Chimia Mediului Aplicatii 2013-2014 PDF

Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iași
Chimia Mediului: teste de control

în laborator și probleme (I)
Titular disciplină, an II IM:
Conferențiar Dr.ing. Carmen ZAHARIA
2013 - 2014
Partea aplicativă – lucrări de laborator
Tehnoredactare: Carmen Zaharia

Concepție design: Carmen Zaharia
Variantă electronică (e-manual cu teste de laborator) pe site-ul facultății – FHGIM-UTIași
2
PARTEA APLICATIVĂ: CHIMIA MEDIULUI
Cuprins
Prefață 4
Instrucţiuni generale și specifice de testare şi lucru - aplicaţii în laborator 5
Introducere 13
1. Noţiuni introductive privind analiza componentelor de mediu (aer, apă, sol) 13

2. Metode de prelevare a probelor pentru analiza de mediu 14
3. Modalităţi de exprimare a concentraţiei poluanţilor/constituienților 18
Partea I - Chimia atmosferei (4 ore / lucrare) 21
Lucrarea 1a - Determinarea SO2 din aer 23

Lucrarea 1b - Determinarea NH3 din aer 29
Lucrarea 1c - Determinarea NO2 din aer 33
Partea II - Chimia apei (4 ore / lucrare) 37
Lucrarea 2a - Determinarea substanţelor oxidabile din apă 39

Lucrarea 2b - Determinarea oxigenului dizolvat din apă 47
Lucrarea 2c - Determinarea durităţii, alcalinității și acidității apei 51
Partea III - Chimia solului (4 ore / lucrare) 55
Lucrarea 3a - Determinarea calciului schimbabil din sol 57

Lucrarea 3b - Determinarea fierului din sol 59
Lucrarea 3c - Determinarea substanţelor organice totale din sol 61
Anexe 65
Bibliografie 73
3
Partea aplicativă – lucrări de laborator
Prefață
Acest material sintetizează informații utile desfășurării lucrărilor de laborator – partea

aplicativă la disciplina: Chimia mediului din planul de învățământ, al domeniului de specializare:
Ingineria Mediului (IM), domeniu de învățământ de licență (ciclul I), la Universitatea Tehnică
„Gheorghe Asachi” din Iaşi. Această disciplină este comună în anul II (IM) pentru două
specializări din universitate, dar de la facultăți diferite, care au trunchi comun de predare în anul I
și II de licență și anume:
- Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului (FICPM - UTIasi), specializare: Ingineria
și protecția mediului în industrie (IPMI) și
- Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie și Ingineria Mediului (FHGIM - UTIași), specializare:
Ingineria și protecția mediului în agricultură (IPMA).
Manualul în format electronic, intitulat: Chimia mediului: teste de control în laborator
și probleme (I) reprezintă suportul pentru partea aplicativă – lucrări de laborator la disciplina:
Chimia mediului, prevăzută în planul de învățământ cu 1 oră/săptămână, în primul semestru al
anului II de licență și grupate în patru lucrări de laborator și anume:
- o primă lucrare (2 ore/laborator) care are în vedere Noțiuni introductive și anume:
prezentarea laboratorului didactic aferent disciplinei, a instrucțiunilor generale și specifice de
testare și lucru în laborator (norme de sănătate și securitate în muncă), prezentarea unor noțiuni
introductive privind analiza și controlul de mediu (aer, apă și sol), metode de recoltare a probelor
pentru examinare și măsurare, modalități de exprimare a concentrației unor compuși poluanți/
constituienți din diferite componente de mediu, alături de lucrările de laborator alese pe care le
vor desfășura practic la această disciplină.
- a doua lucrare (4 ore/laborator) are în vedere partea I – Chimia atmosferei, pentru care
se poate opta, la alegere, pentru una din cele trei lucrări de laborator prezentate în acest material
și anume: determinarea SO2, NH3 și/sau NO2.
- a treia lucrare (4 ore/laborator) are în vedere partea II – Chimia apei, pentru care se poate
opta pentru una din cele trei lucrări de laborator prezentate în acest material și anume:
determinarea substanțelor oxidabile din apă, a oxigenului dizolvat și/sau durității, alcalinității și
acidității apei.
- a patra lucrare (4 ore/laborator) are în vedere partea III – Chimia solului, pentru care se
poate opta pentru una din cele trei lucrări de laborator prezentate în acest material și anume:
determinarea calciului schimbabil, a fierului și/sau carbonului organic total din sol.
Acest manual de laborator în format electronic este elaborat din dorinţa de a familiariza
tineretul universitar, într-un mod uşor de înţeles și modern, agreat de aceștia, cu elementele
definitorii ale unei analize și control de mediu (aer, apă și sol) privind principalii
poluanţi/constituienți şi caracteristicile acestora, împreună cu transformările fizico-chimice
implicate de prezența lor în concentrații mai ridicate decât cele normale, perturbări ale cvasi-
echilibrelor existente în fiecare componentă de mediu, posibilități de autopurificare, precum și
problemele globale de poluare (de impact, regionale și de fond) ale mediului datorate acestora.
Noţiunile şi cunoştinţele de bază vor fi dobândite de studenți în urma lucrului practic în
laborator și înțelegerii/rezolvarii unor probleme de bază în ideea de a-l ajuta să decidă în mod
ştiinţific cum să acţioneze pentru menţinerea unei stări normale a mediului înconjurător şi pentru
controlul, reducerea şi eliminarea poluării.
Conferențiar Dr.ing. Carmen ZAHARIA
4
PARTEA APLICATIVĂ : CHIMIA MEDIULUI
Instrucţiuni generale și specifice de

testare şi lucru - aplicaţii în laborator
INSTRUCŢIUNI DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

PARTEA APLICATIVĂ DE LABORATOR –
DISCIPLINA: CHIMIA MEDIULUI
I. GENERALITĂŢI
Prezentele instrucţiuni au fost întocmite în baza Legii nr. 319/2006 - Legea securității
și sănătății în muncă; Normelor specifice de securitate a muncii pentru laboratoarele de
analize fizico-chimice şi mecanice (1996); Normelor generale de securitate și sănătate în
muncă elaborate de ministerele responsabile (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale;
Ministerul Sănătăţii), precum si de instructiunile proprii (IP) elaborate de Serviciul Intern de
Prevenire și Protecție (SIPP) al Universității Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iași (TUIasi)
după cum urmează:
- IP-SM 02 – Instrucțiuni proprii privind comunicarea și măsuri de prim ajutor în caz de
accident;
- IP-SM 04 – Fișa tehnică EIP – manuși de protecție; ochelari de protecție; bocanci
protectivi; salopetă sau combinezon protectivi; Expunerea la frig (2.6); Fracturi, luxații,
entorse (2.7); Stop respirator (6.2.1); Stop cardiac (6.2.2);
- IP-SM 11 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă privind transportul, manipularea și
depozitarea materialelor prin purtare și cu mijloace nemecanizate;
- IP-SM 12 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă privind prelucrările prin așchiere;
- IP-SM 16 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă pentru utilizarea uneltelor de
mînă;
- IP-SM 18 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă privind activitățile desfașurate în
laboratoarele de analize chimice;
- IP-SM 22 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă privind sudarea și tăierea
metalelor;
- IP-SM 23 – Instrucțiuni proprii de securitate în muncă pentru depozitarea, transportul și
utilizarea tuburilor (buteliilor) conținând gaze lichefiate, comprimate sau dizolvate.
Aceste instrucţiuni se aplică în laboratorul L207 (etaj II, corp CH), laborator didactic
în care se desfășoară partea aplicativă la disciplina: Chimia Mediului, II (IM).
Conţinutul instrucţiunilor prezentate constituie baza materială pentru efectuarea
instructajului de securitate și sănătate în muncă pentru studenţii, cadrele didactice şi
personalul TESA care vor desfăşura activităţi în laboratorul de Chimia Mediului.
Instrucţiunile trebuie însuşite şi respectate în mod obligatoriu de către toţi salariaţii,
studenţii, personalul detaşat cât şi toate persoanele care au acces în laborator.
5
INSTRUCȚIUNI DE TESTARE ȘI LUCRU ÎN LABORATOR
II. PRINCIPII DE APLICARE A METODOLOGIEI DE LUCRU PRIVIND

SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ÎN LABORATOR
1. Studenţii vor avea dreptul să lucreze în laborator numai după ce li s-a făcut instructajul
de securitate și sănătate în muncă şi au fost verificaţi asupra cunoştinţelor însuşite.
2. La toate lucrările, studenţii vor avea hainele protejate cu un halat încheiat la toţi nasturii.
3. Se interzic deplasările fără rost prin laborator deoarece ele pot da naştere la aglomerări
care împiedică buna desfăşurare a lucrărilor şi în acelaşi timp pot cauza accidente.
4. Studenţii nu au voie să remedieze nici un fel de defecţiune; orice defecţiune constatată
de studenţi se aduce la cunoştinţă celui care conduce lucrările.
5. Punerea în funcţiune a tuturor aparatelor acţionate electric se va face numai în prezenţa
cadrului didactic care conduce lucrările după ce s-au luat toate măsurile tehnico-
organizatorice necesare efectuării lucrărilor în condiţii bune.
6. Se interzic intervenţiile la reţeaua electrică din laborator; este interzisă acţionarea tuturor
întrerupătoarelor cu mâna udă.
7. Se interzice lucrul fără aparate de măsură şi control, de calitate şi precizie
necorespunzătoare.
8. Sticlăria se va manevra cu atenţie spre a nu fi deteriorată şi totodată pentru a se evita
producerea accidentelor prin tăierea cu sticlă.
9. Toţi compuşii organici care conţin carbon, hidrogen, oxigen şi azot trebuie manipulaţi cu
o grijă cu atât mai mare, cu cât procentul în oxigen şi azot este mai ridicat.
10. Se vor evita sistemele în care pot să se formeze substanţe explozive prin impurificarea
sau reacţia cu materialul vasului de reacţie.
11. Toate substanţele oxidante (apa oxigenată, acidul cromic, permanganatul de potasiu,
acidul azotic, acidul percloric etc.) trebuie manipulate cu atenţie; riscul se poate reduce
prin diluarea lor cu apă. Se vor evita, pe cât posibil, reacţiile cu compuşi organici sau cu
alte mijloace de reducere, sau se vor lua măsuri deosebite.
12. Aparatura utilizată pentru recoltarea probelor de analiză trebuie să fie în stare perfectă:
sondele să fie rotunjite la capăt, să nu fie crăpate, iar borcanele de probă să fie curate,
uscate şi să aibă dop rodat.
13. Recoltarea probelor se va face numai cu avizul persoanelor care deservesc locul
respectiv de muncă, acestea având obligaţia să verifice dacă sunt asigurate toate
condiţiile pentru operarea în siguranţă.
14. Recipienţii cu probe se transportă în laborator cu mijloace adecvate; sticlele şi borcanele
se transportă aşezate în coşuri de protecţie sau lădiţe speciale.
15. Verificarea nivelurilor în vase se va face numai cu ajutorul aparatelor de măsură şi
control.
16. Pentru recoltarea probelor de produse inflamabile sau explozive se va folosi numai
aparatură construită din materiale neferoase. Înainte de recoltarea probei în vase
metalice, acestea se vor lega la pământ.
17. Amestecarea probelor în vederea obţinerii probei reprezentative se va face numai în
laborator şi nu la locul de recoltare. In timpul agitării vasul trebuie descoperit la intervale
dese, pentru evacuarea gazelor formate.
18. În funcție de caracteristicile probei, operaţia de constituire a probei reprezentative se va
face în atmosfera camerei sau sub nişă.
III. ORGANIZAREA LOCULUI DE LUCRU
1. Şeful de laborator răspunde de aplicarea şi respectarea tuturor normelor de securitate și

sănătate a muncii în timpul efectuării analizelor fizico-chimice.
6
2. Accesul în laboratoare sau în incinta acestora este permis numai cu consimţământul

responsabilului de laborator.
3. Este interzis să se lucreze în instalaţii improvizate sau insuficient calculate în ceea ce
priveşte rezistenţa şi securitatea pe care trebuie să le ofere în fazele de lucru pentru care
sunt indicate.
4. Este interzisă utilizarea recipientelor sub presiune fără avizele necesare sau după
termenul scadent de verificare.
5. Se vor verifica periodic şi ori de câte ori este cazul - prin măsurători - starea izolaţiilor,
cablurilor şi racordurilor electrice, precum şi prizele de legare la pământ sau la nul a
instalaţiilor şi aparatelor acţionate electric sau care pot fi puse accidental sub tensiune.
6. În cazul întreruperii accidentale a iluminatului artificial şi aparatelor electrice care pot
provoca accidente din această cauză vor fi scoase imediat de sub tensiunea electrică.
7. Înainte de începerea lucrului se vor verifica aparatele de măsură şi control, precum şi
etanşeitatea instalaţiilor ca şi a recipientelor sub presiune.
8. După terminarea lucrului, aparatele electrice se vor deconecta.
9. În laboratoare se va asigura o bună iluminare la locurile de muncă, în conformitate cu
prevederile Normelor generale de securitate și sănătate în muncă. Toate spaţiile din
incinta laboratoarelor vor fi prevăzute cu iluminat de siguranţă.
10. În cazul laboratoarelor de spectroscopie, pentru prevenirea zgomotului produs de
generatorul de scântei, stavilele cu electroni trebuie montate în carcase închise, cu
sistem de siguranţă împotriva deschiderii în timpul funcţionării. Aceste carcase nu trebuie
să împiedice deservirea aparaturii, mai ales în timpul analizelor rapide. Între generatorul
de scântei şi apărătoare se vor instala paravane din sticlă neagră, pentru a împiedica
influenţa nocivă a radiaţiilor ultraviolete asupra ochilor.
11. La toate locurile de muncă unde există riscuri de incendii, explozii, intoxicaţii şi surse de
zgomot sau vibraţii se vor efectua măsurători în vederea depistării depăşirii
concentraţiilor maxim admise şi se vor lua măsuri de anihilare a riscurilor.
12. La executarea lucrărilor de laborator vor participa cel puţin două persoane.
13. La lucrările de cercetare (prezentate îin cadrul cercurilor științifice studențești) este
interzisă executarea analizelor şi/sau încercărilor fără instrucţiuni scrise de lucru şi de
securitate a muncii, fără afişarea acestora la locul respectiv de muncă şi fără ca ele să fi
fost prelucrate în prezenţa întregului colectiv şi cu fiecare separat, în partea ce îl
priveşte, personalul semnând de luare la cunoştinţă.
14. Depozitarea, transportul şi manipularea substanţelor toxice, caustice, inflamabile şi
explozive se vor face cu respectarea prevederilor din Normele specifice de securitate
pentru manipularea, transportul prin purtare şi cu mijloace mecanizate precum şi
depozitarea materialelor.
15. În cazul instalaţiilor prin a căror manevrare, funcţionare sau atingere, se pot produce
accidente, se vor fixa inscripţii de avertizare.
IV. MANIPULAREA STICLĂRIEI
16. Inaintea începerii experienţelor trebuie verificată calitatea sticlăriei care se foloseşte.
17. Vasele care prezintă zgârieturi, bule de aer incluse în masa sticlei sau alte defecţiuni vor
fi restituite magaziei, sau vor fi folosite exclusiv pentru operaţii nepericuloase.
7
18. Tuburile de sticlă care urmează a fi introduse în găurile dopurilor sau în tuburi de
cauciuc trebuie tăiate drept, iar marginile ascuţite ale sticlei trebuie rotunjite la flacără.
19. Când tuburile au pereţii prea subţiri, se recomandă învelirea lor în momentul ruperii, cu
cârpe umede. În momentul ruperii, tuburile de sticlă se ţin aproape de crestătură.
20. Tubul de sticlă se introduce în orificiul unui dop sau al unui tub de cauciuc, se ţine cât
mai aproape de capătul care se introduce; se recomandă învelirea mâinilor care ţin
dopul şi tubul cu cârpe umede, tubul fiind uns cu glicerină sau cu apă.
21. Scoaterea dopurilor şlefuite se va încerca mai întâi prin ciocănirea uşoară a dopului. În
cazul că dopul nu se poate scoate altfel se va încălzi vasul de sticlă cu precauţie în
regiunea dopului şlefuit, ţinându-se la adăpost de orice curent de aer rece.
22. La lucrările sub vid, ca de exemplu la distilare, se va întrebuinţa numai baloane cu
fundul rotund sau vase speciale la lucrări sub vid.
23. Recipienţii mari de sticlă nu se vor pune direct pe masă ci pe o placă de asbest sau alt
material plastic.
24. Dopurile se potrivesc după lărgimea gâtului balonului, cele de plută prin pilire şi apoi
presare în presa manuală pentru dopuri, iar cele de cauciuc prin prelucrare la piatra de
polizor. Ele trebuie să intre în gâtul balonului numai cu o uşoară forţare. În momentul
introducerii, vasul trebuie ţinut de gât şi nu de fund.
25. Pentru a evita supraîncălzirea lichidelor, se folosesc bucăţele de piatră ponce sau
porţelan poros, care provoacă o fierbere progresivă şi liniştită a lichidelor. Piatra ponce
sau porţelanul se va introduce, întotdeauna, în lichidul rece şi nu în cel fierbinte.
26. Baloanele cu fund rotund se aşează pe masa de lucru, sprijinindu-se pe nişte inele de
material plastic şi de mărime potrivită.
27. Vasele ce conţin substanţe solide în suspensie trebuie agitate în timpul încălzirii.
28. Spălarea vaselor se face imediat după terminarea operaţiei, cu lichide potrivite, în care
impurităţile respective sunt solubile, pentru a evita reacţii vătămătoare.
29. Aparatura fierbinte se apucă, după caz, cu o cârpă uscată, cu un cleşte de lemn sau
metalic în cazul creuzetelor sau capsulelor supuse calcinării.
30. Aparatura de sticlă fierbinte se va feri de şoc termic, respectiv nu se va aşeza pe un loc
umed sau rece şi nu se vor turna lichide reci în interior.
31. Se interzice încălzirea aparaturii de sticlă cu flacără directă.
32. Cleştele cu care se apucă aparatura fierbinte de sticlă sau porţelan se va încălzi puţin în
prealabil la capăt.
V. MANIPULAREA DISPOZITIVELOR DE ÎNCĂLZIRE
33. Este interzis a se lăsa aprinse becuri, lămpi sau alte aparate de încălzire, chiar dacă
personalul lipseşte din laborator un timp scurt. Sitele utilizate pentru încălzirea aparaturii
de sticlă vor fi izolate pe toată porţiunea de contact între site şi vasul de sticlă.
34. Se va verifica întotdeauna ca aparatura supusă încălzirii să aibă asigurat un orificiu de
ieşire a vaporilor degajaţi în timpul încălzirii.
35. Aparatura pusă la încălzit se va supraveghea permanent pe toată durata încălzirii.
36. Creuzetele şi capsulele de porţelan scoase fierbinţi de la calcinare sunt introduse în
exicator fără a se atinge de pereţii exicatorului sau de alte vase de sticlă existente în
exicator.
8
37. După introducerea creuzetelor sau capsulelor în exicator se va scoate dopul de la

capacul exicatorului sau dacă nu are dop se va ţine capacul la o parte până la răcirea
vaselor fierbinţi.
VI. MANIPULAREA APARATELOR CU ACŢIONARE ELECTRICĂ
38. Instalaţiile electrice vor fi exploatate în aşa fel încât să fie prevenite electrocutările,
incendiile şi aprinderile neprevăzute provocate de curenţii de dispersie.
39. Aparatele de încălzire electrică (cuptoare, etuve, băi electrice etc.) trebuie aşezate pe
mese protejate cu tablă de oţel şi acoperite cu foi de azbest.
40. Aparatele electrice vor fi legate la pământ pentru evitarea electrocutării.
41. Se interzice conectarea aparatelor electrice dacă lipseşte fişa. Se interzice utilizarea
conductorilor neizolaţi sau montaţi neregulamentar.
42. Se interzice conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză.
43. Se interzice folosirea aparatelor la care se observă scântei sau care prezintă scurt-
circuit. Reparaţiile la instalaţiile electrice trebuie executate numai de electricieni.
44. Aparatele electrice care consumă mai mult de 1kW trebuie conectate prin reostate.
45. Se interzice manipularea aparatelor electrice, precum şi a instalaţiilor electrice
(comutatoare, etc.) din laborator cu mâna umedă.
VII. MANIPULAREA APARATELOR SUB PRESIUNE ŞI VID
46. Extinctoarele cu vacuum trebuie să fie construite din sticlă groasă, să fie umplute cu
clorură de calciu (nu cu acid sulfuric), să fie verificate în prealabil în privinţa rezistenţei
lor, fiind acoperite în timpul verificării cu o cârpă groasă, pentru a preveni răspândirea
cioburilor în caz de spargere.
47. Distilările în vid vor fi executate numai în instalaţii complete, prevăzute cu toate
accesoriile. Se vor utiliza îmbinări rodate şi nu dopuri de cauciuc.
48. În cazul distilării unei substanţe care se solidifică în refrigerent, se pot forma “dopuri”
care pot întrerupe legătura între balonul de distilare şi balonul de colectare. Observarea
depunerii primelor particule de substanţă solidă impune oprirea imediată, pentru ca
depozitul solid să se topească şi să se scurgă în balonul de colectare, evitându-se astfel
explozia balonului.
49. Recipienţii care urmează să funcţioneze sub presiune trebuie supuşi verificării organelor
competente, conform normelor în vigoare.
50. Laboratoarele care folosesc gaze comprimate trebuie să ceară instrucţiunile de
manipulare a buteliilor şi gazelor respective de la fabrica furnizoare.
51. Buteliile utilizate în laboratoare trebuie ancorate pentru a fi ferite de răsturnare. În
laborator nu se vor găsi decât buteliile folosite efectiv în instalaţie, şi nu mai mult decât
strictul necesar din fiecare gaz.
52. Recipienţii sub presiune nu trebuie păstraţi în apropierea surselor de căldură
permanentă, precum şi a celor accidentale, pentru a evita explozia recipienţilor. Dacă
nu se poate altfel, se vor folosi paravane dimensionate corespunzător scopului, tuburile
aflându-se la o distanţă de cel puţin 50 cm de acesta.
9
53. Recipienţii care lucrează sub presiune trebuie feriţi de ger; prin îngheţarea apei, în
anumite părţi ale recipientului, se pot produce fisuri, care în timpul dezgheţului pot
provoca accidente.
54. Este interzisă ungerea ventilelor şi a manometrelor pentru oxigen cu grăsimi sau uleiuri;
este interzisă, de asemenea, atingerea acestora cu mâinile unse cu grăsime animală,
vegetală sau minerală. Pentru manipularea tuburilor de oxigen se vor respecta normele
în vigoare de tehnica securităţii.
55. Când se introduc gaze comprimate dintr-o butelie într-un aparat de sticlă, se va
intercala obligatoriu, între butelie şi aparat un reductor de presiune. Reductorul de
presiune va avea un manometru la intrare şi unul la ieşire şi se va folosi întotdeauna
pentru acelaşi gaz comprimat.
56. Înainte de întrebuinţare, trebuie identificată fiecare butelie intrată la laborator. Buteliile
trebuie vopsite conform normelor şi instrucţiunilor în vigoare.
57. La executarea reacţiilor sub presiune mai mare sau a reacţiilor exoterme periculoase,
utilajul trebuie să se amplaseze într-o încăpere specială.
VIII. MANIPULAREA SUBSTANŢELOR TOXICE ŞI CAUSTICE
58. Manipularea substanţelor speciale toxice şi periculoase, ca bromul, fosforul alb, acizii
concentraţi, etc. va fi încredinţată numai persoanelor instruite special pentru aceasta.
59. Substanţele toxice şi foarte toxice vor fi eliberate conform legislaţiei în vigoare, de către
responsabilul cu substanţele toxice care are sarcina de a urmări utilizarea lor.
60. Toate manipulările cu gaze şi vapori toxici se vor face sub nişă, respectându-se normele
stabilite pentru lucru la nişă. Sfărâmarea substanţelor care formează un praf coroziv sau
toxic (iodul, bicromatul de potasiu, etc.) se va face numai sub nişă.
61. La prepararea unui amestec de substanţe oxidante ca: azotaţii, bicromaţii, cloraţii, etc.
cu alte substanţe se va observa:
- să se sfărâmiţeze în primul rând, oxidantul în stare pură prin presare, cu precauţie, în
proporţii mici, într-un creuzet curat sau mai bine printr-o cristalizare rapidă din
soluţie fierbinte;
- sub nici un motiv nu trebuie să se amestece oxidantul cu alte substanţe măcinate, iar
apoi să fie sfărâmate în mojar, ci trebuie să se procedeze prin agitare într-un balon
sau prin amestecare cu o spatulă pe o foaie curată de hârtie velină.
62. Manipularea acizilor concentraţi, a amoniacului trebuie să se execute după normele
indicate mai jos.
- se va turna obligatoriu prin pâlnie; acizii clorhidric şi azotic concentraţi, precum şi
soluţia concentrată de amoniac se toarnă sub o continuă ventilaţie a aerului;
- la diluarea acidului sulfuric concentrat se toarnă acidul în apă şi nu invers şi aceasta
încetul cu încetul pentru a preveni accidentele;
- trebuie folosit echipamentul de protecţie: ochelari, mănuşi, cizme, şorţ, mască de
gaze.
63. La dizolvarea acidului sulfuric concentrat în apă, la amestecarea acizilor sulfuric şi azotic
concentraţi şi în general la un amestec de substanţe însoţit de o degajare de căldură, se
vor întrebuinţa vase rezistente la şocuri termice.
10
64. Acidul azotic concentrat se va manipula numai sub nişă. Se va evita prelingerea
acidului, nepermiţându-se contactul cu materialele organice care se pot aprinde.
IX. MANIPULAREA SUBSTANŢELOR INFLAMABILE, COMBUSTIBILE ŞI EXPLOZIVE
65. Nu trebuie să se ţină alături sticle şi vase ale căror conţinut dă naştere la reacţii violente
sau la degajări de vapori toxici sau inflamabili-explozivi.
66. Lichidele inflamabile şi volatile (eter, benzen, etc.) vor fi manipulate cu atenţie
deosebită, astfel:
- pe masă se vor ţine cantităţi mici, iar vasele în care se păstrează nu se vor umple
decât maximum 90% din volumul lor;
- nu se vor ţine şi nu se vor turna în apropierea focului;
- transvazarea se va face deasupra unei tăvi cu marginile ridicate, pentru a se evita
pericolul în caz de împrăştiere accidentală la manipularea lor;
- nu se vor vărsa în chiuvete;
- pentru evitarea autoaprinderilor la cald când se lucrează cu băi de ulei, acestea nu
vor fi încălzite niciodată peste punctul lor de inflamabilitate, ci la o temperatură cu
câteva zeci de grade mai mică decât aceasta (temperatura de aprindere). Se poate
determina prin încălzirea într-o capsulă a unei cantităţi mici din uleiul respectiv.
67. Dacă din întâmplare se varsă o cantitate oarecare de lichid uşor inflamabil, se
procedează în felul următor:
- se sting imediat toate lămpile şi se întrerupe încălzitorul electric;
- se închid uşile şi se deschid ferestrele;
- lichidul vărsat se va şterge cu o cârpă;
- se va întrerupe aerisirea numai după constatarea dispariţiei complete a vaporilor
lichidului vărsat.
68. Distrugerea lichidelor inflamabile nerecuperabile miscibile cu apa, se face de către
persoane autorizate după colectarea lor în recipiente speciale etichetate și predate la
responsabilul cu substanțe periculoase din departament. Lichidele inflamabile,
nemiscibile cu apa sau cu un conţinut de substanţe toxice nu se vor arunca la canal, ci
se vor colecta și pastra separat până la predare de către responsabil la persoana
autorizată cu eliminarea lor. În nici un caz nu se vor arunca la bena pre-colectoare de
deșeuri menajere.
X. PRINCIPII DE APLICARE A METODOLOGIEI DE LUCRU
69. Se interzice lucrul fără aparate de măsură şi control, de calitate şi precizie

corespunzătoare.
70. Se vor evita sistemele în care pot să se formeze substanţe explozive prin impurificarea
sau reacţia cu materialul vasului de reacţie.
71. Se va evita în toate împrejurările, contactul cu combinaţii ca alcooli, esteri, hidrocarburi
clorurate şi hidrocarburi aromatice şi alifatice, care acţionează ca narcotice.
72. Se va evita contactul epidermei cu amine, fenoli şi nitroderivaţi, în prezenţa acizilor
concentraţi şi a bazelor tari.
11
73. Nu se vor folosi alcoolul metilic şi alcoolul etilic la dizolvarea substanţelor care
reacţionează cu combinaţiile conţinând grupe de hidroxilanhidride, halogenuri acide,
compuşi organometalici etc.
74. Toate substanţele oxidante (apa oxigenată, acidul cromic, permanganatul de potasiu,
acidul azotic, acidul percloric etc.) trebuie manipulate cu atenţie; riscul se poate reduce
prin diluarea lor cu apă. Se vor evita, pe cât posibil, reacţiile cu compuşi organici sau cu
alte mijloace de reducere și prevenție, sau se vor lua măsuri deosebite.
75. Încălzirea unei mase vâscoase sub agitare un anumit timp, la o anumită temperatură,
se va efectua numai cu observarea atentă şi continuă a temperaturii, care nu trebuie
depăşită.
Prelevarea probelor pentru analize
76. Aparatura utilizată pentru recoltarea probelor de analiză trebuie să fie în stare perfectă:
sondele să fie rotunjite la capăt, să nu fie crăpate, iar borcanele de probă să fie curate,
uscate şi să aibă dop rodat.
77. După caz, vasele în care urmează să se ia probe la care există pericolul formării
amestecurilor explozive vor fi inertizate.
78. Recoltarea probelor se va face numai cu avizul persoanelor care deservesc locul
respectiv de muncă, acestea având obligaţia să verifice dacă sunt asigurate toate
condiţiile pentru operarea în siguranţă.
79. În timpul prelevării probelor, ventilele trebuie deschise încet şi cu atenţie, astfel încât
scăpările de produse să fie minime. Persoana care ia proba trebuie să stea în poziţie în
care să nu expună la stropire sau la ardere cu jeturi de la conductele sau ventilele
parţial obturate. După luarea probelor, ştuţurile de probe trebuie închise şi etanşate.
80. Recipienţii cu probe se transportă în laborator cu mijloace adecvate; sticlele şi borcanele
se transportă aşezate în coşuri de protecţie sau lădiţe speciale.
81. Se interzice verificarea conţinutului recipienţilor, din care urmează să se recolteze
probe, cu chibrituri sau hârtii aprinse, lanterne de buzunar, indiferent de conţinutul
acestora. Verificarea nivelurilor în vase se va face numai cu ajutorul aparatelor de
măsură şi control.
82. Pentru recoltarea probelor de produse inflamabile sau explozive se va folosi numai
aparatură construită din materiale neferoase. Înainte de recoltarea probei în vase
metalice, acestea se vor lega la pământ.
83. Amestecarea probelor în vederea obţinerii probei reprezentative se va face numai în
laborator şi nu la locul de recoltare. În timpul agitării vasul trebuie descoperit la
intervale dese, pentru evacuarea gazelor formate.
84. În funcţie de caracteristicile probei, operaţia de constituire a probei reprezentative se va
face în atmosfera camerei sau sub nişă.
85. Pregătirea probelor solide (mojarare, uscare, calcinare) se va face numai în camere
destinate exclusiv acestui scop.
12
Introducere
1.
Noţiuni introductive privind analiza componentelor de mediu
(aer, apă, sol)
Analiza principalelor componente de mediu trebuie sa fie adecvată și utilă la

stabilirea unor elemente decizionale privind calitatea mediului, necesitatea de intervenție și
depoluare în cazuri majore, sau de evoluție și prognoză a evoluției unor situații caracteristice
locale sau procese de transformare comportamentală climatică și compozițională ulterioare.
De aceea, utilitatea informaţiilor obţinute din analiza de mediu depinde, în mare măsură, de
modul în care se organizează acţiunea de control și analiza (examinare și măsurare) de
mediu. O importanţă deosebită are și cunoașterea precisă sau clară a scopului investigaţiei.
În general, o analiză de mediu are în vedere următoarele obiective:
1. determinarea stării momentane a componentelor de mediu;
2. determinarea tendinţelor locale şi temporale;
3. determinarea surselor de poluare;
4. măsurători pentru estimarea potenţialelor riscuri, impactului de mediu, daune etc.
Dacă scopul examinării și/sau analizei de mediu este precizat, trebuie avută în
continuare în vedere organizarea programului de colectare a probelor pentru analiză şi
stabilirea tehnicilor adecvate de prelevare adaptate la situațiile specifice mediului local
(regional sau de fond). Scopul principal este obţinerea de probe reprezentative şi valabile
(reale) pentru caracterizarea în întregime a constituientului sau constituienților din
componenta de mediu examinată. Aceasta înseamnă că probele trebuie să fie
recoltate/colectate, transportate şi eventual conservate (păstrate în condiții specifice de
conservare - prin refrigerare sau tratament chimic) astfel încât indicatorii de calitate
măsuraţi în proba propriu-zisă să aibă aceeaşi valoare ca cei din eşantionul prelevat şi acesta
să reprezinte cât mai fidel compoziţia componentei de mediu examinate.
Mai mult chiar, locul şi timpul de prelevare al probelor trebuie să fie alese astfel încât
rezultatele analitice să reflecte variaţiile temporale sau locale în perioada de investigare.
Fiecare recoltare de probe este expusă unor erori inerente; cu cât este mai mică
proba, cu atât este mai puţin reprezentativă pentru întregul material. În plus, informaţia
furnizată de o probă întâmplătoare depinde de variaţia indicatorului de calitate măsurat în
timp.
Pentru analiza unor agenţi poluatori se pot aplica toate metodele calitative şi
cantitative ale chimiei analitice ţinându-se cont de următoarele criterii de selecție:
- limita de detecţie cât mai mică;
- sensibilitate crescută;
- exactitate;
- rapiditate.
13
Introducere: NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ANALIZA COMPONENTELOR DE MEDIU
Totuşi, deoarece rezultatele obţinute trebuie comparate în final cu valorile maxime

admisibile, determinate printr-o anumită metodă, devine aproape o necesitate ca analiza
diverşilor agenți poluatori să fie realizată prin metoda prevăzută în standarde. Acest lucru
este obligatoriu în cazul bilanţurilor de mediu sau a determinărilor efectuate pentru
rezolvarea unor situaţii de litigiu (compararea rezultatelor între diferite laboratoare
specializate în diferite tipuri de analize de mediu și laboratorul central de referință de
mediu).
În concluzie, o analiză pertinentă a componentelor de mediu (aer, apă, sol)
presupune aplicarea unor tehnici de prelevare probe adecvate (care să asigure
reprezentativitatea eşantionului selectat), a unor metode de determinare/analiză verificate şi
o interpretare corectă a rezultatelor obţinute.
2. Metode de prelevare a probelor pentru analiza de mediu
2.1. Prelevarea probelor de aer
Recoltarea probelor de aer urmăreşte fie analiza compusilor gazoşi, fie a compusilor
poluanţi prezenţi în atmosferă sub formă de particule solide. De aceea, metodele de
prelevare probe diferă funcție de tipul de compus analizat în proba de aer recoltată.
Pentru prelevarea probelor gazoase se pot folosi diferite metode: discontinue și
continue.
2.1.1. Metode discontinue (instantanee sau de scurtă durată)
Aceste metode sunt indicate pentru cazurile în care concentraţia compusului poluant
analizat este mare si constau în recoltarea probelor de aer în recipiente închise, de volum
cunoscut, de diferite forme, capacităţi şi dimensiuni cum ar fi: flacoane de sticlă, pipete de
gaz (tonometre), saci de plastic, camere şi baloane de cauciuc sau de material plastic,
seringi de sticlă sau de material plastic.
În funcţie de proprietăţile compusului gazos analizat şi de caracteristicile
recipientului, se pot aplica trei modalităţi de recoltare si anume:
i) Recoltarea prin dislocuire de lichid (prin golire). Vasele de recoltare,

perfect curate, se umplu cu apă distilată şi se transportă la locul de recoltare.
Prin golire, aerul de analizat ia locul apei apoi vasul se închide. Procedeul se
aplică doar pentru acei poluanţi care nu se dizolvă în apă.
ii) Recoltarea prin dislocuire de aer. Se aplică pentru poluanţii solubili în apă
si constau in folosirea unor vase de recoltare de tipul tonometrelor sau
flacoanelor de sticlă tip sifon (prevăzute cu un dop străbătut de un tub lung şi
unul scurt). Flaconul se adaptează la un sistem de aspiraţie în aşa fel încât
aerul să intre prin tubul lung şi să iasă prin cel scurt, iar circulatia prin vas a
unui volum de aer de aproximativ 10 ori mai mare decât capacitatea
recipientului sa fie asigurată și să existe siguranţa îndepărtării complete a
gazului remanent.
14
iii) Recoltare prin creare de vid. Vasul în care urmează să se recolteze proba
de aer se videază cu ajutorul unei pompe de vid apoi se închide ermetic. La
locul de recoltare vasul se deschide, iar aerul de analizat pătrunde în el.
Volumul de aer recoltat se calculează cu ajutorul relaţiei:
P  Pr
V  V1  (1)
P
în care:
V - volumul real de aer recoltat, mL;
V1- volumul recipientului, mL;
P - presiunea atmosferică în momentul recoltării, mmHg;
P1 - presiunea reziduală a aerului în vas, mmHg.
2.1.2. Metode continue (recoltarea prin aspiraţie)
Acestea sunt folosite în cazul unor concentraţii reduse ale compușilor de analizat din
aer, aceştia putând fi concentraţi dintr-un volum mare de aer prin recoltări de lungă durată.
Sistemele de recoltare prin aspiraţie a probelor de aer constau în general din trei părţi
componente:
i) dispozitivul de aspirare (i.e. diferite dispozitive hidrostatice - aspiratoare

hidraulice, pompe de vid sau aspiratoare electrice),
ii) dispozitivul de măsurare a volumului de aer (i.e. gazometrelor - contoare de

gaz şi debitmetrelor - reometre şi/sau rotametre) şi
iii) dispozitivul de reţinere a constituientului atmosferic (poluantul atmosferic) (i.e.

pentru compusi gazoși - vas barbotor sau absorbitor cu soluție absorbantă
specifică fiecarui compus gazos analizat și pentru compuși particulați și aerosoli
- un filtru cu material filtrant corespunzator dimensiunilor particulelor
solide/aerosoli analizați).
Pentru reţinerea poluanţilor atmosferici se folosesc dispozitive care se aleg în funcţie

de natura constituientului sau constituienţilor atmosferici care sunt analizaţi: gaze şi vapori
sau pulberi/aerosoli.
În cazul poluanţilor gazoşi, metoda de reţinere cea mai folosită este absorbţia şi se
realizează în recipiente de sticlă numite absorbitoare. Practic, aerul este aspirat şi făcut să
barboteze printr-un lichid (soluţie absorbantă) care reţine compusul poluant ca urmare a
unei reacţii chimice. După prelevarea unui anumit volum de aer, conţinutul vasului de
absorbţie se analizează în vederea dozării compusului poluant.
În cazul poluanţilor sub formă de particule și/sau aerosoli s-au pus la punct diferite
procedee de reţinere, dar cel mai frecvent folosit procedeu este cel prin filtrare. Ca material
filtrant se poate folosi hârtie de filtru, vată de bumbac sau sticlă, membrane filtrante.
15
Cântărirea filtrului înainte şi după reţinerea agentului poluant permite determinarea acestuia,
prin diferență și raportare la volumul de aer prelevat.
2.1.3. Metode instrumentale folosind analizoare de gaze
Analizoarele de gaze folosite în tehnicile moderne sunt aparate care permit

recoltarea, depistarea sau dozarea compușilor poluanți atmosferici, a compușilor inflamabili
și explozivi în stare de gaze sau vapori, individual şi în amestec, direct din atmosfera
poluantă. Analizoarele de gaze au la bază principiile folosite în construcţia diferitelor
categorii de aparate de analiză fizico-chimică, adaptate la particularităţile mediului gazos în
care se efectuează determinările. Deşi există o foarte mare varietate de analizoare de gaze
ele pot fi clasificate simplu, după principiul pe care se bazează, în: optice, electrochimice şi
termochimice.
Analizoare Acestea măsoară absorbţia luminii de către compusul poluant sau de

optice de gaze către produsul de reacţie dintre compusul poluant şi mediul absorbant,
lichid sau solid.
Măsurarea absorbţiei se poate face în domeniul vizibil (Vis),
ultraviolet (UV) sau infraroşu (IR), folosind celule fotoelectrice (CF) şi
dispozitive de înregistrare (R), eventual de teletransmisie (Tr), a
datelor.
În scopul evitării interferenţelor se utilizează filtre selective (FS) sau
reactivi chimici suplimentari pentru descompunerea sau mascarea
substanţelor interferente (R).
Analizoare Acestea urmăresc variaţia unei proprietăţi electrochimice a soluţiei

electrochimice absorbante în urma reţinerii poluantului.
de gaze Cele mai frecvente tipuri de analizoare electrochimice sunt cele
bazate pe urmărirea variaţiei conductibilităţii electrice.
Analizoare
termochimice Acestea se bazează pe măsurarea energiei calorice care rezultă din
de gaze reacţiile chimice ale compuşilor poluanti, în general reacţii de ardere.
2.2. Prelevarea probelor de apă
Prelevarea probelor de apă sau medii lichide trebuie realizată respectând criteriile
generale de prelevare astfel încât eşantioanele colectate/recoltate să fie reprezentative si
recoltarea să fie efectuată cu dispozitive de prelevare a probelor de apă autorizate.
Principalele condiţii impuse dispozitivelor de prelevare a probelor de apă sunt
următoarele:
- să fie robuste, uşor de transportat, manipulat şi curăţat;
- materialul din care este confecţionat vasul de recoltare să nu cauzeze alterarea
caracteristicilor probei.
16
În general, pentru analiza fizico-chimică, probele de apă se recoltează în vase din

sticlă sau din polietilenă prevăzute cu dop rodat sau care se închid ermetic.
În vederea recoltării, vasele se spală cu amestec sulfocromic pentru a îndepărta orice
urmă de substanţă organică, apoi se clătesc bine cu apă şi apă distilată. La locul de
recoltare, vasul se clăteşte de 2-3 ori cu apă care urmează să fie recoltată, apoi se umple
până la refuz (fără bule de aer în interiorul vasului), iar dopul se fixează în aşa fel încât să
nu rămână bule de aer în interiorul vasului.
Trebuie specificat faptul că fiecare tip de material din care este confecţionat vasul de
recoltare are anumite recomandări. Astfel, probe de apă conţinând poluanţi organici nepolari
(petrol, pesticide) nu trebuie recoltate în vase din material plastic, în timp ce vasele din sticlă
nu sunt indicate pentru ape în care se determină concentraţii mici de sodiu, potasiu, bor sau
siliciu (silicaţi).
Vasele destinate recoltării probelor de apă trebuie să fie curăţate cu grijă şi după
utilizare; păstrarea îndelungată a probelor contaminate favorizează depuneri de solide şi
adsorbţii pe pereţii interiori ai vaselor de recoltare.
Deoarece conţinutul probelor de apă se poate altera în timp, de cele mai multe ori
este necesar un tratament preliminar sau o stabilizare a componenţilor care urmează să fie
analizaţi (conservarea probelor). Acest lucru este recomandat îndeosebi pentru ape cu
contaminanţi organici sau microorganisme în care, ca urmare a unor procese biochimice, se
produc modificări rapide ale compoziţiei, mai ales dacă temperatura este ridicată.
Tratamentul aplicat este funcţie de natura compusului poluant care trebuie conservat
(tabel 1). Ideal este ca analiza diferiților componenţi din probă să se facă imediat după
recoltare, sau în cel mai scurt timp posibil (maxim 0,5 - 6 ore de la recoltare).
2.3. Prelevarea probelor de sol
Prelevarea unor probe reprezentative de sol este o operaţie mai dificilă decât în cazul
apei deoarece heterogenitatea spaţială a solului este mult mai mare.
În general, pentru investigaţii de laborator (de exemplu: când se urmăreşte
determinarea substanţelor potenţial periculoase pentru pânza de apă subterană aşa cum
sunt metalele grele, pesticide etc.), solul se recoltează în structură perturbată (artificială).
Aceasta presupune colectarea de eşantioane, din diferite puncte ale suprafeţei investigate,
pe baza unor metode statistice. De obicei, în cazul unui sol relativ omogen, se recoltează
mai multe probe (cel puţin 4 probe pentru 1000 m2) care sunt apoi reunite într-o probă
unică. Probe individuale de sol se recoltează foarte rar deoarece este greu de stabilit gradul
de poluare al solului prin analiza unei singure probe.
În mod normal, din punctele stabilite, probele de sol se recoltează de la două
adâncimi diferite (5 cm şi 30 cm). Atunci când se presupune o impurificare intensă, datorită
poluării atmosferice sau ca urmare a depozitării necontrolate de deşeuri solide sau unor
deversări de lichide sau apă poluată pe/în sol, pot fi analizate şi adâncimi suplimentare
pentru a întocmi un profil al contaminării solului în adâncime.
Probele de sol se recoltează fie cu dispozitive simple cum sunt: spatule de metal,
cazmale, sau lopeţi, fie cu sonde de prelevare/recoltare de diferite tipuri, în funcţie de
adâncimea de prelevare.
17
După prelevare/recoltare, probele sunt introduse în pungi de plastic, etichetate şi

transporatate la laborator pentru analiză.
O serie de indicatori de calitate trebuie analizaţi imediat după recoltare sau după cel
mult 24 ore de păstrare la rece şi anume: azotul amoniacal, nitraţii, nitriţii, umiditatea etc.,
în timp ce majoritatea poluanţilor anorganici pot fi analizaţi şi după un timp mai îndelungat.
În acest caz probele de sol sunt uscate în aer, mojarate, cernute (sită cu ochiuri de 1-2 mm)
şi păstrate în sticle închise.
3. Modalităţi de exprimare a concentraţiei poluanţilor/constituienților
Intensitatea agresiunii agenţilor poluanţi asupra componentelor de mediu se

apreciază prin concentraţiile lor care se raportează la valori de referinţă cunoscute și/sau
valorile maxime admisibile.
Valorile de referinţă, precum și concentraţiile maxime admisibile (C.M.A.), reprezintă
limitele de concentraţii pe care diverşii poluanţi le pot atinge fără să determine efecte toxice
asupra mediului înconjurator. C.M.A.-urile sunt reglementate prin ordine ministeriale sau
hotărâri ale guvernului şi prevăzute în standarde, respectiv, norme tehnice de calitate sau/și
norme sanitare stabilite de Ministerul Sănătăţii.
Concentraţiile agenţilor poluanţi sunt exprimate în unităţi specifice pentru fiecare
componenta de mediu, dar majoritar prin raport de amestecare - masa poluant / volum sau
masa mediu analizat.
3.1. Poluanţi gazoşi
Principalele moduri de exprimare a concentraţiei compușilor gazoşi poluanţi sunt

următoarele:
Procente volumetrice (% vol) - reprezintă raportul dintre volumul

poluantului şi volumul total aer (aer plus
poluant);
Părţi per milion de (ppmv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

volum care se găsesc într-un milion (106) de părţi de
volum de aer;
Părţi per bilion de (ppbv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

volum dintr-un miliard (109) de părţi de volum de
aer;
Părţi per trilion de (pptv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

volum dintr-un trilion (1012) de părţi de volum de
aer;
Fracţia molară, xi (adimensional) - reprezintă raportul dintre numărul de moli ai

unui component (ni) şi numărul total de moli
18
din amestecul gazos (n):
Xi =
ni (2)
n
Ştiind că presiunea totală a unui amestec
este egală cu suma presiunilor parţiale ale
componenţilor şi considerând că aceştia se
comportă ideal, se poate scrie:
P = p i (3)
ni
Pi =  P  xi  P (4)
n
Aceasta înseamnă că presiunea parţială a

unui component (i) dintr-un amestec gazos
este direct proporţională cu fracţia lui molară
(xi) sau egală cu aceasta dacă presiunea
totală a amestecului este de 1 atm.
Raport de amestecare (mg/m3) - exprimă cantitatea de compus poluant (mg,

masă/volum (g/m3) g, µg) dintr-un anumit volum de aer (de
(g/m3) obicei, 1 m3).
3.2. Poluanţi ai mediului acvatic
Concentraţia compusilor poluanţi din apă se exprimă prin:
Concentraţia (%) – reprezintă cantitatea de poluant (g) din 100

procentuală masică grame de apă (100 g apă).
Concentratie normală (val/L) - reprezintă numărul de echivalenti de

sau normalitate, n sau N component dizolvat (ei, val) dintr-un litru de
apă (1 L);
Concentraţia molară (mol/L) - reprezintă numărul de moli (ni, moli) de

sau molaritate, m sau M component dintr-un litru de apă (1 L);
Raport masă/volum, (mg/dm3) - reprezintă raportul dintre cantitatea de

m/v (mg/L) poluant (mg, g) şi volumul de apa (1 L);
(µg/dm3)
Părți per million ppm - 1 ppm = 1 mg/L;
numai in cazul soluțiilor:
Titrul soluției, T (g/mL) - reprezintă cantitatea de poluant (g) dintr-
un mililitru de apă (1 mL).
19
3.3. Poluanţi ai solului
Pentru exprimarea concentraţiei compuşilor poluanţi din sol se foloseşte raportul de

amestecare în părţi de greutate:
Concentrație procentuală (%) – reprezintă cantitatea de poluant (g)

masică din 100 grame de sol.
Raport de amestecare (mg/Kg sol uscat) – reprezintă raportul dintre cantitatea

masic, m/m (mg/g sol uscat) de poluant (mg, g) şi dintr-o cantitate
(ppm sol uscat) de sol uscat în aer (1 Kg sau 1 g).
Părți per milion (ppm) – 1 ppm = 1 mg / kg sol uscat
20
Chimia atmosferei
(1 lucrare de laborator -
4 ore / lucrare,
la alegere)
PARTEA APLICATIVĂ: CHIMIA ATMOSFEREI
Laborator 1a
DETERMINAREA SO2 DIN AER
Generalităţi: În atmosferă se pot găsi urme de dioxid de sulf (SO2) care provin fie
de la arderea combustibililor fosili (de exemplu: cărbuni, petrol), fie din
diferite unități industriale productive sau de la diferite industrii precum:
fabricarea acidului sulfuric, prelucrarea minereurilor ce conţin sulf,
fabricarea hârtiei etc.
Dioxidul de sulf este mai greu decât aerul (i.e. densitatea SO2 este de
2,23 g/L la 20⁰C și 1 atm, comparativ cu densitatea aerului care poate
varia intre 1,293 - 1,2973 g/L) fiind considerat un gaz incolor cu miros
înecăcios de pucioasă arsă. El prezintă o solubilitate relativ ridicată în apă
(la 10⁰C solubilitatea este de 15 g SO2 în 100 mL apă, iar la 20⁰C, 11,30 g
SO2 în 100 mL apă), iar soluțiile apoase conțin ioni de HSO3- și SO32- fapt
care evidențiază capacitatea de a conduce curentul electric.
SO2 are proprietăţi reducătoare astfel încât se poate oxida în
atmosferă (reacţie catalizată de radiaţiile solare) formând acid sulfuric
şi/sau sulfaţi. Asupra plantelor SO2 are acţiune necrozantă, iar asupra
oamenilor acţionează ca iritant al aparatului respirator și sistemului olfactiv
la concentrații mai mari de cca 20 mg/m3.
C.M.A. = 0,25 mg/m3 (media zilnică).
I. Metoda acidimetrică
Principiul La trecerea aerului care conţine SO2 printr-o soluţie diluată de apă
metodei: oxigenată cu un pH cunoscut, pH-ul acesteia se modifică în urma oxidării
SO2 la acid sulfuric:
SO2 + H2O2  H2SO4 (1)
Acidul sulfuric rezultat se titrează cu solutie de tetraborat de sodiu în

prezență de indicator specific conform reacţiei:
H2SO4 + Na2B4O7 + 5 H2O  Na2SO4 + 4 H3BO3 (2)
Cantitatea de soluţie titrantă alcalină (Na2B4O7) necesară readucerii

pH-ului la valoarea iniţială este proporţională cu cantitatea de SO2 din
volumul de aer analizat.
23
Laborator 1a: DETERMINAREA SO2 DIN AER
Interferenţe: Metoda nu este specifică putând interfera diferiți acizi volatili, aerosoli
acizi sau alcalini precum şi amoniacul. Interferenţa aerosolilor poate fi
îndepărtată prin filtrarea aerului însă, în condiţii de umiditate crescută, o
parte din SO2 poate fi reţinut pe filtru.
Cu toate aceste interferenţe, metoda este mult utilizată, mai ales în
zone intens poluate. Rezultatele exprimate în mg/m3 SO2 reprezintă
indicele de poluare gazoasă acidă.
Reactivi:  Soluţie de indicator. Se dizolvă 0,06 g verde de bromcrezol şi 0,04 g

roşu de metil în 100 mL alcool metilic. Culoarea indicatorului virează de la
roş-oranj în mediu acid la albastru-turcuoaz în mediu alcalin.
La pH = 4,5 culoarea solutiei este gri.
 Na2SO3, soluţie apoasa 5%;
 Acid clorhidric, soluţie 0,01 N;
 Acid sulfuric, soluţie 0,005 N;
 Tetraborat de sodiu, soluţie apoasa 0,005 N;
 Soluţie absorbantă: apă oxigenată, soluţie 0,5 % cu pH = 4,5. Intr-un
flacon cotat de 1000 mL se introduc 10 mL perhidrol (H2O2 30%) şi se
diluează cu apă până la semn. Pentru ajustarea pH-ului, într-un pahar de
titrare se introduc 50 mL din această soluţie, se adaugă 3 picături indicator
şi se titrează cu acid clorhidric 0,01 N până la virajul culorii de la albastru
la gri pal.
Se adaugă celor 950 mL soluţie diluată de apă oxigenată de 19 ori
cantitatea de acid clorhidric 0,01 N folosită la titrarea celor 50 mL şi se
amestecă.
Mod de lucru: În laborator, pentru a crea posibilităţi de dozare a unor compuşi toxici,
se simulează condiţii asemănătoare cu cele întâlnite în atmosferele
poluate. La analiza dioxidului de sulf în condiţii de mediu simulat, se
foloseşte o instalaţie prezentată in Figura 1a.
SO2 este generat în vasul (1) prin reacţia dintre Na2SO3 (Na2SO3 5%)
şi H2SO4 concentrat (H2SO4 95 - 98%) care se adaugă în pâlnia de picurare
(2). Printr-un tub de cauciuc prevăzut cu o clemă (3), poluantul este
aspirat şi amestecat cu aerul prin intermediul unei piese în formă de T (4),
într-un vas tampon (5). Amestecul gazos este antrenat prin barbotare in
vasul (6) ce conţine soluţia absorbantă (H2O2 0,5%). Aerul lipsit de SO2
este trecut succesiv prin tuburile (7) şi (8) pentru reţinerea umidităţii. Ca
dispozitiv de aspiraţie se foloseşte trompa de apă (10), debitul gazului fiind
măsurat cu ajutorul reometrului (9) (cca 0,5 L/min).
Se procedează după cum urmează: se introduc în pâlnia de picurare 3
mL H2SO4 concentrat, iar în vasul de reacţie 5 mL soluţie Na2SO3 5%. În
vasul de absorbţie (6) se introduc 50 mL soluţie absorbantă şi se deschide
trompa de apă astfel încât debitul aerului aspirat prin piesa (4) (clema 3
închisă) să fie de aproximativ 0,5 L/min. Se deschide apoi robinetul pâlniei
de picurare şi se lasă să intre în vasul (1) o parte din cantitatea de acid
24
sulfuric. Se desface clema (3) permiţând astfel antrenarea dioxidului de

sulf rezultat din reacţie în curentul de aer. Din acest moment se începe
cronometrarea timpului de aspiraţie care trebuie să fie de 30 minute. Din
timp în timp se mai lasă să se scurgă în vasul (1) din pâlnia de picurare (2)
o altă cantitate de H2SO4 astfel încât într-un interval de 30 minute întreaga
cantitate de acid să fie adăugată. După trecerea celor 30 minute se
opreşte aspiraţia, se deconectează vasul de absorbţie, iar conţinutul
acestuia se aduce cantitativ cu soluţie absorbantă într-un flacon cotat de
100 mL. Se măsoară probe de câte 20 - 25 mL care se introduc în vasul de
titrare şi se adaugă câte 3 picături soluţie de indicator. În paralel se
prelucrează o probă martor din 25 mL soluţie absorbantă şi 3 picături
indicator. Se titrează proba cu soluţie de tetraborat de sodiu 0,005 N până
când se obţine o culoare identică cu cea a martorului.
Calculul Concentraţia SO2 din proba de aer analizată se exprimă în mg/m3 şi se

rezultatelor: calculează cu ajutorul relaţiei:
n  N Na2B4O7  V  32
CSO2 (mg/m3)   10 3 (3)
v W
în care:
n - volumul soluţiei de Na2B4O7 consumat (mL);
N - normalitatea soluţiei de Na2B4O7 (val/L);
v - volumul probei individuale luate din flaconul cotat (mL);
V - volumul flaconului cotat (mL);
W - volumul de aer recoltat (L).
Volumul de aer recoltat se află din produsul W = Da.ta, în care:

Da - debitul de aspiraţie (L/h);
ta - timpul de aspiraţie (h).
Observaţie: Determinarea se poate realiza şi pH-metric.
1. Pentru aceasta se măsoară din vasul de absorbţie volume diferite,

se introduc într-un pahar de titrare şi se completează până la 50 mL cu
soluţie absorbantă de pH = 4,5.
Se titrează pH-metric cu soluţie de Na2B4O7 până când pH-ul soluţiei
din vasul de titrare devine 4,5.
2. În cazul prezenţei în aerul atmosferic a amoniacului sau a altor

gaze alcaline, pH-ul soluţiei de analizat va fi alcalin (indicatorul va colora
soluţia în albastru). În acest caz soluţia se va titra cu H2SO4 0,005 N iar
rezultatul (poluarea acidă) exprimat în SO2 va fi negativ.
25
II. Metoda nefelometrică
Principiul Pentru a se evita interferenţele datorate prezenţei altor componenţi,

metodei: cu caracter acid sau bazic, în aerul de analizat ca şi pentru a putea
determina concentraţii mai mici de SO2 se poate aplica metoda
nefelometrică sau turbidimetrică. Aceasta se bazează pe măsurarea
intensităţii luminii difuzate de soluţia absorbantă în care SO2 a fost
transformat într-un compus greu solubil. Practic, SO2 se oxidează cu clorat
de potasiu iar acidul sulfuric rezultat se dozează nefelometric sub formă de
sulfat de bariu după tratare cu clorură de bariu (BaCl2) sau azotat de bariu
(Ba(NO3)2).
Au loc reacţiile:
3 SO2 + KClO3  3 SO3 + KCl (4)

SO3 + H2O  H2SO4 (5)
H2SO4 + Ba(NO3)2  BaSO4  + 2 HNO3 (6)
sau
H2SO4 + BaCl2  BaSO4  + 2 HCl (7)
Reactivi:  Soluţie absorbantă: clorat de potasiu, soluție KClO3 2%;

 Acid clorhidric, soluţie HCl 1N;
 Clorură de bariu, soluţie apoasă BaCl2 10% sau azotat de bariu, soluție
apoasă Ba(NO3)2 10%;
 Soluţie etalon stoc pentru SO2: 0,2723 g sulfat de potasiu, K2SO4 p.a.,
se aduc cantitativ într-un flacon cotat de 100 mL şi se completează la
semn cu apă bidistilată;
 Soluţie etalon de lucru: se prepară din soluţia etalon stoc prin diluare de
50 ori (concentratie de 20 mg/mL).
1 mL din această soluţie conţine 20 mg SO2.
Mod de lucru: Pentru efectuarea lucrării de laborator, SO2 generat conform

procedeului descris la metoda acidimetrică este aspirat timp de 30 minute
prin absorbitorul (6) ce conţine 20 mL soluţie absorbantă. Debitul de
aspiraţie trebuie să fie de aproximativ 0,3 L/min.
Conţinutul vasului de absorbţie se aduce cantitativ într-un flacon cotat
de 25 mL unde se mai adaugă, agitând după fiecare adăugare de reactiv,
câte 0,5 mL acid clorhidric (HCl 1N) şi 1 mLl soluţie clorură de bariu (BaCl2
10%). Se completează la semn cu apă distilată, se omogenizează
conţinutul şi se lasă în repaus timp de 15 minute. Măsurarea opalescenţei
se face la un spectrofotometru prevăzut cu accesorii pentru turbiditate la
= 420 nm în cuva spectrofotometrului (L<0,5 cm) faţă de un martor
preparat din 20 mL soluţie absorbantă şi tratat la fel ca şi proba de
analizat.
În lipsa accesoriilor pentru turbiditate, se poate compara turbiditatea
probelor de analizat cu aceea a probelor curbei de etalonare, pe fond
26
negru.
Valoarea turbidităţii se raportează la curba de etalonare care se
întocmeşte după schema din tabelul 1a.
Calculul Concentraţia SO2 în aerul analizat se calculează cu ajutorul relaţiei:

rezultatelor:
CSO2 (mg/m3)  C x  V (8)
W
în care:
Cx - concentraţia SO2 în proba spectrofotometrată (mg/mL);
W - volumul de aer analizat (m3).
Volumul de aer analizat se află din produsul W = Da.ta, unde:

Da - debitul de aspiraţie (m3/min);
ta - timpul de aspiraţie (min).
Tabel 1a. Date pentru trasarea curbei de etalonare (curba de calibrare)
Concentraţie SO2, mg/mL 1.6 3.2 4.8 6.4 8.0

Soluţie etalon de lucru, mL 2 4 6 8 10
Soluţie absorbantă, mL 10 10 10 10 10
Acid clorhidric, mL 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
Clorură de bariu, mL 1 1 1 1 1
Apă bidistilată, mL 11,5 9,5 7,5 5,5 3,5
Turbiditate, FTU
Observaţie: Este posibilă dozarea nefelometrică sau turbidimetrica a SO2 sub formă de
PbSO4, în mediu de acid azotic, folosind ca reactiv Pb(NO3)2. Pentru a
micşora solubilitatea precipitatului de PbSO4 se poate adăuga alcool etilic.
27
(a1) Schema instalației de laborator (a2) Instalația din laborator
Figura 1a. Instalație pentru determinarea componenților gazoși din aer (metodă de
recoltare continuă, prin absorbție)
28
Laborator 1b
DETERMINAREA NH3 DIN AER
Generalităţi: Amoniacul nu este un component majoritar al atmosferei putând fi

prezent în urme fie ca urmare a acțiunii unor bacterii în sol sau
vegetație, fie ca urmare a unor emisii din procese industriale, din
rețelele de canalizare urbane, menajere sau industriale etc. Este prezent
în apropierea platformelor de deșeuri sau provine, în urma unor procese
industriale, din materia primă, intermediară sau finită (fabrici de acid
azotic, amoniac, îngrăşăminte azotoase, cocserii, rafinării etc.).
El este un gaz incolor, mai uşor decât aerul (i.e. densitate de 0,59
g/L la 25,7⁰C comparativ cu a aerului de 1,293-1,2973 g/L), gust arzător
şi miros caracteristic înțepător și sufocant. Este foarte solubil în apă
formând NH4OH (la 0⁰C, 900 g NH3/L apă, iar solubilitatea scade cu
creșterea temperaturii).
Amoniacul se poate găsi în aer atât sub formă de gaz (NH3) cât şi ca
aerosoli lichizi (NH4OH) sau solizi (sulfat de amoniu, sulfat dublu de
amoniu şi zinc, clorură de amoniu etc.).
Prin mirosul caracteristic este un factor de disconfort, iar la
concentraţii relativ ridicate este un iritant puternic, intoxicația acută
putând produce iritații la contact sau chiar moartea subită.
C.M.A. = 0,1 mg/m3 (media zilnică).
I. Metoda alcalimetrică
Principiul Amoniacul se absoarbe într-o soluţie apoasă de acid sulfuric în

metodei: conformitate cu reacţia:
2 NH3 + H2SO4  (NH4)2SO4 (1)
Excesul de acid sulfuric se titrează cu soluţie de hidroxid de sodiu în

prezența de indicator - metiloranj. Metoda se aplică pentru concentraţii
relativ mari ale amoniacului în aer.
Reactivi:  soluţie absorbantă: acid sulfuric 0,1 N;

 Hidroxid de sodiu, soluţie apoasa 0,1 N;
 Indicator: metiloranj, soluţie 0,1 %.
29
Laborator 1b: DETERMINAREA NH3 DIN AER
Modul de lucru: Se foloseşte instalaţia din Figura 1a (pagina 28).

Se introduc în vasul de reacţie 0,5 mL NH3 10%.
Aerul conţinând amoniac se aspiră prin vasul de absorbţie ce conţine
50 mL soluţie H2SO4 0,1 N şi în care s-au adăugat 3-4 picături de
metiloranj. Debitul de aspiraţie trebuie să fie de cca 5 L/h, iar timpul de
aspiraţie se stabileşte astfel încât soluţia absorbantă să-şi păstreze
caracterul acid (culoare roşie). De regulă, timpul de aspiraţie este de
minim 15 minute. După consumarea timpului de aspiraţie, vasul de
absorbţie se deconectează şi se determină cantitatea de acid sulfuric
nereacţionată. Pentru aceasta, conţinutul absorbitorului se aduce
cantitativ cu apă distilată într-un flacon Erlenmeyer şi se titrează cu
soluţie de NaOH 0,1 N până la virajul culorii de la roşu la galben.
Concentraţia amoniacului în proba analizată se calculează cu
relaţia:
(V1  N1  V2  N 2 )  17
CNH3 (mg/m3) =  103 (2)
W
în care:
V1 - volumul soluţiei de H2SO4 introdus în vasul de absorbţie (mL);
N1 - concentraţia soluţiei de H2SO4 (val/L);
V2 - volumul soluţiei de NaOH folosit la titrare (mL);
N2 - concentraţia soluţiei de NaOH (val//L);
W - volumul de aer aspirat (L).
II. Metoda spectrofotometrică
Principiul Amoniacul reacţionează cu reactivul Nessler (tetraiodomercuriatul

metodei: dipotasic) în mediu alcalin şi formează un produs de culoare galben-
portocaliu (iodura oxi-amido-dimercurică) conform reacţiei:
Hg
NH3 + 2 K2[HgI4] +3 KOH  [O NH2]+I- + 7 KI + 2 H2O
Hg
(3)
iodură oxi-amido-dimercurică
Intensitatea culorii soluţiei este proporţională cu cantitatea de

amoniac.
Interferenţe: Reacţia nu este specifică amoniacului, interferând sărurile de amoniu

şi unele amine alifatice. Clorul (Cl2), hidrogenul sulfurat (H2S) şi
formaldehida (CH2O) pot modifica rezultatele. Ionii de Fe3+, Cr3+, Co2+,
Ni2+ formează în prezenţa reactivului Nessler hidroxizi insolubili care
deranjează determinarea amoniacului. Substanţele interferente care se
găsesc în atmosferă sub formă de aerosoli pot fi îndepărtate prin
30
filtrarea aerului prin vată de sticlă.
Reactivi:  soluţie absorbantă: acid sulfuric, soluţie H2SO4 0,01 N;

 reactiv Nessler: În aproximativ 60 mL apă distilată se dizolvă 10 g
iodură de potasiu (KI). În această soluţie se adaugă, la cald, în porţiuni
mici, agitând continuu, soluţie saturată de clorură mercurică până când
precipitatul roşu de iodură mercurică care se formează nu se mai
redizolvă. În amestecul răcit sub curent de apă, se adaugă treptat o
soluţie rece obţinută prin dizolvarea a 30 g hidroxid de potasiu (KOH) în
60 mL apă distilată, apoi încă 1 mL soluţie saturată de HgCl2 şi se
completează cu apă la 200 mL. Se lasă în repaos 24 ore, după care se
separă soluţia limpede. Reactivul se păstrează în sticle de culoare brună
astupată cu un dop de cauciuc;
 Soluţie etalon: Se dizolvă 0,3143 g clorură de amoniu (NH4Cl) în 100
mL apă distilată. 1 mL soluţie corespunde la 1 mg NH3.
 Soluţia etalon de lucru: se obţine prin diluarea soluţiei stoc de 100 de
ori cu apă distilată. 1 mL soluţie etalon diluată conţine 10 mg NH3.
Modul de lucru: Pentru lucrarea de laborator se foloseşte instalaţia din Figura 1a. În
vasul de reacţie se introduc 0,5 mL NH3 10%, iar în vasul de absorbţie
50 mL soluţie H2SO4 0,01 N. Se deschide trompa de apă astfel încât
debitul aerului aspirat prin piesa (4) (clema (3) închisă) şi măsurat cu
ajutorul reometrului (9) să fie de aproximativ 0,5 L/min. Se deschide
clema (3) pentru a permite antrenarea amoniacului din vasul (1) în
curentul de aer şi se porneşte cronometrul. Se deschide robinetul de la
pâlnia de picurare (2) şi se continuă aspirarea aerului cu amoniac prin
soluţia absorbantă timp de 30 minute. După consumarea celor 30
minute se opreşte aspirarea, se deconectează vasul de absorbţie şi se
aduce cantitativ conţinutul acestuia într-un balon cotat de 100 mL. După
completare la semn şi omogenizare se măsoară volume diferite de
soluţie (1 - 3 mL) care se introduc în flacoane cotate de 25 mL. În
fiecare flacon se adaugă soluţie absorbantă astfel încât volumul total să
fie de aproximativ 20 mL, câte 2 ml reactiv Nessler şi se completează la
semn cu soluţie absorbantă. După un repaus de 30 minute, se măsoară
absorbanţa soluţiei la  = 450 nm faţă de un martor preparat cu acelaşi
volum de soluţie absorbantă.
În cazul unor concentraţii mari de amoniac (NH3), la adăugarea
reactivului Nessler se observă tulburarea soluţiei sau chiar apariţia unui
precipitat brun care nu se dizolvă prin diluare. Aceste soluţii nu se mai
spectrofotometrează, iar conţinutul de amoniac în aerul analizat se
stabileşte luând în considerare concentraţiile celorlaltor probe.
Concentraţia amoniacului în proba de aer se calculează pe baza unei
curbe de etalonare obţinute prin prelucrarea asemănătoare a unor
volume cunoscute din soluţia etalon de lucru si tratare cu reactiv
Nessler, conform datelor din tabelul 1b si Figura 1b.
31
Laborator 1b: DETERMINAREA NH3 DIN AER
Tabel 1b. Date pentru trasarea curbei de etalonare (curba de calibrare)
Concentraţie amoniac, mg/mL 0 0,4 0,8 1,2 1,6 2,0

Volum soluţie etalon, mL 0 1 2 3 4 5
Apă distilată, mL 23,0 22,6 22,2 21,8 21,4 21,0
Reactiv Nessler, mL 2 2 2 2 2 2
Absorbanţă, A450
Ax
CNH3
Cx
Figura 1b. Curba de etalonare a NH3 din aer
Calculul Concentraţia NH3 în aerul analizat se calculează cu ajutorul relaţiei:

rezultatelor:
CNH3 (mg/m3) 
Cx V (8)
W
în care:
Cx - concentraţia NH3 în proba spectrofotometrată (mg/mL);
W - volumul de aer analizat (m3).
Volumul de aer analizat se află din produsul W = Da.ta, în care:

Da - debitul de aspiraţie (m3/h);
32
Laborator 1c
DETERMINAREA NO2 DIN AER
Generalităţi: Monoxidul (NO) şi dioxidul de azot (NO2) sunt principalii oxizi de

azot implicaţi în poluarea atmosferei. Sursa cea mai importantă de
monoxid de azot o reprezintă procesele biologice, respectiv acţiunea
bacteriilor asupra compuşilor cu azot. De asemenea, cantităţi mari de
NO sunt produse în procesele de combustie, alături de cantități
importante de NO2 (producere directă). Alte cantităţi de dioxid de azot
din atmosferă provin din oxidarea monoxidului sau ca urmare a
reacţiilor fotochimice în care sunt implicate hidrocarburi.
Oxizii de azot, îndeosebi NO2, au acţiune toxică asupra căilor
respiratorii.
C.M.A = 0,1 mg/m3 (media zilnică).
Metoda spectrofotometrică
Principiul Dioxidul de azot (NO2) reacţionează cu acidul sulfanilic (H2N-C6H4-

metodei: SO3H), în mediu slab acid şi formează o sare de diazoniu care dă cu -
naftilamina un colorant azoic, de culoare roşie. Intensitatea coloraţiei
compusului rezultat este proporţională cu concentraţia dioxidului de
azot. Se consideră că au loc reacţiile:
NH2 N+ N
+ HNO + CH COOH CH COO- +2 H O

2 3 3 2
SO H SO3H
3
NH2
N+ N NH2 N N
-
CH3COO + + CH3COOH
33
Laborator 1c: DETERMINAREA NO2 DIN AER
Reactivi:  Azotit de sodiu, soluţie apoasă NaNO2 10%;

 Acid sulfuric concentrat, H2SO4 96 sau 98%;
 Soluţie absorbantă: iodură de potasiu, soluţie apoasă KI 5%;
 Sulfit de sodiu, soluţie apoasă NaSO3 0,01 N proaspăt preparată;
 Soluţie de -naftilamină : 0,2 g -naftilamină se amestecă cu 20
mL apă bidistilată, se fierbe 3 minute şi după dizolvare se adaugă
150 mL acid acetic 12%;
 Soluţie de acid sulfanilic: 0,5 g acid sulfanilic se dizolvă în 150 mL
acid acetic 12%;
 Soluţie etalon stoc: 0,1080 g azotit de sodiu (NaNO2) se aduc
cantitativ într-un flacon cotat de 100 mL şi se completează la semn
cu apă bidistilată. 1 mL din această soluţie corespunde la 1 mg NO2;
 Soluţia etalon de lucru: se prepară din soluţia stoc prin diluare de
1000 ori. 1 mL din această soluţie corespunde la 1 g NO2.
Mod de lucru: Pentru efectuarea lucrării de laborator, dioxidul de azot este

generat prin tratarea azotitului de sodiu cu acid sulfuric:
2 NaNO2 + H2SO4  2 HNO2 + Na2SO4 (1)

2 HNO2  NO + NO2 + H2O (2)
În instalația de laborator prezentată în Figura 1a (pagina 28), în

vasul de reacţie (1) se introduc 5 mL soluţie NaNO2 10%, iar din pâlnia
de picurare (2) se adaugă, cu picătura, 5 mL H2SO4 concentrat.
Amestecul de oxizi de azot, generat în vasul (1), este aspirat, împreună
cu aerul, cu un debit de cca 0,3 L/min, printr-un vas de absorbţie
conţinând 20 mL soluţie absorbantă de KI 5%. În timpul recoltării
probelor, absorbitorul trebuie ferit de lumina solară (învelire cu hârtie
neagră sau folie de aluminiu).
După expirarea timpului de recoltare, conţinutul absorbitorului se
aduce cantitativ într-un flacon cotat de 25 mL. Se adaugă 0,5 mL acid
sulfanilic, 0,5 mL -naftilamină, se agită şi se lasă în repaus 10 minute.
Se introduc apoi 5 picături de sulfit de sodiu 0,01 N, se completează la
semn cu apă distilată şi se măsoară absorbanţa la  = 520 nm faţă de
un martor preparat cu 20 mL soluţie absorbantă şi prelucrat la fel ca
proba de analizat.
Concentraţia NO2 în proba de aer analizată se află pe baza unei
curbe de etalonare. Pentru trasarea curbei de etalonare se folosesc
datele procesate din tabelul 1c.
Calculul Pentru calcularea concentraţiei dioxidului de azot (NO2) în aerul

rezultatelor: analizat se utilizează relaţia:
Cx  V
CNO2 (mg/m3) = (8)
W
34
în care:
Cx - concentraţia NO2 în proba analizată, mg/mL;
V - volumul flaconului cotat, mL;
W - volumul de aer prelevat, m3.
Volumul de aer analizat se află din produsul W = Da.ta, în care:

Da - debitul de aspiraţie (m3/h);
Tabel 1c. Date pentru trasarea curbei de etalonare (curba de calibrare)
Concentraţia NO2, mg/mL 0 0,16 0,32 0,48 0,64 0,80

Soluţia etalon de lucru, mL 0 4 8 12 16 20
Soluţie absorbantă, mL 20 16 12 8 4 0
Acid sulfanilic, mL 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5
-naftilamină, mL 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5
Sulfit de sodiu, picături 5 5 5 5 5 5
Apă distilată, mL 4 4 4 4 4 4
Absorbanţa, A520
Observaţii: 1. Reacţia care stă la baza determinării spectrofotometrice a

dioxidului de azot (NO2) nu este strict stoechiometrică, o serie de alte
reacţii secundare ducând la pierderi de NO2 atât în timpul fazei de
barbotare a aerului prin soluţia absorbantă cât şi la punerea în contact
cu amina aromatică. Ca urmare, pentru obţinerea unor rezultate
corecte, este necesară aplicarea unui coeficient empiric de
corespondenţă între NO2 de dozat şi acidul azotos format în soluţie.
Factorul de corecţie are valoarea 0,72 ceea ce înseamnă că dintr-

un mol de NO2 gazos numai 0,72 moli se regăsesc în soluţie sub formă
de ioni NO2-.
Acesta este motivul pentru care se cântăresc 0,108 g NaNO2 în loc

de 0,1499 g, conform raţionamentului:
(46 g ………… 0,72 x 69 g NaNO2 )
0,1  0,72  69
0,1 g ………… x , x=  0,108 g NaNO2
46
35
Laborator 1c: DETERMINAREA NO2 DIN AER
2. Monoxidul de azot (NO) se dozează indirect, după oxidare la

dioxid de azot (NO2). În mod obişnuit, pentru a asigura oxidarea
cantitativă a NO şi a evita eventualele pierderi ca urmare a hidrolizei
dioxidului de azot rezultat, se foloseşte anhidridă cromică solidă.
Trioxidul de crom (Cr2O3), introdus într-un tub de sticlă este

încadrat între două tampoane de vată de sticlă şi menţinut în timpul
determinării la o temperatură de 50-550C pentru a împiedica lichefierea
datorită vaporilor de apă din atmosferă.
Practic, la analiza NOx, aerul este trecut prin absorbitorul pentru

NO2, printr-un tub cu carbonat de calciu/sulfat de sodiu anhidru
(amestec 2:1) pentru reţinerea umidităţii, prin tubul cu anhidridă
cromică şi apoi printr-un alt absorbitor pentru reţinerea NO2-ului format
în urma oxidării NO.
De asemenea, este posibilă recoltarea în paralel a probelor de aer

conţinând NOx. În această situaţie curentul gazos, divizat, urmează
două căi diferite:
(1) una conţinând absorbitorul pentru NO2 existent ca atare în aer, și
(2) alta conținând tubul cu anhidridă cromică şi un absorbitor pentru

reţinerea NO2 total (existent iniţial şi rezultat din oxidarea NO).
36
Chimia apei
4 ore / lucrare,
la alegere)
PARTEA APLICATIVĂ: CHIMIA APEI
Laborator 2a
DETERMINAREA SUBSTANŢELOR OXIDABILE

DIN APĂ
Generalităţi: Conţinutul de substanţe organice din apă depinde de tipul de apă şi/
sau de starea acesteia (i.e. apă curgătoare, stătătoare – din lacuri, bălți,
subterană, apă minerală, apă de mare, etc.), provenienţa lor datorându-
se unor cauze naturale (procese telurice) sau ca urmare a poluării
(deversare sau introducere directă sau indirectă în apă de compuși
poluanți). Creşterea cantităţii de substanţe organice din apă sau apariţia
lor la un moment dat constituie un indicator de poluare, dar și al
prezenţei unor germeni care însoţesc de obicei substanţele organice.
Substanţele organice oxidabile din apă sunt reprezentate de acei
compuşi care se pot oxida sub acţiunea unui oxidant (de exemplu, KMnO4
sau K2Cr2O7 în mediu puternic acid) și sunt apreciate prin consumul chimic
de oxigen (CCO) adică prin cantitatea de oxigen echivalentă cu consumul
de oxidant pentru oxidarea substanțelor organice oxidabile din apă.
Ca urmare, consumul chimic de oxigen (CCO) reprezintă măsura
oxidabilităţii compuşilor organici şi anorganici din ape, dar în principal a
compușilor organici. Oxigenul echivalent cu compuşii care pot fi oxidaţi se
determină utilizând un agent oxidant puternic (permanganat de potasiu,
KMnO4 sau bicromat de potasiu, K2Cr2O7) în mediu acid. După modul de
determinare, notarea se face CCO-Mn sau CCO-Cr. Deoarece se
urmăreste oxidarea totală la CO2 şi H2O, acest test de control se
realizează la temperatură ridicată (fierbere), în prezenţa H2SO4 şi KMnO4,
sau la temperatură de 150oC, cu adaos de catalizator (HgSO4), în
prezenţa H2SO4 şi K2Cr2O7.
Acest indicator al compușilor organici oxidabili a fost introdus deoarece
timpul de realizare este relativ mic (10-15 minute în cazul CCO-Mn sau 2-
3 ore în cazul CCO-Cr, comparativ cu testul de control al compușilor
organici biodegradabili - CBO5 sau CBO20 care durează 5 zile sau 20 zile
după caz) şi dă informaţii asupra conţinutului total de compuşi organici
(deci chiar şi asupra celor toxici pentru cultura de microorganisme).
I. Metoda cu permanganat de potasiu (CCO-Mn)
Principiul Permanganatul de potasiu (KMnO4) acţionează asupra substanţelor

metodei: oxidabile din apă, în mediu acid (H2SO4) şi la cald, iar excesul de
39
Laborator2a: DETERMINAREA SUBSTANTELOR OXIDABILE DIN APA
permanganat de potasiu se determină cu acid oxalic (H2C2O4). Se

consideră că au loc următoarele reacţii:
Substanţe oxidabile + MnO4- + 8 H+  Substanţe oxidate +

+ Mn2+ + 4 H2O (1)
2 KMnO4 (exces) + 5 H2C2O4 + 3 H2SO4  2 MnSO4 + K2SO4 +
+ 10 CO2 + 8 H2O (2)
Metoda cu permanganat de potasiu (în mediu acid și la cald) este

uşor de aplicat și nu durează mult. Dar, ea prezintă dezavantajul că
anumite substanţe organice, cum ar fi: unii aminoacizi, acizi carboxilici
saturaţi sau cetone, nu sunt oxidate sau sunt oxidate parţial. Din acest
motiv metoda este aplicată îndeosebi pentru ape de suprafaţă mai puţin
poluate sau în cazul apei potabile, rezultatele fiind orientative.
Interferenţe: Hidrogenul sulfurat (H2S), sulfurile (S2-) şi nitriţii (NO2-) interferă în

determinare deoarece pot reacţiona chiar şi la rece cu oxidantul utilizat
(MnO4-). Se consideră însă că în mediu acid (H2SO4) ei sunt îndepărtaţi.
Pentru o apreciere mai corectă a conţinutului de substanţe organice
oxidabile este necesară determinarea separată a fiecărui interferent, prin
metode specifice şi corectarea valorilor rezultate ale CCO-ului.
Interferenţa clorurilor (Cl-), prezente în concentraţii mari (> 300
mg/dm3 sau mg/L), se înlătură recurgând la oxidare în mediu alcalin.
Reactivi:  Permanganat de potasiu, soluţie KMnO4 0,01 N: se prepară prin

diluarea unei soluţii standardizate de KMnO4 0,1 N. Pentru obţinerea
soluţiei de KMnO4 0,1 N se cântăresc 3,16 g substanţă solidă care se
dizolvă în apă distilată într-un flacon cotat de 1000 mL și se completează
la semn. Concentraţia soluţiei obţinute se determină cu acid oxalic.
 Acid oxalic, soluție H2C2O4 0,01 N: se prepară prin diluarea soluţiei
0,1 N. Pentru a obţine soluţia H2C2O4 0,1 N se introduc 6,3033 g
substanţă solidă (H2C2O4 . 2H2O) într-un flacon cotat de 1000 mL şi se
dizolvă cu aproximativ 500 mL apă distilată. Se adaugă cu atenţie 5 mL
acid sulfuric concentrat (H2SO4 96% sau 98%), se agită, se lasă să se
răcească la temperatura camerei şi apoi se completează la semn cu apă
distilată. Se păstrează în sticle brune, cu dop şlefuit.
 Acid sulfuric, soluție apoasă H2SO4 1:3 (v/v). Soluţia se obţine
adăugând o parte de acid sulfuric concentrat (100 mL H2SO4 98%) la 3
părţi apă distilată (300 mL apă distilată). Amestecul fierbinte se tratează
cu soluţie de KMnO4 0,01 N până la apariţia unei coloraţii slab roz.
 Hidroxid de sodiu, soluţie apoasă NaOH 30%.
Mod de lucru: În funcţie de cantitatea de ioni clorură (Cl-) din apă, oxidarea
substanţelor organice se poate realiza în mediu acid (H2SO4) sau alcalin
(NaOH).
40
a) Conţinutul de cloruri în apă este sub 300 mg/L
Mod de lucru: 100 mL apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmeyer, perfect
curat (fără urme de substanţe organice), peste care se adaugă 5 mL acid
sulfuric 1:3 (v/v) şi 10 mL soluţie KMnO4 0,01N, exact măsuraţi cu o
pipetă de 10 mL sau direct dintr-o biuretă umplută cu soluție de KMnO4.
Se fierbe pe plită exact 10 minute din momentul în care începe
fierberea. Se îndepărtează de pe plită, apoi se adaugă 10 mL soluţie acid
oxalic H2C2O4 0,01N. Soluţia devenită incoloră se titrează cu permanganat
de potasiu KMnO4 0,01N dintr-o biuretă până la apariţia coloraţiei roz
slab, persistentă.
Calculul Conţinutul de substanţe organice oxidabile se exprimă fie prin

rezultatelor: cantitatea de permanganat de potasiu consumată (mg KMnO4/L), fie prin
cantitatea de oxigen echivalentă consumului de permanganat de potasiu
(mg O2/L), ambele raportate la 1 dm3 apă (1 L apă de analizat).
Prin urmare se pot folosi următoarele relaţii de calcul:
[(V  V1 )  N1  V2  N2 ] 31607
,
CCO (mg KMnO4/L) = 1000 (3)
V3
[( V  V1 )  N1  V2  N 2 ]  8
CCO (mg O2/L) =  1000 (4)
V3
în care:
V - volumul soluţiei de KMnO4 0,01N adăugat iniţial, mL;
V1 - volumul soluţiei de KMnO4 0,01N folosit la titrare, mL;
V2 - volumul soluţiei de H2C2O4 0,01N adăugat, mL;
N1 - concentraţia soluţiei de KMnO4 (val/L);
N2 - concentraţia soluţiei de H2C2O4 (val/L);
V3 - volumul de apă de analizat (mL).
b) Conţinutul de cloruri în apă este peste 300 mg/L
Mod de lucru: 100 mL apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmeyer în care
se mai adaugă 0,5 mL soluţie NaOH 30% şi 10 mL KMnO4 0,01 N.
Se fierbe exact 10 minute, apoi se adaugă în probă 5 mL soluţie H2SO4
1:3 (v/v) şi 10 mL H2C2O4 0,01 N după care se titrează cu KMnO4 0,01 N
până când lichidul incolor capătă o tentă slab roz.
Calculul Acelaşi ca la punctul a.

rezultatelor:
41
Observaţii: 1. Conţinutul de cloruri din apă (mg Cl-/L) se determină prin titrare cu
soluţie de azotat de argint (AgNO3 0,01N) în prezență de indicator
specific, cromat de potasiu K2CrO4).
2. Dacă proba de analizat capătă în timpul fierberii o tentă slab brună

sau se decolorează total (indiciu al consumului total al agent oxidant -
MnO4- și prezența unei cantități mari de substanțe organice oxidabile),
determinarea se repetă pe o probă obţinută prin diluarea unei cote
părţi, măsurată exact, cu apă distilată la un volum de 100 mL.
II. Metoda cu dicromat de potasiu (CCO - Cr)
 Metoda fierberii sub reflux

Principiul Substanţele organice din apă sunt oxidate, în mediu de acid sulfuric,
metodei: cu soluţie de dicromat de potasiu (K2Cr2O7), iar excesul de reactiv oxidant
se titrează cu soluţie de sare Mohr (sulfat dublu de fier (II) şi amoniu), în
prezenţa feroinei ca indicator (metoda fierberii sub reflux).
Au loc următoarele reacții:
Substanțe oxidabile + Cr2O72- + 14 H+  Substanţe oxidate +

+ 2 Cr3+ + 7 H2O (5)
K2Cr2O7 (exces) + 6 Fe(NH4)2(SO4)2 + 7 H2SO4  Cr2(SO4)3 +

+ K2SO4 + 3 Fe2(SO4)3 + 6 (NH4)2SO4 + 7 H2O (6)
Metoda se foloseşte pentru determinarea substanţelor organice din

toate tipurile de apă, inclusiv apă uzată.
Interferențe: Aceleaşi ca la metoda cu permanganat de potasiu (CCO-Mn).

Interferența clorurilor (Cl-) se elimină prin adăugare de sulfat de argint
(AgSO4). Drept catalizator de reacţie (pentru oxidarea compuşilor organici
alifatici) se foloseşte sulfatul mercuric (HgSO4).
Reactivi:  Acid sulfuric concentrat, H2SO4 98% (d=1,84 g/cm3);

 Dicromat de potasiu, soluţie K2Cr2O7 0,25 N şi 0,025 N. Pentru
obţinerea soluţiei de concentraţie 0,25 N se cântăresc 1,2259 g
K2Cr2O7 solid, uscat timp de 2 ore la 1050C, se dizolvă într-un flacon
cotat de 100 mL şi se completează la semn cu apă distilată.
Soluţia de K2Cr2O7 0,025 N se prepară din soluţia 0,25 N prin diluare
de 10 ori cu apă distilată.
 Sulfat de fier (II) şi amoniu (sare Mohr), soluţie Fe(NH4)2(SO4)2 0,1 N.
Se cântăresc 9,75 g sare Mohr [Fe(NH4)2(SO4)2.6 H2O] şi se aduc cu
apă distilată într-un flacon cotat de 250 mL. Se adaugă cu atenţie 5
42
mL H2SO4 98% şi după răcire la temperatura camerei se completează

la semn cu apă bidistilată. Înainte de fiecare utilizare se determină
factorul soluţiei cu ajutorul soluţiei de K2Cr2O7 0,25 N. Pentru aceasta,
se introduc 10 mL din soluţia de K2Cr2O7 0,25 N într-un flacon
Erlenmeyer, se diluează la aproximativ 100 mL cu apă distilată şi se
adaugă cu atenţie 30 mL H2SO4 concentrat. După răcire, se titrează cu
soluţie sare Mohr 0,1 N, în prezenţa feroinei ca indicator, până la
virajul culorii la brun-roşcat. Factorul soluţiei se calculează cu formula:
F = v / v1 (7)
în care:
v - volumul soluţiei de K2Cr2O7 0,25 N, mL;
v1 - volumul soluţiei de sare Mohr 0,1 N consumat la titrare, mL;
 Soluţia de sare Mohr, Fe(NH4)2(SO4)2 0,01 N: se prepară din soluţia
0,1 N prin diluare de 10 ori cu apă distilată. Factorul soluţiei se
determină înainte de fiecare utilizare, cu ajutorul soluţiei de K2Cr2O7
0,025 N, procedând conform modului de lucru descris anterior.
 Feroină, soluţie de o-fenantrolină feroasă, indicator. Se cântăresc
1,485 g o-fenantrolină (C12H8N2.H2O) şi 0,695 g sulfat de fier (II), se
dizolvă cu apă distilată şi se diluează la 100 mL.
 Sulfat de argint, Ag2SO4 solid.
 Sulfat de mercur, HgSO4 solid.
Modul de Într-un balon cu gât şlefuit şi fund plat, cu capacitatea de 250 mL

lucru: (Figura 2a), se introduc 20 mL probă de apă de analizat, 0,4 g HgSO4 şi
10 mL soluţie de K2Cr2O7 0,025 N. Se adaugă cu atenţie, sub agitare şi
răcire la jet de apă, 30 mL H2SO4 98% (d= 1,84 g/cm3) şi 0,4 g Ag2SO4
solid. Se fixează balonul la un refrigerent cu reflux, se dă drumul la apa
de răcire şi se fierbe timp de 2 ore. Se opreşte încălzirea şi se lasă să se
răcească la temperatura camerei (30 minute). Se spală refrigerentul,
adăugând prin partea de sus 25 mL apă distilată, se deconectează şi apoi
se transferă cantitativ conţinutul balonului într-un flacon Erlenmeyer. Se
adaugă 3 picături soluţie de feroină şi se titrează K2Cr2O7 rămas
neconsumat cu soluţie de sare Mohr 0,01 N până la virajul culorii de la
albastru verzui la brun-roşcat.
În paralel, se prelucrează asemănător un martor folosind apă distilată
în locul probei de apă de analizat.
Calculul Conţinutul de substanțe organice oxidabile din apă se exprimă prin

rezultatelor: cantitatea de oxigen (mg O2/L) care ar fi necesară pentru oxidarea lor și
se calculează cu formula:
(V1  V2 )  N  8
CCO (mg O2/L) =  1000 (6)
V
43
sau
(V1  V2 )  F  0,2
CCO (mg O2/L) =  1000 (7)
V
în care:
V1 - volumul soluţiei de sare Mohr folosit la titrarea martorului, mL;
V2 - volumul soluţiei de sare Mohr folosit la titrarea probei de
analizat, mL;
V - volumul probei de apă pentru analizat, mL;
N - normalitatea soluţiei de sare Mohr, val/L;
F - factorul soluţiei de sare Mohr.
În cazul prezenţei substanţelor interferente, relaţia de calcul devine:
CCO’ (mg O2/L) = CCO - X (8)

în care:
CCO - consumul chimic de oxigen corespunzător substanţelor
oxidabile din apa analizată (mg O2/L) calculat conform relaţiei anterioare;
X - conţinutul de substanţe interferente (H2S, NO2-, Fe2+) determinat
conform STAS-urilor şi exprimat în mg O2/L.
Observaţie: În timpul fierberii la reflux, culoarea soluţiei din balon trebuie să se

menţină galbenă. Dacă aceasta devine verde, analiza trebuie repetată,
într-un vas curat, folosind soluţiile K2Cr2O7 0,25 N şi Fe(NH4)2(SO4)2 0,1 N;
se va ţine cont la calcul de normalitatea sau factorul soluţiei utilizate.
(1) Instalație fierbere sub reflux (2) Tub probă/eprubetă pentru CCO-Cr
Figura 2a. Instalaţie pentru determinarea CCO – Cr
44
 Metoda spectrofotometrică sau metoda reactorului pentru CCO-Cr
Principiul Același ca și la metoda fierberii sub reflux; diferă doar condițiile de

metodei: oxidare și instalația folosită.
Ca urmare, substanţele organice din apă sunt oxidate, în mediu de
acid sulfuric concentrat, cu soluţie de dicromat de potasiu (K2Cr2O7),
drept catalizator fiind folosit sulfatul mercuric (HgSO4). Interferența
clorurilor (Cl-) se elimină prin adăugare de sulfat de argint (AgSO4).
Reactivi: Același ca și la metoda fierberii sub reflux, iar echipamentul necesar

este un reactor/cuptor pentru CCO-Cr sau o etuvă reglabilă cu
posibilitate de stabilizare la 150°C timp de 2 ore (Figura 2a (4)) pentru
eprubete CCO-Cr (Figura 2a (3)), precum și un spectrofotometru
performant (Figur.2a(5)).
(3) - Tub probă/ eprubetă

pentru CCO-Cr
(4) - Etuvă termoreglabilă
(5) - Spectrofotometru VIS
Figura 2a (continuare) - Diferite eprubete CCO-Cr si echipamente de laborator
Mod de lucru: Se folosesc tuburi speciale sau eprubete pentru oxidare realizate din
sticlă foarte rezistentă, cu capace rodate, iar amestecul oxidant este
format din dicromat de potasiu (K2Cr2O7 0,25 N), acid sulfuric concentrat
(H2SO4 96% sau 98%), şi sulfat de argint (AgNO3, pentru a elimina
interferenţa clorului, în general clorurilor, în oxidare). Catalizatorul este
sulfatul mercuric (HgSO4, 0,4 g solid) în acid sulfuric concentrat (10 -
15 mL), numit și amestec catalizator pentru CCO-Cr.
45
Tuburile/eprubetele cu probe de analizat şi amestec oxidant sunt

introduse în etuvă la 150oC, timp de 2 ore. După răcire, se măsoară
absorbanța probelor oxidate la lungimea de undă de 600 nm (acestea
trebuie să fie de culoare portocaliu-galben, nu slab verziu – indicator al
unei cantități insuficiente de amestec oxidat introdus în eprubeta cu
probă de analizat).
Valoarea CCO-Cr se poate determina direct în [mg O2/L] prin
măsurarea absorbanţei probei răcite la  = 600 nm (A600) față de o
probă martor preparată și tratată ca și probele de analizat dar conținând
numai apă distilată și amestec oxidant în aceleași proporții, la un
spectrofotometru de laborator.
Calcularea Pentru calcularea consumului chimic de oxigen (CCO-Cr) în proba

rezultatelor: de apă de analizat se utilizează relaţia:
C x V 1
CCO-Cr (mg O2/L) = (8)
V
în care:
Cx – valoarea CCO-Cr rezultată din curba de etalonare pentru
valoarea absorbanței măsurate la spectrofotometru (Ax), mg O2/L;
V1 – volumul total al probei oxidate cu amestec oxidant la 600°C din
eprubetă, mL;
V – volumul de apă analizat, m3.
Este necesară trasarea curbei de etalonare (curba de calibrare,

A600=f(CCO-Cr)) care face corelarea dintre absorbanţă (A600) şi valoarea
CCO-Cr (mg O2/L), folosind ca substanţă etalon pentru realizarea curbei
de etalonare ftalatul acid de potasiu (soluții diluate de etalonare cu
concentrații diferite, reprezentative pentru seriile de CCO-Cr de 0-50 mg
O2/L și/sau 20-250 mg O2/L).
Observații: 1. Testele CCO şi CBO5 sunt cele mai folosite pentru caracterizarea
apelor industriale şi apei potabile din punct de vedere al încărcării
organice.
2. Totdeauna valoarea CCO-Cr va fi mai mare decât a CBO5.

De exemplu, pentru ape uzate urbane, CBO5 = 100 - 400 mg O2/L și
CCO-Cr = 200 - 500 mg O2/L, iar pentru ape uzate industriale, de la
fabricarea celulozei şi hârtiei CBO5 = 100 - 600 mg O2/L ; CCO = 800 -
1800 mg O2/L .
46
Laborator 2b
DETERMINAREA OXIGENULUI DIZOLVAT

DIN APĂ
Generalităţi: Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei,

presiunea aerului, conţinutul de substanţe oxidabile şi de prezenţa
microorganismelor. Scăderea cantităţii de oxigen din apă duce la
pierderea caracterului de prospeţime a acesteia, dându-i un gust fad (nu
satisface senzaţia de sete) şi o făce nepotabilă. De asemenea, scăderea
concentraţiei oxigenului dizolvat din apă reduce capacitatea de
autopurificare a apelor naturale favorizând persistenţa poluării cu toate
consecinţele nedorite.
Prezența oxigenului dizolvat este obligatorie pentru existența vieții
acvatice (i.e. concentrație minimă necesară de 4 mg O2/L), respectiv
pentru autopurificarea resurselor naturale de apă prin procese oxidative
de decompunere a materiilor organice biodegradabile, procese de sinteză
material nou celular și alte procese de natură fizică, chimică și/sau
biologică.
I. Determinarea concentrației oxigenului dizolvat din apă
Principiul În mediu alcalin (NaOH) de iodură de potasiu (KI), oxigenul dizolvat

metodei: (O2) în apă oxidează hidroxidul de mangan (II) la hidroxid de mangan
(III). Mn(OH)3, în mediu acid, eliberează iodul (I2) din iodura alcalină
(KI) într-o cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat (O2). Iodul rezultat
(I2) se determină prin titrare cu tiosulfat de sodiu (Na2S2O3).
Se consideră că au loc următoarele reacţii:
MnSO4 + 2NaOH  Mn(OH)2 + Na2SO4 (1)

4Mn(OH)2 + O2 +2 H2O  4Mn(OH)3 (2)
4Mn(OH)3 + 4KI + 6H2SO4  4MnSO4 + 2I2 + 2K2SO4 +
+ 12H2O (3)
2I2 + 4Na2S2O3  4NaI + 2Na2S4O6 (4)
Reactivi:  Sulfat sau clorură de mangan (II): MnSO4. 6H2O, soluţie apoasă 50%
sau MnCl2. 2H2O, soluţie apoasă 28%;
47
Laborator 2b: DETERMINAREA OXIGENULUI DIZOLVAT DIN APĂ
 Amestec alcalin, KI + NaOH: 15 g KI și 30 g NaOH se dizolvă în apă

distilată şi se completează volumul la 100 mL;
 Acid sulfuric concentrat, H2SO4 96% sau 98% (d = 1,84 g/cm3) diluat
cu apă distilată 1:3 (v:v);
 Amidon, soluţie apoasă 1%;
 Tiosulfat de sodiu, soluţie apoasă Na2S2O3 0,025 N.
Mod de lucru: Pentru determinarea oxigenului dizolvat (O2 dizolvat), apa se

recoltează în flacoane speciale Winckler (flacoane cu dop rodat sau
iodometrice, Figura 2b), de volum cunoscut, recoltarea făcându-se cu
grijă astfel încât în apă să nu patrundă aer în timpul manipulărilor.
Flaconul se umple complet şi apoi se introduce dopul, eliminându-se
excesul de apă (fără bule de aer în interior). Se fixează oxigenul,
adăugând cu atenţie 2 mL soluţie de MnSO4 sau MnCl2 şi 2 mL amestec
alcalin (KI + NaOH). Se pune dopul şi se agită conţinutul vasului.
Figura 2b - Flacon de sticlă Winckler
În prezenţa oxigenului se formează un precipitat brun roşcat de

Mn(OH)3, iar în absenţa oxigenului precipitatul rămâne alb datorită
Mn(OH)2 format. După depunerea completă a precipitatului se deschide
flaconul şi se îndepărtează cu atenţie aproximativ 10 - 20 mL apă
limpede, apoi se introduc 5 mL soluţie de H2SO4 1:3 (v/v). Se astupă
flaconul cu dopul, se agită bine şi se lasă în repaus, la întuneric, timp de
10 minute. Se transferă cantitativ conţinutul flaconului Winckler într-un
flacon Erlenmeyer şi se titrează iodul (I2) rezultat cu soluţie de tiosulfat
de sodiu (Na2S2O3) până la galben deschis. Se adaugă 1-2 mL soluţie
apoasă de amidon şi se continuă titrarea până la dispariţia culorii
albastre.
Calculul Conţinutul de oxigen dizolvat în apă se calculează cu formula:

rezultatelor:
v N8
CO2 dizolvat (mg O2/L)   1000 (5)
V4
în care:
v - volumul soluţiei de Na2S2O3 folosit la titrare, mL;
N - concentraţia soluţiei de Na2S2O3, val/L;
48
V - volumul flaconului Winckler folosit pentru determinarea oxigenului

dizolvat, mL;
4 - volumul sumat al soluţiilor de MnSO4 şi amestec alcalin (KI +
NaOH) adăugat în proba de analizat, mL.
II. Determinarea deficitului de oxigen din apă
Generalităţi: Deficitul de oxigen este diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat

în apă în condiţii de saturaţie şi cantitatea de oxigen găsită în proba de
apă analizată. Acest indicator permite caracterizarea stării unei ape: cu
cât deficitul de oxigen este mai mare, cu atât nivelul poluării este mai
înalt şi, implicit, riscul pentru sănătatea consumatorilor mai ridicat.
Principiul Se face diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în condiţii de

metodei: saturaţie, la temperatura apei de analizat şi cantitatea de oxigen
determinată practic.
Mod de lucru: Se determină oxigenul dizolvat în apă conform metodei prezentate

anterior.
Calculul Cunoscând cantitatea de oxigen din apă şi cantitatea de oxigen în

rezultatelor: condiţii de saturaţie, luată din tabelul Winckler (Anexa 1), se determină
deficitul procentual de oxigen pe baza relaţiei:
A
Deficit oxigen = 100 (6)
B
în care:
A - diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat la saturaţie, la
temperatura apei şi cantitatea de oxigen determinată (A = CO2, saturație –
CO2, determinat/măsurat), mg O2/L;
B - conţinutul de oxigen din apă, în condiţii de saturaţie (CO2, saturație)
(Anexa 1), la temperatura apei de analizat, mg O2/L.
Valorile concentraţiei oxigenului în apă (mg O2/L) în condiţii de

saturaţie sunt sintetizate in Anexa 1 (pagina 50).
49
Laborator 2b: DETERMINAREA OXIGENULUI DIZOLVAT DIN APĂ
Anexa 1
Concentraţia oxigenului în apă (mg O2/L)

în condiţii de saturaţie - CO2, saturație
T, °C 0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
-2 15,47 15,43 15,38 15,34 15,30 15,25 15,21 15,17 15,13 15,08
-1 15,04 15,00 14,96 14,92 14,88 14,84 14,80 14,78 14,74 14,68
0 14,64 14,60 14,56 14,52 14,48 14,44 14,40 14,36 14,32 14,26
1 14,24 14,20 14,16 14,12 14,08 14,04 14,10 13,97 13,93 13,89
2 13,85 13,81 13,78 13,74 13,71 13,67 13,68 13,68 13,56 13,53
3 13,49 13,49 13,42 13,38 13,35 13,31 13,28 13,24 13,21 13,17
4 13,14 13,11 13,07 13,04 13,01 12,94 12,95 12,91 12,88 12,84
5 12,81 12,78 12,74 12,71 12,68 12,64 12,61 12,58 12,55 12,51
6 12,48 12,45 12,42 12,39 12,36 12,33 12,30 12,24 12,24 12,21
7 12,18 12,15 12,12 12,09 12,06 12,03 12,01 11,98 11,95 11,92
8 11,89 11,86 11,84 11,81 11,78 11,75 11,73 11,70 11,67 11,65
9 11,62 11,59 11,57 11,54 11,51 11,48 11,46 11,43 11,40 11,38
10 11,35 11,32 11,30 11,27 11,25 11,22 11,20 11,17 11,15 11,12
11 11,10 11,08 11,05 11,03 11,00 10,98 10,96 10,93 10,91 10,88
12 10,89 10,84 10,81 10,79 10,76 10,74 10,72 10,69 10,67 10,65
13 10,62 10,60 10,57 10,55 10,53 10,50 10,48 10,46 10,44 10,41
14 10,39 10,37 10,35 10,33 10,31 10,28 10,26 10,24 10,22 10,20
15 10,18 10,16 10,14 10,12 10,10 10,07 10,05 10,03 10,01 9,99
16 9,97 9,99 9,93 9,91 9,89 9,87 9,84 9,82 9,80 9,79
17 9,76 9,74 9,72 9,70 9,68 9,66 9,64 9,62 9,60 9,58
18 9,56 9,54 9,53 9,50 9,48 9,46 9,46 9,43 9,41 9,39
19 9,37 9,35 9,33 9,32 9,30 9,28 9,26 9,23 9,23 9,21
20 9,19 9,17 9,16 9,14 9,12 9,10 9,09 9,07 9,05 9,04
21 9,02 9,00 8,99 8,97 8,95 8,93 8,92 8,90 8,80 8,97
22 8,85 8,83 8,82 8,80 8,78 8,76 8,75 8,73 8,71 8,70
23 8,68 8,66 8,65 8,63 8,62 8,60 8,58 8,57 8,55 8,54
24 8,52 8,50 8,48 8,47 8,46 8,44 8,43 8,41 8,40 8,38
25 8,37 8,35 8,34 8,32 8,31 8,29 8,28 8,26 8,25 8,23
26 8,22 8,21 8,19 8,18 8,16 8,15 8,14 8,12 8,11 8,09
27 8,08 8,07 8,05 8,04 8,02 8,01 8,00 7,98 7,97 7,95
28 7,94 7,93 7,90 7,88 7,88 7,84 7,86 7,84 7,83 7,81
29 7,80 7,79 7,76 7,75 7,73 7,72 7,71 7,71 7,70 7,68
30 7,67
50
Laborator 2c
DETERMINAREA DURITĂŢII, ALCALINITĂȚII ȘI

ACIDITĂȚII APEI
 Determinarea durității
Generalităţi: Duritatea apei este dată de prezenţa tuturor cationilor din apă în
afară de cationii metalelor alcaline. Deoarece ionii de calciu (Ca2+) şi
magneziu (Mg2+) se găsesc în apă în cantităţi mult mai mari față de ceilalţi
cationi, determinarea durităţii va consta în determinarea concentraţiei
acestor ioni.
Determinarea durităţii apei este necesară deoarece sărurile de calciu
şi magneziu se pot depune pe pereţii sau pe ţevile cazanelor, mașinilor de
spălat, în general la fierberea şi evaporarea apei, formând “piatra de
cazan”, sau pot produce defecte la finisarea produselor textile etc.
Duritatea apei este de două feluri: temporară şi permanentă.
Duritatea temporară este constituită din bicarbonaţii de calciu şi
magneziu (i.e. Ca(HCO3)2 și Mg(HCO3)2). Aceştia prin fierbere trec în
carbonaţi care se depun:
Ca(HCO3)2 CaCO3 + CO2 + H2O (1)

Mg(HCO3)2 MgCO3 + CO2 + H2O (2)
Duritatea permanentă este dată de celelalte săruri de calciu şi

magneziu prezente în apă: cloruri, sulfaţi, etc.
Suma durităţii temporare şi a durităţii permanente constituie duritatea
totală a apei. Duritatea apei se exprimă în grade de duritate, care pot fi:
grade germane (1⁰G corespunde la 10 mg CaO/L), sau grade franceze
(1⁰Fr corespunde la 10 mg CaCO3/L).
I. Determinarea durităţii temporare
Principiul Duritatea datorată bicarbonaţilor alcalino-pământoşi se determină prin

metodei: titrare cu soluţie standardizată de acid clorhidric. Au loc reacţiile:
Ca(HCO3)2 + 2 HCl  CaCl2 + 2 CO2 + 2 H2O (3)

Mg(HCO3)2 + 2 HCl  MgCl2 + 2 CO2 + 2 H2O (4)
51
Laborator 2c: DETERMINAREA DURITATII APEI
Reactivi:  Acid clorhidric , soluţie HCl 0,1 N;

 Metiloranj, soluţie 0,1%.
Mod de lucru: Se măsoară 75 - 100 mL apă de analizat într-un flacon Erlenmeyer, se

adaugă 2 - 3 picături soluţie de metiloranj şi se titrează cu soluţie de acid
clorhidric HCl 0,1N până se produce schimbarea de culoare de la galben la
galben-portocaliu.
Calculul Duritatea temporară se calculează cu ajutorul relaţiei:

durităţii
temporare: v  N  28
Dtemp (0G)   100 (5)
V
în care:
v - volumul soluţiei de HCl 0,1N consumat la titrare, mL;
N - concentraţia soluţiei de HCl, val/L;
V - volumul de apă analizat, mL.
II. Determinarea durităţii totale
Principiul Ionii de calciu şi magneziu au proprietatea de a forma complecşi de

metodei: tip chelat cu complexonul III (sarea disodică a acidului etilendiamino-
tetraacetic, H2Y2-), conform reacţiei de mai jos.
Me2+ + H2Y2-  MeY2- + 2H+ (6)
în care:
Me2+ = Ca2+, Mg2+;
H2Y2- = complexonul III.
sau
O O
Na +- O - C - H 2 C H 2 C - C - O -+ Na +
N - C H2 - C H 2 - N + Me 2+
HO - C - H 2 C C H 2 - C - OH
O O
Na +- O - C - H 2 C C H 2 - C - O - Na +
N - C H2 - C H 2 - N
H2C C H2 + 2 H+
C - O - Me - O - C
O O
52
Chelaţii formaţi sunt foarte stabili, solubili în apă şi incolori. Pentru a

marca sfârşitul titrării se foloseşte ca indicator eriocrom negru T.
Reactivi:  Complexon III (CIII), soluţie apoasa Na2H2Y 0,01 M. Se cântăresc

3,72 g sare disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (Na2H2Y. 2H2O) şi
se aduc cantitativ cu apă distilată într-un flacon cotat de 1000 mL.
 Soluţie tampon de pH = 10: 70 g NH4Cl şi 570 mL soluţie NH3 (d= 0,9
g/cm3) se dizolvă în apă distilată şi se completează la 1000 mL cu apă
distilată;
 Indicator erio T: 0,1 g eriocrom negru T se mojarează cu 50 g NaCl.
Mod de lucru: Se măsoară 25 - 50 mL apă de analizat, se introduc într-un flacon

conic (pahar Erlenmeyer) şi se diluează până la 100 mL cu apă distilată.
Se adaugă 2 mL soluţie tampon de pH = 10 şi o măsură de indicator. Se
obţine o soluţie de culoare roşie datorată formării combinaţiei complexe
dintre ionii metalici (Ca2+ si Mg2+) şi indicator. Se titrează cu soluţie de
complexon III din biuretă până se produce schimbarea de culoare de la
roşu la albastru pur (culoarea indicatorului liber).
Calculul Duritatea totală se calculează cu ajutorul urmatoarei relaţii:

durității
totale: v  M  56
Dtotală ( 0G)   100 (7)
V
în care:
v - volumul soluţiei de complexon III folosit la titrare, mL;
M - concentraţia soluţiei de complexon III, mol/L;
V - volumul de apă luat în analiză, mL.
Observaţii: 1. Diferenţa dintre duritatea totală şi duritatea temporară dă duritatea

permanentă a apei. Dacă duritatea temporară este mai mare decât
duritatea totală, consumul de HCl de la titrare se datorează alcalinitatăţii
date de hidroxizii şi carbonaţii alcalini (NaOH, Na2CO3 etc.). In acest caz
duritatea permanentă se determină astfel: se iau 100 mL apă de analizat,
se introduc într-un balon conic şi se fierbe lent 30 minute pentru a realiza
depunerea carbonaţilor de calciu şi magneziu. Se răceşte, se filtrează
printr-un filtru spălat de 2 - 3 ori cu apă distilată fierbinte, iar filtratul se
titrează cu soluţie de complexon III, la pH = 10, în prezenţă de erio T.
2. În cazul apelor care conţin carbonaţi şi bicarbonaţi alcalini
determinarea durităţii totale se va face după tratarea probei cu acid
clorhidric 10% şi fierbere pentru îndepărtarea dioxidului de carbon.
 Determinarea alcalinității apei
Principiul Alcalinitatea apei este datorată prezenţei în apă a hidroxizilor,

metodei: carbonaţilor şi bicarbonaţilor, putând fi de două tipuri și anume:
53
Laborator 2c: DETERMINAREA DURITATII APEI
1 - alcalinitate totală datorată tuturor componenţilor menţionaţi,

determinată prin titrare cu HCl în prezenţa metiloranjului (MO) (Mod de
lucru: 1-2 picături de metiloranj se adaugă peste 100 mL apă de analizat
şi se titrează cu soluţie de HCl 0,1N până la schimbarea culorii în galben-
portocaliu);
2 - alcalinitate permanentă datorată bazelor libere şi carbonaţilor,
determinată prin titrare cu HCl în prezenţa fenoftaleinei (FF) (Mod de
lucru: Probe de 100 mL apă de analizat sunt tratate cu 1-2 picături soluţie
de fenoftaleină când se dezvoltă o coloraţie roz. Se titrează încet probele
cu soluţie de HCl 0,1 N până la decolorare).
Calculul Rezultatele se exprimă în mval/L (sau mL HCl 0,1 N consumaţi la o

rezultatelor: probă de 100 mL apă).
Alcalinitatea permanentă (mval/L) = [n1 * N * 1000] / V (8)
Alcalinitatea totală (mval/L) = [n2* N * 1000] / V (9)
în care:
n1 - volumul de HCl consumat la titrarea în prezenţă de FF, mL;
n2 - volumul de HCl consumat la titrarea în prezenţă de MO, mL;
N - normalitatea soluţiei de HCl, val/L;
V - volumul de apă analizat, mL.
 Determinarea acidității apei
Principiul Aciditatea apei este determinată de prezenţa CO2 liber, a acizilor

metodei: minerali şi a sărurilor cu hidroliză acidă şi se determină prin neutralizarea
unui volum din apă de analizat cu o bază tare (NaOH), în prezenţa unui
indicator specific (FF sau MO). Sunt definite două tipuri de acidităţi:
aciditate minerală datorată acizilor minerali şi determinată în
prezenţa metiloranjului (MO) (Mod de lucru: La 100 mL probă de apă se
adaugă 1-2 picături de metiloranj (MO) şi se titrează cu soluţia de NaOH
0,1N până când culoarea soluţiei devine galben-portocalie);
aciditate totală datorată sumei componenţilor acizi menţionaţi mai
sus şi determinată în prezenţa fenolftaleinei (FF) (Mod de lucru: Într-un
flacon Erlenmeyer se introduc 100 mL apă de analizat, se adaugă 1-2
picături de fenolftaleină şi se titrează cu soluţie de NaOH 0,1N până la
apariţia unei coloraţii slab roz, persistente).
Calculul Aciditatea se exprimă în mval/L (sau mL soluţie NaOH 0,1 N consumaţi

rezultatelor: la o probă de 100 mL apă).
Aciditatea totală (mval/L)= [n1 * N * 1000] / V (10)
Aciditatea minerală (mval/L)= [n2 * N * 1000] / V (11)
în care:
n1 - volumul de NaOH consumat la titrarea în prezenţă de FF, mL;
n2 - volumul de NaOH consumat la titrarea în prezenţă de MO, mL;
N - normalitatea soluţiei de NaOH, val/L;
V - volumul de apă de analizat, mL.
54
Chimia solului
4 ore / lucrare,
la alegere)
PARTEA APLICATIVĂ: CHIMIA SOLULUI
Laborator 3a
DETERMINAREA CALCIULUI SCHIMBABIL

DIN SOL
Generalităţi: Ionii de calciu din sol (ca şi cei de magneziu) sunt elemente care
determină în mare parte duritatea apelor subterane. Ei pot fi înlocuiţi în
rocile carbonatice ale solului cu alţi ioni şi antrenaţi în straturile
subterane acvifere.
Principiul Ionii de calciu (Ca2+) sunt extraşi cu o soluţie de clorură de potasiu

metodei: (KCl 1%) şi determinaţi prin titrare cu complexon III (sarea disodică a
acidului etilendiaminotetraacetic, H2Y2-), la pH = 12, în prezenţa
indicatorului murexid.
Are loc reacţia:
Na +-OOC - H2 C CH2 - COO-Na +

Ca 2+ + N - CH2 - CH2 - N
HOOC - H2 C CH2 - COOH
Na +- OOC - H2 C CH2 COO-+Na
N - CH2 - CH2 - N
CH2 CH2
CO CO
O Ca O + 2 H+
Reactivi:  Complexon III, soluţie apoasă 0,01 M. Se cântăresc 3,7226 g

complexon III (sarea disodică a acidului etilendiaminotetracetic -
EDTA) şi se aduc cantitativ într-un flacon cotat de 1000 mL cu apă
distilată pană la semn;
 Hidroxid de sodiu, soluţie apoasă NaOH 2N;
 Indicator murexid, solid: 0,2 g murexid se mojarează cu 20 g NaCl;
 Clorură de potasiu, soluţie apoasa KCl 1%.
57
Laborator 3a: DETERMINAREA CALCIULUI SCHIMBABIL DIN SOL
Mod de lucru: Se cântăresc 10 g sol uscat la temperatura camerei, mojarat şi

cernut prin sita cu ochiuri de 1 mm. Se introduce solul într-un pahar
Berzelius şi se tratează cu 100 mL soluţie de clorură de potasiu (KCl
1%). Se agită (turație mică, 50 rpm) pe un agitator magnetic timp de
minim 40 minute după care se filtrează suspensia printr-o hârtie de
filtru cu pori mici.
Din filtrat se iau probe de 10 mL, se diluează cu apă distilată până
la 50 mL, se adaugă 1 mL soluţie NaOH 2N şi o măsură de indicator
(murexid). Se titrează cu soluţie de complexon III până se produce
schimbarea de culoare de la roz la violet.
Calculul Conţinutul de calciu în proba de sol se calculează cu ajutorul

rezultatelor: relaţiei:
CCa2+ (mg/Kg sol uscat la 1050C) =

(1)
în care:
v - volumul soluţiei de complexon folosit la titrare, mL;
M - concentraţia soluţiei de complexon III, mol/L;
n1 - volumul de filtrat măsurat pentru o determinare, mL;
n2 - volumul extractului total de sol sau volumul maxim de filtrat
separat, mL;
a - cantitatea de sol cântărită, g;
k - factorul de corecţie pentru umiditate.
Factorul de corectie pentru umiditate se calculeaza cu relatia:
k= (2)
în care: u este umiditatea solului (%).
Observaţie: Pentru determinarea conţinutului total de calciu din sol este

necesară dezagregarea probei. Operaţia se efectuează prin încălzire pe
baie de nisip, într-un creuzet de platină, după tratare cu un amestec (în
părţi egale) de acid percloric 60% şi acid fluorhidric 40%.
Reziduul răcit se reia cu acid clorhidric 10 %. Dacă soluţia rezultată
nu este limpede, tratamentul cu HClO4 - HF trebuie reluat.
58
Laborator 3b
DETERMINAREA FIERULUI DIN SOL
Generalităţi: Prezenţa ionilor de fier în sol este datorată stocării/depozitării de

deșeuri solide și/sau lichide pe/în sol, deșeuri sau evacuări de efluenți
finali conţinând fier, care din cauza umezelii, a reacţiilor redox (reacții
de oxido-reducere) şi a pH-ului solului trec în formă solubilă.
Ionii de fier solubili se găsesc, în general, sub formă de
bicarbonaţi sau de complecşi cu molecule organice, cu mase
moleculare mici. Această formă de fier poate pătrunde în apele
subterane, determinând creşterea conţinutului de fier total în sursele
de apă.
Principiul Ionii de fier bivalent reacţionează cu o-fenantrolina generând o

metodei: combinaţie de culoare roşie conform reacţiei:
2+
3 + Fe2+ Fe
N N N N
3
1,10 fenantrolină Complex colorat fier-

fenantrolină
Intensitatea coloraţiei complexului rezultat este proporţională cu

concentraţia fierului.
Reactivi:  Clorhidrat de hidroxilamină, soluţie apoasă 10%;

 o-fenantrolină, soluţie apoasă 0,1%;
 Reactiv Morgan, amestec de acetat de sodiu şi acid acetic
(pH=4,8): se cântăresc 100 g CH3COONa . 3H2O şi se introduc într-
un flacon cotat de 1000 mL peste care se adaugă 500 mL apă
bidistilată. Se adaugă apoi 30 mL acid acetic glacial şi se
completează flaconul cotat la semn cu apă bidistilată.
 Soluţie etalon stoc: se cântăresc 0,1404 g sare Mohr
[Fe(NH4)2(SO4)2 . 6H2O] şi se dizolvă cu cca 10 mL apă distilată,
într-un flacon cotat de 100 mL. Se adaugă 3 mL H2SO4 concentrat
şi se completează la semn cu apă distilată.
59
Lucrarea 3b: DETERMINAREA FIERULUI DIN SOL
1 mL din această soluţie conţine 0,2 mg Fe.

 Soluţie etalon de lucru: se prepară din soluţia stoc prin diluare de
20 de ori cu reactiv Morgan.
1 mL din soluţia etalon de lucru conţine 10 g Fe.
Mod de lucru: 20 g sol uscat în aer şi mojarat se introduc într-un pahar Berzelius
peste care se adaugă cca 1 g cărbune activ (uneori poate lipsi) şi 50
mL reactiv Morgan. Se agită timp de 30 minute şi se filtrează pe hârtie
de filtru, cu pori mici.
Se iau 10 mL din filtrat peste care se adaugă 0,5 mL soluţie de
clorhidrat de hidroxilamină şi 2 mL soluţie de o-fenantrolină. După 15
minute se citeşte absorbanţa la un spectrofotometru, la  = 510 nm,
faţă de un martor preparat din 10 mL reactiv Morgan, 0,5 mL
clorhidrat de hidroxilamină şi 2 mL soluţie de o-fenantrolină.
Conţinutul de fier se determină din curba de etalonare care se
obţine prin prelucrarea unor probe etalon în conformitate cu schema
din tabelul 3b. Se trasează curba de etalonare A510=f (CFe).
Calculul Concentraţia fierului din sol se determină după relaţia:

rezultatelor:
Cx  D  k
CFe (mg /Kg sol uscat la 1050C)  (1)
a
în care:
Cx - cantitatea fierului în proba spectrofotometrată, g/probă;
D - factor de multiplicare pentru calcularea concentraţiei fierului
din extractul total de sol (D=5);
k - factorul de corecţie pentru umiditate;
a - cantitatea de sol luată în lucru, g.
Factorul de corecție pentru umiditate se calculează cu relația:
k= (2)
Tabel 3b. Date pentru trasarea curbei de etalonare (curba de calibrare)
Conţinut de Fe în probă, g 0 5 10 15 20 40 100

Soluţie etalon de lucru, mL 0 0,5 1,0 1,5 2,0 4,0 10
Reactiv Morgan, mL 10 9.5 9 8.5 8 6 0
Clorhidrat de hidroxilamină, mL 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
o-fenantrolină, mL 2 2 2 2 2 2 2
Absorbanţă, =510
Se trasează curba de etalonare A510=f (CFe).
60
Laborator 3c
DETERMINAREA SUBSTANŢELOR
ORGANICE TOTALE DIN SOL
Generalităţi: Substanţele organice din sol sunt un indicator de poluare, ele

provenind, în general, din deşeurile animale şi menajere lichide sau/şi
solide depozitate. Astfel de substanţe organice poluante, de provenienţă
antropogenă, trebuie delimitate de substanţele organice naturale ale
solului, în care este inclus şi humusul.
În general, componenta organică a solului este constituită, în
principal, din:
(1) materie organică de proveniență biologică din interiorul sau de la
suprafața solului, inclusiv materii organice alterate termic;
(2) componente vii asociate țesuturilor și plantelor vii,
microorganismelor și faunei solului;
(3) componente fără viață, precum materie organică dizolvată
(materie organică solubilă în apă care au dimensiuni < 0,45 m) și
materie organică particulată (fragmente organice cu structură
recunoscută);
(4) humus (amestec de materiale organice amorfe conținând
biomolecule identificabile și neidentificabile și
(5) materie organică inertă (materie organică înalt carbonizată
incluzând cărbune, reziduuri carbonizate de plante, grafit, mangal).
Specialiști în domeniu consideră că solul are în componenta organică
două elemente esențiale și anume: biomasă (i.e. substanțe nehumice -
lignină, celuloză, hemiceluloze, resturi de rădăcini în diferite trepte de
descompunere, resturi de origine animală - viermi, nevertebrate,
protozoare, plasma bacteriilor, ciupercilor, actinomicetelor, produși de
metabolism, unii acizi organici eliminați de plante) și humus (i.e. produși
stabilizați rezultați din biomasă ca urmare a unor procese complexe
biologice, chimice și biochimice cuprizând biomolecule - acizi carboxilici,
aminoacizi, peptide, carbohidrați, precum și substanțe humice de tipul
unor polimeri produși prin acțiune microbiană cu structură moleculară
distinctă și persistență îndelungată în sol divizați în trei fracțiuni: acizi
humici, acizi fulvici și humină).
Astfel, humusul reprezintă un amestec de complecși organici amorfi,
61
Lucrarea 3c: DETERMINAREA SUBSTANTELOR ORGANICE DIN SOL
de culoare închisă, rezultaţi ca urmare a descompunerii substanţelor

organice sub acţiunea microorganismelor, atât în condiţii aerobe, cât şi
anaerobe. El este format din substanţe greu biodegradabile, din
substanţe organice în stare de descompunere, substanţe rezultate în
urma descompunerii (acizi organici, baze etc.) şi substanţe sintetizate și
stabilizate de microorganisme. De conţinutul în humus şi de calitatea lui
depinde, în mare măsură, fertilitatea solului.
Pentru determinarea substanţelor organice din sol se pot aplica
două metode şi anume: (1) metoda calcinării şi (2) metoda determinării
carbonului organic.
I. Metoda calcinării
Principiul După îndepărtarea umidităţii, probele de sol se calcinează timp de

metodei: două ore la 6000C.
Interferenţe: Principalele interferenţe sunt legate de prezenţa carbonaţilor de

calciu şi magneziu care, în timpul calcinării, se descompun, eliminând
CO2; scăderea în greutate a probei nu va corespunde numai combustiei
carbonului organic.
Pentru eliminarea acestei interferenţe, se corectază rezultatele cu un
factor care include contribuţia carbonaţilor, determinaţi în prealabil.
Reactivi şi  Creuzete de calcinare;

materiale:  Cuptor de calcinare;
 Etuvă termoreglabilă.
Mod de lucru: Probe de 10 g sol, proaspăt recoltat, se introduc într-un creuzet

pregătit pentru calcinare (masă constantă). Creuzetul se menţine în
etuvă la 1050C, timp de 4 ore pentru îndepărtarea completă a umidităţii.
După răcire în exicator se cântăreşte. Diferenţa dintre greutatea probei
iniţiale şi a probei uscate reprezintă apa legată fizic de particulele de sol.
Se introduce apoi creuzetul cu proba de sol uscat în cuptorul de
calcinare, la temperatura de 6000C, timp de 2 ore. Se pune în exicator
timp de jumătate de oră şi se cântăreşte.
Diferenţa dintre greutatea probei de sol uscat şi greutatea probei de
sol după calcinare reprezintă cantitatea de substanţă organică.
Calculul Cantitatea de substanţă organică din sol se exprimă procentual cu

rezultatelor: relaţia:
62
( A  B)  k  100
Substanţă organică din sol (%)  (1)
A
în care:
A – greutatea probei de sol uscat la 1050C, g;
B – greutatea probei de sol uscat după calcinare, g;
k – factorul de corecţie pentru umiditate.
Factorul de corecție pentru umiditate se calculează cu relația:
k= (2)
II. Determinarea carbonului organic
Principiul Substanţele organice se oxidează la cald cu acid cromic sau amestec

metodei: de bicromat de potasiu şi acid sulfuric, apoi se titrează excesul de acid
cromic nereacţionat sau de bicromat de potasiu nereacţionat cu sulfat
dublu de fier şi amoniu (sare Mohr) (consultare reacții din lucrarea 2a).
Interferenţe: Se pot produce unele interferenţe, în general nesemnificative, datorită

prezenţei unor elemente minerale oxidabile (sulfuri, cloruri etc.). Aceste
interferenţe se elimină prin adăugare de sulfat de argint sau corectând
rezultatele după determinarea prealabilă a fiecărui interferent.
Reactivi şi  Bicromat de potasiu, soluţie apoasa K2Cr2O7 0,2 N: se dizolvă 9,808 g

materiale: K2Cr2O7, uscat la 1050C, cu apă distilată într-un flacon cotat de 1000
mL.
 Acid sulfuric concentrat, H2SO4 96% (d=1,84 g/cm3);
 Sare Mohr, soluţie apoasă 0,25 N: 98 g Fe(NH4)2(SO4)2. 6H2O se dizolvă
într-un flacon cotat de 1000 mL conţinând 20 mL acid sulfuric
concentrat (H2SO4 96%). După răcire se completează la semn cu apă
distilată. Normalitatea soluţiei de sare Mohr se determină cu K2Cr2O7.
Pentru aceasta, se introduc într-un flacon Erlenmeyer 10 mL soluţie
K2Cr2O7 0,2 N, se adaugă 5 mL acid sulfuric concentrat şi se diluează la
50 mL cu apă distilată. Se titrează cu soluţia de sare Mohr în prezenţa
a 2-3 picături de feroină (viraj: galben-verde-roşu).
V1  0,2
NMohr = (3)
V2
în care:
V1 – volumul soluţiei de K2Cr2O7, mL;
V2 – volumul soluţiei de sare Mohr, mL.
 Feroină, soluţie: se dizolvă în câţiva mL de apă distilată 1,485 g o-
63
Lucrarea 3c: DETERMINAREA SUBSTANTELOR ORGANICE DIN SOL
fenantrolină şi 0,695 g sulfat feros şi se completează la 100 mL cu apă

distilată.
Mod de lucru: Se cântăreşte o cantitate de sol de 1-5 g într-un flacon Erlenmeyer,

peste care se adaugă 25 mL soluţie K2Cr2O7 0,2 N şi 15 mL acid sulfuric
concentrat. Se menţine flaconul timp de 10 minute pe o baie de nisip
încălzită în prealabil la 170 - 1800C.
În paralel, se pregăteşte o probă martor introducându-se într-un flacon
Erlenmeyer numai reactivii, fără sol.
În timpul fierberii flaconul se acoperă cu o pâlnie mică. După răcire, se
spală pâlnia cu apă distilată şi se diluează proba la 150 mL cu apă. Se
adaugă 2-3 picături de feroină şi se titrează cu soluţie de sare Mohr
standardizată până la schimbarea culorii în brun-roşcat.
Calculul Conţinutul de carbon organic din solul uscat la 1050C este calculat cu
rezultatelor: relaţia:
Corganic (%) = V 3  V 4   N Mohr  1,2  k (3)

a
în care:
V3 – volumul de sare Mohr folosit la titrarea probei martor, mL;
V4 – volumul de sare Mohr folosit la titrarea probei de sol, mL;
NMohr - concentraţia soluţiei de sare Mohr, val/L;
k – factorul de corecţie pentru umiditate;
a – cantitatea de sol luată în lucru, g.
Factorul de corectie pentru umiditate se calculeaza cu relatia:
k= (4)
Observaţii: 1. Folosind metoda calcinării se obţin valori aproximative ale concentraţiei

substanţelor organice, mai ales la solurile bogate în carbonaţi.
2. Folosirea metodei titrimetrice de determinare a carbonului organic

evidenţiază mai bine conţinutul de substanţe organice din sol.
3. Există o corelaţie între gradul de poluare organică al solurilor şi

conţinutul de carbon organic şi anume:
 sol nepoluat, 0-1 % carbon organic,
 sol uşor poluat, 1-3 % carbon organic,
 sol mediu poluat, 3-4 % carbon organic,
 sol puternic poluat, 4-6 % carbon organic.
64
65
Anexe
Anexa 2
Masele atomice şi abundenţa unor elemente chimice în

mediul înconjurător
Abundenţa
Element Simbol Număr Masa Scoarţă, Oceane, Apa dulce, Atmosfera,
atomic atomica, [g] [mg/kg] [mol/L] [mol/L] ppmv
Actiniu Ac 89 227,028 - - - -
Aluminiu Al 13 26,9815 81300 3,5.10-8 1,9.10-6 -
Americiu Am 95 (243) - - - -
Argint Ag 47 107,8682 0,07 1.10-12 2,8.10-9 -
Argon Ar 18 39,948 1,2 1,2.10-5 - 9300
Arsen As 33 74,9216 1,5 2.10-8 2,3.10-8 -
Astatiniu At 85 (210) - - - -
Aur Au 79 196,9665 1,1.10-3 5.10-11 2.10-11 -
Azot N 7 14,0067 25 - - 780800
Bariu Ba 56 137,327 500 3,5.10-8 4,4.10-7 -
-12
Beriliu Be 4 9,0122 2,6 7.10 - -
Berkeliu Bk 97 (247) - - - -
Bismut Bi 83 208,980 0,048 2.10-13 - -
Bor B 5 10,811 10 4,2.10-4 1,7.10-6 -
-4
Brom Br 35 79,909 0,37 8,6.10 2,5.10-7 -
Cadmiu Cd 48 112,411 0,11 1.10-11 - -
Calciu Ca 20 40,078 36300 1,06.10-2 3,6.10-4 -
Californiu Cf 98 (249) - - - -
Carbon C 6 12,0112 480 2.10-3 - 365
Ceriu Ce 58 140,115 68 4.10-11 5,7.10-10 -
-9
Cesiu Cs 55 132,9054 3 2,3.10 2,6.10-10 -
Clor Cl 17 35,4527 130 0,561 - -
Cobalt Co 27 58,9332 20 1.10-10 3,4.10-9 -
-9
Crom Cr 24 51,996 ~100 3.10 1,9.10-8 -
-9
Cupru Cu 29 63,546 50 1,3.10 1,6.10-7 -
Curiu Cm 96 (247) - - - -
Disprosiu Dy 66 162,50 6 5.10-12 3.10-10 -
Einsteiniu Es 99 (254) - - - -
Erbiu Er 68 167,26 3,8 4.10-12 2,4.10-11 -
Europiu Eu 63 151,965 2,1 7.10-13 6,6.10-12 -
Fermiu Fm 100 (253) - - - -
Fier Fe 26 55,847 50000 1,7.10-9 7,2.10-7 -
-5
Fluor F 9 18,9984 950 7.10 5,3.10-6 -
Fosfor P 15 30,9738 1000 5.10-8 1,3.10-6 -
Franciu Fr 87 (223) - - - -
Gadoliniu Gd 64 157,25 7,7 4.10-12 5,1.10-11 -
Galiu Ga 31 69,723 18 4.10-10 1,3.10-9 -
-12
Germaniu Ge 32 72,61 1,8 3.10 - -
Hafniu Hf 72 178,49 5,3 4.10-11 - -
Heliu He 2 4,0026 0,008 1.10-9 - 5,2
Hidrogen H 1 1,0079 1520 - - 0,53
Holmiu Ho 67 164,9303 1,4 1.10-12 6,1.10-12 -
-13
Indiu In 49 114,82 0,049 9.10 - -
Iod I 53 126,9045 0,14 3,7.10-7 5.10-8 -
Iridiu Ir 77 192,2 ~3.10-6 - - -
Kripton Kr 36 83,80 1.10-5 1.10-10 - 1,14
Lantan La 57 138,9055 32 1,6.10-11 3,6.10-10 -
67
Anexe
Lawrenciu Lr 103 (257) - - - -

Litiu Li 3 6,941 20 2,5.10-5 1,7.10-6 -
Luteţiu Lu 71 174,97 0,51 6.10-13 5,7.10-12 -
Magneziu Mg 12 24,305 20900 5,5.10-2 1,6.10-4 -
Mangan Mn 25 54,938 950 2.10-9 1,5.10-7 -
Mendeleviu Md 101 (256) - - - -
Mercur Hg 80 200,59 0,05 2.10-12 3,5.10-10 -
Molibden Mo 42 95,94 1,5 1,1.10-7 5,2.10-9 -
Neodim Nd 60 144,24 38 1,3.10-11 2,8.10-10 18
Neon Ne 10 20,1797 7.10-5 1.10-7 - -
Neptuniu Np 93 237,048 - - - -
Nichel Ni 28 58,70 80 2.10-9 3,8.10-8 -
Niobiu Nb 41 92,906 20 1.10-12 - -
Nobeliu Nb 102 (254) - - - -
Osmiu Os 76 190,2 ~1.10-4 - - 209500
Oxigen O 8 15,9994 466000 - - -
Paladiu Pd 46 106,42 ~6.10-4 2.10-13 - -
Platină Pt 78 195,08 ~1.10-3 6.10-13 - -
Plumb Pb 82 207,19 14 1.10-11 4,8.10-9 -
Plutoniu Pu 94 (244) - - - -
Poloniu Po 84 (209) - - - -
Potasiu K 19 39,0983 25900 1.10-2 3,4.10-5 -
Praseodim Pr 59 140,908 9,5 3.10-12 5.10-11 -
Promeţiu Pm 61 (145) - - - -
Protactiniu Pa 91 231,036 - 9.10-17 - -
Radiu Ra 88 226,025 6.10-7 9.10-17 - -
Radon Rn 86 (222) - - - -
Reniu Re 75 186,21 4.10-4 2.10-11 - -
Rodiu Rh 45 102,905 ~2.10-4 - - -
Rubidiu Rb 37 85,4678 90 1,5.10-6 1,8.10-8 -
Ruteniu Ru 44 101,07 ~1.10-3 - - -
Samariu Sm 62 150,36 7,9 3.10-12 5,3.10-11 -
Scandiu Sc 21 44,9559 16 1.10-11 8,9.10-11 -
Seleniu Se 34 78,96 0,05 4.10-13 2,5.10-9 -
Siliciu Si 14 28,0855 272000 1.10-6 1,9.10-4 -
Sodiu Na 11 22,9898 28300 0,481 2,2.10-4 -
Staniu Sn 50 118,71 2,2 2.10-11 - -
Stibiu Sb 51 121,75 0,2 ~3.10-9 8,2.10-9 -
Stronţiu Sr 38 87,62 370 9,4.10-5 6,9.10-7 -
Sulf S 16 32,066 260 2,9.10-2 - -
Taliu Tl 81 204,38 0,6 7.10-11 - -
Tantal Ta 73 180,948 2 1.10-11 - -
Techneţiu Tc 43 98,9062 - - - -
Telur Te 52 127,60 ~5.10-3 1,5.10-12 - -
Terbiu Tb 65 158,9253 1,1 6.10-13 6,3.10-12 -
Titan Ti 22 47,88 5600 1.10-8 2,1.10-7 -
Toriu Th 90 232,038 12 4.10-11 - -
Tuliu Tm 69 168,9342 0,48 6.10-13 5,9.10-12 -
Uraniu U 92 238,03 2,4 1,4.10-8 1.10-9 -
Vanadiu V 23 50,9415 160 3.10-8 2.10-8 -
Wolfram W 74 183,85 1 5,1.10-8 1,6.10-10 0,086
Xenon Xe 54 131,29 2.10-6 8.10-10 - -
Yterbiu Yb 70 173,04 3,3 3.10-12 2,3.10-11 -
Ytriu Y 39 88,906 30 1.10-10 7,9.10-9 -
Zinc Zn 30 65,39 75 8.10-10 4,6.10-7 -
Zirconiu Zr 40 91,224 190 1.10-10 - -
68
Anexa 3
Produsul ionic al apei la diferite temperaturi – KW (T, °C)
Temperatura, [°C] Kw, [(mol/L)2] Temperatura, [°C] Kw, [(mol/L)2]

0 0,12.10-14 20 0,60.10-14
5 0,18.10-14 25 1,01.10-14
10 0,29.10 -14 30 1,47.10-14
15 0,45.10 -14 50 5,48.10-14
Anexa 4
Valori ale produselor de solubilitate - PS
Compus Ps, [(mol/L)2] Compus Ps, [(mol/L)2]

CaSO4 3.10-5 Al(OH)3 1,3.10-33
CaCO3 6.10-9 PbS 1.10-28
CaCO3.MgCO3 5,1.10-7 (la 12°C) ZnS 2.10-24
MnCO3 5.10-10 AlPO4 1.10-21
Ca(OH)2 5.10-6 Ca3(PO4)2 1.10-24
Fe(OH)2 8.10-16 Ca5[(PO4)3OH] 1.10-36
Fe(OH)3 2.10-39 BaSO4 2.10-10
FeCO3 2.10-11 Cd3(AsO4)2 2.10-33
69
Anexe
Anexa 5
Tipuri de minerale din sol
Denumire Formula chimică

Olivină Mg2SiO4
Feldspat potasic KAlSi3O8
Caolinit Al4Si4O10(OH)8
Gibsit Al(OH)3
Goethit FeOOH
Hematit Fe2O3
Calcit CaCO3
Magnezit MgCO3
Dolomit CaMg(CO3)2
Anexa 6
Specii chimice reprezentative în soluţia solului
Cationul Specii principale

Soluri acide Soluri alcaline
Na+ Na+ Na+, NaHCO30, NaSO4-
Mg2+ Mg2+, MgSO40, org Mg2+, MgSO40, MgCO30
Al3+ org, AlF2+, AlOH2+ Al(OH)4-, org
Si4+ Si(OH)40 Si(OH)40
K+ K+ K+, KSO4-
Ca2+ Ca2+, CaSO40, org Ca2+, CaSO40, CaHCO3+
Cr3+ CrOH2+ Cr(OH)4-
Cr6+ CrO42- CrO42-
Mn2+ Mn2+, MnSO40, org Mn2+, MnSO40, MnCO30, MnHCO3+, MnB(OH)4+
Fe2+ Fe2+, FeSO40, FeH2PO4+ FeCO30, Fe2+, FeHCO3+, FeSO40
Fe3+ FeOH2+, Fe(OH)30, org Fe(OH)30, org
Ni2+ Ni2+, NiSO40, NiHCO3+, org NiCO30, NiHCO3+, Ni2+, NiB(OH)4+
Cu2+ org, Cu2+ CuCO30, org, CuB(OH)4+, Cu[B(OH)4]0
Zn2+ Zn2+, ZnSO40, org ZnHCO3+, ZnCO30, org, Zn2+, ZnSO40,
ZnB(OH)4+
Mo5+ H2MoO40, HMoO4- HMoO4-, MoO42-
Cd2+ 2+ 0
Cd , CdSO4 , CdCl +
Cd2+, CdCl+, CdSO40, CdHCO3+
Pb2+ Pb2+, org, PbSO40, PbHCO3+ PbCO30, PbHCO3+, org, Pb(CO3)22-, PbOH+
org = complecşi organici (de exemplu: complecşi ai acidului fulvic - AF)
70
Bibliografie
Bibliografie selectivă
***
“Dictionaire des Sciences de le terre. Continents, oceans, atmosphere - Encyclopedia
Universalis”, Ed. Albin Michel, Paris, 1998
***
Handbook of Water Analysis, Nollet L.M.L. (Ed.), Marcel Dekker, Inc., New York/Basel,
2000
Aminot A., Chaussepied M., “Mannuel des analyses chimiques en milieu marin”, CNEXO,
1983.
Bliefert C., Perraud R., « Chimie de l’environnement. Air, eau, sols, dechets », Ed. DeBoeck
&Larcier, Bruxelles, 2001.
Bunce N., « Environmental chemistry », Wuerz Publishing ltd., Canada, 1991.
Calvet R., “Le sol. Propriétés et fonctions. Tome 1, Constitution, Structure, Phénomènes aux
interfaces”, Editions France Agricole, Paris, 2004.
Calvet R., “Le sol. Propriétés et fonctions. Tome 2, Phénomènes physiques et chimiques,
Applications agronomiques et environnmentales”, Editions France Agricole, Paris,
2004.
Chovin P., Roussel A., “Physicochimie et physiopathologie des polluants atmospheriques”,
Masson et Cie Ed., Paris, 1993.
Cotrău M., Proca M., “Toxicologie analitică”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1988.
Cresser M., Killham K., Edwards T., “Soil chemistry and its applications”, Cambridge
University Press, 1993.
Dima, “Epurarea apelor uzate. Canalizări”, Ed. Rotaprint a Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”
din Iaşi, 1998
Duca Al., Moroi Gh., Antonescu I., “Chimie analitică cantitativă”, Manual practic vol.I,
Litografia Institutului Politehnic Iaşi, 1972.
Duca Gh., Scurlatov I., Misiti A., Macoveanu M., Surpăţeanu M., “Chimie ecologică”,
MatrixRom, Bucureşti, 1999
Harrison R.M., de Mora S.J., Rapssomanikis S., Johnson W.R., “Introductory Chemistry for
the Environmental Sciences”, Cambridge University Press, 1991.
Holland H.D., “Chimia atmosferei si oceanelor”, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1983
Jaques G., „Le cycle de l’eau”, Ed. Hachette, Paris, 1996
Keith L.H., “Environmental Sampling and Analysis. A Practical Guide”, Lewis Publishers, USA,
1991.
Liteanu C., « Chimie analitică cantitativă. Volumetria », Ed.Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1964.
Mănescu S., Cucu M., Diaconescu M.I., “Chimia sanitară a mediului”, Ed.Medicală, Bucureşti,
1994.
Mihăilă G., Lungu N.C., « Lucrări practice de tehnologie chimică generală », Ed.
Univ.Al.I.Cuza, Iaşi, 1993
Monod J., “Memento. Technique de l’eau”, vol. I si II, Ed.Degremont, Paris, 1989
Neniţescu C.D., « Chimie generală », Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
Niac G., Naşcu H., “Chimie ecologică”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998
73
Bibliografie
Pătroescu C., Gănescu I., “Analiza apelor”, Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1980.
Rojanschi V., “Cartea operatorului din staţii de tratare a apelor”, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1996
Rojanschi V., Bran F., Diaconu G., “Protecţia şi ingineria mediului”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997
Rojanschi V., Ognean Th., “Cartea operatorului din staţii de epurare a apelor uzate”, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1997
Rump H.H., Krist H., “Laboratory Manual for the Examination of Water, Waste Water and
Soil”, W.C.H. Weinheim, Germany, 1992.
Sandu M., Dobre A., Mănescu Al., “Ingineria mediului”, Ed. MatrixRom, Bucureşti, 2007
Sposito G., “The Chemistry of soils”, Oxford University Press, 1989.
Stîngaciu E., Simionescu C.M., “Supravegherea şi controlul calităţii apelor naturale”, Ed.
MatrixRom, Bucureşti, 2009
Surpăţeanu M., Zaharia C., “Chimia mediului – Manual de lucrări practice”, Ed. Rotaprint a
Universității Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iași, Iaşi, 1999.
Surpăţeanu M., Zaharia C., “ABC – Metode de analiză a calităţii factorilor de mediu”, Ed.T,
Iaşi, 2002.
Surpăţeanu M., “Elemente de chimia mediului”, Ed. MatrixRom, București, 2004.
Surpăţeanu M., Găburici M., Zaharia C., Surpăţeanu G., „Chimia mediului. Probleme”, Ed.
Performantica, Iaşi, 2006
Surpăţeanu M., “Hidrochimie şi analiza calităţii apei”, Ed. Performantica, Iaşi, 2007
Teodosiu C., „Managementul integrat al mediului”, Ed. Ecozone, Iaşi, 2004
Teodosiu C., „Tehnologia apei potabile şi industriale”, Ed. MatrixRom, Bucureşti, 2001
Tobolcea V., Creţu V., „Protecţia calităţii aerului şi a apelor subterane”, Litografia
Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi, 1995
Tofan L., „Aspecte fundamentale din chimia mediului”, Ed. Performantica, Iaşi, 2004
Van Loon G.W., Duffy S.J., “Environmental chemistry. A global perspective”, Oxford
University Press, New York, 2005.
Van Loon G.W., Duffy S.J., “Environmental chemistry. A global perspective”, Second edition,
Oxford University Press, New York, 2010.
Varluca A., “Hidrochimie si poluarea chimica a apelor”, Ed. H.G.A., Bucuresti, 1997
Zaharia C., “Epurarea chimică a apelor uzate”, Ed. Performantica, Iaşi, 2006
Zaharia C., “Legislaţia privind protecţia mediului”, Ed. Politehnium, Iaşi, 2008
Zaharia C., “Protecţia juridică a mediului”, Ed. A II-a, Ed. Ecozone, Iaşi, 2008
Zaharia C., “Elemente de chimia atmosferei”, Ed. Performantica, Iași, 2010
Zaharia C., “Elemente de chimia mediului acvatic”, Ed. Performantica, Iași, 2011
Zăvoianu I., “Râurile – bogăţia Terrei”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988
74

Chimia Mediului Aplicatii 2013-2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chimia Mediului Aplicatii 2013-2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iași

Chimia Mediului: teste de control

Titular disciplină, an II IM:

Conferențiar Dr.ing. Carmen ZAHARIA

Tehnoredactare: Carmen Zaharia

Instrucţiuni generale și specifice de testare şi lucru - aplicaţii în laborator 5

1. Noţiuni introductive privind analiza componentelor de mediu (aer, apă, sol) 13

Partea I - Chimia atmosferei (4 ore / lucrare) 21

Lucrarea 1a - Determinarea SO2 din aer 23

Partea II - Chimia apei (4 ore / lucrare) 37

Lucrarea 2a - Determinarea substanţelor oxidabile din apă 39

Partea III - Chimia solului (4 ore / lucrare) 55

Lucrarea 3a - Determinarea calciului schimbabil din sol 57

Acest material sintetizează informații utile desfășurării lucrărilor de laborator – partea

Instrucţiuni generale și specifice de

INSTRUCŢIUNI DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

II. PRINCIPII DE APLICARE A METODOLOGIEI DE LUCRU PRIVIND

III. ORGANIZAREA LOCULUI DE LUCRU

1. Şeful de laborator răspunde de aplicarea şi respectarea tuturor normelor de securitate și

2. Accesul în laboratoare sau în incinta acestora este permis numai cu consimţământul

IV. MANIPULAREA STICLĂRIEI

V. MANIPULAREA DISPOZITIVELOR DE ÎNCĂLZIRE

37. După introducerea creuzetelor sau capsulelor în exicator se va scoate dopul de la

VI. MANIPULAREA APARATELOR CU ACŢIONARE ELECTRICĂ

VII. MANIPULAREA APARATELOR SUB PRESIUNE ŞI VID

VIII. MANIPULAREA SUBSTANŢELOR TOXICE ŞI CAUSTICE

IX. MANIPULAREA SUBSTANŢELOR INFLAMABILE, COMBUSTIBILE ŞI EXPLOZIVE

X. PRINCIPII DE APLICARE A METODOLOGIEI DE LUCRU

69. Se interzice lucrul fără aparate de măsură şi control, de calitate şi precizie

Prelevarea probelor pentru analize

Analiza principalelor componente de mediu trebuie sa fie adecvată și utilă la

Totuşi, deoarece rezultatele obţinute trebuie comparate în final cu valorile maxime

2. Metode de prelevare a probelor pentru analiza de mediu

2.1. Prelevarea probelor de aer

2.1.1. Metode discontinue (instantanee sau de scurtă durată)

i) Recoltarea prin dislocuire de lichid (prin golire). Vasele de recoltare,

2.1.2. Metode continue (recoltarea prin aspiraţie)

i) dispozitivul de aspirare (i.e. diferite dispozitive hidrostatice - aspiratoare

ii) dispozitivul de măsurare a volumului de aer (i.e. gazometrelor - contoare de

iii) dispozitivul de reţinere a constituientului atmosferic (poluantul atmosferic) (i.e.

Pentru reţinerea poluanţilor atmosferici se folosesc dispozitive care se aleg în funcţie

2.1.3. Metode instrumentale folosind analizoare de gaze

Analizoarele de gaze folosite în tehnicile moderne sunt aparate care permit

Analizoare Acestea măsoară absorbţia luminii de către compusul poluant sau de

Analizoare Acestea urmăresc variaţia unei proprietăţi electrochimice a soluţiei

2.2. Prelevarea probelor de apă

În general, pentru analiza fizico-chimică, probele de apă se recoltează în vase din

2.3. Prelevarea probelor de sol

După prelevare/recoltare, probele sunt introduse în pungi de plastic, etichetate şi

3. Modalităţi de exprimare a concentraţiei poluanţilor/constituienților

Intensitatea agresiunii agenţilor poluanţi asupra componentelor de mediu se

3.1. Poluanţi gazoşi

Principalele moduri de exprimare a concentraţiei compușilor gazoşi poluanţi sunt

Procente volumetrice (% vol) - reprezintă raportul dintre volumul

Părţi per milion de (ppmv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

Părţi per bilion de (ppbv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

Părţi per trilion de (pptv) - indică numărul de părţi de volum de poluant

Fracţia molară, xi (adimensional) - reprezintă raportul dintre numărul de moli ai

din amestecul gazos (n):

Aceasta înseamnă că presiunea parţială a

Raport de amestecare (mg/m3) - exprimă cantitatea de compus poluant (mg,

3.2. Poluanţi ai mediului acvatic

Concentraţia compusilor poluanţi din apă se exprimă prin: