabricarea îngrăşămintelor chimice
- SCA AGRICOLA INTERNAŢIONAL – ferme de porci
b. Platforma industrială Borzeşti – Oneşti - pentru râul Trotuş:
- SC CAROM SA Oneşti – profil de activitate fabricarea cauciucului şi derivaţi ale
produselor petroliere
- SC RAFO SA Oneşti – profil de rafinare petrol
- SC CHIMCOMPLEX SA – profil fabricare pesticide
- SC ONEDIL SA – deversează ape uzate cu specific menajer
O altă sursă ce ar putea fi considerată zonă critică, dar care se întinde pe o arie mai
mare de răspândire o constituie activitatea de extracţie şi transport produse petroliere,
activitate desfăşurată de către SNP PETROL – filiala Moineşti.

5.2.4. Calitatea apelor subterane

În judeţul Bacău, resursa de apă din subteran, teoretică şi utilizabilă este următoarea:
- resursa teoretică – 245,46 mil. mc/an
- resursa utilizabilă – 140,0 mil. mc/an
În judeţ există 28 de izvoare naturale de ape minerale.
Pe teritoriul judeţului Bacău apele subterane se încadrează în cea mai mare parte în
limitele de calitate normale, exceptând unele zone cu depăşiri după cum urmează:
- pe valea Bistriţei între localităţile Buhuşi şi Lilieci, în care sunt depăşite limitele de
calitate la indicatorii: amoniu, azotiţi, mangan şi oxid de fosfor;
- pe râul Siret în zonele Furnicari şi Galbeni unde sunt depăşiri la indicatorii amoniu,
azotiţi, fier total, calciu, cloruri, reziduu fix mangan şi oxid de fosfor;
- pe valea Trotuşului în zonele Comăneşti, Negoieşti şi Cornăţel la indicatorii amoniu,
azotiţi, calciu, fier total, CCOMn şi oxid de fosfor.
La nivelul judeţului Bacău, reţeaua de monitorizare a calităţii apelor freatice este
exploatată de Regia Apele Române – Direcţia Apelor Siret şi este constituită din 17 foraje de
observaţie, distribuite pe bazine hidrografice ( tab. 5.5. ).

Tab. 5.5. Reţeaua de monitorizare a calităţii apelor subterane din judeţul Bacău

Nr.
Bazinul hidrografic Staţia Râul
foraje

43
Bistriţa Săuceşti Bistriţa 2
Bistriţa Buhuşi Bistriţa 3
Bistriţa Lilieci Bistriţa 3
Siret Săuceşti Siret 2
Siret Galbeni Siret 3
Trotuş Comăneşti Trotuş 2
Trotuş Cornăţel Trotuş 2

În bazinul hidrografic Siret, din analiza apelor freatice în cursul anului 2000, s-au
constatat următoarele:
- în sectorul Săuceşti – depăşiri ale valorilor admise la azotaţi, cuprinse între 16- 28 mg/l
(CMA=10 mg/l), cauza principală fiind zootehnia din zonă;
- în secţiunea Galbeni – depăşiri semnificative la azotaţi, amoniu, substanţe organice şi
sulfaţi, cauza fiind influenţa S.C. Sofert Bacău şi a fermei de creştere a porcilor N.
Bălcescu.
În bazinul hidrografic Bistriţa, constatările sunt următoarele:
- în secţiunea Buhuşi – depăşiri semnificative la azotaţi şi azotiţi datorită depozitului de
gunoi din oraşul Buhuşi şi influenţei activităţii industriale din judeţul Neamţ;
- în secţiunea Lilieci – depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la azotaţi şi azotiţi;
- În bazinul hidrografic Trotuş, situaţia calităţii apelor freatice în anul 2000 era
următoarea:
- secţiunea Comăneşti – depăşiri la azotiţi şi substanţe organice, datorită rampei de gunoi
menajer a municipiului Comăneşti;
- secţiunea Cornăţel – depăşiri ale concentraţiilor admise la azotaţi, fier şi magneziu,
cauza fiind platforma industrială Borzeşti.
Poluarea de impact din anumite zona ale judeţului, datorată unor agenţi economici,
produce o degradare puternică a apelor freatice. Cele mai active surse de poluare a apelor
subterane sunt: RAFO Oneşti, CAROM Oneşti, Chimcomplex Borzeşti, Rafinăria
Dărmăneşti, Sofert Bacău, SNP Petrom- Sucursala Moineşti.
Toate ceste unităţi au laboratoare proprii de protecţie a mediului în care se efectuează şi
analize de apă freatică colectată din puţurile de observaţie existente în zona lor de activitate.
Ca o constatare generală, este evidentă o poluare punctiformă a apelor subterane cu produse
petroliere, fenoli, substanţe organice, cloruri, amoniac şi fosfor, în diferite grade de
intensitate, în funcţie de profilul de activitate a agenţilor economici.
Studii asupra calităţii apelor freatice a efectuat şi Direcţia de Sănătate Publică Bacău,
care a efectuat analize chimice şi bacteriologice din aproape 900 de fântâni, din circa 60 de
izvoare de captare a apei potabile, din sisteme centrale de alimentare cu apă şi din reţelele de
distribuţie a apei potabile.
Din probele analizate din fântâni circa 40% au fost necorespunzătoare, înregistrându-se
depăşiri la amoniac, nitriţi şi nitraţi. Din probele colectate din sistemele centrale de
alimentare cu apă circa 20% au fost necorespunzătoare, cu depăşiri la indicatorii fizici şi
bacteriologici. De altfel, din cele 8 sisteme centrale de alimentare cu apă două nu sunt
autorizate sanitar ( Bacău şi Buhuşi).
Calitatea deficitară a apei freatice şi implicit a apei potabile se reflectă în gradul de
sănătate a populaţiei. În anul 2000 au fost înregistrate 38 de cazuri de methemoglobinemii la
copii datorită intoxicării cu nitriţi din apa potabilă.

5.2.5. Zone potenţial critice sub aspectul poluării apelor subterane

44
Principalele surse care conduc la apariţia unor zone critice sub aspectul poluării apelor
subterane sunt:
- SC RAFO SA Oneşti – pe raza zonei de activitate a societăţii cât şi în zona de
influenţă extrauzinală, pânza freatică este afectată cu produs petrolier sub formă
dizolvată şi sub formă peliculară, gradul de poluare determinând migrarea produsului
petrolier spre râul Trotuş.
- SC CHIMCOMPLEX SA Borzeşti – apar afectări ale pânzei freatice atât în
incinta societăţii cât şi în afară pe direcţia de migrare spre râul Trotuş la indicatorii
pesticide amoniu şi substanţe organice.
- SC CAROM SA Oneşti – afectări ale pânzei freatice apar atât în incinta societăţii
cât şi extrauzinal pe traseul conductelor de transport spre staţia de epurare Jevreni la
indicatorii fenoli şi substanţe organice.
- SC RAFINARIA SA Dărmăneşti – afectarea cu produs petrolier a pânzei freatice
din perimetrul incintei ar putea conduce la afectarea alimentărilor individuale cu apă
potabilă, a populaţiei din zona locuibilă aflată în vecinătatea societăţii.
- SC SOFERT SA Bacău – afectarea cu sulfaţi, amoniac şi fosfor a pânzei freatice
din perimetrul incintei ar putea conduce la afectarea calităţii pânzei freatice care are
direcţia de curgere spre râul Bistriţa.
- SNP PETROM SA – filiala Moineşti şi SC CONPET SA-filiala Moineşti – riscul
de afectare a calităţii pânzei freatice îl constituie batalul epuizat „Găzărie” (datorită lipsei
de impermeabilizare) şi conductele de transport ţiţei, gazolină, apă, zăcământ prin poluări
accidentale.
- Marile depozite de dejecţii animaliere de la Complexele de creştere a animalelor,
datorită lipsei de amenajare (impermeabilizări), pot conduce la afectarea resurselor de
alimentare individuale cu apă din mediul rural (Nicolae Bălcescu, Săuceşti).
Toate aceste aspecte menţionate sunt inventariate, monitorizate şi s-au impus măsuri în
vederea stopării şi diminuării gradului de poluare existent al pânzei freatice. Pentru stoparea
poluării măsurile impuse au constat în modernizarea instalaţiilor şi amenajări de protecţie a
mediului.
În cazul societăţilor SC RAFO SA Oneşti şi SNP PETROM-filiala Moineşti, măsurile
de diminuare luate, au constat în execuţia „sistemului de drenare şi colectare a produsului
petrolier din pânza freatică”, respectiv redarea în circuitul natural al batalului epuizat
„Găzărie”.

5.2.6. Starea apelor uzate

La nivelul jud. Bacău sunt 14 surse cu impact semnificativ asupra calităţii apelor de
suprafata, care au staţii proprii de epurare şi deversează direct în emisar.
La toţi aceşti agenţi economici Direcţia Apelor Romane Siret - Filiala Bacău a
monitorizat modul în care apele uzate evacuate se încadrează în limitele NTPA 001/97, iar
A.P.M. Bacău a efectuat expertize în acest sens.
S.C. SOFERT S.A. Bacãu în cursul anului 2003, unitatea a evacuat în r. Bistriţa (albia
veche), amonte confluenţã cu r. Siret (în coada lacului de acumulare Galbeni) un volum de
ape uzate de 3,575 mil. mc. Staţia de epurare (M+C), a funcţionat corespunzãtor.

45
Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de
catre S.C. SOFERT S.A. Onesti in anii 1998-2003

300

Cantitati de impurificatori
250 1998

evacuate (t/an)
200 1999
150 2000
2001
100
2002
50
2003
0
suspensii fosfor total amoniu CCOCr

Fig.5.16. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate de la


SC Sofert SA Bacău

Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de catre


R.A.G.C. Bacau in anii 1998-2003
Cantitati de impurificatori

3000
2500 1998
evacuate (t/an)

2000 1999
1500 2000
2001
1000
2002
500
2003
0
suspensii substante organice

Fig.5.17. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate de la


R.A.G.C. Bacău

Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de


catre S.C. AGRICOLA INTERNATIONAL S.A. Bacau
in anii 1998-2003

2000
evacuate (t/an)

1998
impurificatori

1500
Cantitati de

1999
1000 2000
500 2001
2002
0
suspensii (substante organice) 2003
CBO5

Fig.5.18. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate de la


SC Agricola Internaţional Bacău

Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de catre


S.C. LETEA S.A. Bacau in anii 1998-2003
Cantitati de impurificatori

6000
5000
evacuate (t/an)

1998
4000 1999
3000 2000
2001
2000
2002
1000
2003
0
suspensii substante organice CCOCr

46
Fig.5.19. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate
de la S.C. Letea S.A. Bacău

Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de catre


S.C. CAROM S.A. Onesti in anii 1998-2003

impurificatori evacuate
1600
1400
1200 1998
Cantitati de
1000 1999
(t/an)
800 2000
600
2001
400
200 2002
0 2003
suspensii substante CCOCr fenoli
organice

Fig.5.20. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate


de la S.C.Carom S.A. Oneşti

Evolutia cantitatilor la principalii impurificatori evacuati de


catre S.C. Chimcomplex S.A. Borzesti in anii 1998-2003
Cantitati de impurificatori

10000

8000 1998
evacuate (t/an)

1999
6000
2000
4000 2001
2002
2000
2003
0
suspensii cloruri

Fig.5.21. Evoluţia principalilor impurificatori ai apelor uzate evacuate


de la S.C. Chimcomplex S.A. Borzeştii

5.3. Monitorizarea calităţii solului


Suprafaţa agricolă a judeţului Bacău cumulează un total de 323.428 ha ceea ce
înseamnă un procent de 49% din suprafaţa întregului judeţ. Productivitatea slabă a unor
suprafeţe datorită multiplelor degradări şi lipsei resurselor financiare, fac ca suprafeţe
importante să producă sub capacitatea lor naturală sau să nu fie lucrate deloc.

Tab. 5.6. Evoluţia suprafeţelor arabile nelucrate în perioada 2001 – 2003

Anul Suprafeţe arabile nelucrate (ha)


2001 2396
2002 1302
2003 1056

Alături de aceste terenuri nelucrate există şi suprafeţe scoase din circuitul agricol

47
(temporar sau definitiv), pentru realizarea unor obiective de investiţii, a căror total pe judeţul
Bacău a fost de 27,93 ha (15,78 definitiv şi 12,15 temporar) doar în 2003. Putem deci
concluziona, că suprafaţa agricolă de care vorbeam mai sus, este doar una teoretică şi că de
fapt fondul agricol real utilizabil este cu mult mai mic.

În judeţul Bacău, repartiţia solului pe categorii de folosinţă este următoarea:


- arabil 184.807 ha
- păşuni 88.377 ha
- fâneţe 39.752 ha
- vii 7.386 ha
- livezi 3.106 ha
Total teren agricol 323.428 ha

Repartiţia terenurilor agricole pe clase de calitate este următoarea:


- Clasa de calitate a I-a - foarte bună 3.412 ha
- Clasa de calitate a II-a - bună 40.752 ha
- Clasa de calitate a III-a - mijlocie 97.524 ha
- Clasa de calitate a IV-a - slab 136.293 ha
- Clasa de calitate a V-a - foarte slabă 45.447 ha
Fondul funciar agricol al judeţului Bacău este afectat de următoarele procese majore de
degradare:
- eroziune de suprafaţă şi de adâncime;
- alunecări de teren;
- exces de umiditate de suprafaţă;
- exces permanent de umiditate alimentat de inundaţii;
- sărăturare şi acidifiere;
- acoperire cu pietrişuri şi bolovănişuri;
- poluare urbană, agricolă şi industrială;
Dintre toate aceste cauze de degradare a solului cele mai active sunt eroziunea de
suprafaţă şi de adâncime, procese prin care se pierd circa 20 t de sol / ha / an (limita
admisibilă pentru ţara noastră este de 4-6 t /ha /an). Combinarea proceselor de eroziune cu
alunecările de teren amplifică fenomenul de degradare a solurilor agricole.

Tab. 5.7. Principalii factori care afectează calităţile solurilor din judeţul Bacău

Nr. Factorul de degradare Suprafaţa (ha)


1. Eroziune hidrică şi eoliană 200.353
2 Alunecări de teren 33.418
3 Acidifiere 40.988
4 Compactare secundară 93.116
5 Deficit de elemente nutritive:
6 Aprovizionare slabă şi foarte slabă cu azot 233.853
7 Aprovizionare slabă şi foarte slabă cu fosfor 152.351
8 Aprovizionare slabă cu potasiu 11.077
9 Volum edafic redus 27.448
10 Inundabilitate 13.201

48
În judeţul Bacău, aproape 60 ha de teren sunt poluate cu produse petroliere provenite
din scurgeri din batalele de depozitare a reziduurilor petroliere, din apa de zăcământ de la
sondele de extracţie sau din spargerea conductelor de transport. Peste 200 ha de teren sunt
ocupate de depozite de deşeuri menajere şi industriale.

În judeţul Bacău au fost întreprinse o serie de acţiuni pentru reconstrucţia ecologică a


terenurilor degradate şi ameliorarea stării de calitate a solurilor:
- lucrări de ameliorare a terenurilor degradate (scărificări, nivelări, distrugerea vegetaţiei
lemnoase, fertilizări) - 49,6 ha;
- lucrări de redare în circuit productiv a terenurilor poluate cu petrol şi ape sărate în zona
petrolieră a jud.Bacău - 17 amplasamente cu o suprafaţă de cca. 5 ha;
- lucrări de proiectare pentru ameliorarea fertilitaţii solurilor şi redare în circuitul
productiv, pe care urmează să se execute lucrările de reconstrucţie ecologică, pentru o
suprafaţă de 312 ha.

5.3.1. Zone potenţial critice sub aspectul deteriorării solurilor


Pe raza judeţului Bacău “zonele critice” sub aspectul deteriorării solurilor sunt:
- zona de agreement - parcul Măgura din oraşul Târgu Ocna – datorită exploatărilor de
sare de către Societatea Salina Târgu Ocna, pe fondul unor condiţii naturale
nefavorabile (dizolvări necontrolabile ale zăcămintelor de sare de către izvoarele din
zonă) au fost surpări de teren. Din acest motiv a fost necesară strămutarea locuinţelor
din zonă. Fenomenul este încă activ şi s-au luat măsuri foarte stricte de monitorizare a
evoluţiei fenomenului şi amenajări de protecţie (împrejmuire, pază permanentă).
- în zona Zemeş, în cadrul schelei de exploatare ţiţei Zemeş – există o suprafaţă de 2 ha
având categoria de folosinţă păşune, ce prezintă fenomenul de aflorimente. În vederea
stopării acestui fenomen au fost executate lucrări de recuperare a produsului petrolier
rezultat din aflorimente prin reţea de drenuri şi puţuri de colectare. De asemenea au fost
executate puţuri de observaţie, care urmăresc coborârea nivelului zăcământului de ţiţei,
în funcţie de rezultate conducându-se procesul de extracţie în vederea diminuării şi
stopării fenomenului.
- SNP PETROM – filiala Moineşti şi SC CONPET SA – filiala Moineşti – ar putea
conduce la apariţia unor zone critice în special pe traseul conductelor de transport ţiţei
şi apă de zăcământ datorită unor spargeri şi avarii ce pot apărea accidental.
Pentru a preveni şi diminua asemenea aspecte au fost luate o serie de măsuri: au fost
întocmite Planuri de prevenire şi intervenţie în cazuri de urgenţă, s-au prioritizat lucrările de
investiţii privind înlocuirile de tronsoane, conducte funcţie de gradul de uzură şi frecvenţa
avariilor.

5.3.2. Zone vulnerabile ecologic care necesită măsuri de reconstrucţie ecologică

Zone afectate de alunecări active şi semiactive de teren ocupă o suprafaţă totală de


25.835 ha, din care:
- cu grad ridicat de risc – 2.040 ha (8% din suprafaţa teren degradat)
- cu risc mediu – 23.795 ha (92% din suprafaţa teren degradat)
Zonele afectate de eroziuni de suprafaţă si adâncime acupă suprafaţa totală de
200.353 ha din terenurile agricole din judeţ.
Zonele afectate de alunecări active, semiactive şi stabilizate ocupă suprafaţa de 33.418
ha din terenurile agricole din judeţ.

49
Zonele afectate de acidifiere ocupă suprafaţa de 40.988 ha şi cuprinde terenurile
agricole din partea centrală şi partea de vest a judeţului.
Zone cu compactare secundară reprezintă 93.116 ha şi cuprinde solurile arabile din
judeţ.
Zone cu deficit de elemente nutritive ce cuprind terenuri agricole din judeţ:
- aprovizionare slabă sau foarte slabă cu azot – 233.853 ha
- aprovizionare slabă sau foarte slabă cu fosfor – 152.321 ha
- aprovizionare slabă cu potasiu – 11.079 ha
Zone cu volum edafic redus reprezintă 27.448 ha.
Zone cu inundabilitate reprezintă 13.201 ha.
Zonele cu terenurile sărăturate ocupă suprafaţa de 4.537 ha şi cuprinde localităţile:
Valea Siretului, Berheciului şi Zeletinului.
Zonele cu halde, iazuri de decantare, depozite de steril, depozite gunoaie – ocupă
suprafaţa de 519 ha şi cuprinde haldele de cenuşă de la termocentralele Oneşti, Bacău,
Comăneşti în intreprinderea minieră Comăneşti, SC SOFERT SA Bacău (halda fosfogips),
gunoaiele menajere din tot judeţul.
Zonele cu produse reziduale: ape uzate, nămoluri, dejecţii ocupă suprafaţa de 1.612
ha şi cuprinde complexele zootehnice: Avicola, Bacău, Racova, Şerbeşti, Iteşti, Radomireşti,
Gheorghe Doja, Sascut, Şerbăneşti, Nicolae Bălcescu, Oneşti şi staţiile de epurare din Bacău,
Oneşti, Târgu Ocna, Buhuşi, Moineşti şi Comăneşti.
Zone cu petrol şi apă sărată ocupă 733 ha şi cuprinde zonele de extracţie a petrolului:
Zemeş, Moineşti, Comăneşti, Dărmăneşti, Slănic, Oituz, Dofteana, Pârjol, Solonţ, Tescani şi
Oneşti.

5.4. Monitorizarea vegetaţiei forestiere

Pădurile şi zonele cu vegetaţie forestieră cumulează în judeţul Bacău un total de


279.537 ha. Din suprafaţa totală ocupată de păduri 248.711 ha gospodărite de R.N. a
Pădurilor şi 21.832 ha sunt proprietate privată. Circa 94.662 ha sunt păduri de răşinoase iar
restul păduri de foioase şi de amestec.
În perioada 2001 – 2003 s-au regenerat natural sau artificial 2.629 ha de pădure, din
care 1.221 ha prin regenerare artificială şi 1.372 ha prin regenerare naturală (tabel 5.6).

Tabelul 5.6. Suprafeţele de pădure regenerate în perioada 2001-2003


Regenerare artificială Regenerare naturală
Anul TOTAL (ha)
(ha) (ha)
2001 345 461 806
2002 528 365 893
2003 348 546 930

Din suprafaţa totală de pădure, 2.231 ha ( 1%) sunt afectate de fenomenul de uscare, în
diferite grade. Pădurile de foioase (1.411 ha) sunt mai afectate de acest proces decât cele de

50
răşinoase (820 ha).
5.5. Situaţia ariilor protejate şi a monumentelor naturii
În judeţul Bacău sunt declarate prin decizii ale Consiliului Judeţean 43 de arii protejate
( din care 3 cursuri de apă ) şi 16 monumente ale naturii. Suprafaţa totală a celor 40 de arii
protejate ( exclusiv cursurile de apă) este de 3.876 ha.
Deoarece instituirea regimului special de arie protejată sau monument al naturii nu s-a
făcut pe baza unei documentaţii de specialitate riguros întocmită este foarte dificilă stabilirea
corectă a obiectului protecţiei şi conservării precum şi delimitarea şi controlul modului de
administrare a acestora.
Din controalele efectuate de I.P.M. Bacău în aceste zone în anul 2000 s-a constatat că
următoarele arii protejate şi monumente ale naturii sunt într-o situaţie favorabilă,
corespunzătore cu statutul lor de rezervaţii:
- Rezervaţia botanică, zoologică şi geologică Nemira;
- Rezervaţia forestieră Izvoru Alb- Dărmăneşti;
- Parcul dendrologic Hemeiuşi;
- Parcul dendrologic Dofteana;
- Parcul Gherăieşti – Bacău;
- Grădina botanică Prăjeşti;
- Rezervaţia forestieră Arsura;
- Rezervaţia faunistică Acumularea Lilieci;
- Pădurea de pe Muntele Măgura;
- Codrul Runc;
- Rezervaţia Pârâul Sărăriei;
- Rezervaţia botanică Slănic Moldova;
- Perimetrul împădurit G.Enescu – Tescani;
- Parcul Canciov – Bacău;
- Ulmul de la Tescani;
- Stejarii Unirii – Bacău;
- Fagii îngemănaţi – Racova;
- Piatra plângătoare – Dofteana;
Într-o stare necorespunzătoare de conservare se află următoarele arii protejate şi
monumente ale naturii din judeţul Bacău:
- Parcul Măgura – Tg. Ocna;
- Rezervaţia botanică şi geologică Perchiu;
- Livada cu nuci – Filipeni;
- Parcul Ghica Vodă – Comăneşti;
- Parcul palatului Ştirbei Vodă – Dărmăneşti;
- Stejarul roşu – Măgura;
6. Legislaţia privind protecţia mediului înconjurător

Majoritatea activităţilor economice şi sociale umane au un impact direct sau indirect


asupra mediului înconjurător, cu consecinţe dintre cele mai grave. Acţiunea distructivă a
omului asupra biosferei a luat forme din ce în ce mai diverse iar ritmul acestor distrugeri a
devenit din ce în ce mai accelerat. În acest context au fost promovate legi pentru protejarea
mediului şi s-a născut o nouă ramură juridică, dreptul mediului înconjurător.

6.1. Dreptul mediului înconjurător şi principiile sale

51
Dreptul mediului înconjurător este format din ansamblul complex al normelor juridice
care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură,
în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor mediului înconjurător, precum şi relaţiile legate de conservarea lor, care
presupune protecţie şi ameliorare (Daniela Marinescu, 1996).
Pe plan intern, dreptul mediului înconjurător este fundamentat pe o serie de principii
de bază şi de principii decizionale.
Un prim principiu de bază este cel potrivit căruia protecţia mediului înconjurător
trebuie să constituie un element esenţial al politicii economice şi sociale ale statului.
Conform acestui principiu, protecţia mediului este un obiectiv de interes naţional, cu efecte
directe şi indirecte, pe termen lung, în toate compartimentele sistemului social, uman.
Coordonarea şi îndrumarea activităţilor de protecţia mediului este făcută de Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului care are în subordine la nivelul judeţelor Agenţii de
Protecţia Mediului care urmăresc şi sprijină aplicarea măsurilor de conservare, întreţinere şi
pază a rezervaţiilor şi monumentelor naturii, urmăresc şi analizează modul în care unităţile
economice din raza lor de activitate îndeplinesc obligaţiile ce le revin cu privire la protecţia
mediului.
Un alt principiu de bază este cel al exercitării de către stat a dreptului suveran de a
exploata resursele sale naturale, în aşa fel încât să nu aducă prejudicii altor state. Conform
declaraţiei de la Stockholm (1972), Cartei ONU şi dreptului internaţional, statele au dreptul
suveran de a exploata propriile resurse din teritoriul naţional, în aşa fel încât aceste activităţi
să nu provoace daune mediului înconjurător în alte state.
Un alt principiu de bază în protecţia mediului înconjurător este cel al priorităţii şi
bunăstării populaţiei, în comparaţie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale
mediului înconjurător. Resursele naturale ale mediului trebuie folosite prioritar pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, pentru ferirea oamenilor de îmbolnăviri şi
accidente, pentru menţinerea unei stări de sănătate cât mai bună.
Principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea raţională a resurselor în
funcţie de nevoi şi pentru asigurarea dezvoltării durabile, este un alt principiu de bază.
Folosirea resurselor naturale, chiar şi a celor regenerabile, trebuie să se facă în limitele care
să permită reînnoirea acestora. Resursele neregenerabile trebuie exploatate raţional, fără a se
ajunge la epuizarea lor, iar avantajele obţinute de pe urma folosirii acestora să fie maxime.
Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor în mediu, porneşte
de la ideea că activitatea de prevenire a deprecierii mediului este mai ieftină şi mai eficientă
decât repararea daunelor ecologice, care uneori au caracter ireversibil. În acest scop, conform
Legii mediului, orice agent economic trebuie să obţină acord şi autorizaţie de mediu, după
analiza competentă de către organele abilitate a activităţii care o desfăşoară şi a impactului
acestor activităţi asupra mediului.

Un alt principiu de bază este cel al conservării diversităţii biologice. Intervenţia omului
în ecosistemele naturale trebuie să se facă în aşa fel încât să fie păstrată integritatea acestora,
să fie menţinute procesele ecologice fundamentale, să se asigure conservarea biodiversităţii
şi a resurselor naturale de viaţă.
Tot pe plan intern, dreptul mediului înconjurător are la bază şi o serie de principii
decizionale precum principiul interzicerii poluării, principiul participării publicului la
elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu şi principiul “poluatorul plăteşte”.
Interzicerea poluării mediului înconjurător sub orice formă este un principiu moral şi
juridic, prevăzut în mod clar de legile de protecţie a mediului. Evitarea poluării trebuie să

52
înceapă de la sursă, prin utilizarea unor tehnologii “curate”, ecologice, care să producă o
cantitate minimă de deşeuri şi cât mai puţin periculoase pentru mediu.
Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor privind mediul
oferă populaţiei posibilitatea de a cunoaşte riscurile la care sunt supuşi indivizii, familiile şi
comunitatea, de a-şi adapta activităţile economice şi sociale în aşa fel încât aceste riscuri să
fie minime şi permite oamenilor să ia decizii referitoare la mediu, contribuind astfel la
menţinerea nealterată a acestuia. Legea mediului recunoaşte tuturor persoanelor dreptul de a
avea acces la informaţii privind calitatea mediului, dreptul de a se asocia în organizaţii de
apărare a calităţii mediului, dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind protecţia
mediului, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, amenajarea teritoriului şi
urbanism, dreptul de a se adresa autorităţilor judecătoreşti în vederea prevenirii degradării
mediului, precum şi dreptul la despăgubire în cazul unor prejudicii directe sau indirecte
cauzate de poluarea mediului.
Principiul “poluatorul plăteşte” este clar precizat în Legea mediului nr. 137/1995 şi
prevede diferite forme de răspundere pentru persoanele fizice şi juridice, care prin activitatea
lor degradează mediul deoarece nu au luat în prealabil măsuri pentru evitarea sau diminuarea
poluării până la limitele admisibile prevăzute de lege.
Pe plan extern dreptul mediului este fundamentat pe principii de bază şi pe principii
specifice sau cu caracter restrâns.
Un principiu de bază al dreptului mediului, în relaţiile dintre state, este “sic utere tuo”
adică obligarea statelor de a asigura ca activităţile desfăşurate pe teritoriul naţional să nu
cauzeze daune mediului altor state. “Actul final de la Helsinki” din 1975 subliniază că statele
participante trebuie “să se asigure că activităţile desfăşurate pe teritoriul lor nu cauzează
degradarea mediului înconjurător într-un alt stat sau în regiunile situate dincolo de limitele
jurisdicţiei sale naţionale.
Dreptul internaţional consacră ca principiu de bază informarea şi cooperarea intre
state în chestiuni referitoare la protecţia şi ameliorarea mediului. Statele au datoria de a se
informa în situaţii critice care rezultă în urma unor poluări şi transfrontaliere şi de a coopera
prin acorduri multilaterale şi bilaterale pentru a preveni, a reduce şi a elimina atingerile
aduse mediului rezultând din activităţile exercitate în toate domeniile (Declaraţia de la
Stockholm).
Principiul bunei vecinătăţi, statuat în dreptul internaţional ca principiu de bază, se
extinde şi în problematica referitoare la protecţia mediului înconjurător. Activitatea
industrială dintr-o ţară trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să fie suprimate cauzele care
în mod evident produc degradarea mediului într-un stat vecin. Acordurile de bună vecinătate
prevăd că “ţările vecine se angajează pentru a împiedica anumite consecinţe negative, de-a
lungul frontierei naţionale”.
Principiul notificării şi consultării recomandă ca statele să procedeze la un schimb de
informaţii ori consultări bilaterale şi regionale, de fiecare dată când condiţiile mediului unei
ţări sau anumite activităţi ale acesteia pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe ţări.
În Rezoluţia Consiliului Europei asupra poluării aerului este prevăzută obligaţia părţilor de
a se informa reciproc şi în timp util despre orice proiect de activitate susceptibilă de poluare
a aerului în afara graniţei.
Principiul protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos este reafirmat în
Declaraţia de la Stockholm şi prevede dreptul omului la un mediu a “cărui calitate să-i
permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”, iar statelor le revine obligaţia de a proteja şi
îmbunătăţi starea mediului în folosul generaţiilor prezente şi viitoare.
În colaborarea lor internaţională, statele trebuie să respecte principiul protejării
patrimoniului comun. Prin patrimoniul comun al întregii umanităţi se înţeleg bunuri ori
resurse naţionale care prezintă, pe plan mondial, o importanţă deosebită sub raport ştiinţific,

53
estetic şi conservativ, apele marine internaţionale, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti,
aflate dincolo de limitele jurisdicţiei internaţionale.
Principiul prevenirii poluării se aplică şi pe plan internaţional şi în acest scop s-au
încheiat acorduri şi convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv.
Tot pe plan extern, dreptul mediului mai cuprinde şi o serie de principii specifice
precum principiul interzicerii poluării, principiul nediscriminării dintre state şi principiul
“poluatorul plăteşte”.

6.2. Legiferarea ocrotirii naturii în România

Cea mai veche reglementare privind protecţia naturii în ţara noastră datează de pe
vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504) care, preocupat de protejarea vânatului şi a altor
resurse naturale, a emis “legea braniştei”. Braniştea era o zonă protejată unde “nimeni nu
avea voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele sau să cosească fânul fără voia
stăpânului”. Cei ce încălcau legea erau pedepsiţi cu pedeapsă corporală şi confiscarea a tot ce
aveau asupra lor în momentul comiterii faptei.
În actele domneşti ale lui Ştefan Tomşa (1621) prin care “se întăreşte mănăstirii
Bisericani o branişte din Popeşti” se arăta că în acel loc “nimeni să nu aibă nici o treabă, nici
pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte … pe cine-l vor prinde tăind pădurea,
să aibă a-i lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu
această carte a noastră a prinde pe acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui” (R. Stancu şi
colab., 1977).
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. În 1588 principele Sigismund
Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii pădurilor şi a
prinderii vânatului în hotarele moşiei sale din Mirceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ în Salda
de Jos, lângă Alba Iulia.
În 1706, apare hotărârea “Cuventului de la Focşani”, o reglementare asemănătoare
regimului de ocrotire a braniştilor, prin care o comisie formată din moldoveni şi munteni
pentru rezolvarea unor pricini de hotar stabilea ca muntenii să nu mai treacă să taie lemne din
pădurile moldovenilor fără învoirea acestora.
Încercările de reglementare a exploatării pădurilor au început prin constituirea
serviciului silvic regulat în 1739 în Banat şi în 1781 în Transilvania. În 1786 apare în
Bucovina primul cod silvic românesc, tipărit în limbile română şi germană, intitulat
“Orânduiala de pădure”. În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, în anii 1792 şi 1794
dă “anaforaua“ pentru codru, dumbrăvi şi lunci pentru că “s-au tăiat fără socoteală vârfuri
de păduri, codru şi lunci, locurile rămânând câmpii goale”. În Ţara Românească ocrotirea
pădurii este reglementată prin lege în 1793.
Codul Penal român, promulgat în 1864, prevedea unele restricţii privind vânătoarea în
parcuri închise şi opreau otrăvirea peştilor în bălţi, eleşteie şi havuzuri şi sancţiona
incendierea pădurilor şi a fâneţelor. În 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se
reglementează dreptul la vânătoare, se introduc perioadele de oprire a vânatului (perioadele
de prohibiţie), se interzice vânarea unor specii şi se stabilesc modalităţile legale de
vânătoare. Dezvoltarea economiei de la mijlocul secolului al XIX-lea duce inevitabil şi la
degradarea mediului, din acest motiv se impune stabilirea unor norme pentru combaterea
poluării. În 1868, prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) sunt prevăzute măsuri de
salubritate publică, astfel încât ele să nu vicieze mediul. În 1874 este adoptată Legea asupra
serviciului sanitar care cuprinde şi norme care trebuie respectate de “proprietarii
stabilimentelor industriale” pentru a nu afecta mediul înconjurător şi să producă zgomot
dăunător sănătăţii oamenilor şi animalelor.

54
În anul 1881 apare primul Cod silvic al României independente care reglementează
regimul de exploatare a tuturor pădurilor ţării şi prevede necesitatea igienizării pădurii,
indiferent de proprietar, în scopul combaterii eroziunii solului şi reglare a regimului apelor.
După noua Lege sanitară din 1885, se elaborează Regulamentul pentru industriile
insalubre (1894), o lege modernă pentru protecţia mediului înconjurător, care prevedea
sancţiuni, inclusiv închiderea stabilimentului industrial, pentru cei care contraveneau
normelor prescrise.
Pentru ocrotirea vegetaţiei apar “Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor
statului” (1896) şi “Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii coastelor
şi fixării terenurilor pe moşiile statului” (1900), legi care cuprindeau reglementări privitoare
la tăierea raţională a pădurilor pentru a permite regenerarea lor şi a apăra solul de eroziune.
În domeniul ocrotirii vânatului, în 1899 apare Legea asupra protecţiei vânatului care
stabileşte exact perioadele de prohibiţie şi ia măsuri de protejarea vânatului împotriva
braconierilor. În acelaşi an, în comuna Jugu (Muscel) apare Societatea pentru protejarea
animalelor folositoare şi a păsărilor cântătoare. În 1896, Grigore Antipa face un proiect de
lege pentru protecţia peştilor, adoptat sub denumirea de “Lege asupra pescuitului”.
Tabelul 6.1. Principalele reglementări de mediu înregistrate până în 1900 în
România
Anul Promotor/iniţiator Lege/iniţiativa
1475 Ştefan cel Mare Legea "braniştei"
1533 Vlad Vintilă "Opreliştele de stricare a naturii"
1588 Sigismund Bathory Interzicerea tăierii pădurilor
1621 Ştefan Tomşa "Opreliştele de stricare a naturii"
1646 Matei Basarab Legea "braniştei"
1706 Cuventul de la Focşani Interzicerea tăierii pădurilor
1739 Banat Interzicerea tăierii pădurilor
1781 - Servici Silvic organizat în Transilvania
1786 - Servici Silvic organizat în Bucovina
1786 - Primul Cod Silvic în Bucovina
1792 Al. Moruzzi Interzicerea tăierii pădurilor
1843 - Reglementarea exploatarii pădurilor în Moldova
Reglementarea exploatarii pădurilor în Ţara
1847 -
Românească
1872 - Prima lege a vânătorii
1874 - Legea asupra serviciului sanitar
1881 - Codul silvic al României
1885 - Prima lege sanitară
Regulament de funcţionare pentru industriile
1894 -
insalubre
1896 Gr. Antipa Lege asupra pescuitului
Mişcarea pentru protecţia şi conservarea naturii ia un avânt deosebit după Unirea din
1918. Scriitoarea Bucura Dumbravă iniţiază Asociaţia “Hanul drumeţilor” (1920), care în
1921 se transformă în “Societatea de turism pentru protecţia naturii”, având ca iniţiator pe
M. Haret. În programul acestei societăţi era prevăzut, printre altele, formarea unor rezervaţii
naturale şi împrejmuirea lor.
În fruntea acţiunilor de protecţia naturii, de la începutul secolului al XX-lea, se află
Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Ion Borcea, Alexandru Popovici-Bâznoşanu, Alexandru
Borza, Mihai Guşuleac. La primul Congres al naturaliştilor din România (Cluj, 1928) toţi

55
participanţii cer “o lege a ocrotirii naturii alcătuită conform dezideratelor naturaliştilor”,
pregătită de o comisie centrală formată în majoritate din naturalişti.
În anul 1925, Alexandru Borza întocmeşte şi înaintează Ministerului de Domenii un
anteproiect de “Lege pentru protecţia naturii”, dar prima Lege pentru protecţia
monumentelor naturii nu este adoptată decât 5 ani mai târziu, în 1930. Pe lângă Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor, se constituie în 1930 “Comisia monumentelor naturii” formată
din şase specialişti şi având ca preşedinte pe Al. Popovici-Bâznoşanu, comisie care trebuia să
inventarieze monumentele naturii, să ia măsuri pentru conservarea lor şi să se îngrijească de
publicaţii referitoare la aceste monumente. Din 1933 încep să se înfiinţeze pe cuprinsul ţării
comisii regionale de protecţia monumentelor naturii.
În 1935, este înfiinţat Parcul Naţional Retezat, iar până în 1944 sunt declarate
monumente ale naturii 36 de zone cu o suprafaţă de circa 15.000 ha. Au fost trecute sub
protecţia legii specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie.
Preocupările pentru protecţia şi conservarea mediului au continuat după al doilea
Război Mondial. În 1950 s-a elaborat o nouă lege a ocrotirii naturii (Decretul nr. 237/1950),
iar ocrotirea naturii a devenit o problemă de stat. Comisia pentru ocrotirea monumentelor
naturii este trecută în subordinea Academiei Române, iar la nivel local s-au înfiinţat Consilii
regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României.
În 1973, apare prima Lege privind protecţia mediului înconjurător în România (Legea
nr. 9/1973), situând ţara noastră la acea dată printre primele ţări din lume care dispunea de o
lege-cadru în acest domeniu. Pentru coordonarea activităţii de protecţia mediului în 1974 se
înfiinţează Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, iar la nivel judeţean
comisii pentru protecţia mediului. După aplicarea Legii nr. 9/1973 numărul zonelor protejate
au crescut, ajungând în prezent la 395 de rezervaţii cu o suprafaţă totală de 222.545 ha,
exceptând Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”.

Tabelul 6.2. Principalele reglementări de mediu înregistrate în perioada 1900 - 1990


în România
Anu
Promotor/iniţiator Lege/Asociaţie/Instituţie
l
D. Grecescu,
"Societatea de turism pentru protecţia
1920 N.Grigorescu,
naturii"
I.Bernhart
1920 V. Stanciu Legea pentru reforma agrara
E. Racovita, Al.
1920 Asociaţia "Frăţia munteană"
Borza
1924 Al. Borza Sinteza "Protecţia mediului în România"
1925 Al. Borza Legea pentru protecţia naturii
1930 Al. Borza Legea pentru protecţia monumentelor naturii
1933 - Comisia pentru protecţia naturii
1950 - Legea ocrotirii naturii
1962 - Codul silvic
- Legea protecţiei mediului înconjurător în
1973
România
- Consiliul naţional pentru protecţia mediului
1974
înconjurător
1974 - Legea apelor
1974 - Legea pisciculturii şi pescuitului
1974 - Legea sanitar-veterinară

56
- Legea desfăşurării activităţilor în domeniul
1974
nuclear
1978 - Legea asigurarii sănătaţii populaţiei

Din 1991, autoritatea centrală care organizează, dezvoltă şi îndrumă activitatea de


protecţia mediului, la nivel naţional, este Ministerul Mediului ,iar la nivel de judeţ
subordonat acestui minister funcţionează Inspectoratele de protecţia mediului.
În decembrie 1995, s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului (nr. 137/1995), la
baza căreia stau următoarele principii şi elemente strategice (articolul 3):
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
- principiul “poluatorul plăteşte”;
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
- utilizarea durabilă;
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Potrivit legii, modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice
sunt (art. 4):
- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
- obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor, programelor sau activităţilor;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea
acestora;
- elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaţionale
şi introducerea programelor pentru conformare;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative de protecţia mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale
la elaborarea şi aplicarea deciziilor.

În martie 2000 apare Legea nr. 5 privind aprobarea Planului de amenajare a


teritoriului naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate. În înţelesul prezentei legi, zone
protejate sunt zonele naturale sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care
cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea
obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.
Legea evidenţiază zonele naturale protejate de interes naţional şi identifică valorile de
patrimoniu cultural naţional, care necesită instituirea de zone protejate pentru asigurarea
protecţiei acestor valori. Lucrările de salvare, protejare şi de punere în valoare a
patrimoniului din zonele protejate sunt de utilitate publică, de interes naţional.
Zonele naturale protejate de interes naţional şi monumentele naturii, precum şi
gruparea geografică şi localizarea teritorială a zonelor naturale protejate de interes naţional

57
sunt prevăzute în anexa nr. I a legii iar zonele de protecţie a valorilor de patrimoniu cultural
sunt prevăzute în anexa nr. III.
Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare, conservare şi de punere
în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes naţional se vor executa numai în
baza avizelor şi aprobărilor autorităţilor administrative şi forurilor ştiinţifice din domeniu,
prevăzute de lege. Finanţarea totală sau parţială a lucrărilor se poate face şi de alţi
investitori, persoane fizice sau persoane juridice, din donaţii sau din alte fonduri alocate de
organisme internaţionale sau din resurse financiare obţinute în baza unor convenţii bilaterale
ori multilaterale, în condiţiile stabilite de lege.

Tabelul 6.3. Principalele reglementări de mediu din România după 1990

Anul Legea
1990 Legea regimului juridic al apelor maritime interioare şi a mării teritoriale
1991 Legea administraţiei publice locale
1991 Legea fondului funciar
1993 Legea privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
1995 Legea nr. 137/ 1995 - Legea mediului
1996 Legea nr. 26/1996 – Codul silvic
Legea nr. 103/1996 – Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului
Legea nr. 107/1996 - Legea apelor
2000 Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a III- a- zone protejate
2001 Legea nr. 462 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice

Regimul zonelor naturale protejate de interes naţional este reglementat prin Legea nr.
462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000
privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice. În anexa 2 a legii sunt stabilite tipurile de habitate naturale a căror conservare
necesită declararea arilor speciale de conservare. Anexa 3 prezintă speciile de plante şi
animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de
protecţie specială avifaunistică. Anexa 4 cuprinde lista speciilor de animale şi plante care
necesită o protecţie strictă iar anexa 5 prezintă speciile de plante şi animale de interes
comunitar ale căror prelevare din natură şi exploatare fac obiectul măsurilor de management.

6.3. Acorduri şi convenţii internaţionale

România este integrată în preocupările comunităţii internaţionale privind conservarea şi


protecţia mediului, fapt dovedit şi de aderarea la numeroase convenţii şi acorduri
internaţionale în domeniul protecţiei mediului şi conservării resurselor naturale.
În 1972, România a participat la Prima Conferinţă Mondială în domeniul mediului,
care a avut loc la Stockholm şi care a dezbătut următoarele teme:
- planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului
înconjurător ;
- gestionarea resurselor naturale ale mediului;
- determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
- dezvoltarea şi mediul;
- aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu;

58
- incidentele internaţionale ale acţiunilor în domeniul mediului.
La această conferinţă s-a adoptat “Declaraţia asupra mediului înconjurător” care
uprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în domeniul mediului, căile şi
mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Prin acest document, intitulat“Planul de
acţiune privind mediul înconjurător” care cuprinde 109 recomandări, adresate statelor pentru
protecţia mediului, ziua de 5 iunie a fost proclamată “Ziua mondială a mediului
înconjurător”.
După anul 1990, România a aderat la majoritatea convenţiilor şi acordurilor din
domeniul protecţiei şi conservării mediului, adoptate pe plan internaţional anterior acestei
date (tabelul 8.3).

Tabelul 6.4. Legi privind aderarea României la convenţii şi acorduri internaţionale în


domeniul protecţiei şi conservării mediului

Anul Legea

o Decretul nr. 187 din 30.03.1990 pentru acceptarea Convenţiei privind


protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptată de
1990
Conferinţa generală a ONU pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, la
Paris, la 16 nov. 1972
o Legea nr. 5 din 25.01.1991 privind aderarea României la Convenţia
asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, închiată la Ramsar în 1971
o Legea nr. 6 din 25.01.1991 de aderare a României la Convenţia
1991 privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor
periculoase şi al eliminării acestora, încheiată la Basel în 1989
o Legea nr. 8 din 25.01.1991 privind ratificarea Convenţiei asupra
poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi, încheiată la
Geneva în 1979
o Legea nr. 98 din 16.09.1992 pentru ratificarea Convenţiei privind
1992 protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti la 21
aprilie 1992
o Legea nr.6 din 8.03.1993 pentru aderarea României la Convenţia
internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, încheiată în
1973 şi modificată prin Protocolul de la Londra din 1978;
o Legea nr.13/1993 pentru aderarea României la Convenţia privind
conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelo naturale din Europa,
adoptată la Berna în 1979;
1993
o Legea nr.78 din 8.11.1993 pentru ratificarea Convenţiei privind
protecţia fizică a materialelor nucleare, semnată la Viena în 1980;
o Legea nr.84 din 3.12.1993 pentru aderarea României la Convenţia
privind protecţia stratului de ozon, adoptată la Viena în 1985 şi la
Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat
la Montrel în 1987;
1994 o Legea nr.24 din 6.05.1994 pentru ratificarea Convenţiei – cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de
Janeiro în 1992;
o Legea nr.58 din 13.07.1994 pentru ratificarea Convenţiei privind

59
diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro în 1992;
o Legea nr.69 din 15.07.1994 pentru aderarea României la Convenţia
privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe
cale de dispariţie, adoptată la Washington în 1973;
o Legea nr.14 din 24.02.1995 pentru ratificarea Convenţiei privind
cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea;
o Legea nr.30 din 26.04.1995 pentru ratificarea Convenţiei privind
1995
utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale, încheiată la Helsinki în 1992;
o Legea nr.43 din 24.05.1995 pentru ratificarea Convenţiei privind
securitatea nucleară, adoptată la Viena în 1994:
o Legea nr.13 din 8.01.1998 pentru aderarea României la Convenţia
1998 privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice,
adoptată la Bonn în 1979
o Legea nr 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la
2000 informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus în 1998;
o Legea nr. 3 din 2.02.2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto
2001 la Convenţia –cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, adoptat în 1997;

În 1990, România a aderat la “Convenţia de la Paris privind protecţia patrimoniului


mondial cultural şi natural”, care a fost adoptată în 1972. Ţările participante la Convenţie
trebuie să delimiteze şi să identifice “patrimoniul natural” de pe teritoriul lor, adoptând o
politică generală care să vizeze asigurarea funcţionării patrimoniului natural şi să integreze
protecţia acestui patrimoniu în programele de planificare generală. Pentru aceasta se vor
institui pe teritoriul fiecărui stat un serviciu de protecţie, conservare şi punere în valoare a
patrimoniului cultural şi natural, se vor lua măsuri juridice, ştiinţifice, tehnice, administrative
şi financiare adecvate pentru protecţia şi conservarea patrimoniului. Se vor favoriza crearea
şi dezvoltarea de centre naţionale sau regionale de formare în domeniul protecţiei şi
conservării şi se va încuraja cercetarea ştiinţifică în acest domeniu.
Prin adoptarea Legii nr. 6 din 1991, România a devenit parte la Convenţia de la Basel
privind transportul peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora,
convenţie încheiată în 1989. A doua conferinţă a acestei convenţii a avut loc la Geneva în
1994.
La această Convenţie s-a luat hotărârea de elaborare a unui protocol privind
răspunderea şi compensarea pagubelor produse ca urmare a transportului peste frontieră a
deşeurilor periculoase şi stabilirea unui fond financiar pentru situaţii de urgenţă apărute în
timpul transportului deşeurilor.
Ţările semnatare ale Convenţiei trebuie să elaboreze la nivel naţional mecanisme de
aplicare a hotărârilor Convenţiei, să combată şi să prevină traficul ilegal de deşeuri
periculoase, să desemneze autorităţi competente pentru aceasta.
Între Convenţia de la Basel şi Agenţia Internaţională de Energie Atomică trebuie
încheiate înţelegeri şi acorduri privind gospodărirea deşeurilor radioactive. Se prevede, de
asemenea, interzicerea exportului de deşeuri periculoase din ţările dezvoltate către ţările mai
puţin dezvoltate.
În ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Ramsar privind zonele umede de
importanţă internaţională, mai ales ca habitat al păsărilor acvatice, convenţie adoptată în
1971. Ţările care fac parte din Convenţie vor desemna zonele umede aparţinând teritoriului

60
lor, care vor fi incluse în lista zonelor umede de importanţă internaţională. Statele semnatare
se angajează să respecte înţelegerile internaţionale privind conservarea, gestionarea şi
utilizarea raţională a populaţiilor de păsări migratoare acvatice, elaborează şi aplică planuri
de amenajare astfel încât să favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe listă şi se
informează permanent despre modificările caracteristicilor ecologice a zonelor umede din
teritoriu, care s-au produs sau se pot produce ca urmare a acţiunii antropice.
Convenţia favorizează conservarea zonelor umede şi a păsărilor acvatice, în aceste
zone delimitându-se rezervaţii naturale. În cazul reducerii suprafeţei unei zone umede de
interes naţional trebuie să se creeze noi rezervaţii pentru protecţia păsărilor acvatice.
România este înscrisă ca parte la Convenţia de la Ramsar cu zona umedă de importanţă
internaţională Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”, constituită în 1993.
În 1992 România a semnat Convenţia de la Rio de Janeiro privind diversitatea
biologică. Obiectivele acestei Convenţii se referă la conservarea biodiversităţii, utilizarea
raţională a componentelor sale, împărţirea corectă şi echitabilă a beneficiilor reieşite din
utilizarea resurselor genetice, accesul la resursele genetice prin transfer adecvat de
tehnologii. Statele semnatare s-au angajat să dezvolte strategii naţionale, planuri şi programe
pentru conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii biologice, să identifice componentele
diversităţii biologice, modalităţile de protecţie şi conservare şi activităţile antropice cu
impact negativ asupra conservării şi utilizării biodiversităţii.
Participanţii la Convenţie au stabilit ca fiecare ţară să-şi dezvolte o reţea de zone
protejate în care se vor lua măsuri pentru conservarea diversităţii biologice, pentru
conservarea ecosistemelor, habitatelor naturale şi menţinerea unor populaţii viabile în mediul
natural. De asemenea vor acţiona pentru refacerea ecosistemelor degradate şi vor promova
măsuri de refacere a speciilor ameninţate.
Ţările care au aderat la Convenţie au convenit să faciliteze schimbul de informaţii, de
rezultate ale cercetărilor tehnice, ştiinţifice şi social – economice, de informaţii privind
prognozele din domeniul conservării şi utilizării raţionale a diversităţii biologice. În acest
scop se va dezvolta cooperarea în domeniul şcolarizării de personal, schimbul de experţi şi
cercetări ştiinţifice.
Conferinţa de la Rio s-a concretizat prin adoptarea unei Declaraţii de principii numită şi
“Carta Pământului” în care sunt enunţate principiile după care omenirea trebuie să se
conducă în relaţiile interumane şi în cele dintre om şi natură. Drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, sunt enunţate în 27 de
principii. În centrul Declaraţiei stă conceptul de dezvoltare durabilă, menit să îndrepte
eforturile statelor din direcţia conservării şi protecţiei mediului şi resurselor sale, astfel încât
să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare.
Tot în 1992 România a semnat Convenţia cadru a Naţiunilor Unite de la Rio de
Janeiro, asupra schimbărilor climatice. În baza acestei Convenţii partea română are
următoarele responsabilităţi:
- să stabilească şi să pună la dispoziţia Conferinţei Părţilor, inventarele naţionale ale
emisiilor antropice, sursele acestora şi absorbţiile gazelor cu efect de seră,
nereglementate de Protocolul de la Montreal;
- să stabilească, să analizeze şi să publice programe naţionale care conţin măsuri privind
atenuarea schimbărilor climatice, ţinând cont de emisiile antropice de gaze cu efect de
seră;
- să încurajeze şi să susţină, pe calea transferului tehnologic, procedeele şi practicile care
permit controlul, reducerea sau prevenirea emisiilor antropice de gaze cu efect de seră;
- să încurajeze şi să susţină, prin cooperare, măsurile de cercetare ştiinţifică şi schimburile
de date ştiinţifice privind impactul gazelor de seră asupra schimbărilor climatice.

61
Prin adoptarea Legii 56 / 1992, România a aderat la Convenţia de la Bucureşti privind
protecţia Mării Negre împotriva poluării. Prin această Convenţie s-au stabilit modalităţi
comune de control, prevenire şi combatere a poluării Mării Negre de către ţările riverane.
Aceste măsuri sunt cuprinse în cele trei protocoale ale Convenţiei, care se referă la:
- combaterea poluării din surse de pe uscat;
- combaterea poluării ca urmare a deversării unor deşeuri în mare;
- combaterea poluării ca urmare a unor accidente pe mare.
Pentru a stabili cadrul corespunzător măsurilor de protecţie a Mării Negre s-a decis
formularea şi adoptarea unei politici de mediu care să asigure o protecţie reală acestui bazin
marin. Declaraţia adoptată la Odessa în 1993 furnizează indicaţii asupra principiilor, căilor,
scopurilor şi priorităţilor comune, pentru acţiuni în vederea protejării şi conservării Mării
Negre.
În martie 1992, consilierii guvernamentali în probleme de mediu au semnat Convenţia
de la Helsinki privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor
internaţionale. Prin această convenţie se urmăreşte intensificarea, pe plan naţional şi
internaţional, a acţiunilor ce au drept scop protejarea şi gestionarea ecologică a apelor
transfrontaliere, atât de suprafaţă cât şi de subteran.
Prin Legea nr. 13 / 1993, România a aderat la Convenţia privind conservarea vieţii
sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna în 1979. Convenţia are ca
scop asigurarea conservării florei şi faunei sălbatice şi a habitatelor naturale, în special a
speciilor şi habitatelor a căror conservare necesită cooperarea mai multor state. O atenţie
deosebită este acordată speciilor migratoare, ameninţate cu dispariţia şi celor vulnerabile
precum şi habitatelor acestor specii care sunt zone de iernare, hrănire şi reproducere pentru
păsările migratoare.
În anexele Convenţiei există o listă a speciilor vegetale şi animale ce trebuie ocrotite şi
se menţionează măsurile legislative şi administrative cerute pentru protejarea acestora.
Statele semnatare se angajează să-şi coordoneze eforturile pentru conservarea speciilor
migratoare enumerate în anexele Convenţiei, să ia măsuri ca perioadele de prohibiţie să
corespundă necesităţilor păsărilor migratoare enumerate. Fiecare parte va încuraja
reintroducerea speciilor indigene de floră şi faună sălbatică şi va controla strict introducerea
altor specii indigene.
Prin Legea nr. 84 / 1993, România a aderat la Convenţia de la Viena privind protecţia
stratului de ozon (încheiată în 1985) şi la Protocolul de la Montreal privind substanţele care
afectează stratul de ozon (încheiat în 1991) şi Amendamentele de la Londra privind
protocolul de la Montreal.
Ca semnatară a acestor documente, tării noastre îi revin o serie de obligaţii, printre care
cităm:
- raportarea anuală a datelor statistice privind producţia, importul şi exportul de substanţe
menţionate în protocol;
- adoptarea unor programe şi teme de cercetare privind tehnologiile de recuperare,
reciclare, regenerare sau distrugere a substanţelor prevăzute în Protocol;
- schimb de informaţii privind soluţiile de înlocuire a substanţelor controlate, a produselor
care conţin sau sunt realizate cu ajutorul acestor substanţe;
- informarea publicului privind efectele negative asupra mediului pe care le au emisiile de
substanţe controlate prin Protocol sau a altor substanţe care distrug stratul de ozon;
- adoptarea şi aplicarea unor reglementări interne referitoare la controlul, reducerea şi
înlocuirea producţiei, importului şi exportului de substanţe care afectează stratul de ozon;
- adoptarea unor restricţii comerciale privind importurile şi exporturile de substanţe
controlate;

62
- elaborarea unui program naţional de înlocuire a substanţelor care afectează stratul de
ozon;
- elaborarea unui studiu privind consumul anual, producţia de substanţe controlate prin
Protocol şi previziunile pentru evoluţia în următorii ani a acestor elemente, în România.
În 1994, România a aderat la Convenţia de la Washington privind comerţul
internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie, încheiată în 1973.
Obiectivul acestei Convenţii îl reprezintă reglementarea comerţului internaţional cu specii de
plante şi animale ameninţate cu dispariţia şi constituirea unor instrumente de cooperare
internaţională pentru protecţia acestor specii împotriva unei exploatări excesive, stimulată de
comerţul internaţional cu exemplare vii, cu părţi sau produse din acestea.
Speciile de plante şi animale care fac obiectul convenţiei sunt incluse în trei anexe care
pot fi reactualizate permanent în conformitate cu propunerile statelor semnatare. În
Convenţie sunt enunţate dispoziţii detaliate asupra modului de reglementare a comerţului
internaţional cu speciile cuprinse în cele trei anexe, este reglementat un sistem de permise şi
certificate prin care trebuie să se facă dovada că exportul nu pune în pericol supravieţuirea
speciei care se exportă.
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi
accesul la justitie în problemele de mediu a fost adoptata la Aarhus la 25 iunie 1998, cu
ocazia celei de a patra Conferinte Ministeriale, având ca subiect al dezbaterilor Mediul
pentru Europa. Pâna în prezent, 40 de state, inclusiv Romania, au semnat Convenţia de la
Aarhus, iar 17 state, printre care şi ţara noastra, sunt considerate părţi la Convenţie.
Convenţia de la Aarhus a intrat în vigoare la data de 30 octombrie 2001, adica la un interval
de 90 de zile de când cel de-al şaisprezecelea stat ratifica, accepta, aproba sau adera la acest
document.
Convenţia de la Aarhus reprezintă un nou model de acord, care îmbină drepturile
omului cu drepturile asupra mediului înconjurător şi asigură o legatură strânsă între populaţie
şi guverne. Semnatarii acestui document deosebit de important şi-au luat astfel obligaţia de a
asigura accesul cetăţenilor la informaţia de mediu, la participarea publică şi la justiţie.
Preambulul Convenţiei de la Aarhus pune în evidenţă doua concepte: dreptul la un mediu
sănătos, privit ca un drept fundamental al omului, precum şi importanţa accesului la
informaţie, a participării publice şi a accesului la justiţie, în vederea dezvoltării durabile.

BIBLIOGRAFIE

1. ACATRINEI GH. 1994 – Poluarea şi protecţia mediului ambiant,


Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi

63
2. BOTNARIUC N., VĂDINEANU A., 1982 – Ecologie, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
3. BOTNARIUC C. N., 1987 – Monitoringul ecologic, rev. Ocrotirea
Naturii şi Mediului Înconjurător 31, 2, p. 109 – 115
4. COPCARU I., 1995 – Surse, procese şi produse de poluare, Ed.
Junimea, Iaşi
5. COSTE I., 1982 – Omul, biosfera şi resursele naturale, Ed. Facla,
Timişoara
6. GODEANU S., 1997 – Elemente de monitoring ecologic / integrat,
Ed. Bucura Mond, Bucureşti
7. GODEANU S., 1998 – Tehnologii ecologice şi ingineria mediului.
Ecotehnie. Vol. 1. Ed, Bucura Mond , Bucureşti.
8. GOLDSMITH F. B., 1995 – Monitoring for Conservation and
Ecology, Ed. Chapman and Hall
9. MARINESCU DANIELA, 1996 – Dreptul mediului înconjurător, ed.
III, Ed. Şansa, Bucureşti
10. MOHAN A., ARDELEAN A., 1994 – Ecologia şi protecţia mediului,
Ed. Scaiul, Bucureşti
11. NEGULESCU M., VAICUM L., PATRU O., IANCULESCU S.,
BONCIU G., PATRUC, 1995 – Protecţia mediului înconjurător – manual general,
Ed. Tehnică, Bucureşti
12. POPOVICI EVELINE, 1998 – Studiul mediului înconjurător.
Dimensiuni europene, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi
13. PRICOPE F., PRICOPE LAURA, 2007- Poluarea mediului şi
conservarea naturii, Editura Rovimed Bacău
14. RAMADE FR., 1991 – Elements d’ecologie – Ecologie appliqueé.
Action de l’homme sur la biosphère, Ed. Mc. Grow – Hill, Paris
15. SION I. G., 1990 – Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti
16. STUGREN B., 1994 – Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
17. TUFESCU V., TUFESCU M., 1981 – Ecologia şi activitatea umană,
Ed. Albatros, Bucureşti
18. VADINEANU A., 1998 – Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică, Ed.
Universităţii Bucureşti
19. XXX – European red list of globally threatened animals and plants and
recommendations on its applications as adopted by ECE at 46 sessions by decision
D(46) -–United Nations, New York, 1991
20. XXX – Legea nr. 13 din 11.03.1993 pentru aderarea României la
Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor lor naturale din Europa,
Monitorul Oficial al României nr. 62 / 1993
21. XXX – Legea protecţiei mediului, Monitorul Oficial al României nr.
304 / 1995
22. XXX – Strategia protecţiei mediului, Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, Bucureşti, 1996

64