Sunteți pe pagina 1din 35

Universitatea: „POLITEHNICĂ” BUCUREŞTI

Facultatea: INGINERIE MECANICĂ ŞI MECATRONICĂ


Master: INGINERIA CALITĂŢII ŞI MEDIULUI ÎN INDUSTRIILE DE PROCES
Departamentul: Echipamente pentru Procese Industriale

Teme de laborator la disciplina

MANAGEMENTUL RISCURILOR

Coordonator ştiinţific:

Ş.l. dr. ing. Georgiana ENĂCHESCU

Masterand:

Oancea (Gheorghe) Mihaela

I.C.M.I.P., Anul I, BUZĂU


2015 – 2016

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. INVESTIGAREA CONDIŢIILOR DE MEDIU DE MUNCĂ

II. 1. Documentare

II. 2. Identificarea noxelor la locul de muncă

II. 3. Prelevarea probelor de la locul de muncă

II. 4. Determinarea analitică a noxelor

II. 5. Exprimarea concentraţiilor toxicelor profesionale

II. 6. Interpretarea rezultatelor

III. EVALUAREA BIOTOXICOLOGICĂ A PERSONALULUI EXPUS

PROFESIONAL LA AGENŢI CHIMICI

III. 1. Pătrunderea substanţelor toxice în organism

III. 2. Fixarea, distribuţia şi depozitarea toxicelor profesionale

III. 3. Biotransformarea toxicelor profesionale

III. 4. Eliminarea din organism

III. 5. Determinarea substanţelor chimice sau a metaboliţilor în fluidele

corpului 29

III. 6. Criterii de selectare a testelor biologice

III. 7. Interpretarea rezultatelor

III. 8. Aspecte analitice şi etice

IV. METODE ANALITICE DE DETERMINARE A UNOR AGENŢI CHIMICI ÎN

AERUL ZONELOR DE MUNCĂ

IV. 1. Determinarea metanolului prin GC


IV. 2. Determinarea aerosolilor alcalini

IV. 3. Determinarea acidului clorhidric

IV. 4. Determinarea acidului sulfuric şi a sulfaţilor solubili

IV. 5. Determinarea hidrocarburilor alifatice – N hexan

IV. 6. Determinarea aeroemulsiilor de uleiuri minerale

IV. 7. Determinarea unor metale

IV. 8. Determinarea unor compuşi organici volatili (hidrocarburi, alcooli,

esteri, cetone) din aerul locurilor de muncă, prin GC

V. DETERMINAREA PULBERILOR ÎN AERUL ZONELOR DE MUNCĂ

V. 1. Aspecte teoretice

V. 2. Determinarea gravimetrică a pulberilor inhalabile şi respirabile

V. 3. Determinarea gravimetrică a pulberilo toracice

VI. METODE ANALITICE DE DETERMINARE A UNOR INDICATORI

BIOTOXICOLOGICI

VI. 1. Determinarea acetonuriei

VI. 2. Determinarea tioeterilor urinari

VI. 3. Dereminarea cromului în urină prin GF-AAS

VI. 4. Determinarea porfirinelor totale urinare

VI. 5. Determinarea acidului delta aminolevulinic (DAL) urinar

VI. 6. Determinarea acidului hipuric şi a acidului metilhipuric

VI. 7. Determinarea acidului mandelic

VI. 8. Determinarea fenolilor urinari

VI. 9. Determinarea carboxihemoglobinei în sânge

VI. 10. Determinarea acidului glicolic în ser

VII. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
I.INTRODUCERE

Lucrarea de faţă se doreşte a fi un ajutor pentru medici de medicina muncii, toxicologi industriali, evaluatori de
risc, angajatori în vederea evaluării expunerii profesionale la agenţi chimici şi pulberi.

Expunerea profesională la astfel de agenţi poate fi evaluată prin măsurarea concentraţiei agentului toxic în aerul
zonelor de muncă şi prin măsurarea unor parametrii biologici la personalul expus profesional.

În capitolul II se prezintă modul de investigare a unui obiectiv industrial ( cunoaşterea procesului tehnologic,
alegerea noxelor, prelevarea probelor, analiza şi interpretarea acestora).

În capitolul III se prezintă metodologia de evaluare biotoxicologică a personalului expus profesional la noxe
chimice.

În partea finală a lucrării sunt prezentate metode analitice de determinare a unor agenţi chimici în aerul zonelor
de muncă, a diferitelor fracţiuni de pulberi (inhalabile, toracice şi respirabile ), precum şi a unor indicatori
biotoxicologici specifici.

Majoritatea acestor metode au fost adaptate şi/sau verificate în cadrul următoarelor laboratoare: laboratorul
Toxicologie şi Medicina Muncii- CRSP Bucureşti, laboratorul Sănătate Ocupaţională- CRSP Timişoara ,
laboratorul Încercări Fizice, Chimice şi Microbiologice – CRSP Târgu Mureş şi laboratorul Sănătate
Ocupaţională – CRSP Cluj Napoca.

Metodele prezentate pot fi utilizate de laboratoarele care fac evaluarea condiţiilor de muncă şi a stării de sănătate
a personalului expus la noxe chimice şi pulberi.

Aceast ghid este rezultatul lucrării din PN II “ Noxe profesionale (chimice şi pulberi) cu impact în expunerea
profesională din România – Metode de determinare în aerul zonelor de muncă, indicatori biologici de expunere
şi/sau de efect “ efectuată în perioada 2011 – 2012.

II.INVESTIGAREA CONDIŢIILOR DE MEDIU DE MUNCĂ

În abordarea determinărilor de noxe din aerul zonelor de muncă sunt incluse mai multe etape de studiu.

II.1.Documentare

Aceasta se referă la culegerea unor date asupra obiectivului luat în studiu şi a proceselor tehnologice ce au loc în
acea unitate în vederea alegerii noxelor ce vor fi determinate , a aparaturii şi a celor mai adecvate metode de
recoltare si analiză chimică ce urmează a fi folosite.

Studiul procesului sau proceselor tehnologice folosite în fiecare unitate va fi efectuat de toxicologul industrial
împreună cu medicul de medicina muncii, angrenând şi organele tehnice din unitate, (responsabilul cu probleme
de sănătate, şefii de secţie etc.), deoarece investigaţia trebuie să se refere la întreaga unitate şi la întreaga gamă
de agenţi chimici ce intra şi ies din procesul de fabricaţie.

În acest studiu se va completa un dosar de obiectiv cu urmatoarele date:

- coordonatele unităţii;

- profilul şi specificul ei (chimic, metalurgic, etc.);

- mărimea unităţii, numărul secţiilor, atelierelor;

- procesele tehnologice care se desfaşoară în cadrul unitaţii;

- noxele degajate pe secţii şi procese tehnologice;

- caracterul procesului tehnologic (continuu sau discontinuu, periodic în funcţie de nevoile pieţii, etc.)

II.2.Identificarea noxelor la locul de muncă

Pe baza studiului procesului tehnologic, a scopului determinărilor, se vor fixa noxele ce urmează a fi cercetate,
deoarece de natura acestora va depinde şi aparatura şi metodele de lucru care vor fi folosite.

La alegerea noxelor se va ţine seama în principiu de starea lor fizică, de agresivitatea lor, de nivelul lor de
concentraţii probabile, existenţa unei singure sau a mai multor noxe în aer etc.

În cazul prezentei simultane a mai multor noxe în aer, se va ţine seama de modul lor de acţiune şi interacţiune
atât din punct de vedere analitic (reacţie chimică, interferenţa în determinarea uneia sau alteia dintre noxe prin
metodele de analiză chimică folosite) cât mai ales a modului lor de acţiune asupra organismului (sinergism prin
adiţie sau potenţare, antagonism etc.).

În alegerea noxelor ce urmează a fi cercetate se va ţine seama atât de material prima folosită în fluxul procesului
tehnologic, cât şi de eventualele impurităţi pe care le-ar putea conţine aceasta.

Un exemplu de impuritate care nu trebuie pierdută din vedere în cazul studierii condiţiilor de muncă din
industriile de metale neferoase, este arsenal din pirite.

Se vor studia atât produşii finiţi rezultaţi din procesul de producţie cât şi produşii intermediari, cei care ar putea
lua naştere în urma reacţiilor chimice (hidrogen sulfurat, oxizi de azot, ozon, acid cianhidric, hidrogen arseniat,
hidrogen stibiat, etc.) deoarece agresivitatea acestor produşi poate fi uneori mult mai mare chiar decât cea a unor
produsi finiţi extremi de toxici. Alteori, dimpotrivă, produşii finiţi pot fi lipsiţi complet de toxicitate.

Se vor studia proprietaţile fizico-chimice ale acestora: starea de agregare, (gaze, pulberi, etc.) tensiunea de vapori
de fierbere, solubilitatea în diverşi solvenţi şi îndeosebi în apă şi grăsimi (pentru a putea aprecia absorbţia sau
eliminarea lor în cazul pătrunderii în organism pe cale respiratorie, cutanată, digestive).

Pe de altă parte, se va aprecia şi capacitatea laboratorului de a determina aceste noxe cu metodele şi aparatura
recomandată în acest scop.

În concluzie, în funcţie de numărul şi nivelul concentraţiei de noxe existente la un moment dat în zona de lucru,
pot apare mai multe variante de lucru.

În cazul prezenţei unei singure noxe sau a unui numar redus de noxe în aer, se va alege noxa dominantă sau noxa
majoră.

Prin aceasta se înţelege substanţa cu cea mai mare răspândire în aer (noxa dominantă) cu cel mai înalt nivel al
concentraţiei ei, iar prin noxa majoră se înţelege şi noxa cu cel mai ridicat potenţial agresiv asupra organismului.
De cele mai multe ori, acestea au şi o reacţie specifică asupra organismului.
Literatura de specialitate din ultimul timp susţine şi încearcă să demonstreze din ce în ce mai des, că factorii de
mediu care afectează starea de sănătate a muncitorilor, potentialul nociv al locurilor de muncă în care aceştia îşi
duc activitatea zi de zi, este cu mult mai variat şi mai complex. De aceea, mediul nu mai poate fi caracterizat în
majoritatea cazurilor şi mai ales în cazul prezenţei mai multor noxe simultan în aer, prin determinarea unei
singure noxe (noxa dominantă sau noxa majoră).

Este în consensul general de a considera că în cazul existenţei concomitente în atmosfera industrială a mai
multor noxe chimice, apare un sinergism de adiţie sau de potenţare.

Pe de altă parte, în cazul în care substanţele aflate în amestec, au un efect asemănător asupra organismului,
efectele lor se vor cumula.

Cunoaşterea exactă a modului lor de acţiune asupra organismului, ca şi gradul lor de agresivitate este un lucru
foarte important, deoarece de acestea poate depinde în mare măsură şi sistemul de recoltare a noxelor din aer şi
metoda lor de determinare chimică.

Determinarea mai multor noxe coexistente la un moment dat în aer, impune şi multaneitate în recoltarea probelor
de aer, deoarece numai în aceste condiţii se poate face o interpretare corectă a datelor de mediu în vederea
tragerii unor concluzii practice în urma cărora să se poată face recomandări valoroase nu numai de ordin
medical, dar şi etic şi economic.

Deci, următoarea etapă de studiu în vederea determinării naturii şi concentraţiilor substanţelor din atmosfera
locurilor de munca este recoltarea probelor de aer.

Principalii factori care impun luarea în studiu a unei metodologii de cercetare mai complete, în cazul prezenţei
simultane a mai multor noxe în aer sunt:

- coexistenţa mai multor noxe în aerul zonelor de muncă în cantitaţi suficient de mari ca să-şi ateste prezenţa atât
prin influenţarea directă a organismului, cât şi prin atingerea sensibilităţii metodelor curente de analiză chimică;

- existenţa mai multor noxe simultan în aer cu grade diferite de toxicitate, cu multiple posibilitaţi de interreacţie,
care pot duce uneori la potenţarea lor, prin formarea unor produşi mai toxici, ca şi prezenţa în atmosfera zonelor
de muncă a unor concentraţii mici de substanţe toxice uneori subsau în jurul concentraţiilor maxime admise,
valori ce sunt trecute în mod obişnuit cu vederea.

II.3.Prelevarea probelor la locul de muncă

După alegerea noxei sau a noxelor ce urmează a fi determinate şn aer, este necesar să se stabilească zonele de
muncă - locul – de unde se vor recolta probele de aer.

Criteriile de alegere a locului de recoltare sunt variate.

Locurile de recoltare a probelor de aer pot fi puncte fixe, cum ar fi o masa de comanda, lângă o baie de decapare,
lânga un agregat oarecare etc. În acest caz determinările vor reprezenta concentraţia noxei sau eventualele
variaţii ale noxei în fluctuaţii tehnologice, orare, diurne, etc.

În alte cazuri ele vor putea reprezenta poluarea de fond a acelui loc de muncă. De aceea este necesar să se aibe în
vedere intervenţiile care fac destul de frecvent la unele instalaţii şi care de asemenea contribuie la creşterea
concentraţiilor de substanţe toxice în atmosferă, precum şi faptul că dacă muncitorul lucrează temporar sau
permanent în acel loc.

În ceea ce priveşte alegerea şi numărul punctelor de recoltare a probelor de aer în cazul industriei chimice, în
care hala întreagă reprezintă un loc de muncă deoarece noxele (în deosebi cele gazoase) se răspândesc relativ
uniform în întreaga încăpere, este absolut necesar ca ele să fie fixate în toate locurile în care se găsesc muncitorii
în timpul procesului de muncă. Ele pot fi puncte fixe s-au puncte mobile indiferent dacă este vorba de subsol,
parter sau alte nivele ale halei cuprinse în zona de muncă.
b) Recoltările de probe de aer prin puncte mobile reprezintă determinări făcute în diferite locuri alese după
anumite criterii. Unul dintre ele poate fi urmărirea unui muncitor de un anumit profil, în toate locurile în care-şi
desfăşoară activitatea pe perioada celor 6 sau 8 ore de producţie.

Interpretarea acestui gen de determinări poate fi foarte diferită în funcţie de scopul care se urmareşte. De
exemplu acest mod de recoltare prin puncte ar putea fi unul din mijloacele de urmărire şi demonstrare a
expunerii reale la noxe nu numai a operatorului chimist dar şi a unui muncitor de alt profil cum ar fi de exemplu
un electrician sau un lăcătuş, care ia parte indirect în procesul tehnologic justificând şi susţinând o eventuală
simptomatologie clinică sau de laborator, suspectă.

c) Înalţimea la care se recoltează prizele de aer pentru cercetări tehnologice, este în general nivelul de respiraţie
al muncitorului (1,5 m) considerând că acesta ar sta în picioare.

Înalţimea la care se recoltează prizele de aer este condiţionată şi de alţi factori, printre care cităm scopul alegerii
locului de unde se iau probele de aer, poziţia muncitorului în momentul efectuării unei operaţii din cadrul
procesului tehnologic, etc. Astfel, înalţimea poate fi de 1 m în cazul în care muncitorul execută o operaţie în
poziţie şezând sau de 2-3 m şi mai mult atunci când muncitorul se află pe o scară.

Datorita faptul ca majoritatea toxicilor sint absorbiti in organism pe cale respiratorie, se va tine seama de aceasta
cale de patrundere a lor in organism, astfel recoltarea prizelor de aer facindu-se la acest nivel.

Scopul determinării poate constitui un alt criteriu care să hotărască locul şi înalţimea punctului de priză.

În cazul în care se urmăreşte de exemplu controlul eficienţei unei ventilaţii, verificarea unor măsuri tehnice luate
cu scopul de a reduce nivelul eliminărilor de noxe în aer, sau defecţiuni ale unor instalaţii, recoltarea probelor de
aer se va face din locurile cele mai indicate de exemplu: la gura exhaustoarelor, la locurile de îmbinare a
coturilor, la robinete etc.

Întotdeauna se va nota în buletinul de analiză şi distanţa la care se află aceste puncte de recoltare faţa de locul de
emisie a noxelor din aer, sau distanţa la care se gaseşte gura de ventilaţie fată de locul de muncă cercetat, pentru
a se putea face interpretările corecte ale rezultatelor.

Pentru o apreciere cât mai reală şi o verificare a modului de recoltare a prizelor de aer, se recomandă prelevarea
în paralel a câte două probe de aer, simultan din acelaşi loc şi numai dacă este posibilă recoltarea a două probe
simultan, ele se vor succeda una dupa alta într-un timp foarte scurt, ţinându-se cont de acest lucru la interpretarea
rezultatelor.

Se recomandă de asemenea, ca recoltările de aer să se efectueze simultan cel puţin din două puncte diferite ale
aceleaşi încăperi. Unul din puncte îl va constitui locul propus iniţial pentru a fi caracterizat din punct de vedere
toxicologic, în timp ce celălalt va fi ales ceva mai departe în locuri mai puţin poluate, pentru comparative.

Dacă sursa eliminării de noxe este slabă şi bine localizată în spaţiu, între aceste două puncte de recoltare vor
exista diferenţe mici de concentraţii şi diferenţele vor fi cu atât mai semnificative cu cât sursa de poluare va fi
mai mare.

Dacă există mai multe surse difuze de poluare a aerului în aceeaţi încăpere, diferenţele dintre punctele de
recoltare ale aerului fiind mai mici, şi mai putin semnificative unul faţa de celălalt, ele vor reprezenta totuşi un
nivel oarecare de poluare al aerului de la un punct la altul, sau de la o secţie la alta cu acelaşi profil al
întreprinderii.

Odată stabilite locurile de expertizare şi punctele de priză ale probelor de aer, adică cercetarea în spaţiu, apare
necesitatea planificării în timp a determinărilor. În vederea acestui scop se va alcătui profesiograma detailată a
muncitorilor examinaţi. Numai pe baza profesiogramei se va putea aprecia cu aproximaţie, numărul de
determinări necesare şi desfăşurarea în timp a recoltărilor pentru o caracterizare corectă a condiţiilor de muncă.
Profesiograma reprezintă fotografierea în timp, cronometrarea minut cu minut a întregii actrivităţi a muncitorului
de un anumit profil. Profesiograma va releva în primul rând, timpul real de expunere a muncitorului la noxe în
diferite faze ale procesului tehnologic ca şi perioadele de timp în care acesta este antrenat şi în alte munci sau
activităţi.

O profesiogramă bine facută va demonstra în primul rând caracterul procesului tehnologic, dacă acesta este
continuu sau discontinuu. Deci, în funcţie de acest caracter al procesului tehnologic se va alcătui şi planul de
determinări la locul de muncă.

Astfel, dacă ne aflăm într-o industrie cu un proces tehnologic continuu, determinările (recoltările de aer) se vor
putea face la prima oră de la intrarea în tură a schimbului de dimineaţa, în perioada de mijloc a acestui schimb şi
la sfârşitul lui.

Determinările se vor repeta dupa aceleaşi criterii şi în celelalte schimburi de zi sau de noapte. Se procedează în
acest fel pornindu-se de la premiza că în condiţiile unui proces continuu eventualele modificări de concentraţii
ale noxelor în aer s-ar putea datora acumulării de noxe în timp, lipsei de ventilaţie, schimbării microclimatului
exterior, precum şi altor cauze.

Acesta va fi şi orarul recoltărilor probelor de aer obligatoriu, în cazul determinărilor de noxe în aerul zonelor de
muncă într-o industrie chimicămodernă, mecanizată şi automatizată construită în aer liber, deoarece modificările
de concentraţii ale noxelor vor fi legate în primul rând de microclimatul diferitelor ore din zi sau din noapte.

Tot din profesiogramă vor apare (îndeosebi în cadrul industriilor chimice) şi alte momente importante din punct
de vedere al igienei muncii şi cărora trebuie să li se acorde importanţa. De exemplu, pierderi de noxe în
momentul prelevării probelor pentru analizele de laborator, necesare controlului procesului de producţie,
momente în care au loc deobicei creşteri ale concentraţiilor la care vor fi expuşi muncitorii şi explicaţia
intoxicaţiilor acute profesionale înregistrate adeseori.

În condiţiile unui proces tehnologic discontinuu, prelevarea probelor de aer se va face în mod obligatoriu pe faza
de proces tehnologic şi loc de muncă, indiferent de timpul scurs de la începerea lucrului sau de la intrarea în tură
a muncitorilor.

Sunt faze de proces tehnologic care pot ţine minute şi chiar fracţiuni de minute, momente în care eliminările de
noxe pot să atingă concentraţii în aer atât de mari încât să depaşească cu mult expunerea şi riscul de intoxicare a
muncitorului, concentraţii la care nu ar fi expus muncitorul nici pe o perioada de 6 sau 8 ore de muncă.

Reiese de aici că principalul factor care determină ritmicitatea recoltării probelor de aer este procesul tehnologic.

Dar frecvenţa şi recoltarea probelor de aer este condiţionată nu numai de noxe şi de nivelul concentraţiei lor în
aer, de procesul tehnologic şi de sensibilitatea metodelor chimice de analiză, cât şi de alti factori legaţi de
sistemul de recoltare a noxei (pe material filtrant sau în soluţie), de solubilitatea noxei sau reactivitatea ei cu
soluţia reactivă etc.

Principiul sistemului de recoltare al noxelor este esenţial. Dacă metoda de analiză prezintă suficiente garanţii de
sensibilitate, necesitând pentru punerea în evidenţă a noxelor recoltarea unor volume mici de aer, acestea vor
permite recoltarea unui număr mare de probe de aer într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Din cele expuse mai sus, reiese faptul că şi numărul probelor de aer ce trebuie recoltate dintr-un punct care
urmează a fi caracterizat din punct de vedere toxicologic nu este şi nu poate fi fix sau stabilit cu precizie
dinainte. Numărul minim de probe recoltate dintr-un anumit punct pentru evaluările de rutină poate fi de 3 pâna
la 5 pentru fiecare operaţie, sau de ordinul a 15-20 de probe adică atâtea încât să permită o caracterizare precisă
şi reala a unui proces tehnologic, a unei operaţii sau a unui moment oarecare din cadrul procesului de muncă ce
urmează a fi caracterizat.
În principiu, dacă procesul tehnologic este continuu şi decurge în mod normal, dintr-un punct de recoltare se vor
lua probe de aer cel puţin în 3 momente ale zilei: la începutul lucrului sau al unui schimb, la mijlocul şi la
sfîrşitul schimbului.

În cazul în care muncitorul efectuează şi unele operaţii obligatorii care determină eliminări de noxe în aer, se vor
recolta probe de aer şi în aceste momente. Cu atât mai mult în cazul unor avarii sau în cazul verificării unor
agregate ca şi în cazul unor procese tehnologice discontinue, probele de aer recoltate trebuiesc să fie suficiente
pentru a permite o caracterizare corectă a acestui loc de muncă, operaţie sau proces tehnologic. Fără îndoială că,
cu cât numărul de probe recoltate va fi mai mare, cu atât şi valoarea determinărilor va fi mai exacta mai reală.

În general fiecare metodă de analiză chimică prevede volumul minim de aer necesar pentru o determinare.

Dar volumul minim de aer al unei probe care să permită dozarea unei noxe la limita tolerabilă (VLE) lucru
deosebit de important în cazul necesităţii de a determina o noxa noua din aer, se poate calcula pornind de la
următoarea formulă:

Vmn= S x 22400 ● 760 ● 273 + t , în care

M x VLE P 273

Vmn= volumul minim de aer necesar determinării probei exprimat în litri;

S = sensibilitatea metodei analitice, exprimată în mg;

M= greutatea moleculară a substanţei de cercetat;

VLE (CMA) = valoarea pragului recunoscut în ppm;

P = presiunea barometrică exprimată în mm coloană de mercur;

t = temperatura aerului exprimată în grade Celsius.

Dacă temperatura şi presiunea nu sunt mult diferite de 250C şi 760 mm Hg se poate aplica ecuaţia simplificată.

Dispozitivele de recoltare pot fi individuale (personale) sau colective (pentru locul de muncă).

- metoda de recoltare: aerul de la locul de muncă, care conţine toxicul profesional (toxicele profesionale) ce
trebuie determinat, este aspirat într-un mediu absorbent , adsorbant sau filtrant capabil să-l reţină.

Mediul absorbent poate fi un lichid (apă, soluţie chimică, etc.) mediul adsorbant poate fi gel de siliciu, aluminiu,
carbine, etc. iar ca mediu filtrant se folosesc diferite filtre. În general mediile absorbente şi adsorbante se
folosesc la recoltarea probelor de aer ce conţin toxicul profesional sub forma de gaze sau vapori toxici, iar
mediul filtrant la recoltarea pulberilor toxice.

Absorbitoare de tip macro şi micro. Principiul recoltării probelor de aer constă în trecerea lui printr-un lichid, sub
formă de bule cât mai mic, pentru a favoriza reţinerea mecanică a substanţei în lichid sau pentru a fixa substanţa
de cercetat printr-o reacţie chimică cu soluţia absorbanta.

Absorbitoarele sunt de mai multe tipuri şi poartă denumirea celui care le-a propus, fie una din caracteristicile lor.
Astfel, se cunosc microabsorbitoarele de tip Petri, Cloez, Drexel sau de tip impingiment a cărui principiu de
funcţionare este cel de impact. Alte dispozitive sunt cunoscute sub denumirea de absorbitoare cu placa poroasa,
cu lulea, etc. Capacitatea lor utilizare este de 10-20 ml soluţie, iar debitul de aspiraţie este între 0,5 şi 20 l/minut.

Pentru o concentrare şi mai mare a unor noxe aflate în mediul de muncă se folosesc microabsorbitoarele
confecţionate din sticla bazate pe acelaşi principiu cu absorbitoarele de mai sus, dar conţinînd volume şi mai
mici de soluţie absorbantă. În acest sens, deosebit de apreciate sunt microabsorbitoarele în formă de “U” cu
capilară, în care se pot introduce la nevoie şi bile de sticlă, şi a căror capacitate este de 2 – 5 ml soluţie, iar
debitul de aspiraţie a aerului sub 0,5 l/minut.

Pentru aerosoli cum ar fi: fum, ceaţă, pulberi de diferite nature (minerale, animale sau vegetale) se foloseste
dispozitivul filtrante. Principiul lor de funcţionare este de a filtra aerul de cercetat printr-un material poros care
poate fi hârtie de filtru, filtru de membrane, fibre de sticlă, etc. Porii acestor filtre fiind mici şi eficienţa reţinerii
cantitative a noxelor este cu mult mai mare ca a celorlalte metode de aspiraţie. În plus în acest caz intervin
fortele electrostatice care măresc cu mult eficienţa reţinerii.

Aparatura de recoltare constă din dispozitive de aspiraţie a aerului (aspiratoare), dispozitivul de reţinere
(absorbitoare, pâlnii) şi dispozitive pentru măsurarea debitului sau a volumului de aer (debitmetre,rotametre,
gazometre).

II.4.Determinarea analitică a noxelor

Probele de aer de la locul de muncă, recoltate prin una din metodele amintite, sunt analizate. Pentru analiză se
folosesc urmatoarele metode:

- metode spectrometrice: spectrometrie de absorbţie atomică, spectrometrie de absorbţie moleculară UV/VIS;

- metode cromatografice: cromatografie în faza gazoasă sau faza lichidă;

- alte metode: turbidimetrice, gravimetrice, electrochimice (potentiometrice, polarografice) pot fi utilizate în


unele cazuri;

- metode de determinare rapide, orientative ( tubuşoare indicatoare);

- metode rapide automate - în acest scop sunt folosite analizoare de gaze sau de compuşi organici volatili dotate
cu senzori electrochimici sau celule fotoelectrice.

II.5. Exprimarea concentraţiilor toxicelor profesionale

Concentraţiile de toxic profesional găsite în aerul locului de munca se exprimă în mg/m3 sau în ppm (parti per
million) .

De obicei, exprimarea pentru gaze şi vapori se face în ppm (parti per million).

Dar, pentru o interpretare mai uşoară de cele mai multe ori, concentraţiile de toxic profesional în aer sunt
exprimate în concentraţie masica (nu în volume) = mg/m3.

Conversia de la ppm la mg/m3 şi de la mg/m3 la ppm se bazează pe condiţii standard şi anume:

- presiunea atmosferica : 760 torri;

- temperature 250C (770F);

- volum molar : 24,45 l.

Conversia de la ppm la mg/m3 şi de la mg/m3 la ppm se face conform formulelor:

- mg/m3 = ppm

masa moleculara a toxicului profesional

24,45

- ppm = mg/m3 x 24,45 ‘


masa moleculara a toxicului profesional

II.6. Interpretarea rezultatelor

Rezultatele obţinute, exprimate în mg/m3, se compară cu valorile limită de expunere profesională pentru agenţii
chimici (HG 1218/2006). Dacă nu se specifică astfel valoarea limită de expunere profesională pentru agenţii
chimici, reprezintă valoarea limită a mediei ponderate cu timpul, pe o perioadă specifică (8 ore) şi termen scurt
(15 minute).

a) Modul de calcul al concentraţiei medii ponderată cu timpul

Concentraţia medie ponderată cu timpul pe durata unui schimb de lucru rezultă dintr-un număr reprezentativ de
determinari la locul de muncă respective, în diferite faze ale procesului tehnologic, cărora li se cunoaşte durata.

Formula:

(C1 xT1) +(C2 xT2) + (C3 xT3)+………………..+ (Cn xTn)

Ttotal

C1,C2,C3…Cn = concentraţiile medii ale diferitelor faze specifice ale procesului tehnologic, exprimate în
mg/m3

T1,T2,T3…Tn = durata diferitelor faze specifice ale procesului tehnologic la care s-au făcut determinările
exprimate în minute.

Ttotal = timpul total de lucru al schimbului de lucru: 480 minute sau 360 minute (8 sau 6 ore pe zi).

b) Cazul în care se găsesc simultan în aerul locului de muncă substanţe cu toxicitaţi diferite şi pentru care nu
există metode de determinare separate a acestora, se va lua în considerare substanţa cu toxicitatea cea mai mare
pentru aprecierea gradului de nocivitate a zonelor de muncă.

c) Cazul în care la locurile de muncă se găsesc simultan mai multe substanţe toxice având un efect sinergic de tip
aditiv, şi unde aprecierea riscului şi măsurilor de protecţia muncii necesare se face având în vedere acţiunea
combinată a acestora.

Se consideră că au un efect sinergic de tip aditiv substanţele toxice care au ca ţintă a agresisivitaţii lor acelaşi
organ sau sistem al organismului,ori care au acelaşi mecanism de acţiune. În aceste locuri de muncă, aprecierea
riscului, respectiv a nivelului noxelor în aer în raport cu concentraţiile admisibile, se va face aplicând urmatoarea
formula:

C1 + _ C2 __ + …… + __Cn_ = 1

CMA1 CMA2 CMAn

C1,C2……..Cn = concentraţiile găsite în aer pentru fiecare noxă

CMA1, CMA2……CMAn = concentraţiile maxime admise pentru probele respective

Dacă suma este <1 - amestecul de toxice profesionale din aer nu depăşeşte concentraţia admisibilă.

Dacă suma este >1 - amestecul de toxice profesionale din aer depăşeşte concentraţia admisibilă, chiar dacă
pentru fiecare toxic concentraţia admisibilă nu este depăşită.

III. EVALUAREA BIOTOXICOLOGICĂ A PERSONALULUI EXPUS PROFESIONAL LA AGENŢI


CHIMICI
Sănătatea ocupaţională necesită o cercetare multidisciplinară pentru prevenirea afectuării sănătaţii care poate
rezulta în urma unei expuneri excesive, acute sau cronice la agenţi chimici. Detectarea timpurie a expunerilor
dăunătoare poate scădea semnificativ apariţia unor efecte adverse prin reducerea nivelului de expunere şi luarea
unor măsuri de prevenţie. Monitorizarea expunerii este un procedeu care constă în evaluarea de rutină şi
interpretarea parametrilor biologici şi/sau ambientali în scopul detectării riscurilor posibile pentru sănătate. Acest
mod de abordare necesită:

a. definirea nivelelor limită de expunere, nivele care în acord cu actualele cunoştinţe sunt estimate să nu cauzeze
efecte adverse în timpul vieţii muncitorilor;

b. aprecierea obişnuită a posibilelor riscuri pentru sănătate asociate cu expunerea prin compararea expunerii
crescute sau integrate cu aceste limite de expunere permise.

Monitorizarea biologică a expunerii este de obicei rezervată pentru agenţii chimici care pătrund în organism şi
exercită efecte sistemice. Foarte puţine teste biologice au fost propuse pentru identificarea sau monitorizarea
chimicalelor prezente la interfaţa dintre mediu si organism (piele, mucoasa gastrointestinală sau mucoasa
tractului respirator). Exemple de astfel de teste ar fi – analiza nichelului în mucoasa nazală sau numărarea
corpilor azbestozici în spută.

Pentru substanţele active sistemic, monitorizarea expunerii reprezintă abordarea cea mai eficace pentru evaluarea
riscului potenţial pentru sănătate deoarece, un indicator biologic este în mod normal mai strâns legat de un efect
sistemic decât orice masurătoare de mediu.

Monitorizarea biologica a expunerii integrează absorbţia chimică pe toate căile (pulmonară, orală, cutanată) şi
din toate sursele (profesionale, ambientală, alimentară etc.) luând în consideraţie şi factorii individuali care pot
influenţa ingestia sau absorbţia substanţelor chimice cum ar fi : sexul, vârsta, activitatea fizică, etc.

Modul de acţiune a substanţelor toxice exogene asupra organismului uman are trei faze:

a. faza de expunere, când organismul intră în contact cu toxicul;

b. faza toxicocinetică, acţiunea organismului asupra substanţei toxice. Această fază conţine: absorbţia, ditribuţia,
depozitarea sau acumularea, biotransformarea sau metabolizarea şi eliminarea substanţei din organism;

c. faza toxicodinamică, acţiunea organismului asupra noxei ce cuprinde fenomenele care au loc în organism la
diferite nivele, conducând, în final, la efectul toxic.

III.1.Pătrunderea substanţelor toxice în organism

Principalele căi de pătrundere a substanţelor toxice în organism sunt:

- calea respiratorie;

- alte căi transmucoase;

- calea cutanată;

- calea digestivă;

- calea placentară;

- calea mamară.

Acestea sunt căi de pătrundere indirecte sau mediate. În afara acestor căi mai sunt şi căile de pătrundere directe
(imediate sau parenterale) care asigură pătrunderea substanţei în ţesut printr-un mijloc mecanic, cum ar fi:

calea intravenoasă,
- calea subcutanată,

- calea intramusculară,

- calea intradermică,

şi sunt utilizate în toxicologia industrială în experimentele pe animale de laborator.

În mediul industrial principala cale de pătrundere a substanţelor toxice în organism este calea respiratorie (80 –
90 % din intoxicaţiile profesionale se produc pe această cale), apoi transcutanată şi gastrointestinală.

Pătrunderea substanţelor din mediul exterior în interiorul organismului presupune traversarea uneia sau mai
multor membrane biologice înainte de a ajunge la centri activi.

Traversarea membranelor este condiţionată de mai mulţi factori:

- natura chimică şi organizarea moleculelor din compoziţia membranei;

- proprietaţi fizico-chimici ale substanţei toxice;

- structura fizico-chimică a moleculelor mediului de o parte şi de cealaltă a membranei.

Traversarea membranelor se poate face prin difuziune simplă (pasiva) sau prin transport activ.

Difuziunea simplă este caracteristică substanţelor organice neâncarcate electric. Singura barieră în traversarea
unei membrane o constituie stratul lipidic membranar. Substanţele cu coeficient mare de repartiţie lipide/apă
difuzează cel mai rapid.

Prin difuziune simplă traversează membranele compuşi gazoşi şi volatili cu greutate moleculara mica (halogeni
şi derivaţii lor, HCH, CS2, CO, CO2 , etc), compuşi organici volatili (hidrocarburi, alcooli şi fenoli, hidrocarburi
alifatice clorurate, glicoli, nitro şi aminoderivati, etc.) acizi organici (acid oxalic, acid salicilic, etc.).

Transportul activ este caracteristic ionilor minerali pentru care membranele biologice sunt slab permeabile.

Principalele substanţe care traverseaza prin acest mecanism sunt: As, Sb, Hg, Pb, Cr, Cd, floruri şi fluorosilicaţi,
azotaţi, etc.) .

Atât fătul cât şi copilul mic nu au sistemul enzimatic bine format astfel încât sunt foarte vulnerabili la acţiunea
unor substanţe chimice din mediul de muncă.

a) Pătrunderea substanţelor pe cale respiratorie

Pătrunderea noxelor profesionale prin arborele traheo-bronşic–alveolar are o mare importanţă deoarece legătura
între mediul extern şi sânge se face direct, iar suprafaţa alveolară este foarte mare ceea ce îi conferă o mare
capacitate de absorbţie pentru substanţe gazoase şi lichide cu tensiune de vapori mare, ca şi pentru particulele
fine, lichide şi solide aflate în suspensie stabile în aer (aerosoli, aeroemulsii sau ceaţa, fumuri, etc.).

Deosebit de activi sunt aerosoli metalici care în această stare sunt încărcaţi electric, încât se menţin în aer pâna
ce ajung la nivel alveolar, sarcinile electrice îi împiedică să se aglomereze şi astfel să fie reţinuţi în căile aeriene
superioare, ceea ce le-ar micşora toxicitatea.

Gazele şi vaporii pătrunşi în tractul respirator se comportă diferit în funcţie de solubilitatea şi reactivitatea lor
chimică. Astfel, gazele solubile în apă se dizolvă şi acţionează doar la nivelul căilor respiratorii superioare.

Gazele şi vaporii mai putin solubili ajung la nivelul alveolelor pulmonare unde se manifestă acţiunea lor toxică.

Gazele şi vaporii liposolubili traversează bariera alveolo-capilară şi absorbţia lor în sânge depinde de
solubilitatea lor în sânge, debitul sanguin, rata metabolizării şi ventilaţiei.
Substanţele au solubilitate mică în sânge se elimină în procent mare tot prin respiraţie

b) Pătrunderea substanţelor pe cale cutanată

Transcutanat se absorb în special solvenţii organici şi pesticidele.Când o substanţa chimică ajunge în contact cu
pielea, pot există patru acţiuni:

- pielea şi stratul de grăsime şi transpiraţie care o acoperă, se pot comporta ca o barieră efectivă prin care
substanăa nu poate pătrunde;

- substanţa poate reacţiona cu suprafaţa pielii producând iritaţii (acizii, alcalii, solvenţi organici);

- substanţa poate pătrunde prin piele şi poate cauza sensibilizări (aldehida formică, nichelul, anhidrida ftalică,
etc.);

- agentul chimic poate pătrunde prin piele şi trecând în sânge îşi execită acţiunea toxică asupra organismului
(aniline, parathion, tetraetil de plumb).

Doar un mic număr de substanţe sunt absorbite prin piele în cantităţi de risc.

Pentru a pătrunde prin piele, substanţa trebuie să urmeze unul sau mai multe din urmatoarele trasee: celulele
epidermale, glandele sebacee, glandele sudoripare, feliculii piloşi.

Calea prin celulele epidermale şi stratul cornean de dedesubtul acestora, pâna în sânge, este probabil calea
principală de penetraţie deoarece acest ţesut constituie cea mai mare parte din suprafaţa pielii.

Absobţia este mai rapidă prin pielea zgâriată sau inflamată, de aceea substanţele chimice care în mod normal nu
sunt considerate riscuri pot fi periculoase pentru indivizii suferind de dermatoze inflamatorii active.

c) Pătrunderea substanţelor pe cale gastrointestinală

Calea gastrointestinală este mai puţin importantă în condiţiile expunerii profesionale, deoarece cantitatea de
toxic pătrunsă pe această cale, este în general mică şi de asemenea legătura cu circulaţia sanguină se face prin
intermediul ficatului care este principalul organ detoxifiant al organismului.

Aceasta cale de pătrundere a substanţelor toxice din mediul de muncă este determinat în principal de o igienă
individuală inadecvată (miini murdare, alimente contaminate cu substanţe chimice).

d) Pătrunderea substanţelor pe cale transplacentară şi pe cea mamară

Placenta constituie bariera prin care au loc schimburile între circulaţiile sanguine materne şi fetale.Prin placentă
pot trece gaze şi vapori volatili (alcooli, chloroform, eter), substanţe hidro-solubile (Hg, Pb) şi unele substanţe
hidrosolubile ( benzene, eter).

Pe cale mamară prin secreţia lactate pot trece şi unele substanţe chimice la copilul alăptat la sân.

Atât fătul cât şi copilul mic nu au sistemul enzimatic bine format astfel încât sunt foarte vulnerabili la acţiunea
unor substanţe chimice din mediul de muncă.

e) Pătrunderea substanţelor pe alte căi indirecte

Alte căi transmucoase prin care pot pătrunde în organism substanţe toxice sunt conjunctiva, mucoasa bucala şi
mucoasa rinofaringiană. Aceste căi sunt rar întâlnite în expunerile profesionale.

III.2.Fixarea, distribuţia şi depozitarea toxicelor profesionale


Dupa absorbţie, adică după pătrunderea în sânge sau în limfa circulantă , substanţa exogenă rămâne un timp scurt
în această fază, fie sub formă liberă (dizolvată în lichidul plasmatic), fie fixate pe hematii sau legate de
proteinele plasmatice.

Capacitatea de fixare pe proteinele sanguine variază cu natura substanţei şi cu specia animală. Spre deosebire de
receptori, care fixează numai substanţa cu o anumită structură, proteinele plasmatice sunt capabile să fixeze
molecule mici cu structuri foarte variate, deci fenomenul nu este specific. Fixarea se realizează prin diferite
tipuri de forţe intermoleculare, în funcţie de distanţa, caracteristicile situsurilor de fixare de pe macromolecula
proteică.

Astfel, unele metale (de exemplu Pb) se fixează, sub formă de pulberi, vapori sau compuşi anorganici, pe
eritrocitele în proporţie de 90 %. Numeroase medicamente şi substanţe toxice se leagă de proteinele plasmatice:
benzene, toluene, clorura de etil, barbiturice, unele antibiotice, etc. ceea ce întârzie biotransformarea şi deci
eliminarea acestora din organism.

Distribuţia reprezintă transportul sau transferul substanţei din sânge în ţesuturi şi organe sau în alte lichide de
distribuţie.Unele substanţe difuzează uniform în toate ţesuturile (de exemplu alcoolul etilic). Majoritatea se
distribuie însa efectiv în anumite ţesuturi datorită faptului că permeabilitatea membranei celulare din diferitele
ţesuturi nu este aceeaşi pentru toate substanţele. De aici decurge o repartiţie neuniformă a aceleiaşi substanţe în
ţesuturi diferite: iodul se acumulează selectiv în glanda tiroidă, zincul în oase etc.

Depozitarea poate avea loc în:

- ţesut adipos – în cazul solvenţilor organici, pesticide, organoclorurate, nitroderivaţi etc.;

- ţesut osos: Pb, Sc, Ba, Ca, F, P;

- celulele sistemului reticulo-endotelial joacă rol în fagocitoză şi pinocitoză, înglobând particule mari, ca
virusuri, bacterii, particule coloidale etc.

- proteine tisulare – se formează complecşi cu constituienţii diferitelor parenchime, apoi aceştia se disociază lent,
ca urmare a metabolismului proteic.

o fanere – arsen, seleniu

o piele – aur , argint

o lichidele necirculante normale ( lichid cefalorahidian) şi patologice (lichid pleural sau ascetic) pot depozita
unele substanţe exogene.

III.3. Biotransformarea toxicelor profesionale

Biotransformarea sau metabolizarea substanţelor exogene reprezintă conversia enzimatică a acestora în


metaboliţi mai polari, mai uşor excretabili (pentru ca strabătând mai greu barierele lipoidice, reabsobţia tubulară
este mai redusă) şi de obicei mai puţin toxici.

Compuţii exogeni sunt acei compuşi care pătrunşi în organism nu sunt utilizaţi pentru producerea de energie sau
elaborarea componenţilor tisulari: în general ei sunt străini căilor metabolice normale ale organismului.

Organismul animal are posibilitatea de a metaboliza majoritatea structurilor chimice cunoscute. Dintre compusii
exogeni, doar două categorii de substanţe nu suferă metabolizare şi sunt eliminate ca atare. Aceştia sunt:

- compuşii puternic polari ( acizii şi bazele tari)

- unii compuşi nepolari cum ar fi eterul etilic, dieldrin, etc.


Metabolizarea substanţelor toxice are loc de obicei în doua faze. Dupa Williams aceste transferări s-ar prezenta
astfel:

- un compus A (biologic active sau inactive) este transformat prin reacţii de oxidare, reducere sau hidroliză într-
un compus, care fie este ultractiv B, fie este inactive B’.

- în faza II, compuşii A,B,B’ pot trece într-un compus C, inactive, în general rezultatul unei sinteze.

III.4. Eliminarea in organism

Eliminarea reprezintă îndepărtarea din sânge, limfă, lichid interstiţial, celule, ţesuturi, a substanţelor toxice şi/sau
a metaboliţilor polari şi ionizaţi.

Calea, viteza, durata şi gradul eliminării depind de factori fizico-chimici şi biologici. Oricum, nocivitatea unei
substanţe toxice este cu atât mai mare cu cât eliminarea sa este mai lenta.

Căile principale de eliminare sunt: renală, digestivă, pulmonară, transcutanată.

Calea renală este principala cale de eliminare a substanţelor toxice ţi hidrosolubile din organism, eliminându-se
în general, cele cu masă moleculara pâna la 400. Excreţia renală se realizează prin : filtrare glomerulară,
reabsorbţie tubulară şi secreţie tubulară.

Viteza eliminării urinare depinde de:

- debitul urinar care, la rândul sau, este dependent de parametri interni şi externi;

- viteza de fixare pe proteinele plasmatice (cu cât substanţa toxică este legata într-un procent mai mare, cu cât se
elimină mai lent;

- pH-ul urinar – o parte din substanţa toxică sau din metabolitul ei filtrate glomerular, se poate reabsorbi tubular.
Compuşii cu molecule puţin disociat se elimină în funcţie de pH-ul urinei tubulare, astfgel pH-ul alcalin
favorizează eliminarea substanţelor acide în forma ionizantă, iar pH-ul acid favorizează eliminarea substanţelor
bazice. Electroliţii tari se elimina rapid, indiferent de pH-ul urinar, deoarece ei sunt complet disociaţi.

- activitatea sau inhibarea enzimatică poate modifica ritmul normal al eliminarii urinare;

- vârsta, integritatea funcţiei renale, afectarea funcţiei renale poate cauza reducerea cantităţii eliminate şi în
consecinţa devine un factor de toxicitate.

Calea digestivă (sucurile digestive şi bila) este caracteristica pentru compuşii insolubili sau, puţin solubili cu
mase moleculare de 400 – 500.

Calea pulmonară este caracteristică pentru gaze şi substanţe volatile cu presiune mare de vapori la temperatura
corporală, care străbat prin membrane alveolocapilare şi, ajungând la alveole, sunt evacuate prin expiraţie.

Eliminarea respiratorie are loc atât prin epiteliul alveolar, dar şi prin secreţie bronşică sau nazală.

Prin tegumente, fanere, glande sudoripare se elimina metale grele, arsen, halogenuri şi unele substanţe volatile.

III.5. Determinarea substanţelor chimice sau a metaboliţilor acestora în fluidele corpului.

Majoritatea testelor accesibile pentru monitorizarea biologică a expunerii la agenţii chimici se bazează pe
determinarea substanţei sau a metaboliţilor săi, în mediile biologice. În mod obişnuit, materialele biologice
folosite pentru analiză sunt: urina, sângele şi aerul alveolar.

Analize în alte materiale biologice cum ar fi : lapte, grăsime, fir de păr, fanere, placentă se fac în general în scop
de cercetare stiinţifică, nu de monitorizare.
Urina este folosită în general pentru substanţele anorganice (metale) sau organice care sunt biotransformate rapid
la compuţi mai hidrosolubili.

Cea mai simpla metodă de exprimare a eliminarii unor compuşi în urină este masa per unitatea de volum. Totuţi,
concentraţia urinei poate fluctua datorită multor factori externi şi interni care nu sunt datoraţi expunerii. De aceea
este necesar minimalizarea influenţei acestor factori care pot confunda interpretarea expunerii.

Cea mai uzuală este raportarea la creatinină. Raportarea la creatinină este atribuita pentru prima data lui Hill in
1953, care a utilizat-o în analiza anilinei în urină.

Creatinina poate fi utilizată cu succes la corectarea concentraţiei urinei atunci când substanţa este eliminată în
principal prin filtrare renala ,nu se poate utiliza însa la substanţele care implică eliminarea pasivă ţi absorbţia,
procese care sunt dependente de concentraţie.

Muncitorilor cărora li se recoltează urina trebuie bine hidrataţi când efectuează această operaţie. Dacă debitul
urinar scade sub 1ml/min, colectarea urinei trebuie repetată după ce muncitorul a fost mai bine hidratat.

La recoltarea probelor de urină, cele foarte diluate sau foarte concentrate nu pot fi utilizate şi este necesară o
noua recoltare de probe. Mecanismul eliminării unor “determinaţi” poate fi alterat dacă proba de urină este foarte
concentrată (greutate specifica > 1.03 si creatinina > 3 g/l ) sau foarte diluată ( greutate specifică < 1.01 şi
creatinina < 0.5 g/l).

Metoda cea mai folosită pentru determinarea creatininei este reactia Jaffe modificată (reacţia cu acidul picric în
mediu alcalin).

Sângele este folosit pentru unele din substanţele anorganice şi pentru substanţele organice care sufera
biotransformare înceata.

Aerul alveolar este folosit pentru determinarea substanţelor volatile.

III.6 Criterii de selectare a testelor biologice

Testele de măsurare a substanţei sau a metaboliţilor ei în material biologic pot fi clasificate în două categorii:

a. teste selective

b. teste neselective

a. Testele selective include majoritatea testelor folosite în mod curent în medicina

ocupatională. Substanţa nemodificată este masurată in mediul biologic în urmatoarele situaţii:

- când substanţa nu suferă procesul de biotransformare (cazul majoritaţii substanţelor anorganice)

- când substanţa este puţin metabolizată (de exemplu metilcloroformul sau tetracloretilena);

- când expunerea este prea mica pentru ca o cantitate semnificativă de metabolit să fie produsă (de exemplu
expunerea uşoară la benzene);

- când se cere un grad mai mare de specificitate. Determinarea substanţelor chimice modificate poate avea o mai
mare specificitate decât aceea a unui metabolit care poate fi comun mai multor substanţe.

Majoritatea substanţelor chimice organice sunt metabolizate rapid la compuşi mai solubili şi care sunt uşor
extractibili prin bilă sau urină. Măsurarea concentraţiilor metaboliţilor urinari specifici este de obicei mai uşor
acceptată de către muncitori comparativ cu recoltarea de sânge.
b. Testele neselective sunt utilizate ca indicatori specifici de expunere la un grup de substanţe. Astfel de teste
neselective sunt prezentate în continuare:

- determinarea metabolitţilor diazopozitivi în urină – test propus pentru monitorizarea expunerii la amine
aromatice;

- determinarea tioeterilor urinari – excreţia urinară de tioeteri este crescută în urma expunerii la substanţe
electrofile şi de aceea a fost propusă pentru monitorizarea expunerii profesionale la substanţe cancerigene sau
mutagene. Determinarea tioeterilor poate fi aplicată cu success în industria cauciucului şi a anvelopelor radiale;
la obţinerea asfaltului, la gazele de eşapament de la motoare Diesel, în expunerea la compuşi alchilclorurati, etc.;

- determinarea activitaţii mutagene a urinii - o activitate mutagenă ridicată a fost observată în urina muncitorilor
din industria caucicucului, cocserii, muncitorilor expuşi la epiclorhidrina, anestezice şi medicamente citostatice.
Ca şi în cazul tioterilor urinari şi în cazul activitaţii mutagene a urinii fumatul este un factor important în
cresterea acestei activitaşi.

Din cauza lipsei de specificitate şi existenţa unei variabilităţi individuale largi, testele

neselective nu sunt deosebit de relevante pentru expunere individuală, totuşi, când se foloseşte un grup de
control adecvat, ele pot fi utile pentru identificarea grupelor de risc.

În practică numai câteva teste biologice pot fi folosite pentru monitorizarea expunerii la chimicale industriale.
Înainte ca programul de monitorizare biologică să fie implementat, parametrul (parametrii) cei mai adecvaţi
trebuie selectaţi prin luarea în consideraţie a urmatoarelor condiţii:

- specificitatea parametrului;

- sensibilitatea parametrului – trebuie să fie o corelaţie puternică între parametru şi expunerea externă;

- variabilitatea analitică şi biologică a testului;

- aplicabilitatea ţestului incluzând costul şi disconfortul pentru subiecţi.

Pe baza acestor consideraţii, existenta unei valori limită biologică este un element

important care trebuie luat în consideraţie când se selecteaza testul de monitorizare biologica a expuşilor
profesional.

III.7. Interpretarea rezultatelor

Rezultatele testelor de monitorizare biologică pot fi interpretate în mai multe moduri:

1. interpretarea pe baza individuală; acest mod de interpretare este posibil numai dacă variabilitatea inter
individuală a parametrilor este mica şi specificitatea lui este mare;

2. interpretarea pe baza de grup - în situaţia în care toate valorile observate sunt sub valoarea limitei biologice
tolerabile, se poate considera că exista condiţii de muncă satisfacatoare la locul de muncă investigat. Dacă, toate
sau majoritatea rezultatelor sunt peste valoarea limitei, condiţiile de expunere generală trebuie sa fie corectate.

3. Cea de –a treia situaţie este atunci când majoritatea personalului expus poate să aibă

valori sub nivelul de limită biologică, dar câţiva pot avea valori anormal de mari. În această situaţie pot fi doua
interpretări:

a. fie subiecţii cu valori mari desfaşoară activităţi care-i expun la nivele superioare de noxă, în care caz se pot
identifica categoriile de meserii pentru care condiţiile de muncă trebuie îmbunătăţite;
b. fie muncitorii desfăşoară acelaşi tip de activităţi cu cei care au valori mai mici şi în acest caz doza lor interna
superioară poate rezulta din deprinderi igienice diferite.

La interpretarea rezultatelor trebuie ţinut cont că metabolismul xenobioticelor poate fi influenţat de factori
endogeni şi exogeni. Factorii endogeni pot fi genetici sau fiziologici cum ar fi vârsta, sexul şi starea de sănătate .
de exemplu, insuficienţa hepatică poate fi asociată cu o biotransformare scăzută a xenobioticelor, în timp ce
afecţiunile renale pot tulbura eliminarea acestor substanţe în urină.

Dintre factorii exogeni, un rol important în biotransformarea substanţelor chimice, o au alcoolul şi fumatul.

Consumul de alcool a crescut în proporţii considerabile în numeroase ţări, ceea ce a dus la multiplicarea
problemelor legate de acesta ca de exemplu: mortalitatea prin ciroză hepatică dependenţa de alcool şi o
multitudine de alte efecte nefaste cum ar fi: accidentele, criminalitatea, etc.

În ultimii 10 ani acest consum a rămas relativ stabil în câteva ţări şi a diminuat în altele. Cu toate aceste
variaţiuni în tendinţa naţională, abuzul de alcool ridica probleme enorme sanitare, sociale şi juridice în
numeroase ţări din Europa şi din lumea întreagă.

Alcoolul este o substanţa psihotropă considerat ca unul dintre cele mai vechi droguri ale umanităţii.Cu toate că
este interzisă consumarea băuturilor alcoolice la locul de muncă, un consum rezonabil de bere sau băuturi cu un
conţinut scăzut de alcool este totuşi tolerat.

În mod frecvent muncitorii sunt expuşi simultan la diferiţi agenţi chimici, biologici şi psiho-sociali, la care se
adaugă în plus terapia medicamentoasă, tabagismul sau consumul de alcool, care pot influenţa sensibilitatea
individuală la expuneri profesionale.

Alcoolul etilic este un agent narcotic, neurotoxic şi hepatic care poate influenţa toxicitatea unui numar mare de
substanţe chimice.Combinarea diferiţilor factori exogeni, în mediul de muncă sau în afara lui, pot avea un efect
diferit de cel provocat de fiecare dintre aceşti factori luati izolat.

În condiţiile expunerii muncitorilor la diferite noxe chimice, interacţiunea acestora cu alcoolul consumat depinde
de mai mulţi factori cum ar fi:

- cantitatea de alcool consumată în relaţie cu nivelul concentraţiilor noxelor din aerul zonelor de muncă;

- perioada de timp a consmului de alcool în raport cu perioada expunerii profesionale;

- alte elemente extraprofesionale (consum alimentar, fumat, starea de sănătate generală precum şi cea a unor
organe ţintă comune, sistemul nervos central, ficat, rinichi, etc.).

Alcoolul etilic (etanolul) este absorbit în tractul gastrointestinal, prin difuzie simplă. Absorbţia alcoolului etilic
este mai uşoară la bere şi vin decât la băuturile distilate.

Difuzia acestui alcool în toate celulele organismului este uşoară, datorită circulaţiei sanguine. Astfel etanolul din
sânge ajunge uşor şi rapid în ţesutul cerebral, însă distribuie mai greu în muşchii striaţi.

Metabolizarea hepatică a etanolului parcurge trei etape:

1. etanolul este oxidat în prezenta alcooldehidrogenazei sau catalazei la acetaldehida;

2. acetaldehida este convertită la acetate în mitocondrii;

3. acetatul produs în ficat este transferat în sânge şi oxidat în ţesuturile periferice la dioxid de carbon, acizi graşi
şi apă.

Consumul pe termen lung de etanol conduce la proliferarea reticulului endoplasmatic cu


modificarea nivelului citocromului P450 de către etanol este asociată cu modificarea metabolismului (creşterea)
şi în unele cazuri cu toxicitatea unor compuşi cum ar fi tetraclorura de carbon, aniline, etc.

În contrast cu aceasta etanolul inhibă metabolismul unor xenobiotice în “vitro” (stiren, benzen, toluen,
benz(a)piren, etc.). Există doua posibilităţi de explicare a acestui fenomen: competiţia directă a citocromului
P450 sau descreşterea cofactorului în sistemul monooxigenaza.

Agenţia Internatională pentru cercetarea cancerului (IARC) dedică în 1988 o monografie a consumului de alcool.
Se menţionează astfel că pretratarea la animalul de laborator cu alcool etilic modifică metabolismul hepatic al
unor agenţi chimici ca de exemplu hidrocarburi, alcooli, cetone, amine aromatice, etc.

Unele studii au evidenţiat că la persoanele expuse la tricloretilena, consumul anterior de alcool etilic a dus la
inhibarea cu 40 % a metabolizării tricloretilenei în acid tricloracetic şi tricloretanol, iar concentraţia
tricloretilenei în sânge a fost de aproximativ 2,5 ori mai mare decât în cazul în care nu s-a ingerat alcool. Această
interacţiune a alcoolului în metabolizarea tricloretilenei poate explica intoleranţa la alcool printre muncitorii
expuşi profesional.

Consumul de alcool induce o forma de citocrom P450 care este luat din enzimele microsomale. Această enzimă
P450, este caracterizată prin marea sa afinitate pentru substanţele cu masă moleculară mica, inclusiv solvenţi
organici. Deci, consumul de alcool este unul dintre cei mai importanţi factori extraprofesionali care afectează
toxicitatea solvenţilor organici.

Consumul de alcool etilic stimulează şi absorbţia unor metale grele (plumb, cadmiu, mangan) precum şi
depozitarea acestora în organelebogate în grăsimi şi deci întârzie eliminarea acestora din organism şi creşte riscul
de intoxicaţie profesională.

În literatura de specialitate se arată că, între expunerea profesională la agenţi chimici şi consumul de alcool
există trei diferenţe majore.

1. Dupa îngerarea unei cantităţi de aproximativ 12 g alcool etilic, concentraţia acestuia în sânge este de cca. 1000
de ori mai mare decât concentraţia substanţelor chimice inhalate sau absorbite dermal în timpul expunerii la noxe
în limite admisibile.

2. Etanolul este ingerat, iar chimicalele industriale sunt inhalate sau pătrund prin piele. În consecinţă, primul
efect asupra ficatului apare la etanol, deci biodisponibilitatea etanolului pentru metabolismul hepatic este mai
mare decât cea a substanţelor chimice.

3. Metabolismul etanolului este mediat pe trei căi, două dintre ele fiind catalizate de enzime citozolice (alcool
dehidrogenaza şi catalaza) şi una prin enzime microzomale. Aceste enzime însă pot fi implicate şi în
metabolismul altor substanţe chimice.

În concluzie, efectele combinate ale consumului de alcool etilic şi expunerea la noxe

chimice în mediul de munca, reprezintă o problemă de o importanţă deosebită pentru factorii de decizie din
unitaţile economice.

Fumatul poate influenţa metabolizarea unor substanţe exogene (de exemplu carboxihemoglobina ce se formează
prin combinarea oxidului de carbon cu hemoglobina este mult influenţată de CO din fumul de ţigară) eliminarea
de tioeteri urinari este de asemenea crescută în cazul persoanelor fumatoare.

Alţi factori exogeni ce pot influenţa (modifica) metabolismul xenobioticelor sunt dieta şi medicamentaţia.

III.8 Aspecte analitice şi etice


În orice program de monitorizare, aspectul analitic este destul de important. Parametrul selectiv pentru a fi
determinat trebuie să fie suficient de stabil pentru a permite transportul şi posibilitatea stocării materialului
biologic utilizat.

În final, trebuie luat în consideraţie faptul că în monitorizarea biologică, oameni sunt folosiţi ca un integrator de
expunere. Aspectele etice trebuie să primească o mare atenţie. În particular, procedeul de investigare trebuie să
fie fără riscuri pentru sănătate. O informare corectă trebuie făcută subiecţilor înainte şi după monitorizare şi
rezultatele individuale trebuie să ramână confidenţiale.

IV.METODE ANALITICE DE DETERMINARE A UNOR AGENŢI CHIMICI ÎN AERUL ZONELOR DE


MUNCĂ

IV.1. Determinarea metanolului prin GC

1. Domeniul de aplicare:

Această metodă se utilizează pentru determinarea vaporilor de metanol prezenţi în atmosfera locurilor de muncă.
Metoda se aplica atât în cazul prelevării individuale a probelor de aer cât şi în cazul determinărilor la punct fix.

2. Referinţe normative:

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în :

o NIOSH Manual ofAnalytical Methods, Fourth Edition, 8/15/94.

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principiu: Metanolul se determină prin gazcromatografie.

IV.2. Determinarea aerosolilor alcalini

1. Domeniul de aplicare:

Această metodă este folosită la determinarea aerosolilor alcalini din aerul zonelor de muncă. În această categorie
se includ NaOH, KOH, NH4OH, CaO, Ca(OH )2 , Na2CO3, K2CO3.Aerosolii alcalini existenţi în aer sunt
exprimaţi în NaOH.

2. Referinţe normative

La elaborarea acestei metode s-a ţinut cont de prevederile cuprinse în:

o SRISO 5725-1-1997, Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor.

40

Ghid privind aspecte generale de Toxicologie Industriala

Institutul National de Sanatate Publica - 2013

o Culegere de metode de investigare în domeniul Medicinii Muncii, 1991.


o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principiul metodei:

Soluţia de acid sulfuric reacţionează cu aerosolii din aer modificând pH-ul. Observarea schimbării pH-ului se
face cu verde de bromcrezol cu domeniul de viraj la pH=3,8-5,2. La reacţia cu aerosolii alcalini, soluţia de acid
sulfuric ce conţine verde de brom crezol, îşi schimbă culoarea de la verde la albastru. Prin măsurarea fotometrică
a extincţiei soluţiei înainte şi după recoltare se poate determina cantitatea de aerosoli din aer.

IV.3. Determinarea acidului clorhidric

1. Domeniul de aplicare

Acidul clorhidric se poate întâlni în aer sub formă de gaz sau aerosoli.Această metodă se utilizează la
determinarea acidului clorhidric şi a clorurilor din aerul zonelor de muncă.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în:

o SRISO 5725-1-1997, Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor;

o Caiet metodologic – Metode de investigare în domeniul Medicinii Muncii, 1987.

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principiul metodei:

Ionul clor (Cl-) deplasează ionul SCN- din sulfocianura de mercur formând complexul slab

disociat ( HgCl )2-. Sulfocianul eliberat reacţionează cu fierul trivalent formând sulfocianura ferică de culoare
roşie, colorimetrabilă. Reacţia este interferată de fluoruri şi fosfaţi. În cazul prezenţei acestora în aer, înaintea
absorbitorului se montează un filtru pentru reţinere.

IV.4. Determinarea acidului sulfuric şi a sulfaţilor solubili

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se referă la determinarea acidului sulfuric şi a sulfaţilor solubili din aerul zonelor de muncă.
Acidul sulfuric şi sulfaţii solubili se pot întâlni în aer sub formă de aerosoli.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în:

o SRISO 5725-1-1997, Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea ) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurărilor;

o Caiet metodologic- Metode de investigare în domeniul Medicinii Muncii, 1987.


o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principiul metodei

Ionul sulfat formează cu azotatul de plumb un precipitat fin de PbSO4 nefelometrabil.

IV.5. Determinarea hidrocarburilor alifatice – N hexan

1. Domeniul de aplicare.

Metoda se utilizează pentru determinarea vaporilor de n-hexan prezenţi în atmosfera zonelor de muncă.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în:

o NIOSH – Manualul de metode analitice

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principiu

N-hexan reţinut pe carbune activ este desorbit în sulfura de carbon după care este determinat cromatografic.

IV.6.Determinarea aeroemulsiilor de uleiuri minerale

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea ceţei ( aeroemulsiilor) de ulei mineral

prezentă în atmosfera zonelor de muncă. Metoda se aplică atât în cazul prelevării individuale a probei de aer cât
şi în cazul determinărilor la punct fix.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în :

o STAS nr.2720/1988 – Uleiuri minerale neaditivate pentru tratamente termice;

o STAS nr.11257/1979 - Uleiuri minerale hidraulice.

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

3. Principii

Ceaţa de ulei recoltată pe filtru din fibra de sticla, tip Whatman GF/A urmată de desorbţie în cloroform sau
prelevare în 3ml de cloroform, prezintă un maxim de absorbţie în UV la lungimea de undă de 265nm.

IV.7. Determinarea unor metale


1. Domeniul de aplicare

Prezenta procedură se aplică pentru efectuarea determinării conţinutului total de metale a particulelor în
suspensie – fracţia inhalabilă, din atmosfera locului de muncă, prin spectrometrie de absorbţie atomică (cu
atomizare în flacără sau în cuptor de grafit). Prelevarea se face prin aspirarea unui volum cunoscut de aer printr-
un substrat adecvat, de ex. un filtru. Metoda nu se aplică pentru metale prezente ca gaze şi vapori (de ex. mercur,
arsen). Este aplicabil procedurilor de măsurare în care prelevarea şi analiza sunt realizate în etape separate.
Procedura se aplică pentru probe prelevate din zona de respiraţie a lucrătorului cu pompe de prelevare mobile,
fixate de lucrător, pentru măsurători periodice, pentru compararea cu valorile limită pe termen lung şi scurt.
Prezenta procedură descrie metoda de determinare pentru Cd, Cr, Fe, Mn, Ni şi Pb. Metoda poate fi validată în
mod asemănător şi pentru alte metale, ţinând cont de datele specifice necesare pentru determinări cu
spectrometrie de absorbţie atomică.

2. Referinţe normative

o SR EN ISO/CEI 17025: 2005 – Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi etalonări

o SR EN 481: 2003 – Atmosfera locului de muncă. Definiţiile fracţiilor dimensionale pentru măsurarea
particulelor în suspensie din aer

o SR EN 482: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Cerinţe generale pentru performanţa procedurilor de
măsurare a agenţilor chimici

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 1540: 2012 – Atmosfera locului de muncă – Terminologie.

o SR EN 13890: 2010 – Expunerea la locul de muncă. Proceduri de măsurare a metalelor şi metaloizilor din
particule în suspensie. Cerinţe şi metode de încercare

o SR EN ISO 10882-1: 2012 – Sănătate şi securitate în sudare şi procese conexe; Prelevarea particulelor din aer
şi a gazelor din zona respiratorie a operatorului; Partea 1: Prelevarea particulelor din aer

o HG 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă pentru asigurarea
protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici cu modificările şi completările
ulterioare

3. Termeni şi definiţii

Pentru termenii şi definiţiile utilizate în această procedură se aplică cele date în SR EN 482:2012 şi respectiv SR
EN 1540: 2012.

4. Principiul metodei

Un volum cunoscut de aer este aspirat cu debit controlat intr-o anumită perioadă de timp. Particulele în suspensie
sunt reţinute pe un filtru. Filtrul cu particulele depuse pe aceasta se mineralizează cu acizi concentraţi. Soluţia
rezultată se analizează prin spectrometrie de absorbţie atomică cu atomizare în cuptor de grafit sau în flacără.

IV.8. Determinarea unor compuşi organici volatili din aerul locurilor de muncă , prin GC

1. Scop

Prezenta metodologie are drept scop prezentarea modului de prelevare a probelor şi de execuţie a analizelor, prin
cromatografie în fază gazoasă, pentru determinarea concentraţiei unor compuşi organici volatili din aerul
locurilor de muncă. Sunt prezentate de asemenea echipamentele şi materialele utilizate, operaţiunile prealabile şi
activităţile finale .
2. Domeniul de aplicare

Procedura se aplică pentru concentraţii în aer ale compuşilor organici volatili situate aproximativ în domeniul
cuprins între 0,2 mg/m3 până la 2000 mg/m3 pentru un volum de prelevare de 5 l. Metoda permite determinarea
concentraţiilor din aer a următorilor compuşi: acetonă, acetat de etil, acetat de n-butil, n-butanol, ciclohexan,
etanol, metil-etil-cetonă, n-hexan, benzen, toluen, xilen. Metoda descrisă în procedură se aplică şi la măsurarea
concentraţiilor din aer ale compuşilor organici volatili prezenţi în amestec. Metoda se poate aplica şi pentru
determinarea altor compuşi organici volatili din aer, dar validitatea ei trebuie verificată.

Modul de lucru este compatibil cu aparatura de prelevare a probelor individuale sau în punct fix şi se poate
utiliza pentru calcularea concentraţiei medii ponderate în funcţie de timp, a vaporilor de compuşi organici
volatili din aer.

Compuşii organici care au timp de retenţie identici sau apropiaţi cu substanţele analizate pot să
interfere.Interferenţele pot fi minimizate prin alegerea corectă a coloanelor cromatografice şi a condiţiilor de
separare, respectiv prin consultarea fişelor de securitate de la locurile de muncă.

Determinările descrise în prezenta procedură specifică se efectuează la solicitare sau în cadrul unor Programe
Naţionale şi Internaţionale ale Ministerului Sănătăţii şi au drept scop evaluarea expunerii ocupaţionale la agenţi
chimici, datorată utilizării compuşilor organici volatili ca solvenţi organici.

3. Documente de referinţă

o Manualul Calităţii laboratorului

o Culegere de metode de investigaţie în domeniul medicinii muncii. Determinarea gaz cromatografică a unor
solvenţi organici, Ministerul Sănătăţii, Academia de Ştiinţe Medicale, Institutul de Igienă şi Sănătate Publica
Bucureşti, 1991

o SR ISO 9487-2001 Aerul locurilor de muncă - Determinarea vaporilor de hidrocarburi aromatice. Metoda de
analiză prin tuburi cu cărbune activ / desorbţia solventului / cromatografie în fază gazoasă.

o SR EN 482 /2012 Expunere la locul de munca. Cerinţe generale pentru performanţa procedurilor de măsurare a
agenţilor chimici.

o SR EN 689 -2003 Atmosfera locurilor de muncă. Ghid pentru evaluarea expunerii la agenţi chimici pentru
compararea cu valori limită şi strategia de măsurare.

o SR EN 1076 / 2002 - Atmosfera locului de muncă. Tuburi de adsorbţie cu pompare pentru determinarea
gazelor şi vaporilor. Cerinţe şi metode de încercare.

o SR EN 13649 / 2002 - Emisii de la surse fixe. Determinarea concentraţiei masice a compuşilor organici gazoşi
individuali. Metoda prin carbon activ şi desorbţia solvenţilor.

o SR EN 14662-2/2007 – Calitatea aerului înconjurător. Metoda standardizată pentru măsurarea concentraţiei de


benzen. Partea 2: Prelevarea prin pompare urmată de desorbţia termică şi cromatografie în fază gazoasă

o SE EN 1540 /2003 Atmosfera locului de muncă Terminologie.

o NIOSH – Manual of Analytical Methods ( NMAM), Fourth Edition, 5/15/96

Volatile Organic Compounds

o NIOSH – Manual of Analytical Methods ( NMAM), Method 1500, Hydrocarbons,

36-126 0C BP
o NIOSH – Manual of Analytical Methods ( NMAM), Method 1501, Hydrocarbons, aromatic.

o OSHA Sampling and Analytical Methods, 3/19/04, Method 07- Organic Vapors

o OSHA Sampling and Analytical Methods, 3/19/04, Method PV 2028, Gasoline

o SR ENV 13005-2003 Ghid pentru exprimarea incertitudinii de măsurare

o SR ISO 5725-1/1997 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 1 Principii generale şi definiţii.

o SR ISO 5725-2/2002 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 2 Metoda de bază pentru determinarea repetabilităţii şi reproductibilităţii unei metode de măsurare
standardizate.

o SR ISO 5725-3/2002 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 3 Măsurări intermediare ale fidelităţii unei metode de măsurare standardizate.

o SR ISO 5725-4/2002 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 4 Metode de bază pentru determinarea justeţei unei metode de măsurare standardizate.

o SR ISO 5725-5/2002 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 5 Metode alternative pentru determinarea fidelităţii unei metode de măsurare standardizate.

o SR ISO 5725-6/2002 Exactitatea ( justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare şi a rezultatelor măsurătorilor.


Partea 6 Utilizarea în practică a valorilor exactităţii

o Gh. Toacşe, Ana Maria Toacşe – Incertitudinea şi validare, Ed. Medicală, Buc.2008

o Gabriela Mancaş – Validarea şi incertitudinea: cerinţe pentru asigurarea calităţii metodelor analitice, Ed.
Tehnică Ştiinţifică şi Didactică Iaşi, 2003

4. Definiţii

o Compuşi organici volatili(COV):substanţe organice care au punctul de fierbere mic, respectiv volatilitatea
crescută la temperatura ambiantă.

o Solvent organic: orice compus organic volatil folosit separat sau în combinaţie cu alte substanţe ori preparate
pentru a dizolva materii prime, produse sau deşeuri ori utilizat ca agent de curăţare, dizolvant, mediu de
dispersie, regulator de vâscozitate etc.

o Cromatografie în faza gazoasă: metodă instrumentală de analiză de înaltă performanţă care permite
determinarea individuală a compuşilor organici prezenţi în amestecuri complexe. Are la bază separarea acestora
pe o coloană, deplasaţi fiind de un gaz purtător, urmată de detecţia, realizată, cel mai adesea, cu un detector cu
ionizare în flacără (FID) sau cu un spectrometru de masă (MS).

o Validare proces de evaluare a caracteristicilor de performanţă ale unei metode de analiză şi de verificare că
este adecvată scopului în care va fi utilizată.

o Exactitate (acurateţe) : caracteristică de performanţă a unei metode de analiză care exprimă gradul de apropiere
(concordanţa) între rezultatul unei măsurări şi valoarea convenţional adevărată. Se exprimă prin bias (deplasare).

o Bias : diferenţa între media rezultatelor obţinute în condiţii de repetabilitate şi valoarea convenţional adevărată.
Se exprimă ca valoare absolută sau procentuală(relativă).

o Precizie (fidelitate) : caracteristica de performanţă a unei metode de analiză care exprimă gradul de apropiere
(concordanţă) între rezultatele individuale ale unei serii de măsurători efectuate în condiţii prevăzute.
o Repetabilitate: precizia unui set de măsurări efectuate cu aceeaşi metodă pe elemente de testare identice, cu
acelaşi echipament, acelaşi lot de reactivi, acelaşi analist într-o perioadă de timp scurtă. Se exprimă prin deviaţia
standard relativă ( coeficient de variaţie)

o Incertitudine : parametru asociat rezultatului unei măsurări care caracterizează

dispersia valorilor ce, în mod rezonabil, pot fi atribuite masurândului.

o Etalonarea : ansamblu de operaţii care stabilesc în condiţii specificate, relaţia dintre valorile unei mărimi
indicate de un aparat ori un sistem de măsurare şi concentraţia unui etalon.

o Limită minimă de detecţie: cea mai mică valoare (cantitate, concentraţie) care poate fi detectată şi distinctă faţă
de blanc.

o Limită minimă de măsurare ( cuantificare ): cea mai mică valoare (cantitate, concentraţie) care poate fi
determinată cantitativ cu un nivel acceptabil al repetabilităţii şi exactităţii.

o Domeniu de măsurare: intervalul între nivelul inferior şi cel superior de concentraţie de analit în care se
demonstrează liniaritatea curbei de etalonare.

o Interferent: orice compus înafara celor ce urmează a fi determinaţi, care afectează

rezultatul (măsurării) determinării.

o Loc de muncă: zonă sau zone definite în care se desfăşoară o activitate.

5. Descrierea metodei

o Principiul metodei

Un volum cunoscut de aer posibil contaminat (proba) este aspirat printr-un tubuşor de sticlă sau metal ce conţine
cărbune activ. Vaporii organici sunt adsorbiţi de cărbunele activ. Aceşti compuşi organici sunt apoi desorbiţi
într-un solvent adecvat iar soluţia rezultată este analizată cu un gaz cromatograf echipat cu detector cu ionizare
în flacără.

V.DETERMINAREA PULBERILOR ÎN AERUL ZONELOR DE MUNCĂ

V.1. Aspecte teoretice

Pulberile existente în aerul locurilor de muncă reprezintă sisteme disperse cu faza de dispersie solidă şi mediul
de dispersie gazos. Acest tip de sisteme disperse se împart la rândul lor în aerosoli şi aero-emulsii, în funcţie de
dimensiunile fazei de dispersie.

Pulberile din aerul locurilor de muncă fac parte, în general, din categoria aerosolilor, ai căror particule au
diametre care variază între 0,001 şi 100μm şi o contribuţie de masă variind intre 10-9 şi 10g/m3 de gaz.

Având în vedere aceste considerente, pulberile din mediul de muncă pot fi definite ca sisteme disperse (de tip
aerosol) de particule solide heterogene aflate într-un gaz (aer), particule a căror distribuţie pe mărime este
predominant aceea a unui coloid.

Există o distincţie clară între pulberi, fumuri (care fac parte din categoria aerosolilor) şi ceţuri. Ceţurile sunt
sisteme disperse cu fază dispersă lichidă şi mediul de dispersie gaz şi se numesc aero-emulsii.

Pulberile, fumurile şi ceţurile se deosebesc între ele şi prin modul de formare şi dimensiuni. Astfel, pulberile se
formează în general prin procesul de dezintegrare, un exemplu tipic în acest sens reprezentând mineritul, iar
dimensiunile particulelor pot varia de la valori submicronice la 1μm. Fumurile sunt de două tipuri: cele rezultate
din reacţii chimice („fumes”),,de exemplu: oxidări sau sublimări, ori distilări urmate de procese de condensare şi
cele rezultate din arderea combustibililor fosili, lemnului sau materialelor asfaltice („smokes”). Dimensiunile
particulelor variază între 0,001 şi 1μm. Ceţurile rezultă din procesele de atomizare sau condensare, ca de
exemplu operaţiile de tăiere, măcinare, sprayare, iar dimensiunile sunt cuprinse între câţiva μm şi 10μm.

În conformitate cu Comitetul European de Standardizare (CEN 481/1993) şi ACGIH

(American Conference of Governmental Industrial Hygienists), pulberile au fost definite astfel:

o fracţiunea inhalabilă este fracţiunea masică din totalul de particule în suspensie din aer care este inhalată pe
gură, particule cu diamentrul aerodinamic între 1 şi 100μm

o fracţiunea toracică este fracţiunea masică a particulelor inhalate care pătrunde după laringe, particule cu
diametrul între 0,1 şi 35μm

o fracţiunea respirabilă este fracţiunea masică a particulelor inhalate care pătrunde până la căile neciliate,
particule între 0,1 şi 15 μm.

Nu există o metodă unică de prelevare a pulberilor din aer, care să fie potrivită oricărei situaţii de expunere. S-au
pus la punct diferite metode de recoltare a aerului şi s-au construit aparate de recoltare în limitele tehnologice
existente, care să poată fi utilizate în diferite circumstanţe de expunere.Pulberile care pătrund în organism au loc
pe cale inhalatorie.

Deoarece pulberile se depun în diferite zone ale tractului respirator, în funcţie de mărimea lor, pentru evaluarea
expunerii profesionale la pulberi, se impune prelevarea pulberilor din aer pe fracţiuni de mărime, adică este
necesar să se măsoare fracţiunile: inhalabile toracică, respirabilă.

Efectele asupra stării de sănătate.

Cele mai multe pulberi industriale conţin o gamă mare de particule de diferite dimensiuni. Comportamentul,
depozitarea şi soarta particulelor de la intrare în sistemul respirator precum şi efectul acestora depinde de
mărimea particulelor. Este important să se ia în considerare concentraţiile de praf prezente în fracţiuni de diferite
dimensiuni.

Clasificare principalelor pulberi existente în aerul locurilor de muncă, în funcţie de efectele lor asupra stării de
sănătate:

- pulberi de dioxid de siliciu şi amestecuri ce conţin dioxid de siliciu unde principala îmbolnăvire profesională
este silicoza, antracosilicoza şi alte pneumoconioze mixte;

- pulberi de azbest şi amestecuri ce conţin azbest pot provoca azbestoză, plăci pleurale, mezoteliom, cancer
bronho-pulmonar, cancerul căilor respiratorii superioare, cancerul altor organe.

- Pulberi minerale artificiale pot provoca cancer pulmonar,boli pleurale benigne, efecte iritative ale aparatului
respirator etc

- Pulberi metalice şi compuşi metalici . În funcţie de metalul la care este expus personalul muncitor pot provoca
aluminoză (expunere la aluminiu), traheobronsită, pneumonie, afectare renală, ulceraţii şi perforări ale septului
nazal, astm bronşic, cancer pulmonar, sideroză etc

- Pulberi organice vegetale şi animale pot conduce la rinită alergică, astm bronşic,bisinoză, pneumoconioză
necolagenă etc

Aprecierea expunerii profesionale la pulberi se face utilizând parametrul de încărcare externă, iar în unele cazuri
se utilizează parametrul de încărcare internă, care se referă la doza de agent nociv absorbit.
Parametrul de încărcare externă reprezintă cantitatea de agent nociv la care este expus organismul pe unitatea de
timp (numărul de ore lucrate săptămânal). În cazul pulberilor, acest parametru se bazează pe determinarea
concentraţiei medii ponderate cu timpul. Parametrul de încărcare externă se compară cu limita de expunere.

Evaluarea expunerii profesionale la pulberi într-un mod reprezentativ este necesară pentru obţinerea de
informaţii privind concentraţia şi proprietăţile pulberilor existente în aerul unui loc de muncă dat, într-o perioadă
de timp determinată, în vederea luării de măsuri adecvate pentru reducerea riscului de îmbolnăvire al
muncitorilor.

Evaluarea expunerii profesionale este dificil de realizat dată fiind variabilitatea mare a proceselor tehnologice
generatoare de pulberi şi a tipurilor de pulberi care rezultă din aceste procese tehnologice.

Rezultă, astfel că variabilitatea condiţiilor de expunere este foarte mare. În acest context

complex, strategia de prelevare a pulberilor din aerul locurilor de muncă este responsabilă

pentru reprezentativitatea rezultatelor. De aceea, amplasamentul, momentul şi durata prelevării unei probe
precum şi echipamentul de prelevare sunt elemente decisive pentru a garanta calitatea evaluării.

V.2. Determinarea gravimetrica a pulberilor inhalabile şi respirabile

1. Domeniul de aplicare

Prezenta metodă se referă la determinarea gravimetrică a pulberilor – fracţiune inhalabilă şi respirabilă din
atmosfera locurilor de muncă. Metoda se aplică atât în cazul prelevării individuale a probelor de aer cât şi în
cazul prelevării la punct fix.

Domeniul de aplicare a metodei poate fi extins la toate particulele specifice de pulberi (metalice, fum, praf de
siliciu liber, etc), pentru a căror analiză este necesară determinarea gravimetrică.

2. Referinţe normative

o SR ISO 5725 - 1 - 1997, Exactitatea (justeţea şi fidelitatea) metodelor de măsurare a rezultatelor masurarilor

o SR EN 481: 2003 – Atmosfera Locului de muncă – Definirea fracţiunilor dimensionale pentru măsurarea
particulelor în suspensie din aer

o SR EN 482: 2010 – Atmosfera Locului de muncă – Cerinţe generale pentru performanţa instrucţiunilor de
măsurare a agenţilor chimici

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera Locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR ISO 7708: 2000 – Calitatea Aerului – Definiţiile fracţiunilor dimensionale ale particulelor pentru
prelevarea legată de sănătate

o SR EN 689: 2003 – Atmosfera Locului de muncă – Ghid pentru evaluarea expunerii la agenţi chimici pentru
compararea cu valori limită şi strategia de măsurare

o SR EN 13205:2001 - ATMOSFERA LOCULUI DE MUNCĂ- Evaluarea performanţei instrumentelor pentru


măsurarea concentraţiei de particule din aer

o Metode determinare a poluanţilor din aer -1984

3. Principiul metodei
Aspirarea unui volum cunoscut de aer printr-un filtru. Prin cântărirea filtrului înainte şi după filtrarea unui volum
de aer se poate calcula cantitatea de pulberi aflate în suspensie în volumul de aer filtrat.

V.3. Determinarea gravimetrica a pulberilor toracice

(Cadrul legislativ în România nu prevede încă valoarea limită pentru expunerea la pulberi- fracţiunea toracică).

1. Domeniul de aplicare

Prezenta metodă se referă la determinarea gravimetrică a pulberilor – fracţiune toracică din atmosfera locului de
muncă.

2. Referinte normative

o SR ISO 5725 - 1 - 1997, Exactitatea (justetea si fidelitatea) metodelor de masurare si

a rezultatelor masurarilor

o SR EN 481: 2003 – Atmosfera Locului de muncă – Definirea fracţiunilor dimensionale pentru măsurarea
particulelor în suspensie din aer

o SR EN 482: 2010 – Atmosfera Locului de muncă – Cerinţe generale pentru performanţa instrucţiunilor de
măsurare a agenţilor chimici

o SR EN 1232: 2002 – Atmosfera Locului de muncă – Pompe pentru prelevarea individuală a agenţilor chimici.
Cerinţe şi metode de încercare.

o SR ISO 7708: 2000 – Calitatea Aerului – Definiţiile fracţiunilor dimensionale ale particulelor pentru
prelevarea legată de sănătate

o SR EN 689: 2003 – Atmosfera Locului de muncă – Ghid pentru evaluarea expunerii la agenţi chimici pentru
compararea cu valori limită şi strategia de măsurare

o SR EN 13205:2001 - ATMOSFERA LOCULUI DE MUNCĂ- Evaluarea performanţei instrumentelor pentru


măsurarea concentraţiei de particule din aer

o Metode determinare a poluanţilor din aer -1984

3. Principiul metodei

Aspirarea unui volum cunoscut de aer printr-un filtru. Prin cântărirea filtrului înainte şi după filtrarea unui volum
de aer se poate calcula cantitatea de pulberi aflate în suspensie in volumul de aer filtrat.

VI.METODE ANALITICE DE DETERMINARE A UNOR INDICATORI BIOTOXICOLOGICI

VI.1. Determinarea acetonuriei

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea acetonei în urina muncitorilor expuşi profesional la acetonă.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în “Metode de investigare în domeniul medicinii
muncii” M.S. 1978.

3. Principiu
Acetona da cu aldehida salicilică, în mediu alcalin, un produs de condensare galben portocaliu colorimetrabil.

4. Reactivi şi materiale

o Bisulfit de sodiu, solutie 0,5% (se prepara la întrebuinţare);

o Hidroxid de potasiu, soluţie 64%;

o Aldehida salicilica, soluţie 10% în alcool etilic 96% (se prepară la întrebuinţare);

VI.2. Determinarea tioeterilor urinari

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea tioeterilor în urina muncitorilor expuşi profesional la substanţe
electrofile.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în “The applicability of the measurement of
urinary thioethers – Aringer L., Lof A., Elinder C.G.” 1991

3. Principiu

Tioeterii urinari sunt hidrolizaţi la gruparile –SH care reacţioneză cu Reactivul Ellman rezultând un compus slab
gălbui spectrofotometrabil.

VI.3. Determinarea cromului în urină prin GF- AAS

1. Domeniul de aplicare

Cromul este între primele douăzeci dintre cele mai abundente elemente în scoarţa terestră şi este larg răspândit în
mediul înconjurător. Niciodată nu se găseşte în stare metalică şi foarte rar în stare hexavalentă, cel mai larg
răspândit fiind în stare trivalentă ca oxid în combinaţie cu oxizii altor metale. Apa şi aerul conţin în mod frecvent
urme de crom. Media cantităţii de crom ingerate zilnic de adulţi a fost determinată şi este de aproximativ 25μg.

Indicatorii propuşi pentru monitorizarea biologică a muncitorilor expuşi la crom(VI) sunt: concentraţia de crom
în urină(cea mai importantă) şi eritrocite(se poate determina şi cromul în firele de păr, dar rezultatele sunt dificil
de interpretat).

Ionii de crom trivalenţi sunt rapid eliminaţi din sânge. Ionii de crom hexavalenţi sunt reţinuţi mai mult timp
datorită pătrunderii în celulele roşii ale sângelui. Urmează eliminarea din sânge, cromul fiind excretat în
principal în urină.

2. Referinţe normative

WHO Guidelines -Biological monitoring of chemical exposure in the workplace- volumul I, 1996

3. Principiul metodei

Cromul în urină este determinat prin spectrometrie de absorbţie atomică cu cuptor de grafit (GF-AAS) cu
corectarea fundalului. Probele pot fi analizate folosind metoda cu standard extern sau metoda ce utilizează
standard intern.

Pascal şi Baily considera că efectul matriceal nu este destul de semnificativ astfel încât să influenţeze rezultatul
final şi prefera calibrarea folosind standarde apoase. Probele de urină se diluează cu HNO3 conc. (la 10ml de
urină se adaugă 0.1 ml de acid), iar măsurarea absorbantei se face cu ajutorul efectului Zeeman.
Proba de urină diluată este analizată direct, fără un tratament suplimentar.

Interferenţa cu matricea biologică poate fi uşor eliminată prin folosirea corecţiei “backgroundului”(cu lampa de
cuart cu halogen sau compensarea Zeeman) şi procedeul cu standard extern.

VI.4. Determinarea porfirinelor totale urinare

1. Domeniul de aplicare

Metoda se utilizează ca indicator de expunere în intoxicaţiile cu plumb.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a utilizat ca material de referinţă metoda “Determinarea cromatografic-


spectrofotometrică a porfirinelor totale”, corespunzator tehnicii firmei FAR (Italia).

3. Principiul metodei

Porfirinele se absorb pe raşina anionică conţinută în două coloane cromatografice.

Uro- şi copro-porfirinele sunt luate împreună din prima coloană şi după spălarea cu tampon acetat se separă uro-
porfirinele din a doua coloană.

Porfirinele se determină cantitativ prin aplicarea formulei lui Allen.

VI.5. Determinarea acidului delta aminolevulinic (DAL) urinar

1. Domeniul de aplicare

Metoda se utilizează ca indicator de expunere în intoxicaţiile cu plumb.

În testele screening utilizate pentru evidenţierea intoxicaţiei cu plumb, la muncitorii expuşi profesional, se
recomandă asocierea determinării acidului delta-aminolevulinic (DAL) cu porfobilinogenul (PBG) urinar.

2. Referinte normative

La elaborarea metodei s-a utilizat ca material de referinţa metoda “Determinarea acidului delta aminolevulinic
urinar” corespunzătoare tehnicii firmei FAR (Italia).

3. Principiul metodei

Plumbul inhibă activitatea DAL, în biosinteza hemoglobinei, catalizând condensarea a două molecule de DAL
cu formarea unei molecule de porhobilinogen (PBG).

La sinteza hemoglobinei participă o mică cantitate de DAL, restul fiind eliminat urinar, creşterea acesteia peste
nivelul normal fiind un indicativ de expunere la plumb.

Determinarea DAL-ului, eliminând interferenţele date de PBG se face prin trecerea probei de urină printr-o
coloană cromatografică cu rasina schimbătoare de ioni, anionică; eluatul obţinut se dozează cantitativ printr-o
reacţie Ehrlich.

VI.6. Determinarea acidului hipuric şi acidului metilhipuric

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea nivelului de acid hipuric şi acid metilhipuric la persoanele
expuse profesional la toluen şi respectiv xileni.
2. Referinţe normative

Determinarea cantitativă a acidului hipuric şi a acidului metilhipuric în urină - FAR S. r. l Italia

3. Principiu

Acidul hipuric, acidul meta – şi para- metilhipuric formează cu clorura de benzensulfonil în piridina un complex
colorat care poate fi determinat colorimetric.

VI.7. Determinarea acidului mandelic

1. Domeniu de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea nivelului de acid mandelic la persoanele expuse la stiren.

2. Referinţe normative

Metode de investigare în domeniul Medicinii Muncii, 1978

3. Principiu

Acidul mandelic, extras din urina cu eter, reacţionează cu un amestec de formaldehidă şi acid sulfuric formând
un complex galben – brun, care poate fi determinat colorimetric.

VI.8. Determinarea fenolilor urinari

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează ca test screening pentru monitorizarea biologică a expunerii la benz şi compuşi
fenolici. Determinarea fenolilor în urină este şi un mijloc de diagnostigare în hipertiroidism, diabet zaharat
cauzat de hipertiroidism şi a tumorilor produse de catecholamine.

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în metoda de determinare cantitativă colorimetrică
a compuşilor fenolici din urina elaborată de FAR S.R.L.

3. Principiu

Compuşii fenolici condensează cu 4-aminoantipirina şi oxidează cu fericianura alcalină rezultând un complex


roşu care se poate măsura fotometric.

VI.9. Determinarea carboxihemoglobinei în sânge

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea carboxihemoglobinei în sânge ( metabolitul oxidului de


carbon).

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în metoda de determinare cantitativă colorimetrică
a carboxihemoglobinei elaborată de FAR S.R.L.

3. Principiu

Proba de sânge este incubată cu ditionit de sodiu care reduce oxihemoglobina şi methemoglobina, dar nu
carboxihemoglobina. Pe acastă cale se elimină interferenţa acestor componente. COHb% se determină
spectrofotometric folosind calculul tip Rodkey simplificat, care este obţinut prin soluţia unui sistem cu două
ecuaţii ce reprezintă absorbţia molară a Hb şi COHb aplicând legea Lambert-Beer.

VI.10. Determinarea acidului glicolic în ser

1. Domeniul de aplicare

Această metodă se utilizează pentru determinarea nivelului de acid glicolic la persoanele expuse profesional la
etilenglicol .

2. Referinţe normative

La elaborarea metodei s-a ţinut seama de prevederile cuprinse în “Colorimetric and gas chromatographic
procedures for glycolic acid in serum : the major toxic metabolite of ethylene glycol– Fraser A.D., MacNeil W.-
Clinical Toxicology, 31(3), 397-405, 1993.

3. Principiu

Acidul glicolic reacţionează cu acidul cromotropic, în prezenţa acidului sulfuric, formând un complex roşu-violet
colorimetrabil.

VII.CONCLUZII

În această lucrare sunt prezentate datele necesare investigării din punct de vedere toxicologic a expunerilor
profesionale la noxe.

Evaluarea expunerii profesionale la noxe chimice presupune atât investigare a condiţiilor de mediu de muncă
(cunoaşterea proceselor tehnologice, alegerea noxelor, prelevarea probelor de aer, tipurile de metode analitice
utilizate în toxicologie, interpretarea rezultatelor, etc.) cât şi evaluarea biologică a expunerilor la substanţe
chimice, respectiv comportarea toxicelor în organism, principiile monitorizării biologice a expunerii la substanţe
chimice care cuprind criteriile de selectare a testelor biologice, modul de interpretare a rezultatelor, influenţa
unor factori extraprofesionali cum ar fi alcoolul şi fumatul asupra toxicităţii substanţelor chimice etc.

Pentru realizarea dezideratelor de mai sus, în lucrare sunt prezentate metodele analitice de determinare a unor
agenţi chimici şi a pulberilor în aerul zonelor de muncă cât şi a unor indicatori biotoxicologici.

În concluzie, considerăm că această lucrare poate fi utilizată ca un ghid cu informaţii necesare evaluării
expunerilor profesionale la noxe.

BIBLIOGRAFIE

1. Antero A . - Biological monitoring today and Tomorow - Scand . J . Work Environ. Health 20, 1994 .

2. Baselt R. C. - Biological monitoring methods for industrial chemicals- Biomedical Publication Davis ,
California 1980 .
3. Bernard A. , Lauwerys R. - Biological monitoring of exposure to industrial chemicals , Arch. Med. Prof. 50 (
1 ) , 1989 .

4. Bernstein J.A., Alexis N., Barnes C., Bernstein L., Nel A., Peden D., - Health effects of air pollution, J.
Allergy Clin Immunol, 114, 2004.

5. Boeniger M. F. , Lowry L. K . , Rosenberg J . - Interpretation of urine results used to assess chemical exposure
with Emphasis on Creatinine Adjustments : A Review - Am . Ind . Hyg. Assoc . J . 54 ( 10 ) , 1993 .

6. Cotrau M. si colab. - Toxicologie , Ed. Didactica si Pedagogica Bucuresti , 1991 .

7. Jakubowski M., Trzcinka – Ochocka M., - Biological Monitoring of Exposure: Trends and Key Development,
J. Occup. Health, 47, 22-48, 2005.

8. Lauwerys R. - Industrial Chemical Exposure : Guidelines for Biological Monitoring - Biomedical Publication
, Davis , California , 1993.

9. Leman A.,M., Omar A. R.,Yusof M. Z. M.,- Monitoring of Welding Work Environment in Small and Medium
Industries , IJRRAS, 5(1), 18-26,2010.

10. Mogos G. , Sitcai N . - Toxicologie clinica , vol. l , Ed. Medicala , Bucuresti , 1988

11. Niculescu T., - Caiet de Medicina Muncii , vol. l ,ll, lll Ed. Medmun , Buc. 2003.

12. Niculescu T., - Manual de Patologie Profesionala , vol. 1 si ll , Ed. Medicala , Bucuresti , 1985 .

13. NIOSH - Manual of Analyrical Methods , 4th Edition , 1998 .

14. Omae K., Takebayashi T., Sakurai H.,- Occupational exposure limits based on biological monitoring: the
Japan Society for Occupational Health, Intern. Arch. Occup. Environ. Health 72(4), 271- 273, 1999.

15. OMS - Biological Monitoring of Chemical Exposure in the Workplace , vol. 1 si 2 , 1996

16. Tat M. - Medicina Muncii - orientare, patologie si practica , Ed. Viata Medicala Romaneasca , 1999.

17. Voicu V. - Toxicologia clinca , Ed. Albatros , Bucuresti , 1997 .

18. xxx Ministerul Sanatatii , Institutul de Igiena si Sanatate Publica,Bucuresti -Caiet metodologic nr.2, 1987.