Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O ştiinţă presupune existenţa unui domeniu distinct de cercetare şi a unor metode specifice de
studiu. Aplicarea metodelor şi preocuparea cercetătorului trebuie să ţintească în mod necesar
la identificarea de reguli şi regularităţi, pe baza cărora să se poată face predicţii. Analiza
ştiinţifică a unui fenomen (proces, eveniment) presupune şi posibilitatea de a aborda obiectul
de cercetat în zona unei neutralităţi axiologice (eliminarea valorilor şi a percepţiilor,
intereselor subiective din cercetare).
Atunci cînd vorbim despre natura diferitelor tipuri de analiză aplicată fenomenelor socio-
politice există patru întrebări fundamentale pe care trebuie să ni le punem cu privire la
statutul tipului de abordare ce se înscrie în zona cercetării ştiinţifice.
1. Obiectul de studiu: are disciplina noastră un obiect de studiu delimitat şi delimitabil?
2. Metodele de cercetare: există modele şi căi de cercetare a fenomenelor sau proceselor,
evenimentelor care aparţin domeniului identificat şi care au un grad de elaborare suficient
pentru a face posibilă analiza, descrierea, explicarea şi înţelegerea lor?
3. Capacitatea de a descoperi reguli şi regularităţi, care să facă posibilă înţelegerea,
explicarea şi predicţia anumitor fenomene, procese sau evenimente din zona de cercetare.
4. Dimensiunea deontologică a abordării fenomenelor de studiat: există posibilitatea de a
cerceta obiecte ale domeniului identificat, cu ajutorul unor metode care să ne permită
detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective asupra obiectului de cercetat?
Ştiinţa se defineşte deci ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de
cercetare, de metode prin care se caută cunoştinţe transmisibile şi verificabile.
Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă prin
intermediul regularităţilor şi a repetabilităţii fenomenelor. Activităţile de cercetare se
întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări
atente şi a aplicării unor metode ce presupun distanţarea cercetătorului de obiectul
studiat.
1. Ce este ştiinţa politică?
I. Încercînd să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul
de ştiinţă politică este aproape sinonim cu cel de sociologie politică, cele două discipline
fiind intitulate în funcţie de departamentul în care erau predate: dacă se preda la
Departamentul de Sociologie, disciplina se numea "sociologie politică", iar dacă se preda la
Departamentul de Stiinţă Politică, se numea "ştiinţă politică". Aceasta pentru cazul
universităţilor americane.
In spaţiul academic francez, expresia "sociologie politică" este legată de ruptura cu diferite
abordări ale politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor
specifice.
Din această perspectivă, opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei
politice este mult mai largă, ea trimiţînd la filosofie şi la ştiinţele juridice în egală măsură.
Sociologia politică devine într-o astfel de abordare, specie a genului „ştiinţă politică”:
Pentru M.Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin apelul la trei
paliere ale realităţii sociale:
a. iniţierea în analiza sociologică a politicului
b. descrierea şi analiza sistemelor politice
c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune).
II. O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă
a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de
"ştiinţă", oferă Yves Schemeil. Pentru acesta, sociologia politică este parte a ştiinţei politice,
alături de alte discipline de studiu a realităţilor socio-politice.
Dintr-o astfel de perspectivă de abordare,
ştiinţa politică este un domeniu compozit de discipline, analizînd şi explicînd realitatea
socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de
diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci,
acceptînd ideea de confruntare a "societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile
pe care acestea le oferă".
In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere
în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică.
Plecînd de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi
interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre explicarea realului
social, participînd la ceea ce Max Weber numea "dezvrăjirea lumii". O astfel de manieră de
abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite
fenomene sociale, culturale, politice.
Altfel spus,
ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce,
nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim (Raymond Boudon).
Analizată din diferite perspective, lumea politicii şi a politicului îşi cere o abordare ce
implică în mod necesar acea "neutralitae axiologică" despre care ne vorbea Weber în
cursurile sale, atunci cînd făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi
discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şi) un alt interes decît cunoaşterea
obiectivă a faptelor sociale.
Se obsevă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şi de cercetare
francez, sociologia politică este o ramură a ştiinţei politice. Specializat în istoria ideilor
politice, dar şi în sociologie şi în analiza relaţiilor dintre putere şi lumea socială, Philippe
Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care
compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi
ştiinţa administrativă. In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie
politique, ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie
de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări:
1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui Georges Burdeau în al său
Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinînd de specializarea
"drept constituţional";
2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize
valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale;
3. o abordare sociologică, ce tratează poltica din perspectiva faptului social şi care
împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice.
Concluzii
1. Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna
reducerea şi limitarea cîmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele
sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de
vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale
unui regim sau ale unui sistem politic.
2. Atît puterea politică, cît şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi
instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică
un sistem de interacţiuni de tip conflictual (Carl Schmitt), alţii, un raport de interacţiuni cu
rol coeziv (Benedetto Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de
dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea
binelui comun sau a ordinii sociale.
Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de
gestionare a resurselor din orice societate contemporană. La rigoare, este greu de acceptat
existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la
îndemîna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze
interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a realiza propria
reproducere. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de
existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea
politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase.
Societate umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie şi de un cadru
general de reguli care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe
de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii
politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială,
chiar dacă formele şi canalele de trasmitere a informaţiei organizatoare, sau mijloacele de
organizare şi manifestare a puterii-autorităţii, de realizare a constrîngerii-cooperării sau a
sancţiunii sunt mult diferite la nivelul formelor de manifestare, de cele cu care ne-am
obişnuit în cazul societăţilor moderne.
Mergînd la etimologia termenului de "politică", observăm că acesta îşi are originile în
cuvîntul grecesc polis, care mai înseamnă şi "Cetate".
In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, o activitate de
îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din
urzeală, pentru a ţese pînza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a
armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic, politica
devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului ceăţenilor.
In lumea greacă veche, termenul polis - Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare,
conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul este pentru greci
ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de
"oraş", ce trimite la un sens material - ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate", Debbasch şi Pontier identifică trei dimensiuni
diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea timite la "cetăţenie", pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind
semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit, acordat de Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat,
indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de reguli şi norme
interioare comunităţii.
4. Politica şi politicul
Pentru limba franceză, la politique - politica este un termen androgin, putînd fi utilizat atît la
masculin cît şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o
activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o
instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne
aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale -
triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de
rudenie, etc.
Le politique - politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în
sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon -
animal social, sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic, atîta vreme cît pentru
Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în
lucrarea lui Aristotel, Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la
natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a trăi în comunităţi
organizate. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc
în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în
comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul
posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de
albine sau alte specii de animale care nu posedă graiul articulat. Avînd grai articulat, omul se
deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge
între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii semenilor săi.
Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul
interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o
formă sau alta conflictele sociale.
Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri
pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este locul de întîlnire al organizaţiilor
şi partidelor politice, al grupurilor de presiune de o natură sau alta. Ea se referă la
procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale, într-o altă formulă definindu-se
drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.
Dacă politicul face apel la natura umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de
activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale, individuale sau de grup.
In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de
gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.
Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept "scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea
puterii.”
Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei semnatice
a conceptului de politică, acesta precizînd în Le savant et la politique (1959) faptul că
politica este:
"ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a
influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul
aceluiaşi stat."
Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să
nu aibă, în anumite condiţii, o dimensiune politică. Există fenomene care se definesc în afara
policului şi a politicii, dar, în evoluţia lor ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice.
Sistemul de învăţămînt, de exemplu, pare să nu aibă nici o legătură cu politica. În realitate,
atît instituţiile de învăţămînt, cît şi conţinutul programele de studiu, sunt direct dependente de
forma şi natura regimului politic. Într-un fel va arăta programa de studiu al istoriei în regimul
comunist şi cu totul altfel se prezintă aceasta într-un regim de tip democratic.
Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin
excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice, pentru că
prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar cealaltă ţine de
instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale globale.
O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este înotdeauna politic în sine, ci că el
poate deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o
problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică.
Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme
politice, în sine. Ele devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru
rezolvarea conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în
Dreptul muncii, fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de
pe teritoriul său.
In concluzie, la nivelul simţului comun, definirea politicii are, de cele mai multe ori, două
dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării
interselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi
divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar
spune Aristotel.
Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului, definind politica drept o activitate a
minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale
obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care se rezolvă probleme de
interese personale sau de grup, ambiţii, orgolii, etc.
3. Politics şi policy
Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale
distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decît francezii, anglo-
saxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificînd prin policy rezultatele
acţiunii de guvernare la diferite nivele. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare -
programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel
intern - politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state -
politica externă.
Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice - politics, se referă la ştiinţa
politică sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decît primul, politics
desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în
sensul de politica României, sau politica regimurilor comuniste.
A. Politica şi statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica
devine astfel o acţiune ce caracterizează statul. Politica, însă, este departe de a se reduce la
stat, reducţie propusă la sfîrşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru
ştiinţa politică termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat,
avînd în vedere diferitele definiţii ale politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura
instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau
formale, partidele politice, etc. sunt tot atîţia factori care concură la jocul puterii pe scena
politică.
B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate
relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă
acestui mod de a defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept "alocare autoritară de
valori într-o societate dată"?, cum ar spune David Easton, sau trebuie să acceptăm şi
complementara acestei definiţii conflictuale, potrivit căreia politica este şi o activitate
semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă, are dreptate
J.Freund, atunci cînd propune o definiţie integratoare, de tip conflict-cooperare a politicii:
"Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a
unei unităţi politice determinate prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept,
garantînd ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi
intereselor." (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)
O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum
vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şi formele puterii.
Termeni-cheie
Cîmp social
Comparaţie
Conflict
Empirism
Funcţie
Ideal-tip
Metoda
Metode de cercetare
Obiect de studiu
Policy
Politica
Politics
Politicul
Pozitivism
Sistem
Sistem politic
Statul şi politica
Statul şi puterea
Structură
Structural-funcţionalism
Întrebări de verificare
J.-W.Lapierre ne propune în Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi a inovaţiei
sociale (1977) o analiză a puterii politice în perspectivă istorică. Modelul său teoretic este
direct legat de grade de complexitate în organizarea sistemului social, propunînd o "analiză
mai fină şi mai precisă" a celor cinci trepte identificate anterior de P.Clastres, în Societatea
contra statului.
În procesul de instituţionalizare a puterii politice vom avea următoarele 9 trepte, spune
Lapierre:
1. Societăţi cu reglare imediată şi putere politică nediferenţiată (sau difuză);
2. Societăţi cu reglare prin mediere şi putere politică nediferenţiată;
3. Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diluată, dar evidentă;
4. Societăţi cu reglare prin autoritate individulizată şi putere politică diferenţată, dar
fracţionată;
5. Societăţi cu putere politică concentrată şi specializată într-un consiliu sau deţinută de un
şef;
6. Societăţi cu putere politică organizată în mai multe consilii, sau care au şefi suprapuşi şi
ierarhizaţi;
7. Societăţi cu putere politică individualizată şi foarte diferenţiată (principate, republici
patriciene, etc.);
8. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-o reţea de relaţii clientelare
(statele numite "feudale");
9. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată de o administraţie specializată şi
ierarhizată (state, în sensul restrictiv al termenului).
Lapierre atrage atenţia că între aceste grade există o ruptură identificabilă la nivel de mod de
organizare şi încorporare a inovaţiei sociale între gradele patru şi cinci. În acest sens, pragul
la care se referă autorul fancez ţine de distincţia clară înte guvernanţi şi guvernaţi, care apare
abia la nivelul cinci de organizare socială şi politică. Cea de-a doua ruptură este prezentă
între gradele şapte şi opt, doar la gradul al optulea putîndu-se vorbi despre un stat propriu-zis,
în sensul de putere instituţionalizată.
1. Vechiul Testament al evreilor este exemplul cel mai clar al unei puteri politice, care are o
natură religioasă. Dumnezeu conduce şi gestionează relaţiile dintre oameni în mod direct. El
intervine, recompensează şi pedepseşte, se înfurie sau se comportă în mod egoist. Moise este
un simplu executant al unei voinţe divine, care ţine rol de putere politică.
În cazul Vechiului Testament, avem de-a face cu una dintre cele mai pure teocraţii,
pentru că lumea este guvernată direct de către divinitate, prin intervenţii periodice
pentru a desemna o traiectorie sau alta de acţiune. În aceste condiţii, Moise devine doar
un reprezentant care duce la îndeplinire porunca Domnului. El transmite semenilor săi
voinţa lui Dumnezeu, căci Domnul-Dumnezeu guvernează fără intermediari, pe care să
îi tragă la răspundere după împlinirea vieţii şi a funcţiei lor pe pămînt.
2. Islamul este un alt exemplu de putere politică ce se confundă cu puterea religioasă.
Islamul este religie şi ordine socială în acelaşi timp, propunînd o teorie a puterii şi a
autorităţii în egală măsură. Coranul stabileşte regulile de convieţuire şi mandatarii
puterii divine, care joacă rol de putere politică pe pămînt.
Coranul dă şi el exemplul unei relaţii directe de putere atunci cînd vorbeşte despre credinţă şi
supunere, pe de o parte, de elita căreia trebuie să i se datoreze supunerea, pe de altă parte:
"O, voi cei ce credeţi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu, supuneţi-vă trimisului şi celor dintre voi
care deţin puterea. Atunci cînd o ceartă izbucneşte între voi, supuneţu-o judecăţii lui
Dumnezeu şi Trimisului său, dacă credeţi în Dumnezeu şi în ziua de apoi; este mult mai bine
şi este preferabil aşa " (Coran, IV, 62). (41)
Islamul este religia ce se întemeiază în Cartea Sfîntă revelată lui Mahomed (570-632).
Discursul coranic se prezintă ca un discurs de putere, ca şi discursul ebraic şi cel
creştin.
Găsind originile unui astfel de discurs în istoria triburilor arabe, Mohammed Arkoun
consideră în Pour un critique de la raison islamique că Islamul se naşte printr-un efort de
întemeiere al unei unităţi în lumea arabă. Fenomenul care a caracterizat apariţia religiei
islamice este rezultatul unui efort de a <substitui o putere unică articulată în Autoritatea lui
Dumnezeu Unul, puterilor disparate>, acelea ale triburilor instalate în Arabia. Imperativul
supunerii se reiterează în Coran fără încetare, puterea căpătînd charismă amplificată pe
pămînt. Căci, observă Jacqueline Russ în Les theories du pouvoir (1994),
"Autoritatea-charismă, cea a oamenilor ghidaţi de Dumnezeu, acumulează din ce în ce
mai multă greutate. Este vorba, pentru a da un exemplu, de o delegare de autoritate
Profetului, care o deleagă şi el discipolilor, iar discipolii o deleagă califului, etc. Se pare
că conştiinţa musulmană tinde să salveze Instanţa de Autoritate, prin întemeiere în
Dumnezeu." Problema care apare acum este evidentă. Ea este asemănătoare celei
ridicate de creştinism în momentul Epistolelor discipolilor lui Christos: puterea de pe
pămînt pe teritoriul Islamului se întemeiază pe principii religioase sau pe principii
politice?
Răspunsurile lumii islamice sunt legate de tipul de relaţie, pe care cei care le construiesc, o
au cu practica religioasă şi cu tradiţia islamică. Fundamentalişii islamici, de pildă, văd în
Islam sursa unică de autoritate, accentuînd ideea suveranităţii politice prin reflex al
suveranităţii lui Dumnezeu pe pămînt. Aparatul administrativ exercită un fel de vice-
regalitate pe pămînt. De altfel, tradiţia şiită este înalt relevantă pentru acest tip de abordare a
relaţiei dintre puterea politică şi puterea religioasă. Ea se referă la faptul că, în acord cu
preceptele ei, dispariţia ultimului imam (învăţător, ghid) în 874, lumea a păşit într-o perioadă
în care puterea politică trebuie dată teologilor.
Răspunsurile care încearcă să întemeieze puterea politică într-un orizont laic afirmă că religia
şi ştiinţa, sau progresul nu au nimic conflictual.
Ali Abderrazig spunea în L'Islam et ses fondement du pouvoir, încă în 1925:
"Nici un principiu religios nu interzice musulmanilor să concureze celelalte naţiuni în toate
ştiinţele sociale şi politice. Nimic nu le interzice să distrugă acest sistem desuet care i-a
împiedicat şi i-a ţinut în neştiinţă. Nimic nu-i împiedică să-şi edifice propriul lor stat şi
propriul lor sistem de guvernămînt, pe bazele ultimelor creaţii ale raţiunii umane şi pe baza
sistemelor a căror soliditate a fost dovedită, acelea pe care le experimenteazã naţiunile care
se numără printre cele dintîi din lume."
Majoritatea ţărilor arabe au fost prinse în procesul de colonizare occidentală sau dominaţie
rusă, începînd cu protectoratul francez al Marocului pînă la Indonezia, intrată în insulele
olandeze.
Intr-o lume în care imaginarul politic era dominat de ideea marii puteri imperiale a
omayazilor şi a abasizilor califatelor organiate într-un vast imperiu realizat pe baze
religioase, intrarea valorilor politice occidentale şi a concepţiei despre puterea politică şi stat
a fost originea unui şoc cultural extrem. În regiunile dominate de interpretarea riguroasă a
textelor religioase, statul şi puterea politică nu puteaa fi întemeiate decît religios. Regatul
saudit nu avea nici cod civil, nici Constituţie.
După 1977, o serie de ţări s-au declarat islamiste: Pakistanul, Sudan, Mauritania, şi Iranul cu
revoluţia komeinistă. De cealată parte, Irakul, Tunisia, Egiptul, şi-au constrit structuri
administrative şi de putere laice după modelul occidental. Cu toate acestea,
"Chiar dacă se admite (...) că Islamul ortodox actual se inspiră mai mult din lecturi minore
ale trecutului care nu reprezintă o continuitate cu marea tradiţie a savanţilor medievali, nu
rămîne mai pîuţin adevărat că el tinde să pună problema legitimării puterii în termeni puţin
conciliabili cu concepţiile occidentale."
Dezbaterile islamice asupra puterii politice şi asupra instituţiei suveranităţii se suprapun
dezbaterilor europene moderne cu privire la relaţia dinte puterea spirituală (religioasă) şi cea
temporală (politică). Avem astfel două curente de gîndire potrivit cărora Dumnezeu este
singurul suveran ce poate fi admis ca legitim. Puterea politică este definită în termenii
necesităţii, ea neputînd primi atributul suveranităţii. Guvernanţii există pentru că este nevoie
ca cineva care să asigure ordinea pe pămînt şi să elimine entropia socială, după cum afirmă
M.Prelot, atunci cînd analizează sacerdotalismul şi caracteristicile lui, în Histoire des idees
politicques (1953).
Activitatea necesară pe care o desfăşoară guvernanţii pe pămînt nu intră în canoanele
religioase şi în categoriile pure, ea fiind o activitate terestră fundametal impură, comentează
Ph. Braud. Statul laic ar fi o erezie faţă de puterea suverană şi pură a lui Alah, cultura
musulmană tradiţională eliminînd atît ideea de progres, cît şi pe cea de raţiune umană. In
ambele cazuri, ne-am afla într-un moment de infidelitate faţă de Dumenzeu. Islamul politic
este astfel un eşec previzibil dacă ţinem seama de faptul că religia islamică nu este centrată
pe metafizică şi dogmă, ea coborînd în categoriile realului, precum morala şi dreptul
interpretat şi comentat de predicatori şi de judecători, rezultînd astfel un proces de concurenţă
cu statul care, în Occident monopolizează procesul de elaborare a legilor şi dreptul.
Legea statului tinde astfel să fie concurată de cea a Coranului, fiind cîteodată contestată sau
invalidată în mod real de aceasta din urmă. De altfel, Constituţia iraniană din 1979 este înalt
relevantă pentru acest tip de relaţie între puterea politică şi puterea religioasă. Revoluţia lui
Khomeiny va introduce teoria Revoluţiei încarnată de juristul musulman care devine <Ghidul
Revoluţiei>. El este suveran în raport cu orice alt tip de jurist (Ph. Braud).
II. Sub aspectul naturii sale, puterea politică are următoarele caracteristici:
1. Puterea politică este suverană, în sensul că nu există nici o altă putere pe acelaşi teritoriu,
căreia să i se supună.
2. Puterea politică este rezultatul alianţei dintre coerciţie şi legitimitate în cadrul teritoriului
în care acţionează.
3. Puterea politică are o dimensiune normativă: ea stabileşte valori şi reguli de ordonare a
sistemului de interacţiuni sociale, comunitare şi instituţionale.
4. Puterea politică are caracteristica globalităţii. Diferenţele dintre doctrina juridică şi
cea antropo-sociologică stau în faptul că prima se referă la tipul de colectivitate la care
se aplică puterea politică, iar cea de-a doua se referă la caracterul puterii exercitate
(instituţionalizată).
5. Suveranitatea rezultă din faptul că puterea politică se referă la întregul comunităţii în care
nu există o altă putere deasupra ei.
Termeni-cheie:
Autoritate
Caracteristicile puterii
Conflict
Constrîngere
Cooperare
Dominare
Fapt social
Forţă
Influenţă
Legitimitate
Libertate
Persuasiune
Poliarhie
Potentia
Potestas
Pouvoire
Puissance
Putere
Putere difuză
Putere imediată
Putere individualizată
Putere instituţionalizată
Putere parentală
Putere politică
Putere religioasă
Putere socială
Schimb social
Voluntarism
Întrebări de verificare
1. Cum a apărut statul, conform diferitelor perspective din cadrul ştiinţei politice
2. Care este relaţia dintre societăţile cu stat şi societăţile arhaice din care acesta a apărut
3. Care este relaţia dintre statul tradiţional şi statul modern, de tip birocratic
4. Care sunt caracteristicile statului de drept
I. Originea statului
1. Perspectiva antropologică
Antropologia politică oferă două perspective diferite asupra originilor statului.
Prima dintre acestea se referă la stat ca la o instituţie care monopolizează accesul la violenţă
şi gestionarea resurselor unei societăţi, prin intermediul a două pături de specialişti: preoţii şi
funcţionarii aparatelor represiv-administrative.
Cea de-a doua perspectivă, este mai degrabă una structurală, dînd seamă de tipuri de situaţii
diverse în care, pe un teritoriu delimitat s-au putut constitui, din nevoi sociale diferite,
instituţii statale.
A. Statul şi confiscarea accesului colectiv la violenţă
Textele religioase ale Chinei antice dau seamă de două elemente semnificative în
explicarea apariţiei statului pe această linie a monopolizării accesului la violenţă şi la
riturile sacrificeale întemeietoare.
Cînd Rig Veda (Imn I, 105) ne spune, de exemplu, că "legea sacrificiului este legea pe care
preoţii sînt avizi s-o cunoască", avem deja în faţă imaginea unei auto-instituiri a unei clase
(pături) de specialişti intermediari între comunitate şi divinitate. Exemplul cel mai clar pentru
monopolizarea accesului la violenţă şi la riturile sacrificeale nu este însă China, ci India
veche, cu organiarea societăţii în caste. Casta superioară este casta preoţilor, brahmanii, care
au acces la ritualurile fondatoare şi la violenţa sacrificiului. Într-o perspectivă funcţională,
casta imediat următoare este cea a războinicilor (ksatrya), care se ocupă de apărarea
comunităţii. Urmează casta vaysia (meşteşugari, negustori, agricultori), al cărei rol este acela
de a-i servi pe membrii castelor superioare. În sfîrşit, casta paria ("cei impuri"), care se
ocupă de activităţi considerate nedemne de către reprezentanţii tuturor celorlate caste
(tăbăcărie, curăţenia oraşelor, etc).
Monopolul asupra violenţei represive interne şi de apărare a comunităţii faţă de atacuri
dinspre alte comunităţi aparţine castei războinicilor, dar atît Codul de legi al lui Manu (operă
a unei societăţi prin excelenţă religioasă), cît şi Tratatul de ştiinţă politică al lui Kautylia
(Arthasastra), pun problema unui rege cu o politică ce nu trebuie să atingă interesele
brahmanilor, de al căror sfat trebuie să asculte. Sacrificiul şi ritualurile sacre trecuseră acum
în rîndul "bunurilor de consum social", elemente ale unui complex acţional-simbolic cu rol
de legitimare a puterii politice şi a Ordinii noi pe care aceasta o pretindea întemeiată în
sacralitatea Cărţilor sfinte.
Pentru un astfel de aşezămînt social cu o structură de organizare de tip piramidal bine
definită, textele vechilor civilizaţii ne spun că sacrificiul îşi găseşte acum o funcţiune pentru
o arie mult mai largă şi o populaţie mai numeroasă ce reprezintă Naţiunea: „Cîntecele,
muzica, sacrificiile şi legea servesc unul şi acelaşi scop: să unească inimile, să stabilească şi
să menţină Ordinea” (Cartea riturilor, Ch'u Yu, II, 2).
Creşterea demografică, extinderea teritoriului, complexitatea problemelor de rezolvat de
şeful politic, sunt toţi determinanţi pentru apariţia unui principiu nou de structurare socială: o
nouă ordine se întemeiază pe Lege.
Concluzie: Trecerea de la comunitate arhaică la societate cu stat poate fi privită în
termenii unui proces de apariţie a două clase de specialişti în cadrul comunităţii: clasa
preoţilor, care se ocupă cu intermedierea relaţiei dintre divinitate şi comunitate şi clasa
funcţionarilor, care se ocupă de probleme administrative şi de definirea unei ordini
sociale pe care o pot apăra prin intermediul unui aparat represiv (armată, poliţie, cei
care strîng impozitul anual pe recoltă, etc.).
Primul pas în lămurirea originilor statului trebuie să fie acela al distincţiei dintre statul
primitiv (tradiţional) şi statul modern. Ralph Linton identifica în The Study of Man (1936)
două căi de apariţie a statului:
1. asocierea de tip voluntar şi dominaţia impusă în numele unei puteri superioare (federaţie
de două sau mai multe triburi);
2. statele rezultate în urma cuceririlor.
Ipoteza asupra originii statului nu poate însă evita natura relaţiilor sociale din interiorul unei
forme de aşezare umană. Un stat nu poate lua naştere în afara raporturilor sociale exterioare
celor de rudenie şi a grupurilor purtătoare de inegalitate, cum preciza R.Lowie în Primitive
Society.
În realitate, avem de-a face cu o ordine stabilită prin dominaţie, care se încearcă a fi
acreditată drept una naturală, firească. Principiile prin care noua formă a Puterii se
instituie în poziţia dominatoare sunt fie ale dreptului divin şi tradiţiei, fie ale charismei,
fie ale raţionalităţii/legalităţii, cum se întîmplă în statele moderne de tip poliarhic.
Astfel, doar Statul deţine dreptul la a stabili care formă de violenţă este justificată, oricărei
instanţe non-statale fiindu-i interzis accesul la gestionarea violenţei şi stabilirea principiilor şi
a mijloacelor de exercitare/combatere a acesteia.
9. Stat-societate civilă
Statul este o instituţie sau un ansamblu de instituţii care nu îşi au raţiunea de a fi în ele însele.
Entitatea abstractă numită stat este în relaţie directă cu cea de entitate socială, statul fiind
conceput ca şi "depozitar al identităţii sociale". Conceptul de stat este construit în opoziţie cu
cel de societate civilă. Societatea civilă este cîmpul de interacţiune al intereselor private
sau de grup. Cîmpul de definiţie al interesului de stat este cel de „interes general” sau
„interes naţional”. Mergînd pe linia hegeliană care pune problema raportului individual-
universal, statul este principiu al totalităţii şi expresie supremă a Raţiunii, el operînd sinteza
dintre universal şi individual, dintre interesele particulare şi interesul general.
Acestea două se presupun reciproc. Societatea civilă - Die Burgeliche Gesellschaft este un
moment al statului - Staat, iar statul este, la rîndul său, o condiţie de posibilitate a societăţii
civile. Statul este cel care iese în afara contingentului, forme diferite de organizare fiind
rezultatul unei dinamici proprii, care nu atinge dimensiunea sa universală, ci din contră, o
argumentează.
Termeni-cheie
Antrolologie politică
Birocraţie
Castă
Elementele statului
Instituţionalism
Monopol
Originile statului
Persoană morală
Personificare juridică
Raţionalizare
Societate arhaică
Societate civilă
Solidaritate
Stat
Stat de drept
Stat modern
Stat patrimonial
Stat premodern
Stat tradiţional
Violenţă socială
Întrebări de verificare
1. Naţiunea şi statul
Naţiunea sugerează unitatea constitutivă a corpului social. Ea este alcătuită din grupuri
sociale, etnice, care au interese deosebite ce se întîlnesc în cadrul societăţii civile. Dincolo de
aceste interese divergente, există un principiu care trebuie respectat: ordinea politică.
Naţiunea, aşa cum era ea definită în Dicţionarul Academiei Franceze din 1694 face referire
la „toţi cetăţenii aceluiaşi stat, ai aceleiaşi ţări, care trăiesc sub aceleaşi legi şi care folosesc
aceeaşi limbă".
Naţiunea va deveni, în timp, simbolul unităţii sociale şi locul suveranităţii. Trecînd
dincolo de indivizi şi grupuri, Naţiunea oferă, ca şi corp autonom, imaginea unităţii şi
coeziunii, care este, în fapt, o formulă de instituire a statului. Naţiunea precede statul modern
şi este deasupra lui: ea este instanţa care îl produce şi care îi dă legitimitate, procesul de
instituire simbolică fiind ulterior Revoluţiei franceze.
Astăzi,
"statul şi naţiunea sunt într-o relaţie de congruenţă mutuală: legate indisolubil,
noţiunile coincid exact (...) este forma superioară pe care o ia Naţiunea, proiecţia
instituţională care îi conferă durată, organizare, putere. Această legătură se traduce
prin faptul că Statul şi Naţiunea nu sunt niciodată construite ca subiecte juridice
distincte, ca naţiunea să fie considerată ca un organ de stat, sau Statul să fie considerat
ca personificarea naţiunii".
Statul şi naţiunea devin două feţe ale aceleiaşi monede, fie că se consideră că statul a asimilat
naţiunea (docrina germană juridică), fie că Naţiunea a absorbit statul (doctrina juridică
franceză de la sfîrşitul selului al XIX-lea).
4. Tipuri de stat
4.1. Statul unitar
Statul unitar este construit pe principul unităţii de putere publică şi apare indisolubil
legat de statul-naţiune. Departe de a fi sinonim cu centralizarea, statul unitar are nevoie
de reţele locale şi regionale de administrare şi de impunere a deciziilor.
Vorbind despre stat ca sistem decizional, Ph.Braud consideră în Science politique. L'Etat
(1997) că statul unitar poate fi unul centralizat sau unul descentralizat:
Indiferent de caracteristica centralizării sau descentralizării, statul „se defineşte prin
preemineţa unui singur centru de putere, căruia toate autorităţile publice îi sunt direct
subordonate, fie în cadrul exclusiv al principiului ierarhic, şi acesta este statul
centralizat, fie în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>,
acesta fiind statul descentralizat."
A. Statul centralizat riguros ca stat unitar în forma unei singure unităţi sau
circumscripţii administrative.
De fiecare dată cînd vorbim despre un stat unitar trebuie să facem trimitere la cîteva
caracteristici fundamentale ale acestuia, între care amintim: populaţie, teritoriu, delegare de
putere, reguli de stabilit pentru interacţiunile sociale de pe acest teritoriu de către o singură
putere constituită la nivel central.
B. Statul descentralizat unitar admite existenţa de colectivităţi teritoriale sau de servicii
administrative care au o anumită autonomie. Autonomia administrativă este legată de
existenţa unei anumie capacităţi de a la decizii la nivel teritorial sau local, activităţile lor
nefiind controlate direct de puterea centrală. Statele cu tutelă sunt unităţi descentralizate care
controlează legalitatea actelor la nivel local. Franţa, de exemplu, este organizată în regiuni,
departamente şi comune.
Tendinţa de descentralizare are trei factori:
a. dorinţa de a lăsa cetăţenii să se implice cît mai mult în gestionarea problemelor lor;
b. eliberarea statului la centru de o serie de sarcini de administrare şi organizare
pentru a asigura maximum de eficacitate;
c. nevoia de proteja libertăţile fundamentale, creînd în anumite domenii sensibile -
audiovizual, <autorităţi administrative independente> competente pentru a supaveghea şi
decide, ceea ce un judecător n-ar putea face.
Aşa cum se observă, statul unitar are drept caracteristică definitorie concentrarea
competenţelor de reprezentare internaţională şi de administrare internă, a atributelor de
putere politică într-un centru care deleagă şi stablieşte instituţii locale ce nu pot exista decît
prin voinţa sa. Atribuţiile lor sunt delegate şi stabilite de statul unitar. Două cazuri de
descentralizare în cadrul statului unitar ne pot vorbi despre procesul de delegare de putere la
nivelele local şi teritorial.
Cazul Italiei ne pune în faţa unui stat unitar ce se realizează prin unificarea regiunilor
italiene în 1870. Inainte de unificare, regiunile italiene fuseseră entităţi politice geografic şi
istoric idependente. Mai multe unităţi politice independente realizează astfel statul italian
naţional-unitar.
Cazul Franţei ne vorbeşte despre o descentralizare în sensul invers celui italian. Ca stat
unitar naţional, Franţa va realiza şi ea regiuni, care nu sunt decît o creaţie administrativă. In
1982 statul unitar francez realizează o descentralizare prin care stabileşte colectivităţi
teritoriale. Ambele cazuri însă reprezintă state unitare ce se regăsesc în principiul republican
potrivit căruia "Republica este una şi indivizibilă". Acest principiu al suveranităţii puterii
politice pe un teritoriu determinat nu intră în conflict cu delegarea competenţelor
administrative la nivelele local şi regional, din motivele referitoare la limitele acestei libertăţi
de acţiune care sunt stabilite de către centrul "republican" ce rămîne simbol al puterii unice şi
indivizibile, suverană şi globală, în egală măsură.
4.3. Confederaţia
Confederaţia este o uniune de state care rămîn suverane, dar care deleagă exercitarea
anumitor competenţe (apărare, diplomaţie) unui organ comun. Spre deosebire de statul
federal, confederaţia nu se cracterizează prin constituirea unui stat „superpus” statelor
membre.
Deciziile care se iau de către organul confederal sunt restrînse ca putere de implementare,
populaţiile cărora li se adresează intrînd în aria de aplicare a deciziilor confederale doar cu
acceptul statelor care alcătuiesc confederaţia. Acest tip de organizare suprastatală a fost unul
tranzitoriu în instorie: Confederaţia Statelor Unite între 1781-1789, care a devenit federaţie;
Confederaţia germană între 1815-1866; Confederaţia Germaniei de Nord între 1867-1871,
aceste două din urmă confederaţii precedînd Imperiul german din 1871; Confederaţia Austro-
Ungară între 1867-1916, care s-a destrămat după primul război mondial.
Confederaţia elveţiană a devenit şi ea stat federal din 1848, fără măcar să-şi schimbe
denumirea. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu Confederaţia Canadei în 1867, în Suedia şi în
Canada termenul de "confederaţie" fiind impropriu.
Federaţiile de state sunt adesea confederaţii care au reuşit, în istorie existînd şi cazuri
de eşec într-o astfel de evoluţie: Comunitatea franco-africano-malgaşă, înscrisă în
Constituţia franceză din 1958, care se va sparge în anii '60; Senegambia se va distruge în
1989.
Confederaţia ia naştere printr-un Tratat, act de drept internaţional, spre deosebire de statul
federal care se întemeiază prin elaborarea unei Constituţii, act de drept public intern.
1. Principiul separării
Constituţia federală împarte responsabilităţile şi competenţele legislative între statul federal
şi instituţiile federalizate: landuri germane, state americane, regiuni belgiene, provinciile
canadiene, cantoanele elveţiene. Federaţia se ocupă de probleme de interes naţional iar statele
membre ale acesteia se ocupă de problemele locale într-o administraţie descentralizată.
2. Principiul autonomiei
Comunităţile federalizate au construite competenţele şi sfera de putere în cîmpul stabilit prin
Constituţia federală. Unităţile federale dispun de propria lor constituţie, putere executivă,
legislativă, judiciară, adesea avînd propria lor declaraţie de drepturi sau propria lor Curte
supremă sau constituţională. Parlamentele ţărilor federalizate sunt compuse din două camere
(SUA, pentru 49 de state), sau dintr-o singură Adunare (Canada, Germania, Elveţia). In
Canada, monocameralismul federal n-a existat dintotdeauna, Quebecul schimbînd în 1968
numele Adunării legislative în cel de Adunare Naţională, la începuturile federaţiei Quebecul,
Noua Ecosse şi Manitoba avînd fiecare cîte o “Înaltă cameră", ne spune A.Beaudoin în La
Constitution du Canada (1991).
Problemele de suveranitate în sens calsic revin statului federal - afaceri străine, apărare,
economie, monedă, comunităţile locale avînd sarcini de genul învăţămîntului, rezolvarea
problemelor ce ţin de sistemul sănătăţii publice, probleme de muncă, etc.
Statele federalizate au în unele cazuri poliţie locală, impozite locale, cum este cazul
SUA, în care există 51 de Coduri penale: 50 ale statelor şi unul al federaţiei. De aici,
continuă Leclercq, nevoia unui drept specializat şi a unor instituţii federale care să
arbitreze conflictele dintre comunităţi. În acest sens, responsabilă cu probleme de drept
federal este Curtea Supremă în SUA, Curtea constituţională federală în Germania,
Curtea de arbitraj în Belgia.
3. Principiul participării
Entităţile federalizate trebuie să participe prin vot la delegarea puterilor în cadrul federaţiei -
a doua cameră în Parlamentul federal: Senatul în SUA, este ales prin vot universal direct.
Senatul canadian este numit de guvernatorul general la propunerea premierului. În Germania
există Bundesratul, numit de guvernămintele landurilor, Bundesratul numind la rîndul său
jumătate din judecătorii federali de la Curtea constituţională federală. Consiliul Statelor joacă
rolul de a doua Cameră în Suedia.
Statele federate nu pot încheia trate internaţionale, pentru că o astfel de preogativă aparţine,
prin Constituţie, instituţiei federale. Limitele de competenţă şi extinderea atribuţiilor statului
federalizat s-au redefinit în cazul Germaniei în 1992, cînd landurile au primit dreptul de a
face acorduri internaţionale cu state străine (cu acordul Federaţiei), în măsura competenţelor
lor legislative. După 1992 landurile germane pot participa la politica Uniunii Europene, e
adevărat, în mod indirect, prin intermediul Bundesratului.
Comunitatea Europeană nu este deocamdată nici confederaţie, nici federaţie, spune J.Leclerq.
Moneda unică Euro şi cetăţenia europeană par să fie semnele unei confederaţii care
tinde să evolueze către un stat federal. Argumentul se întemeiază juridic pe faptul că
articolul 3 B al Tratatului de la Maastricht din 7 februarie 1992 este inspirat direct din
Constituţia germană, care clarifică problemele relaţiilor dintre Landuri şi federaţia germană,
inclus în Constituţia germană din 23 mai 1949. Articolul 3 B sună astfel:
"Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care
îi sunt desemnate prin prezentul Tratat.".
Se invocă aici principiul subsidiarităţii, care presupune intervenţia doar acolo unde acţiunile
avute în vedere nu pot fi realizate de statele membre.
In fapt, intuiţia lui J.Leclerq referitoare la o Europă ca stat federal în construcţie, poate să fie
corectă: Comunitatea Europeană are trei state federale în cele 15, cel mai important fiind
Germania. Dar Germania are capitala financiară europeană la Frankfurt-pe-Main, iar Belgia
are capitala politică şi administrativă a Europei la Bruxelles, observă J.Leclercq, amintind că
cele două oraşe deţin instituţii financiar-administrative ale Europei unite.
Termeni-cheie
Teoritorialitate
Naţiune
Cetăţenie
Stat naţional
Descentralizare
Stat unitar
Suveranitate
Subsidiaritate
Federaţie
Stat federal
Confederaţie
Europa unită
Sistem federal
Întrebări de verificare
SISTEMELE POLITICE
c. Societăţile cu stat segmentar se referă la acel tip de organizare statală în care centralizarea
şi unitatea statală se manifestă, mai degrabă, la nivel de ritualuri decît la nivelul acţiunii
politice. Relaţiile dintre unităţile constitutive seamănă cu cele pe care le stabilesc între ele
segmentele unei societăţi clasice, structurile de putere şi de administrare fiind segmentate.
Acestea sunt societăţi prestatale care au rezultat din sedentarizare şi care au păstrat relaţii de
linearitate şi de rudenie înainte de apariţia statului propriu-zis.
A. Cetăţile şi imperiile
Cetăţile antice pot fi considerate o primă formă de stat. Ca exemplu relevant este cetatea
republicană, formă de organizare statală care se regăseşte în jurul Mediteranei încă din
primul mileniu î.Ch. Cetăţi şi imperii se găsesc şi în Evul Mediu occidental la Veneţia şi
Florenţa, de exemplu, ca republici comerciale ce deţin instituţii complicate. Acest tip de
sistem politic se caracterizează prin următoarele:
Jean -Marie Denquin face o observaţie foarte interesantă cu privire la regimurile politice:
dacă politica este făcută de o clasă de guvernanţi în raport cu care restul societăţii nu are
nici-o legătură în ceea ce priveşte legitimitatea poziţiilor de la vârful puterii, nu cumva putem
vorbi despre regimuri de guvernare politice şi apolitice? Intr-o astfel de perspectivă,
regimurile devin politice în măsura în care se produce revoluţia fundamentală la nivelul
legitimităţii clasei politice: apariţia şi afirmarea opiniei publice.
Autorul precizează că,
"Opinia publică va face, în fapt, să dispară dihotomia caracteristică regimurilor apolitice,
între o minoritate infimă care gândeşte în termeni politici şi imensa majoritate care susţine
sistemul politic şi social en une donne de nature. "
Opinia publică tinde să judece ea însăşi prin participare la revizuirea ordinii politice sau prin
legitimarea aceasta, prin diferite forme de participare prin care susţine sau se opune diferiţilor
guvernanţi.
O astfel de evoluţie dinspre societăţile apolitice către societăţile politice începe cu secolul al
XIX-lea, când masele intră în arena istoriei. Apariţia şi impunerea opiniei publice şi
transformarea unui regim apolitic în regim politic nu a avut nevoie la scara istoriei de o
revoluţie necesară, cum fu Revoluţia franceză, de exemplu. Fără o astfel e revoluţie
sângeroasă, englezii au afirmat intrarea progresivă a opiniei publice în societatea politică
într-o perioadă de mai bine de un secol. Regimurile politice complete, continuă autorul, apar
atunci când se structurează instituţiile de tip liberal în statul occidental şi când valorile
dreptului natural sunt preschimbate în valori politice, pentru a prelua o idee a lui Tocqueville,
care observa în 1831 o astfel de transformare realizată de “democraţia modernă” (democraţia
americană, în particular).
Conform unei astfel de abordări însă, regimuri politice sunt doar cele de tip democratic.
Dictaturile militare, regimurile politice de tip autoritar sau totalitarismele reprezintă
tot atâtea încercări al reprezentanţilor clasei politice de a instaura regimuri apolitice.
Dar, dacă toate regimurile politice europene, de exemplu, au fost regimuri politice care au
avut o ideologie a opiniei publice de tip participativ, nu înseamnă în mod necesar şi că toate
au fost democratice.
Distincţiile care se fac în ştiinţa politică la nivelul regimurilor politice gravitează în jurul unei
tradiţii a ştiinţei politice, care îşi găseşte începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie,
aristocraţie, democraţie, cu formele lor degradate: tiranie, oligarhie, ochlocraţie.
Pentru ştiinţa politică contemporană triada conceptuală care a făcut carieră este cea de
"regimuri politice autoritare-regimuri politice totalitare-regimuri politice democratice".
Despre această tipologie vom discuta în continuare, încercând să identificăm caracteristici,
morfologie instituţională şi relaţii specifice între societatea politică şi societatea civilă, forme
de legitimare, tipuri de ideologii şi caracteristicile lor, precum şi forme specifice de
legitimitate pentru fiecare tip de regim politic în parte.
Legitimitatea de tip charismatic este îndoielnică în cazul acestui tip de regim de putere,
pentru că, de regulă, operele geniale sau meritele deosebite ale dictatorului apar abia după ce
a ajuns la putere, propaganda având rolul de a impune maselor imaginea că doar dictatorul
este demn de a fi conducătorul statului.
C. B. Dictaturile de proiect
Acest tip de dictatură justifică deţinerea puterii politice prin apariţia unui scop social, de
regulă, prin apelul la sacralitatea de tip profan: Poporul, Naţiunea, salvarea populaţiei de
pericole reale sau imaginare, etc.
Astfel, în perioade de criză sau de război civil, poate apărea ideea salvării populaţiei.
Dictaturile revoluţionare îşi propun chiar modificarea sistemului social-economic.
Între dictaturile de proiect, putem distinge cazuri de legitimare diferitã a deţinerii puterii
politice la vârful statului.
a. Dictaturile naţionaliste îşi asumă proiectul salvării naţiunii.
b. Franchismul este definit de Denquin ca "dictatură personală reacţionară". Regimul lui
Franco îşi propunea să menţină ordinea interioară şi să oprească războiul civil din Spania
interbelică. Franco avea ca obiectiv menţinerea valorilor catolice tradiţionale şi salvarea
Spaniei de pericolul comunist
c. Fascismul italian era o dictatură personală cu accente naţionaliste, în măsura în care
Mussolini ţintea la stabilirea unui imperiu colonial pentru Italia. Il Duce voia astfel să
construiască un stat puternic într-o organizare socială de tip corporatist, în care coeziunea şi
natura grupului să fie date de asocierile de tip profesional.
Ce sunt regimurile autoritare, în condiţiile în care orice putere politică are o autoritate ca
temei?
"Orice putere, de orice tip ar fi ea, deţine o autoritate. Ea primeşte calificativul de autoritară
doar atunci când se foloseşte în mod arbitrar de violenţă. Se vorbeşte de autoritarism atunci
când regimul politic abuzează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forţa decât
persuasiunea pentru realizarea propriilor sopuri sau pentru procesul de guvernare.
Dar, continuă Ph. Guillot în Introduction a la sociologie politique (1998), ceea ce pare
autoritar în ochii occidentalilor, poate să nu pară deloc autoritar pentru populaţia acelui regim
politic. De exemplu, se poate vorbi despre autoritarism atunci când principiile de selecţie a
guvernanţilor sunt corupte: clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecţia democratică
întemeiată pe competiţia politică.
Politologul francez Guy Hermet consideră că se pot numi “autoritare” regimurile politice ale
lui Salazar din Portugalia, regimurile politice militare sud-americane, sau cele din Asia de
Sud-est, după cum termenul se poate la fel de corect aplica ţărilor foste colonii după
eliberarea lor în urma celui de-al doilea război mondial, regimurilor islamice monarhice,
foarte apropiate de calificativul de dictatură.
Un regim politic de tip autoritar prezintă o serie de caracteristici specifice, elementele sale
individualizante fiind următoarele:
1. guvernanţii nu sunt recrutaţi prin competiţie politică de tip concurenţial;
2. nu are o ideologie oficială şi nu ţinteşte la mobilizări masive de mase;
3. există un pluralism redus;
4. este tolerată puterea economică a marilor întreprinderi şi puterea morală a religiilor;
5. se acceptă un relativ pluralism ideologic;
6. interdicţia unor drepturi politice, cum a fost cazul dreptului sindical de asociere în timpul
regimului coloneilor din Grecia, între 1967-1974, sau cel al Arabiei Saudite de astăzi;
7. controlul activităţilor politice şi cel al aparatului de stat şi al sistemului de comunicare în
masă;
8. limitarea, iar nu anularea totală a libertăţilor publice.
Deşi asemănătoare în toate aceste caracteristici, regimurile politice de tip autoritar pot fi ele
însele clasificate în funcţie de gradul de concentrare al puterii de stat. Philippe Braud susţine
că supravieţuirea regimurilor politice de tip autoritar este direct legată de eliminarea
competiţiei politice, de interzicerea activităţilor organizate, instituţionalizarea unui
sindicat de stat şi a unui partid unic, care să asigure cererea de cadre administrative,
fără a elimina pluralismul ideologic la nivel social dacă acesta nu ameninţă statul şi
ordinea de stat.
Deşi monopolizează mijloacele de comunicare în masă, regimurile politice de tip autoritar nu
urmăresc modelarea totală a societăţii, lăsând libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la
probleme religioase, de loisir, culturale. Totuşi, chiar dacă unele dintre regimurile politice de
tip autoritar beneficiază de alegeri sau de plebiscite, asta nu înseamnă că ele devin
<moderate>:
"Atunci când sunt ameninţate de apariţia unei opoziţii, guvernanţii se pot folosi de o violenţă
neiertătoare. (...) Absenţa instituţionalizării opoziţiei nu facilitează dialogul cu forţele
contestatare, atunci când acestea apar. Acest lucru se întâmplă deoarece se face adesea apel
în primul rând la un tratament pur poliţienesc al conflictelor, care completează violenţa
judiciară destinată intimidării sau descurajării oricărei încercări de contestare a puterii
politice.”
Fundamentul modelului de regim politic autoritar pe care l-am identifcat este deci gradul de
etatizare. In funcţie de acest grad de etatizare putem identifica în literatura de specialitate mai
multe tipuri de regimuri politice autoritare.
D. A. Autoritarismul patrimonial
Autoritatea puterii politice în acest tip de regim politic se întemeiază pe autoritatea "tatălui de
familie". El corespunde tipului de stat tradiţional identificat de Max Weber, în care
raţionalitatea de tip etatic nu se întemeiază pe depersonalizarea funcţiilor, pe selecţia elitei
administrative pe principiile competenţei şi pe birocratizarea specifică statului modern.
Separaţia spaţiilor şi resurselor publice de cele private este confuză, după cum este şi relaţia
dintre interesul public şi interesul privat. Slab instituţionalizat politic, în statul patrimonial
(tradiţional) poate exista, totuşi, un Consiliu de rezolvare a problemelor, care să ia forma
“Consiliului regal”. Puterea politică a acestui rege este limitată foarte puţin sub aspect
juridic. El cooperează cu potenţaţi ai regatului, precum clerul superior, nobilimea şi alte
straturi din partea superioară a ierarhiei sociale. Acesta este cazul diverselor regimuri
politice de tip monarhic din Europa până în secolul al XIX-lea.
Samuel Eisenstadt propune în Traditional Neopatrimonialism and Modern Neo-
patriomonialism (1973) folosirea termenului “regimuri patrimoniale” pentru regimuri politice
contemporane din lumea a treia, în special cele din zona subsahariană a Africii şi din lumea
arabă (monarhiile Golfului). Pentru aceste cazuri particulare de regimuri politice, şeful
statului dispune de resursele sociale şi cooptează la conducere persoane promovate pe
principii clientelare. El distribuie astfel discreţionar funcţii şi prebendii, privilegii de diferite
tipuri.
Confuzia dintre sfera publică şi cea privată în astfel de state contemporane duce uneori la
îmbogăţiri considerabile ale reprezentanţilor elitei guvernante. De exemplu, în anumite ţări
din Africa, s-a putut estima că sumele averilor personale deţinute în străinătate de către şeful
de stat şi familia sa erau echivalente cu datoria publică a ţării respective, dacă nu chiar mai
mari.
Acest tip de regim politic autoritar – regimul patrimonial, are adesea o orientare
conservatoare, în special regimurile din lumea arabă petrolieră. Alte regimuri politice şi-au
asumat un discurs “progresist”, întemeindu-şi discursul pe valori ale socialismului african şi
ale ideologiei anticolonialiste sau antiimperialiste (Ghana, Congo, Benin, Zambia, etc.).
E. B. Oligarhiile clientelare
Ţările Americii Latine oferă un exemplu interesant de regim politic de tip autoritar (12), ce
reiese din parlamentarismul lor de faţadă. Alegerile politice prezidenţiale şi parlamentare
sunt trucate şi au rolul de a legitima alternanţa la putere a marilor proprietari de terenuri, sau
marilor afacerişti. Este vorba aici despre cazuri reprezentate de Columbia, Venezuela,
Uruguay. Pentru acest tip de regim politic autoritar statul este foarte slab şi forţa liderilor
oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenţii reali. Chiar dacă există
lideri charismatici (Vargas în Brazilia, Haya de la Torre în Peru), statul democratic este
incapabil să protejeze pe cei care devin oponenţii regimului oligarhic organizat, cum este
cazul statului brazilian, să lupte contra mafiei drogurilor (Columbia) sau să facă faţă corupţiei
generalizate în aparatul de stat (Peru, Panama, Columbia, Mexic).
A.Caracteristici definitorii
R. Aron stabileşte în Democratie et totalitarisme (1965) 5 elemente principale care pot defini
regimurile politice de tip totalitar:
1. Activitatea politică este monopolizată de un singur partid;
2. Partidul unic este animat sau deţine o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, ea
devenind adevărul oficial al statului;
3. Pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se foloseşte de un dublu monopol - cel al
mijloacelor de aplicare a violenţei organizate şi de persuasiune. Sistemul de comunicaţii în
masă este asimilat de stat şi comandat de cei care reprezintă statul;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt subordonate statului şi
devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt
impregnate de adevărul de stat;
5. Pentru că totul este activitate de stat şi pentru că orice activitate este supusă ideologiei
oficiale, orice greşeală comisă în câmpul economico-profesional este o greşeală ideologică.
De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfăşoară în societate.
Ea se referă la :
a. un sistem politic ce pretinde să întrupeze adevărul universal al relaţiilor interumane şi al
relaţiilor dintre stat şi societate
b. totalitarismul ca sistem întemeiat pe violenţă.
a. Sistemul totalitar se întemeiază pe o ideologie ce construieşte o lume fictivă. Ea propune o
religie seculară, care se diferenţiază de celelalte religii prin constrângerea de a participa şi de
a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl poate recunoaşte puterea totalitară este cel
de care se poate folosi într-un moment sau altul, singurul mod liber de exprimare fiind
exprimarea acestui adevăr oficial, spune Vaclav Havel în Essais politiques (1989). Preluând
terminologia lui K.Popper, sistemele totalitare sunt sistem închise în raport cu lumea
exterioară.
b. Monologul puterii este o altă caracteristică a logicii de tip totalitar:
"Puterea ideologică nu revendică doar monopolul forţei legitime, ea revendică în egală
măsură monopolul cuvântului legitim. Ideologia domneşte graţie puterii şi puterea
domneşte în numele ideologiei." Ideologia devine temeiul regimului politic sovietic, zice
Ph.Beneton, şi ea invadează întreg spaţiul discursului public.
c. Totalitarismul controlează societatea pentru că aceasta este una anemiată. In regimurile
politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate naţională pentru că aceasta este o
comunitate d cetăţeni care se percep ca inamici unii altora. Nimeni nu ştie cine este
informator şi cine nu. De exemplu, în RDG, comitetele de cetăţeni formate pentru a
<demonta> aparatul de represiune Stasi (poliţia secretă) a evaluat efectivele sale la
aproximativ 85 000 de agenţi, la care se adaugă peste 110 000 d informatori regulaţi, 4000-
5000 de spioni profesionişti, între 16,5-17 milioane de germani fiind fişaţi, ceea ce înseamnă
ceva mai mult de un adult din doi, după cum aflăm din articolul lui J.Amalric, <Encombrante
polices politiques din Le Monde, 11 aprilie 1990.
Un astfel de sistem nu poate produce decât minciună şi ipocrizie generalizată:
"Frica , instalată în rândul popoarelor din cadrul sistemelor totalitare ca o otravă cu acţiune
lentă explică asfixiere întregii vieţi publice, aşa cum o putem cunoaşte în regimurile de tip
democratic. Această frică nu este asemănătoare fricii produse de un eveniment subit, ea este
frica, pentru majoritatea cetăţenilor, de a fi deportaţi într-un lagăr de concentrare, ca în
timpul totalitarismului în timp de război." Ea este frica profundă şi omniprezentă a unei
participări mai mult sau mai puţin conştiente la conştiinţa colectivă a unui pericol permanent
şi omniprezent, ameninţarea devenind regulă a vieţii cotidiene, cum spune Havel.
H. A. Liberalism şi democraţie
Giovanni Sartori ne propune în Teoria democraţiei reinterpretată (1987) o definire a
liberalismului prin opoziţie cu curente de gândire şi doctrine contrare. El observă o serie de
suprapuneri între etichete precum liberalism şi democraţie, invitându-ne la o disociere a
conţinuturilor acestor etichete în perspectivă istorică şi structurală. Astfel, el consideră că
"Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale şi cele democratice s-
au unit şi, prin convergenţa lor, au devenit şi mai neclare. Aceeaşi fericită conjunctură
istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile şi chiar limitările reciproce. Atribuţiunile lor
au continuat şi continuă să fluctueze, în funcţie de preocuparea unui anumit autor pentru
menţinerea democraţiei în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării
liberalismului în democraţie."
Observaţiile lui Sartori ne trimit în definirea democraţiei din perspectiva relaţiei gen-specie
pe care o are în raport cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină şi o
ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori,
înţelesul termenului de democraţie fiind echivalent cu al celui de democraţie liberală.
Valorile fundamentale care separă tipurile de democraţii sunt libertatea şi egalitatea.
Regimurile politice construite în perspectiva libertăţii ca axis mundi sunt regimuri
politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt
regimuri care "se îndepărtează de liberalism." Soluţia propusă de Sartori în definirea
liberalismului este aceea prin "restituirea unui suport istoric" acestui termen, folosit în atât de
multe contexte şi cu atât de diferite accepţiuni, încât este greu de identificat o adevărată
gândire liberală de una non-liberală.
Termenul de liberal este mult anterior apariţiei mişcării de idei de această factură. El este
eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi şi francezi din secolele XVII-XVIII, când, de
fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost
adoptat de celelalte limbi precum “liberaux” şi “liberales” este oarecum depreciativ, în
deceniul trei al secolului trecut, el referindu-se la rebelii spanioli ai vremii. In spaţiul german
cartea lui Humboldt Limitele acţiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851,
când liberalii germani eşuează în parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai
mult, termenul de liberalism este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea
mai completă formă de împlinire practică - Statele Unite, observă analişti ai istoricului
fenomenului, americanii percepând construcţia lor statală ca republică, şi apoi democraţie.
Aşa cum era privit de către Tocqueville până în 1840, liberalismul american era un
"despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziţie cu democraţia în sens european.
Totuşi, acelaşi Tocquevillle, observă Sartori, începând cu 1848 nu mai foloseşte termenul
antitetic “democraţie” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democraţie este definită în
mod implicit prin valori liberale precum libertate, pe cînd socialismul este definit prin apelul
la egalitate. Democraţia combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate şi
egalitate.
Democraţia are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la
nivelul principiului libertăţii. Mijlocul secolului al XIX-lea stabileşte termenul de democraţie
liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip
democratic. Autorul francez stabileşte şi limitele în care libertatea şi egalitatea pot fi principii
întemeietoare de organizare democratică:
“Libertatea şi egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată:
egalitatea care se opune libertăţii se regăseşte în socialism, în vreme ce egalitatea care se află
în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democraţia antisocialistă, în democraţia care
acceptă liberalismul.”
Istoria secolului al XIX-lea şi condiţiile social-politice şi economice ale vremii au dus la
constituirea unei atitudini sociale nefavorabilă faţă de termenul de liberalism, care a trebuit să
se impună în condiţiile în care revoluţia industrială aducea eforturi, şi inegalităţi economice,
exploatare şi condiţii mizere de muncă pentru proletariat.
Termenul de “liberalism” nu a avut aceeaşi istorie pozitivă de impunere ca sistemul propriu-
zis. Dacă liberalismul a prevalat asupra democraţiei, identificarea sa cu liberalismul
economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, “”chiar astăzi majoritatea autorilor
continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire -
confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu "liberismul" economic.”” Or,
gândirea politică pe care o numim liberală în formulele sale de fondare, vorbeşte despre
liberalism în termeni de domnia legii, stat constituţional, ocupându-se de libertate în sensul
de libertate politică, iar nu de liberschimbism, tradus încă pejorativ în legea supravieţuirii
individului celui mai puternic.
B. Libertatea şi egalitatea ca valori ale democraţiei
Democraţia de tip liberal care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul
celor două valori: libertate şi egalitate:
La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendinţe
spre verticalitate. Preocuparea democraţiei se orientează spre coeziunea socială şi distribuirea
egalităţii, în vreme ce liberalismul preţuieşte spontaneitatea şi superioritatea. Egalitatea
doreşte să integreze şi să ajusteze, libertatea este autoafirmativă şi provocatoare. Democraţia
nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecinţa acestuia. Dar, probabil
că diferenţa fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar
democraţia pe societate. (...) In cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: Cum putem
combina nivelul la care iniţiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii
sociale necesară supravieţuirii?
Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relaţiei sale cu democraţia, Sartori propune
o coborâre în sfera realităţilor empirice. Din această perspectivă a separării teoreticului de
empiric, liberalismul ţine de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când
democraţia înseamnă pătrunderea puterii poporului înăuntrul statului. Teoreticienii şi
politicienii democraţi şi liberali se vor distinge acum în funcţie de domeniul lor de
preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democraţii de conţinutul normelor
emise de stat. Pe aceeaşi linie de separaţie între democraţie şi liberalism, Sartori continuă:
"In raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în
ceea ce priveşte preocuparea faţă de conţinut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste
norme.
Liberalii au o percepţie mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială şi tot ei
sunt cei care urmăresc realizarea "democraţiei procedurale". Democraţii sunt oarecum
indiferenţi faţă de metode, fiind preocupaţi mai ales de rezultate şi esenţe, urmărind mai
curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia."
Având în faţă aceste distincţii şi relaţii rezultate din jocul termenilor “liberalism” şi
“democraţie”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât şi zonele de diferenţe.
Liberalismul este democraţia în sens politic, neexistând diferenţe majore între ordinea
şi construcţia de stat democratic şi stat liberal. Termenii sunt aici interşanjabili. Dacă
vorbim despre democraţie în sens social, ieşim din aria de semnificaţie a liberalismului şi
intrăm în zona diferenţelor.
Definind democraţia socială ca un etos şi o stare mod de viaţă, de relaţionare cu ceilalţi, pe
de o parte, ca mod de guvernare a societăţii, pe de altă parte, vom observa că democraţia
socială poate fi definită în termeni de substrat extrapolitic şi fundament al democraţiei
politice (democraţiei liberale). Reluând linia distincţiilor lui Sartori,
"Prin urmare, în sens primar, ea (democraţia socială) este realitatea premergătoare oricărei
politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. In pofida diferenţei
despre care vorbim, când zicem democraţie socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe
bună dreptate, "democraţia"; în timp ce, atunci când spunem democraţie politică, tocmai de
dragul exactităţii, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puţin, democraţie liberală.
Democratizarea înseamnă mai multă egalitate socială, iar liberalizarea înseamnă democraţie
politică. Formula democraţiei politice este egalitatea prin libertate, pe când formula
democraţiei sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil. Libertatea
liberalismului şi egalitatea democraţiei se află în relaţii procedurale.
In acest moment Sartori stabileşte relaţiile de prim şi secund în definirea celor două concepte
şi a realităţii pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a
ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reuşit să demonstreze că avem
libertatea de a reveni la libertate. Cu alte cuvinte, democraţia ori are în componenţa ei
dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democraţia liberală
poate crea şi dezvolta democraţia socială, pe când democraţia socială care stabileşte
egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democraţie procedurală de tip liberal.
Bibliografie:
Maurice Duverger, La sociologie politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, PUF, Paris, tomul I şi
tomul II
George Balandier, Antropologia politică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998
R.Lowie, The Origins of the State, New York, 1927
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti, 1998 (1991), trad. lb.ital,
Ana-Luana Stoicea, Prefaţă de Daniel Barbu, comentarii de Alexandru Duţu, Cristian Preda
şi Ana-Luana Stoicea
Jean-Marie Denquin, Introduction a la science politique, Hachette, Paris, 1992,
Norberto Bobbio, Democracy and Dictatorship, University of Minessotta Press,
Minneapolis, 1989 (1978)
Guy Hermet, “L’autoritarisme”, în Dictionaire de la science politique et des institutions
politiques, Paris, 1994
Autoritarismul, în Madeleine Grawitz şi Jean Leca, Traite de science politique, PUF, Paris,
1985, vol. 2
Philippe Guillot, Introduction a la sociologie politique, A.Colin, Paris, 1998
Philippe Braud, Sociologie politique. Manuel, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a,
Alain Rouquie, Amerique latine. Introduction a l'extreme Occident, Seuil, Paris, 1987
Daniel Pecaut, L'ordre et la violence, EHESS, Paris, 1987
George Conffignal, Reinventer la democratie (Dir), Presses de la Fondation nationale des
sciences sociales, Paris, 199214. Braud, op.cit., p. 187
Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1992
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997, p. 231
Pierre Ansart, Sociologie des totalitarismes, în Grwitz şi Leca, Traite de science politique,
vol. 2
TEMA VI
TOTALITARISM ŞI DEMOCRAŢIE
Bibliografie
Termeni-cheie
Democratizare
Democraţie
Democraţie formală
Democraţie politică
Democraţie procedurală
Democraţie socială
Democraţie substanţială
Egalitate
Liberalism
Liberalizare
Liberism
Libertate
Poliarhie
Principii liberale
Regim politic
Totalitarism
Întrebări de verificare
1. Ordinea politică
Problema ordinii este o problemă generală a societăţilor umane. Indiferent dacă ne aflăm în
situaţia unei societăţi arhaice de tip prestatal, sau a unei societăţi organizate cu stat, ordinea
socială este elementul fundamental care trimite la ideea de stablitate şi echilibru în
societatea respectivă. Societăţile arhaice şi-au găsit stabilitatea în sisteme de ritualuri şi
credinţe care ofereau legitimitatea în sacrul de tip religios. Apariţia statului tradiţional, în
paşii succesivi şi progresivi ai instituţionalizării puterii politice în aparate administrative care
au dat societăţi de tipul regatelor sau imperiilor, a adus cu ea un nou răspuns la problema
entropiei. Este deja un loc comun ipoteza potrivit căreia societăţile umane şi indivizii există
într-un orizont care este centrat pe obsesia dez-ordinii şi a entropiei. Sistemele de organizare
de diferite tipuri pe care le-au găsit societăţile umane sunt tot atâtea răspunsuri la această
obsesie socială ş individuală a entropiei. Individul şi comunitatea îşi doresc să existe într-o
lume ordonată, pe care încearcă să o explice astfel prin apelul la modele de interpretare
specifice epocii istorice sau culturii respective.
Mitologiile societăţilor tradiţionale şi sacrul de tip religios au reprezentat forma primară de
explicare a ordinii, a faptului că lucrurile sunt aşa cum sunt pentru că o zeitate, ab origine, a
hotărât astfel. Un erou civilizator a dat societăţii forma de organizare pe care membrii
acesteia au cunoscut-o, ar putea spune individul societăţii arhaice, făcând apel la sistemul
explicativ de tip religios specific propriei comunităţi. Omul anistoric despre care ne
vorbeşte Eliade într-o istorie a religiilor care face trecerea spere o filosofie a religiilor, se
autoproiectează astfel într-un refuz al participării la fenomenologia cotidiană a existenţei.
Pentru el, faptele exemplare ale strămoşilor sunt singurele reale, adevărate, iar participarea
ciclică la regenerarea lumii este posibilă doar într-o imitatio dei.
Spre deosebire de omul societăţii arhaice, omul societăţii moderne se proiectează în mod
explicit într-un orizont al acţiunii. El se ştie şi se defineşte drept creator de istorie. El
participă la facerea istoriei şi îşi explică sistemul de organizare social-politică drept rezultatul
propriei sale intervenţii. Încet, dar sigur, legitimitatea şi explicaţiile ordinii prin sacrul de
tip religios se mută, într-un proces continuu de desacralizare, în explicaţii exterioare
principiilor şi legitimităţii religioase. O astfel de desacralizare este în fapt o în-sacralizare.
Ceea ce fusese o dată profan devine sacru, iar ceea ce fusese sacru pentru societăţile arhaice
va căpăta, o dată cu apariţia statului modern, o altă valoare explicativă şi întemeietoare.
Apariţia statului modern este un proces lent, în care legitimitatea de tip religios este
înlocuită de legitimitatea de tip profan. Încă înainte de Revoluţia franceză şi de Revoluţiile
engleză sau americană, deţinătorii de putere politică vor găsi în instituţiile statale punctul de
reper, altul decât cele oferite de tradiţie sau de interesele personale. Este semnificativă pentru
această mutare a reperelor în raport cu puterea politică o afirmaţie a lui Ludovic XIII, care, în
1630, în celebra "Zi a proştilor" va refuza cererile mamei sale de promovare a unor
funcţionari, spunând că, pentru el, statul este mai important decât familia şi relaţiile
personale. Apăruse o nouă entitate, o nouă instanţă de tip organizat şi cu funcţie ordonatoare
la nivel societal, care se propunea ca punct de reper pentru organizarea şi guvernarea
societăţii. Statul modern va cunoaşte o evoluţie lentă către legitimitatea profană, care se va
în-sacraliza prin instituirea unor valori marginale pentru societăţile pre-statale. Legitimitatea
de tip religios pe care o păstraseră regii şi împăraţii va ajunge, la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, desuetă. Apărea o altă instanţă pentru explicarea şi întemeierea statului: Poporul sau
Naţiunea. Regele Franţei va fi obligat în 1789-1791 să depună jurământul de credinţă care,
într-o ordine a instanţelor de legitimare invocate, punea Poporul şi Naţiunea pe primele două
locuri, Dumnezeu venind într-o a treia poziţie. Ceea ce reprezenta, în fapt, un atac serios la
simbolica legitimităţii puterii politice. Mulţimea, alcătuită din oameni care se defineau într-
un orizont istoric al participării apărea astfel pe scena politică şi pretindea să devină instanţa
care să explice, să accepte şi să justifice ordinea politică. Dar, ce este ordinea politică?
3. Schimbarea politică
3.1. Modernizarea ca formă a schimbării
Modernizarea politică este un fenomen ce presupune o serie de schimbări în structura
sistemului de guvernare şi al distribuţiei puterii în instituţiile guvernării, precum şi tipul de
participare a puterii politice la redistribuţia şi gestionarea resurselor sociale. Modernizarea
politică poate fi definită pe trei nivele :
"Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală şi
extinderea participării politice. În Occident, modernizarea politică s-a întins pe mai multe
secole. Succesiunea şi extinderea celor trei componente ale sale s-au modificat semnificativ
în diverse zone le Europei şi Americii de Nord. Cea mai evidentă extindere a participării
politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America decât în Europa."
a. Modernizarea politică este procesul de schimbare a instituţiilor politice prin specializare şi
diferenţiere, în condiţiile apariţiei de noi funcţii pe care vechile instituţii nu le mai pot
îndeplini.
b. Modernizarea se referă la procesul prin care "un set important de obligaţii sociale,
economice şi psihologice se erodează şi se distrug, iar oamenii devin disponibili pentru noile
modele de socializare şi comportament."
Modernizarea politică înseamnă trecerea de la un sistem tradiţional la un sistem de
organizare de tipul statului tradiţional, de la organizarea statului tradiţional la
organizarea reprezentată de statul modern.
Tot acest proces de schimbare este definibil în termenii apariţiei de noi instituţii sociale care
se ocupă de ordinea socială şi care conferă stabilitate acestei ordini. Apariţia statului
tradiţional şi a statului modern în teoria weberiană a birocratizării şi raţionalităţii de tip
capitalist este un bun exemplu pentru explicarea modernizării politice. Autorităţi politice de
tip tradiţional sunt înlocuite de autorităţi care se definesc în afara clientelismului de familie
sau de clan, o nouă administraţie specializată şi depersonalizată luând locul administratorilor
numiţi în funcţie pe temeiul intereselor regelui sau ale familiei sale. Început cu trecerea de la
societatea prestatală la societatea cu stat tradiţional, procesul de modernizare politică se
încheie cu stabilirea de instituţii la nivelul întregii naţiuni, întemeiate pe principiul
reprezentativităţii. Autoritatea guvernanţilor se va construi acum în interiorul teoriei
drepturilor naturale şi ale obligaţiilor asumate în interiorul statului al cărui cetăţean eşti.
Modernizarea politică nu este legată în mod necesar de modernizarea socială, urbanizarea ca
proces de modernizare necreând în mod necesar un sistem politic modern, aşa cum a fost
descris mai sus: raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală, extinderea participării
politice.
Bibliografie
Rod Aya, Rethinking Revolutions and Collective Violence, Het Spinus, Amsterdam, 1989.
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.
Termeni-cheie
Adaptabilitate
Alienare
Armonie socială
Conflict social
Consens
Criterii de măsurare
Instituţii politice
Instituţionalizare
Legitimitate
Libertate
Modernizare politică
Ordine politică
Om anistoric
Om istoric
Ordine
Ordine socială
Reformă
Ritualuri
Sacrul
Stabilitate
Suveranitate
Întrebări de verificare
Rod Aya, Rethinking Revolutions and Collective Violence, Het Spinus, Amsterdam, 1989.
Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi, 1999.
Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.
Termeni-cheie
Intenţii
Legitimitate
Libertate
Lovitură de stat
Ordine politică
Om anistoric
Revoluţie
Rezultate
Ritualuri
Sacrul
Stabilitate
Suveranitate
Tezele schimbării
Violenţă
Întrebări de verificare
Politologii francezi, de exemplu, socotesc fie cazul britanic, fie cazul american pentru o
istorie a partidelor politice din perspectiva originii acestora. Jean Blondel, de exemplu,
consideră că Reform Act (1832) este punctul de referinţă pentru o istorie a partidelor
politice în sensul apropiat de sensul modern al partidului politic. Prin intermediul acestei
reforme electorale, populaţia cu drept de vot a Angliei atinge procentul de 7%, cel mai mare
procent al populaţie cu drept de vot la vremea aceea în Europa şi în lume.
Dinamica reformelor electorale din Marea Britanie pe parcursul unui secol va contribui
decisiv la structurarea unui sistem de partide definibile în termenii partidului modern.
E adevărat, în formula unei evoluţii lente, factorul hărţii electorale nu este singurul de natură
să explice apariţia partidelor politice în Marea Britanie. El este însă un indicator extrem de
important, în sensul că oferă o imagine clară asupra fenomenului de delegare de putere de
către lumea socială, convertită aici în populaţie cu drept de vot. Prima reformă electorală
după Refrom Act este cea din 1867, când corpul electoral creşte de 7% la 16%. În deceniul
următor al secolului trecut, între 1884-1885, corpul electoral britanic se ridică la 28%, pentru
ca în 1918 toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani să aibă drept de
vot, ceea ce însemna un procent de 74% din populaţia matură a Marii Britanii. În 1928, se
instaurează sufragiul universal, toată populaţia matură de peste 21 de ani primind drept de
vot. În secolul XX însă, încă din primii săi ani, se poate vorbi despre partide politice britanice
în sensul modern al cuvântului. Mai mult, structura sistemului de partide din Anglia va suferi
modificări de natură reprezentativă, prin apariţia muncitorilor în segmentul electoral, locul
Partidului tradiţional liberal fiind luat de Partidul Laburist, întemeiat pe organizaţiile
sindicale.
II. La începutul anilor şaizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor
politice în termeni asemănători. Astfel, Georges Burdeau considera că partidul politic este
un grup de indivizi care, profesând aceleaşi vederi politice, se străduiesc să le facă să
prevaleze, atrăgând cel mai mare număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească
Puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze deciziile.
III. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să
subsumeze elementele grupare, influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea
de simpatizanţi se punea abia la mijlocul secolului nostru, în dezbaterile din anii '20 de la
Academie, doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice
propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a
politologului G.Burdeau.
Astfel Dimitrie Gusti şi P.P.Negulescu analizau partidele politice în termeni de entităţi
organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui
sistem politic de tip democratic. După P.P.Negulescu, "actul esenţial al vieţii
constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. (...) În adevăr, scopul organizării
constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele. Aşa fiind,
reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat, spre a le încredinţa puterea de a
hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau asupra
necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi bine
chibzuite."
6. Criteriile de definire a partidelor politice
Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care
autorii lor le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie
partidelor politice, ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.
O astfel de propunere ţinteşte la identificarea unor criterii elementare fundamentale pe care
să se construiască diferitele definiţii. Ne vom ocupa astfel, după schema de analiză propusă
de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998), de următoarele criterii:
1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4.
funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:
6.1.b. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip
monopolist.
Partidele politice de tip democratic acceptă concurenţa şi competiţia politică, propunându-
se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau pot pierde.
Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel
profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului, restul
membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar al unui astfel de partid
este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea diversităţii de opinii
şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid
tinde ca, după ce va ajunge la putere, să-şi elimine adversarii.
6.1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor
În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia, se
pot distinge mai multe categorii, de la membri activi, până la simpatizanţi sau electorat
care votează circumstanţial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii?
a. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel al
alegătorilor. Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul,
fără a fi membri de partid în sens juridic. Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel
partidului, care votează cu partidul în orice condiţii, şi dintr-un segment flotant, care este
constituit circumstanţial şi care la alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de
vot.
b. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie, ei
fiind interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice şi
care, ocazional, acceptă să doneze o sumă de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.
c. Aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid.
Trebuie menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul
dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. Pentru cazul românesc, fiecare partid
politic trebuie să aibă cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. Din acest
punct de vedere, observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, nu mai există,
practic, în România ca realitate juridică, cel puţin.
d. Militanţii sunt acea categorie a aderenţilor care este activă. Ei îşi asumă sarcini de partid
şi executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. Anumiţi militanţi devin
funcţionari de partid, putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate. Dintre ei se recrutează,
de regulă, liderii de partid.
f. Liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de
partid, programul, doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Legea partidelor politice din
România stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic, printr-o
strategie de delegare de putere de jos în sus.
Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau
străinătate şi în relaţiile cu autorităţile publice.
Bibliografie
Termeni-cheie
Caucus
Centreu-periferie
Clivaj
Club politic
Grup de presiune
Originea partidelor politice
Partid
Partide de alegători
Partide de cadre
Partide de masă
Partide de militanţi
Partide de militanţi
Partide extraparlamentare
Partide globale
Partide ideologice
Partide intraparlamentare
Partide naţionale
Partide regionale
Partide rigide
Partide suple
Revoluţii
Întrebări de verificare
Astăzi se poate vorbi despre familii politice europene care joacă un rol important în
polica Uniunii, şi care se organizează şi stabilesc relaţii importante cu omologii lor din
altă ţară, inclusiv din ţările care sunt candidate la Uniunea Europeană.
Identificarea partidelor politice şi categorizarea lor pe familii de partide ar putea avea drept
punct de plecare o tipologie oferită de clivajele social-politice de la nivelul sistemelor
naţionale de partide. Uniunea Europeană şi politica Uniunii este astfel determinată de
organizaţii transnaţionale de partide, care ar putea fi grupate, pentru început, în familii
politice europene de dreapta şi familii politice europene de stânga.
Partidele comuniste europene se disting clar în interiorul stângii prin apelul lor revoluţionar
de schimbare socială. Despre o familie politică de tip comunist în Europa se poate vorbi abia
în preajma primului război mondial, când URSS încearcă să întemeieze o ideologie politică a
internaţionalismului proletar, pe care Stalin o va abandona în favoarea comunismului într-o
singură ţară, ce trebuia să rămână model de organizare socio-politică şi economică pentru alte
ţări europene. Eşecul internaţionalismului proletar lansat de celebrul îndemn marxist
"Proletari din toate ţările uniţi-vă!" a fost urmat de o delimitare progresivă în cadrul stângii
europene, între partide ale parlamentarismului şi ale schimbării graduale, prin majoritate
parlamentară (social-democraţii) şi partide revoluţionare, care integrau schimbarea radicală
de regim politic şi principiile naţionalizării mijloacelor de producţie şi ale statului condus de
partidul unic proletar. Nu întâmplător, Partidul Comunist din România va fi scos în afara
legii în 1924, când aderase la principiile internaţionalismului proletar, lansate de Cominternul
întemeiat ca o a doua Internaţională socialistă de URSS.
În Europa, partidele comuniste vor fi progresiv marginalizate pe diferitele scene
politice, în perioada interbelică, dar, cu deosebire în perioada de după cel de-al doilea
război mondial. Cu excepţia Italiei, în Europa de vest partidele comuniste au fost puţin
reprezentative la vot. În unele ţări, comuniştii sunt nereprezentaţi la nivel parlamentar, cum
este cazul Marii Britanii şi al Islandei. În alte ţări, după al doilea război mondial, comuniştii
vor fi marginalizaţi în Belgia, Danemarca, Norvegia, Olanda şi Elveţia. În ţări precum
Finlanda, Franţa, Islanda, Grecia, Portugalia, Spania, partidele comuniste au avut o
importanţă din ce în ce mai mică. Într-o serie de ţări, precum Finlanda, Italia şi Suedia,
partidele comuniste au fost obligate să îşi schimbe până şi numele.
Imediat după cel deal doilea război mondial, au existat partide comuniste în coaliţii
largi de guvernare, recunoaşterea lor de către parteneri social-democraţi fiind, în fapt,
rezultatul angrenării în lupta antifascistă (Italia, Belgia, Austria, Finlanda, Danemarca,
Franţa). După această perioadă scurtă de recunoaştere, ele au mai participat, mai degrabă
indirect la guvernare, acordând susţinere parlamentară creştin-democraţilor italieni şi social-
democraţilor suedezi la sfârşitul anilor '70. O astfel de recunoaştere după cel de-al doilea
război mondial de către social-democraţie sau creştin-democraţie în Europa de vest a fost
posibilă doar în condiţiile în care partidele comuniste se distanţaseră de modelul moscovit şi
de eurocomunism (Italia, Franţa, Spania).
În anii '80 ai secolului nostru, acolo unde partidele comuniste erau importante sau aveau o
oarecare relevanţă electorală - Italia şi Franţa, acestea au cunoscut un fenomen de "eroziune
ideologică", păstrarea identităţii comuniste fiind, de fapt, plătită cu costuri electorale
semnificative (Italia, Franţa).
Noua stângă a apărut în Europa de Vest în ani '60 şi este alcătuită din formaţiuni politice
foarte eterogene sub aspectul intenţiilor şi programelor de partid. Noua stângă apare în urma
unor divizări ale partidelor comuniste şi se înscrie în ideologia marxismului ortodox,
mişcările politice şi sociale ale studenţilor occidentali din anii ‘60 nefiind deloc străine de
coagularea acestui fenomen politico-ideologic. Ideologia noii stângi are ca purtători partide
marxiste (Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia) şi o altă serie de partide care nu pot intra în
mod clar într-o categorie clasică:
b. partide post-materialiste şi libertariene de stânga - Elveţia, Olanda
c. radicalii italieni
d. Alianţa femeilor în Islanda
e. partidele ecologiste apărute în anii '80 pot fi introduse în familia politică a noii stângi
europene. În ceea ce priveşte relevanţa electorală a noii stângi în Europa de Vest, singurul
caz reprezentativ pentru un electorat de peste 10% este Danemarca. Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Suedia şi Marea Britanie nu au o nouă stângă relevantă electoral.
La nivel de ideologie, noua stângă devine relevantă şi cunoscută doar într-o ultimă etapă a
istoriei sale, atunci când se impun pe scena politică partidele ecologiste cu programe
environmentaliste. La sfârşitul anilor '80, partidele ecologiste, ca şi partidele noii stângi,
capătă reprezentanţă parlamentară în majoritatea ţărilor Europei de Vest, media lor însă la
nivel electoral pentru această regiune europeană nedepăşind 2%. Cea mai clară reprezentare
parlamentară şi relevanţă socială a noii stângi ecologiste o găsim în Germania, unde aceştia
au depăşit 8% la sfârşitul anilor '80, decăzând însă un deceniu mai târziu. Un caz special îl
reprezintă Partidul Ecologist din Marea Britanie, care a reuşit să totalizeze în 1989
aproximativ 15% din opţiunile electorale, sistemul de reprezentare britanic nepermiţând însă
pătrunderea lui în Parlament.
Partidele liberale sunt prezente în toate ţările Europei occidentale, cu excepţia Islandei, care
nu are un partid liberal care să fie relevant din punctul de vedere al opţiunilor de vot. Media
reprezentării familiei liberale în Europa de Vest este astăzi de aproximativ 11%. În acest
procent este inclus cazul francez care intră prin Uniunea pentru Democraţie, ce încorporează
tradiţia liberală şi Irlanda, unde Partidul Democrat Progresist trecea de 11%, în 1987, deşi
avea mai puţin de un deceniu de la înfiinţare.
Relevanţa partidelor liberale în alte ţări ale Europei de vest este diferită de la caz la caz. De
exemplu, în anii '80 în Belgia, Olanda, Elveţia, Marea Britanie, partidele liberale aveau o
pondere mai mare de 20%. În Suedia şi Luxemburg acestea treceau de 10% iar în
Danemarca, Italia, Norvegia aveau o reprezentare electorală mai mică de 10%, fiind însă
partide de coaliţie prin poziţia lor centristă în peisajul ofertelor electorale.
A. Ramura de dreapta a familiei politice liberale se defineşte prin apelul lansat iniţiativei
private şi prin ideea neintervenţionismului statal în economie şi în societate. Se adaugă, de
asemenea, promovarea unei fiscalităţi cît mai mici. Această ramură a liberalilor europeni
tinde să aibă succes acolo unde există o creştin-democraţie puternică. Austria este ţara în care
extrema dreaptă liberală este cea mai puternică din familia liberală. Liberalism din această
ramură europeană găsim şi în Belgia, Olanda, Italia, Germania, Suedia, Luxemburg.
B. Ramura liberalismului moderat, centrist, dar fără tendinţe de stânga, este legată de
valorile individualismului, combinat cu justiţia socială şi cu egalitarismul Acest tip de partide
se regăsesc în ţările în care grupul de dreapta principal este conservator secular şi se
construieşte pe tendinţa neintervenţionistă a familiei liberale, şi unde tendinţa anticlericală a
liberalismului s-a dovedit fără o prea mare importanţă: Danemarca, Norvegia, Suedia, Marea
Britanie, Republicanii italieni, democraţii anilor '66 în Olanda. (idem, pp. 76-77).
B.6. Altele
Partide politice care nu aparţin nici unei alte familii politice dintre cele enumerate sunt
partidele iredentiste şi regionaliste.
Acest tip de partide politice se defineşte printr-o ideologie a schimbării graniţelor stabilite de
al doilea război mondial, prin întemeierea de state noi pe teritoriul aceluiaşi stat, sau pe
ruperea unor zone ale unuia şi aceluiaşi stat în state de sine stătătoare. Partidele iredentiste şi
regionaliste au o bază etnică şi religioasă, aşa cum este cazul mişcării Batasuna, definită ca o
reprezentantă a extremei stângi basce în Spania. Liga Lombardă din Italia este un exemplu de
formaţiune politică de extremă dreapta, care cere ruperea şi organizarea separată a Nordului
italian. Liga Nordului în Italia se referă la Veneţia, Lombardia, Tirolul de Sud, Sardinia.
Un alt caz de partid iredentist este Partidul Sinn Fein în Republica Irlanda şi în Irlanda de
Nord. Se pot adăuga aici mişcări naţionale precum mişcarea galeză şi mişcarea scoţiană în
Marea Britanie sau mişcarea separatistă bască în Spania.
Alte partide politice care fac parte din familii europene ce nu intră într-o ideologie
identificabilă prin tradiţie precum liberalismul, conservatorismul, social-democraţia, etc. sunt
partidele pensionarilor, partidele automobiliştilor, partide ale justiţiei (Danemarca), partidul
antiecologist (Elveţia).
Fenomenul globalizării este strâns legat de reorganizarea sistemului mondial modern prin
apariţia de noi forme de interdependenţă la nivel economic, politic, social şi cultural. Era
informatizării trebuie privită ca o eră a interdependenţei la toate aceste niveluri, deciziile care
se iau astăzi în diferite state nemaiputând opera decât în contextul internaţional în care
trebuie să ţină seama de formele de interacţiune stabilite în ultimii 20 de ani. Ce este şi în ce
constă fenomenul globalizării? Care este relaţia dintre naţiune şi globalizare?
Interdependenţa societăţilor contemporane este legată de două variabile majore ale sfârşitului
de secol XX.
1. Prima dintre ele se referă la sistemul mondial întemeiat pe statele-naţiune. Apariţia acestui
sistem mondial modern după secolele XVI-XVII a dus la o primă formă de interdependenţă
identificabilă în întreaga Europă ce încerca să delimiteze sfere de putere la sfârşitul secolului
al XIX-lea, în întreaga lume. În interiorul acestui factor al interdependenţei dintre state a fost
definit şi a funcţionat conceptul de „suveranitate”, până târziu, la sfârşitul secolului XX.
Această formă de organizare şi funcţionare a statelor în sistemul mondial modern a pus capăt
ideii de universalism, prin căderea succesivă a diferitelor imperii, în urma Păcii de la
Westfalia din 1648 şi a Congresului de la Viena, din 1815:
“Instituţionalizarea suveranităţii statelor şi funcţionarea mecanismului balanţei de putere au
format fundamentul a ceea ce o serie de analişti au numit o „societate internaţională”: o
societate de state (sau de grupuri dominante din aceste state) care se ocupau de interesele şi
de menţinerea acelor state (sau grupuri dominante din aceste state). Sistemul care a luat
naştere astfel a fost rezultatul caracteristicilor, nevoilor şi intereselor statelor membre:
sistemul european de state nu a apărut deci “imaculat”, cum consideră Barry Jones în
Globalisation and Interdependence in the Interntional Political Economy.
Noul sistem mondial a fost unul al conflictelor dintre state grupate în blocuri politice şi
militare. Problema care apare într-un astfel de tip de relaţii internaţionale în care securitatea
politico-militară ca problemă centrală este legată de formula de cooperare la nivel interstatal,
formulă ce nu presupune actori internaţionali care să poată opera peste dimensiunea centrală
a sistemului mondial care era asigurată de suveranitate.
Ceea ce se întâmplă la începutul mileniului trei la nivelul relaţiilor internaţionale este strâns
legat de dinamica sistemului internaţional, care a funcţionat pe principiul blocurilor militare
şi de influenţă, acestea reducându-se înainte de căderea regimurilor comuniste în Europa
centrală şi de est între 1989-1990 la bipolarizare pe axa Vest-Est. Căderea regimurilor
comuniste a dus la dispersarea puterii sovietice, care a pus astfel capăt conflictului latent
între două blocuri la nivel mondial, actorii internaţionali apăruţi acum fiind practic dominaţi
de Occidentul grupat în NATO. Căderea blocului sovietic a fost urmată de o restructurare a
sistemului internaţional la nivel de relaţii economice, blocul euro-american deţinând acum
întâietatea. În această perioadă, problema suveranităţii care organizase sistemul internţional a
fost înlocuită de problema interdependenţei dintre state.
globalizarea
Bibliografie:
R.J. Barry Jones, Globalisation and Interdependece in the International Political Economy.
Rethoric and Reality, Pinter Publishers, London, 1995.
Termeni-cheie
Pattern
Welfare-state
Clivaj
Eurocomunism
Post-materialism
Libertarianism
Întrebări de verificare
1. Ce este o familie de partide?
2. Care este spectrul principalelor familii de partide europene?
3. Care este legătura dintre ideologia familiilor de partide şi filosofia integrării europene?
TEMA XI
Analiza sistemelor de partide tinde din ce în ce mai mult să devină o disciplină de sine-
stătătoare în cadrul ştiinţei politice. Argumentul pentru o astfel de tendinţă este legat de
conţinutul acestui tip de demers analitic, pe de o parte, de nevoia analizei comparate a
impactului, rolului şi relaţiei dintre partidele politice în guvernarea şi administrarea unei
societăţi, pe de altă parte. Studiul sistemelor de partide este departe de se opri la răspunsuri
date unor întrebări precum “câte partide există într-o societate?”, sau “care este ideologia
partidelor politice?”.
Analiza sistemelor de partide este extrem de relevantă pentru răspunsuri la întrebări
fundamentale pentru organizarea şi guvernarea unei ţări. Ea dă seamă de importanţa
partidelor politice în stabilirea sistemelor democratice, precum şi de nevoia de partide
guvernarea de tip democratic: Dintre întrebările fundamentale pentru care analiza
sistemelor de partid poate oferi răspunsuri pertinente, selectăm:
Cine reprezintă interesele diferitelor grupuri, comunităţi sociale?
Cine şi cum stabileşte selecţia guvernanţilor?
Care este instanţa care agregă interesele diferitelor grupuri ş comunităţi?
Care este relaţia dintre sistemul de partid şi tipul de scrutin electoral?
1. sistemele monopartid
2. sistemele bipartid
3. sistemele pluripartidiste
4. sistemele pluripartidiste cu un partid dominant
În ceea ce priveşte sistemele de tip monopartid, Andrew Heywood observa în Politics (1997)
că, la rigoare, termenul de "sistem monopartid" este, în fapt, un termen contradictoriu.
Argumentul autorului englez este simplu: când spui “sistem de partide”, este foarte clară
trimiterea la interacţiuni între mai multe forţe, instituţii, agenţi politici. Dincolo de această
observaţie de contradictorialitate, este însă foarte clar că, atunci când spui “sistem
monopartid”, deja poţi introduce distincţii între sisteme de partide în care un singur partid are
monopolul puterii prin excluderea celorlalte partide politice sau interdicţia dreptului de
asociere, şi sisteme în care trăsătura fundamentală a procesului de guvernare se întemeiază pe
o competiţie pentru putere între două sau mai multe partide politice. În ciuda conţinutului său
contradictoriu, vom păstra totuşi termenul “sistem monopartid” în analiza noastră.
Argumentul opţiunii este legat de funcţia operaţională a acestui termen în delimitarea şi
identificarea altor tipuri de sisteme de partid.
Acest al doilea tip de sistem monopartid se regăseşte în ţări precum Ghana, Tanzania,
Zimbabwe şi se întemeiază pe partidul care şi-a asumat eliberarea colonială după cel de-al
doilea război mondial. În Zimbabwe, de exemplu, sistemul monopartid s-a dezvoltat abia
după 1986, la 6 ani după obţinerea independenţei, prin fuziunea a două grupări politico-
militare angajate în lupta de gherilă - ZANU şi ZAPU. În alte cazuri, partidele unice sunt
rezultatul monopolizării puterii de către un lider naţional, aşa cum este cazul Partidului
Poporului condus de generalul Ershad în Bangladesh şi Mişcarea Populară Revoluţionară a
Preşedintelui Mobutu în Zair.
În Africa şi Asia, sistemele monopartid au luat naştere, de regulă, prin apariţia unu lider
charismatic, ideologia de partid fiind construită pe intenţiile iniţiale ale acestui lider. Spre
deosebire de partidele unice ale regimurilor de tip comunist, aceste partide născute în urma
eliberării coloniale nu sunt bine organizate şi nu au un aparat de partid care să controleze în
sistem birocratic de tip clientelar întreg procesul decizional. De regulă, în astfel de cazuri,
procesul decizional este ceva mai mult decât voinţa liderului de partid, aparatul pe care se
sprijină acest tip de sistem monopartid având un rol periferic în procesul decizional, după
cum observă A.Heywood în Tratatul său de ştiinţă politică.
Acest tip de sistem monopartid face referire la situaţii în care liberalizarea unui sistem
decizional şi organizaţional înalt centralizat se face de către un singur partid politic. Caz
exemplar în acest sens este ideologia kemalistă şi Partidul Popular care a democratizat
societatea turcă după 1923. Având o ideologie a democratizării şi liberalizării, partidul
condus de Kemal Attaturk vine să reorganizeze structurile de stat pe un model al sincronizării
instituţionale cu democraţia de tip occidental. Este vorba despre un proces de construcţie de
partid şi de stat care se întemeiază pe charisma unui singur lider politic, ce a renunţat la
funcţia de general pentru a se ocupa de guvernarea şi reorganizarea sistemului instituţional.
În aproximativ 10 ani de la eliminarea centralizării şi a organizării de tipul sultanatului,
libertăţile politice ale populaţiei turceşti merg până într-acolo încât, într-o societate
organizată pe principii tradiţionale şi pe religia musulmană ce excludea femeile din viaţa
publică, acestea au primit dreptul de vot pentru alegerile la nivel local. Un astfel de sistem pe
care îl putem numi "liberalismul partidului unic" intră flagrant în contradicţie cu sistemele de
valori şi de construcţie instituţională de aceeaşi natură din spaţiul de emergenţă al
democraţiei liberale - Occidentul. Deşi diferit de cazul românesc al construcţiei democratice
din secolul trecut şi din prima parte secolului nostru, liberalismul partidului unic vine să dea
seamă de o construcţie instituţională şi o racordare a Periferiei la modele liberale şi
democratice ale Centrului sistemului mondial modern (spaţiul nord-atlantic). Construcţia de
partid şi de stat se face în societăţile Periferiei de către o elită politică a cărei funcţie este
aceea de a racorda ideologic şi instituţional societatea la modelele democratice ale Centrului.
Avem în acest caz o elită modernizatoare ce îşi asumă o construcţie de partid şi de stat "de
sus în jos".
Sistemele multipartidiste sunt compatibile şi pot funcţiona doar în cadrul unei organizări de
tip democratic a societăţii. Caracteristica fundamentală a sistemului multipartidist este aceea
că o multitudine de partide organizate în temeiul legii se află în competiţie pentru dobândirea
puterii în stat. Desigur, tendinţele competitorilor sunt cele ale monopolului funcţiilor şi
privilegiilor în stat. În sistemele pluraliste însă, rezultatul luptei pentru monopolul puterii în
stat este în mod sistematic acela al guvernării în condiţiile existenţei unei opoziţii politice,
care monitorizează implicit sau explicit procesul decizional la nivelul statului. Reţinem deci
ideea de control al partidului (partidelor) aflate la guvernare prin intermediul partidelor aflate
în opoziţie, parlamentare sau neparlamentare.
În sistemele multipartidiste competiţia politică se realizează între mai mult de două
partide, alternanţa la guvernare fiind o caracteristică fundamentală a acestor societăţi
pluripartidiste. O astfel de alternanţă poate duce la coaliţii guvernamentale între două
sau mai multe partide, care au nevoie de o majoritate parlamentară pentru promovarea
sistemului de legi prin Parlament.
Sistemul multipartidist este deci rezultatul unei democraţii parlamentare, în care Legislatorul
este un Parlament ales în mod democratic. Mai mult decât sistemele bipartidiste, sistemele
multipartidiste sugerează ideea de competiţie democratică, în care cel mai important şi mai
reprezentativ partid la nivel electoral poate fi exclus de la guvernare prin coalizarea unor
partide politice mai mici care sădea majoritatea parlamentară.
Un exemplu relevant în acest sens este cazul românesc: în 1996 PDSR a devenit partid al
Opoziţiei, deşi era cel mai important partid din sistemul românesc de partide. Coaliţia
guvernamentală alcătuită din partide mult inferioare acestuia la nivelul opţiunilor electorale a
reuşit coagularea unei majorităţi PNŢD-PNL-UDMR-PD, la care s-au adăugat apoi şi alte
organizaţii politice şi partide mai mici.
III. BIPARTIDISMUL
1. Factorii bipartidismului
Bipartidismul este sistemul de partide în care există mai multe partide politice, în
interiorul căruia doar două dintre acestea exercită influenţă reală în viaţa politică.
Sistemul bipartidist este determinat de o serie de factori istorico-ideologici şi sociali, precum
şi de natura sistemului electoral.
A. Factorii istorici
În perspectivă istorică, originile sistemului de tip bipartidist pot fi identificate în secolul al
XIX-lea.
Formula clasică a bipartidsmului era aceea a unui sistem de partide organizat pe clivajul
politico-ideologic partide aristocratice/partide liberale, ambele reprezentând categoria
privilegiaţilor, dar având opţiuni fundamentale diferite referitoare la schimbarea socială.
Apariţia proletariatului rezultat din procesul de industrializare a dat naştere la alt tip de partid
politic: partidul socialist. Noua triadă politică nu s-a concretizat însă, la nivelul influenţei
reale, în acelaşi fel în toate sistemele politice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă în
Franţa, partidul reprezentant al proletariatului a început să aibă un rol semnificativ în viaţa
politică, nu acelaşi lucru se poate spune despre cazul britanic. Mai mult, atunci când partidul
reprezentant al sindicatelor muncitoreşti a apărut pe scena politică în Marea Britanie, în mai
puţin de trei decenii el a reuşit să elimine unul dintre cele două partide politice tradiţionale –
Partidul Liberal, care îşi împărţise până atunci (deceniul al treilea al secolului XX)
guvernarea cu Partidul Conservator. În spaţiul românesc, de exemplu, Partidul Conservator a
fost cel care a dispărut în momentul în care alături de Partidul Naţional liberal a apărut alte
formaţiuni politice, cum este cazul Partidului Social Democrat sau al Partidului Ţărănesc,
într-o primă perioadă (196-1918), pentru ca într-o a doua perioadă foarte scurtă de timp,
Partidul Ţărănesc să fuzioneze în 1926 cu un partid nou apărut pe scena politică românească
după unirea Transilvaniei cu România (Partidul Naţional Român).
Aşa cum se poate observa, apariţia unui al treilea candidat politic în sistemul de partide a dat
naştere la două situaţii complet diferite, în funcţie de cazuri particulare de societăţi. În unele,
cum este cazul Marii Britanii, noul partid apărut a înlocuit unul dintre cele două partide
dominante tradiţionale. În alte societăţi, cum este cazul Franţei sau al României, noul partid
apărut a continuat să funcţioneze alături de partidele politice influente anterioare acestuia.
Dintr-o perspectivă analitică ce se centrează pe sistem e de partide, se poate vorbi despre
apariţia bipartidismului şi a multipartidismului.
In Franţa, emergenţa partidelor socialiste dădea naştere la multipartidism.
In alte ţări, bipartidismul s-a menţinut. Partidele liberale s-au scindat în grupuri care au aderat
la partidele de tip conservator şi grupuri care au aderat la partide socialiste. O astfel de
evoluţie se poate observa în SUA şi Marea Britanie.
Problema dacă scrutinul majoritar cu un singur tur este capabil să creeze el singur
bipartidism, rămâne încă deschisă.
2. Tipuri de bipartidism
Originile clivajului politic în Marea Britanie sunt de tip religios. Grupările puritane şi pro-
biserică se constituie între 1660-1679, cauza decisivă a extinderii celor două grupuri fiind
extensiunea sufragiului. Liberalii fondează prima organizare electorală (Caucus). Partidul
Conservator s-a creat în 1867 iar Partidul Liberal în 1874. Bipartidismul care se instalează va
fi pus sub semnul întrebării doar în perioada 1922-1935, prin prezenţa laburiştilor alături de
liberali, după care liberalii sunt eliminaţi de către laburiştii, care vor continua să guverneze
alternativ cu conservatorii.
Partidul Laburist a fost format în 1900, după Congresul sindicatelor din 1899. Structural şi
ideologic, el a apărut din Societatea Fabiană şi Federaţia Social-Democrată.
Aderenţii săi sunt de două tipuri: aderenţi individuali (15%) şi aderenţi colectivi (sindicate).
Numărul de aderenţi atinge cifra de 16 milioane, procedura de înscriere colectivă fiind
următoarea: membrii unui sindicat sunt consideraţi toţi membri ai partidului Laburist în care
sindicatul s-a înscris, dacă nu exprimă în mod deschis retragerea.
Organizarea Partidului Laburist nu este foarte diferită de cea a Partidului Conservator:
circumscripţia electorală, nivelul regional, Conferinţa anuală, Comitetul executiv naţional.
Diferenţa constă în faptul că PC grupul parlamentar dirijează Comitetul executiv, pe când în
cazul laburiştilor, comitetul executiv este cel care exercită presiune asupra grupului
parlamentar.
Partidul Liberal este urmaşul mişcării whig, organizată după Reforma electorală din 1832.
Acesta a alternat la putere cu conservatorii între 1832-1914. De 15-20 de ani se vorbeşte
despre renaşterea Partidului Liberal, care ajunge uneori la 20% din voturile exprimate.
Partidul Social-Democrat a fost creat din sciziunea din 1981 din cadrul Partidului Laburist.
El face alianţe cu liberalii, punând la cale un program comun. După alegerile legislative din
1987, Alianţa decide să facă un veritabil partid, care se va numi Partidul Social Liberal
Democrat. O fracţiune a social-democraţilor care a refuzat fuziunea a decis autodizolvarea
partidului în 1990.
Bibliografie
Termeni-cheie
Aparat de partid
Bipartidim britanic
Bipartidism
Bipartidism american
Bipartidism imperfect
Bipartidism perfect
Bipartidism rigid
Bipartidism suplu
Bipolarizare
Caracterisitici fundamentale ale bipartidismului
M. Clientelă
Colonialism
Compromis
Comunism
Factorii bipartidismului
Legitimitate
Monopartidism
Multipartidism
Nomenklatură
Partid majoritar
Partid unic
Pluralism
Sistem
Sisteme de partide
Întrebări de verificare
CLIVAJELE POLITICE
Abordarea problemei clivajelor este legată în ştiinţa politică de două nivele de analiză
diferite. Primul dintre acestea ţine de o dimensiune metodologică a analizei: simplificarea,
pentru a putea înţelege mai bine. Al doilea nivel de analiză este legat de dificultăţile pe care
modelele noastre teoretice le întâmpină atunci când trebuie să recompună realitatea la care se
referă, cu riscul de a o ordona pe aceasta după propria noastră logică, pe care o presupunem a
fi logica reală a faptelor social-politice.
a. Tipologiile binare folosite în analiza clivajelor politice creează categoria socială şi opusul
ei: rural-urban, stânga-dreapta, centru-periferie etc. Problema nevoii de a gândi simplificat nu
este nici pe departe depăşită în cazul unor clivaje politice multiple. Argumentul este simplu:
în loc de o tipologie binară dreapta-stânga, introducem două, trei, patru tipologii binare:
centru-periferie, rural-urban, naţional-internaţional etc. Altfel spus, în loc să simplificăm
binar pe o singură linie, simplificăm binar pe mai multe nivele.
1.2.A doua caracteristică ce defineşte termenul de clivaj politic ţine de conştiinţa de grup a
acestor comunităţi separate. O astfel de conştiinţă de apartenenţă la grup este direct legată de
una dintre identităţile colective pe care individul şi le asumă prin participarea la acţiuni de
natură politică în cadrul comunităţii naturale sau artificiale din care face parte.
O trăsătură fundamentală pe care o vom observa la clivajele politice este aceea că ele se
întemeiază fie explicit, fie implicit pe o dualitate ce face trimitere la spaţiu. Nu cumva putem
trage de aici concluzia că mintea noastră are nevoie de o dispoziţie spaţială a categoriilor
pentru a înţelege mai bine? De exemplu, clivajul centru-periferie, rural-urban fac trimitere
explicită la dispoziţia spaţială, pe care, de altfel, se şi întemeiază. Clivajul dreapta-stânga nu
are o legătură explicită cu dispoziţia spaţială, aşa cum este el operaţionalizat astăzi. În
realitate, însă, la origini, el a plecat ca şi termen care făcea referire explicită la dispunerea
spaţială. La ce se referea această dispunere spaţială?
2. Clivajul dreapta-stînga
Ca multe alte concepte ale ştiinţei politice (revoluţie, ideologie, etc.), clivajul dreapta-stânga
şi-a început cariera în calitate de metaforă, mai degrabă decât de concept al ştiinţei politice.
Accidentul care a reprezentat începutul carierei istorice a cuplului conceptual se referea la
dispoziţia membrilor Adunării Constituante în stânga, respectiv în dreapta preşedintelui
adunării, în timpul Revoluţiei franceze.
Acreditarea lor ca termeni fundamentali în analiza politică se datorează, spune Bobbio, unei
anumite definiri a politicii - activitate întemeiată pe o relaţie de tip conflictual:
"Părţile aflate în joc rămân în permanenţă două, oricâţi aliaţi ar avea.
Păstrându-se neclintită marea şi unica dihotomie prieten-duşman, reducerea inevitabilă la
doar două părţi aflate în conflict, adică procesul de bipolaritate, devenit obligatoriu prin
atragerea diverşilor adversari potenţiali spre polii existenţi, are loc pe baza principiului şi
practicii după care prietenul duşmanul meu este duşmanul meu sau, invers, duşmanul
duşmanului meu este prietenul meu. Fiindcă nu există decât două poziţii posibile, sau prieten,
sau duşman - o contrapunere care explică din plin viziunea dualistă a politicii -, acolo unde
părţile în joc sunt la început mai mult de două, se conturează patru combinaţii posibile:
prieten poate să-ţi fie atât prietenul prietenului, cât şi duşmanul duşmanului; duşman îţi va fi
atât duşmanul prietenului, cât şi prietenul duşmanului. Anumite coaliţii sau alianţe ce par
nefireşti în relaţiile internaţionale sau în relaţiile dintre partide, sunt în realitate consecinţa
naturală a logicii dihotomice. În relaţiile umane, exemplul cel mai frapant de antiteză îl
constituie războiul; dar logica dihotomiei nu este străină nici ea de viziunea tradiţională
religioasă sau metafizică din lumea naturii (lumină-întuneric, ordine-haos şi, la limită,
Dumnezeu-diavol)."
Dreapta se defineşte prin apelul la valori contrare celor care fundamentează categoria
analitică a stângii. Ceea ce trebuie să reţinem în definirea acestui din urmă concept sunt
criteriile care au dat identitate stângii. Renunţarea la criterii absolute care să întemeieze
inegalitatea între oameni şi diferenţierea este deci necesară. O idee, o doctrină politică sau un
partid sunt de dreapta în măsura în care acordă o importanţă mare inegalităţii, propunând
meritul şi iniţiativa personale drept criterii fundamentale în departajarea dintre oameni. La
rigoare, dreapta face trimitere la o definire a societăţii prin intermediul accesului la resurse
doar pe criteriul propriilor capacităţi. Redistribuirea de resurse în folosul celor mai puţin
dotaţi sau a celor nevoiaşi nu poate fi pentru dreapta inegalitară, construită aproape exclusiv
pe criteriul meritului, decât un furt din producţia celor capabili. Ierarhia pe care o introduce
dreapta, ca şi categorie analitică, nu este însă ultimativă. Inegalităţile care întemeiază
conţinutul dreptei nu definesc nici ele mişcări sau ideologii, atitudini omogene la nivel de
conţinut şi de formulare a principiilor. Inegalităţile dreptei se referă la acceptarea ideii că
oamenii sunt, mai degrabă, inegali decât egali. Întemeiată pe ideea de inegalitate, categoria
analitică “dreapta” nu reduce nici ea societatea la o lume a forţei şi în care este în mod
necondiţionat favorizat cel mai bun sau cel mai puternic. Pentru dreapta politică inegalităţile
sunt, în majoritatea lor, naturale. Ele se manifestă în mod necesar şi la nivel social şi nu
trebuie, sau nu pot fi eliminate:
"Dreapta este mai dispusă să accepte ceea ce este natural, dar şi ceea ce numim o a doua
natură, adică obişnuinţa, tradiţia, puterea trecutului. Artificialismul stângii nu cedează nici în
faţa inegalităţilor naturale evidente care nu pot fi puse pe seama societăţii: să ne gândim doar
la eliberarea nebunilor din ospiciu. Există o natură vitregă, dar şi o societate vitregă. Stânga
are însă în general tendinţa de a crede că omul le poate corecta pe amândouă."
Un al doilea criteriu folosit de Bobbio pentru clarificarea conţinutului celor două concepte
este legat de felul în care se rezolvă problema relaţiei dintre libertate şi autoritate. Din nou,
însă, va trebui să introducem criterii de identificare: cine participă la libertate, în ce condiţii,
după care criterii şi cine stabileşte criteriile?
Libertatea poate fi definită ca valoare politică individuală, pe când egalitatea nu poate fi
definită decât în mod colectiv: putem accepta că există societăţi sau regimuri politice în care
unul singur este liber, dar nu are sens să spune că există societăţi în care doar despotul sau
dictatorul este egal. Egalitatea trimite deci la o relaţie socială. Libertatea însă nu poate
funcţiona ca valoare politică decât dacă iei în seamă libertăţile celorlalţi. Având o astfel de
dublă natură - exclusiv individuală (libertatea de a gândi) şi exclusiv socială – (libertatea de a
face ceva), acţiunea fiind întotdeauna într-o relaţie implicită sau explicită cu cineva, vom
defini stânga-dreapta prin apelul la libertăţile de a face ceva, iar nu la libertate în general:
libertatea de opinie, de a munci, de a face orice nu încalcă libertatea celorlalţi, libertate
negativă, libertate pozitivă, etc.
Dacă din acest punct de vedere al libertăţii cele două concepte politice nu diferă substanţial,
sub aspectul autorităţii ele intră în conflict atunci când se pune problema intervenţiei
autorităţii de stat în viaţa social-economică.
Stânga acceptă, într-o formulă sau alta intervenţia statului, de la planificarea absolută a
radicalismului comunist şi desfiinţarea proprietăţii private prin transformarea ei în proprietate
de stat sau "comună", "a poporului", până la intervenţia selectivă şi limitată a statului, sub
controlul strict al Parlamentului.
Dreapta extremă respinge ideea de intervenţie, anarhismul fiind caz exemplar pentru această
extremă, prin ideea desfiinţării statului. Mai aproape, sau mai departe de această extremă se
plasează o serie întreagă de atitudini sau concepţii politice de dreapta. Avem astfel un
liberalism al statului minimal, al statului “paznic de noapte al burgheziei”, al dreptăţii
procedurale sub domnia legii, etc.
Stânga poate fi definită în acelaşi fel, dacă luăm ca punct de reper extrema egalitaristă
reprezentată de societatea comunistă pe care Marx o vedea întemeiată pe principiul “De la
fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Definită contextual, stânga acceptă în acelaşi
fel intervenţia statului, de la formula maximală la cea contextuală, minimală, de egalizare a
condiţiilor de trai prin ajutor social, până la o limită pe care guvernanţii unei societăţi o
consideră “decentă”.
Problema folosirii axei dreapta-stânga se complică în momentul în care observăm că mişcări
liberale şi mişcări autoritare stau în aceeaşi categorie a dreptei. Mişcări comuniste autoritare
(totalitare) şi mişcări sau partide social-democrate stau în aceeaşi categorie a stângii. Fără să
mai discutăm că, la nivelul consecinţelor practice, extremele de stânga şi dreapta se ating. Ca
orice extreme, de altfel. Un totalitarism de stânga şi unul de dreapta diferă prin ideologia care
le întemeiază. La nivel practic ele eşuează în respectarea drepturilor individului, chiar dacă
îşi propun să făurească un om nou, mai bun şi mai drept decât orice individ real dintr-o epocă
sau alta.
Aşa cum reiese din dezbaterea asupra relaţiilor dintre conţinuturile celor două categorii
analitice ale politicului înţelegerea şi operaţionalizarea lor este legată de posibilitatea de a le
accepta ca şi concepte relative. Conţinutul lor nu este unitar în sensul în care se prezintă cel
de conservatorism, tradiţionalism, etc. Neavând un conţinut fixat o dată pentru totdeauna,
termenii de dreapta şi stânga se definesc contextual, în funcţie de epocă şi construcţie
politico-ideologică. Termenii de comunist, catolic, liberal sunt mult mai clari în conţinut,
decât cel de dreapta sau de stânga. Conceptele de dreapta şi stânga sunt deci locuri ale
"spaţiului politic", iar nu calităţi intrinseci ale universului politic. Ele reprezintă "...o
topologie politică determinată, fără legătură cu ontologia politică, fiind concepte relative,
folosite pentru simplificarea explicaţiei şi analizei politice.
Observăm deci că dreapta şi stânga pot fi definite la un nivel foarte general drept categorii
analitice care explică cel puţin o dimensiune sau o parte a politicului. Contestarea lor în
calitate de categorii analitice operaţionale este legată de posibilitatea acestora de a explica şi
a numi situaţii concrete care pot fi interpretate prin intermediul acestui tip de clivaj. Care este
valoarea cestor două concepte în cazul politicii româneşti, de exemplu? Sunt ele un model
operaţional universal?
Problema cea mai serioasă pe care o ridică interpretarea politicii sau a atitudinilor,
comportamentelor politice româneşti prin intermediul dihotomiei dreapta-stânga se constituie
la nivelul amalgamării programelor şi ideologiilor de partid cu valori care sunt şi ale dreptei
şi ale stângii, deopotrivă. Partide politice care se autonumesc de dreapta sau de stânga, sunt
nevoite să lanseze idei şi campanii de imagine care să combine valorile doctrinei opuse, fie în
mod conştient, fie în mod inconştient. Lucrul acesta al autosesizării este mai puţin important.
Ceea ce contează în mod fundamental în această operaţionalizare a conceptelor în spaţiul
românesc se referă la conţinuturile doctrinare care încetează a mai satisface etichetele care
sunt puse pe partide. De exemplu, PNŢCD, PNL, PD, PDSR, sunt partide care pot avea
atitudini şi politici de stânga în ceea ce prieşte protecţia socială, deşi unele dintre acestea se
autodefinesc drept partide de centru-dreapta. Orizontul de aşteptări al unei majorităţi
electorale determină însă astăzi în România modelarea ofertei de partid în politici şi
programe care ies de sub incidenţa ideologiei politice asumate fie explicit în doctrină, fie
implicit în eticheta şi declaraţiile pe care le fac acestea în diferite împrejurări.
Problema cea mai serioasă a acestei operaţionalizări în politica şi analiza politică românească
este aceea a câştigării de electorat. Ideea de egalitate este mult mai uşor acceptată de
electorat, decât ideea de inegalitate şi distribuire inegală de resurse. Care să fie motivaţia unei
astfel de orientări electorale?
Egalitatea aduce cu sine ideea de confort, de apreciere, de evaluare, situaţie care face
imposibil votul unei părţi importante din electorat pentru politici de dreapta, de exemplu, în
care statul să se retragă din activitatea economică ce trebuie să devină apanajul întreprinderii
private sau de grup. Ideea eficienţei pe care ar reprezenta-o, să zicem, o astfel de politică este
legată direct de şomaj şi redimensionare, restructurare, situaţii care fac posibilă
autoproiectarea angajaţilor într-un viitor nesigur. Statul însă, ca proprietar majoritar sau total,
dă impresia de siguranţă, în reprezentările colective asupra celor două instituţii - proprietatea
privată şi proprietatea de stat.
Acesta este unul dintre motivele serioase pentru care partidele politice ce se prezintă în
spectrul dreptei să aibă o şansă extrem de mică în a face faţă unei guvernări, sau unei
confruntări electorale într-o societate educată în spiritul egalităţii şi al faptului că cineva –
statul, în cazul de faţă, trebuie să dea, în orice condiţii.
Acesta sunt doar câteva dintre argumentele potrivit cărora cuplul conceptual dreapta-stânga
este extrem de dificil de operaţionalizat pe realitatea românească. O societate în schimbare,
care este alcătuită dintr-o majoritate educată în orizontul egalităţii va face imposibil accesul
unui partid de dreapta la guvernare. Desigur, dreapta unui naţionalism tradiţionalist extrem
poate aduce voturi dintr-un anumit segment electoral. Programul de partid va trebui însă să
conţină în mod necesar valori de stânga, care trimit la egalitate socială.
Alegerile generale şi locale se câştigă astăzi, de regulă, cu propagandă de stânga. Guvernare
serioasă, responsabilă în tranziţia românească, se poate face cu programe ce se plasează, mai
degrabă spre dreapta la nivel economic.
Ceea ce face încă mai clară dificultatea de a opera o analiză serioasă prin intermediul
conceptelor dreapta-stânga, în realitatea politică românească. Independent de intenţiile lor
originare, partidele politice sunt obligate să se construiască pe ideologii confuze, care să
includă valori de stânga şi de dreapta în egală măsură. De aici nevoia pe care au resimţit-o
acestea de a se autointitula de centru-stânga sau centru-dreapta. O astfel de noţiune
intermediară este semnul cel mai clar că dreapta şi stânga nu pot deveni categorii analitice
operaţionale, ele însele fiind, aşa cum am precizat într-o permanentă evoluţie şi
contextualizare. Ceea ce se poate spune în aceste condiţii ale plasării pe axa dreapta-stânga
despre spaţiul politic, atitudinile electorale sau ideologiile de partid din România este doar că
ele sunt amalgamate. În 1932, în revista “Lumea Nouă”, în numărul inaugural, un teoretician
şi doctrinar român de prestigiu internaţional făcea o afirmaţie surprinzătoare: Eu sunt de
stânga în domeniul social şi de dreapta în domeniul politic. Este vorba despre doctrinarul
Secolului corporatismului şi teoreticianul Partidului unic: Mihail Manoilescu. Un semn din
bătrâni că, uneori, relativizarea a două concepte poate duce la aneantizarea lor. Sau că axa
dreapta-stânga este, în fapt, un Janus Bifrons.
3. Clivajul centru-periferie
5. Clivajul rural-urban
Clivajul rural-urban ca termen euristic al ştiinţei politice a fost propus de Lipset şi Rokkan,
cu referire la distribuirea de voturi în cadrul unui regim politic de tip democratic. El se referă,
în principal, la problema unui comportament politic diferit al regiunilor tradiţionaliste aflate,
de regulă, în lumea ruralului şi regiunile cu impulsuri modernizatoare, identificabile în lumea
urbană. Autorii conceptului indică vechimea acestui tip de clivaj politic prin trimiterea la
conflictul de interese ale ruralului agrarian şi interesele comerciale şi industriale ale zonelor
urbane, încă de la sfârşitul evului mediu. Din această perspectivă se poate vorbi despre o
opoziţie urban-rural pe linia dinamicii economice şi normative, fiecare zonă fiind interesată
de un anumit tip de legislaţie pe problema taxelor, de exemplu. În realitate, este vorba aici de
interesele exprese ale proprietarilor de pământ şi ale reprezentanţilor burgheziei orăşeneşti,
care au reuşit să fie conciliate în multe ţări prin dominarea ruralului de către urban. Expresia
acestui conflict în cazul statelor moderne de tip democratic se regăseşte în comportamentul
electoral, legat de programe de partid şi de ideologii modernizatoare sau tradiţionaliste. În
democraţiile vest-europene şi în democraţia americană acest clivaj rural-urban există în
continuare şi poate fi explicat inclusiv prin diviziunea centru-periferie. Interesele fermierilor
francezi, belgieni, olandezi, de exemplu, au fost nu de puţine ori violent exprimate, prin
conflicte de stradă care cereau subvenţii de la Centru sau renunţarea la o legislaţie europeană
şi mondială care desfiinţa taxele vamale la produse agroalimentare.
Clivajele rural-urban se regăsesc exprimate în conflicte dintre partide politice agrariene şi
urban-modernizatoare, politicile acestora fiind legate de protecţia statului şI de intervenţia
pentru susţinerea lumii rurale.
N. Clivajul rural-urban
Un clivaj prin excelenţă spaţial, clivajul rural urban este legat de sistemele politice care au
organizaţii reprezentative, cum sunt partidele politice. Din această perspectivă, partidele
politice sunt creaţii ale urbanului. Ele devin partide politice cu valoare socială şi economică
rurală în măsura în care fie se creează ca organizaţii politice care susţin interesele
electoratului din mediul rural, fie se construiesc ca şi partide politice urbane, dar îşi asumă
rezolvarea explicită a problemelor populaţiei din zona rurală. Dificultatea operaţionalizării
acestui criteriu în analiza politică a sistemelor de partid sau ale relevanţei ideologie ale
acestora este la fel de mare ca cea a relaţiei dreapta-stânga. Tendinţele societăţilor
contemporane de a fi cadrul în care se creează partide politice în care vedetismul şi
amalgamarea măsurilor şi programelor de partid ne trimit către un tip de partid "catch-all",
este argumentul forte pentru operaţionalzarea clară a clivajului rural-urban astăzi. Să vedem
originile acestui tip de clivaj şi situaţiile în care acesta poate funcţiona fără prea mari
dificultăţi.
Clivajul de această natură este întemeiat pe o diferenţiere clară a atitudinilor din mediul rural
şi a celor din mediul urban. Conducătorii de partide, observă Huntington în Ordinea politică
în societăţile în schimbare, sunt, de regulă, recrutaţi din rândul oamenilor educaţi, ce aparţin
de pătura "intelectualităţii". Un caz exemplar în această privinţă este India anilor '50, unde
funcţionarii de partid erau recrutaţi din rândurile funcţionarilor de la oraş, proprietari de
magazine, specialişti şI reprezentanţi ai clasei mijlocii, în condiţiile în care cea mai mare
parte a populaţiei era de origine rurală.
E adevărat, autorii americani se referă la tipul de situaţi oferit de societăţile aflate în plin
proces de modernizare, în care ideologia oraşului jacă rolul de catalizator al modernizării, în
raport cu ideologia conservatoare a mediului rural. Partidele politice ale societăţii
contemporane însă, spre deosebire de partidele de cadre au de notabili, urmăresc
maximizarea suportului electoral prin cuprinderea unui număr cît mai mare de voturi. Or,
acest lucru înseamnă extinderea, lărgirea ideologiei politice, prin acapararea valorilor
societăţilor rurale. Pentru un partid politic, sursa modernizării şi a dinamicii valorilor şi
ideologiei sale este oraşul, pe când mediul rural joacă rolul de element de stabilitate. Nu
întâmplător, testul final al insituţionalizării partidelor politice este legat de desemnarea de
reprezentanţi sau de atragerea de reprezentanţi în teritoriu, în mediul rural. Huntington pare
să identifice o lege de construcţie a partidelor politice în acest joc rural-urban, în cadrul
societăţilor aflate în proces de modernizare: partidul victorios se naşte la oraş, dar se
maturizează la ţară, de regulă, partidele politice şi sistemele de partide având rolul unificării
opţiunilor din mediul urban cu cele din mediul rural.
Pentru societăţile în schimbare, locul opoziţiei şi al instabilităţii este oraşul, pe când locul
stabilităţii se referă la suportul rural al partidului. În astfel de societăţi, de regulă, sprijinul
pentru partidele de guvernare este asigurat de zona rurală. Pentru partidele de opoziţie, însă,
sprijinul este, de regulă, venit din voturile zonelor urbanizate.
Comparând alegerile din mai multe ţări aflate în curs de modernizare prin democratizare,
autorul american identifică încă o regulă fundamentală privind partidele politice şI clivajul
rural-urban.
1. Existenţa unei divergenţe semnificative între votul urban şi votul rural, agenţii politici şi
organizaţiile politice care sunt puternici în mediu rural, fiind slab cotaţi de votul urban şi
invers;
2. Partidul susţinut în mediul rural care ajunge la guvernare este purtător de stabilitate
politică, pe când partidele de guvernământ care nu au o bază electorală puternică în zona
rurală sunt, mai degrabă, purtătoare de instabilitate.
Fie că avem de-a face cu situaţii în care clivajul rural-urban se manifestă în modele de votare,
fie că această formă de exprimare nu există, clivajul pe această linie apare aproape cu
necesitate în orice societate în care puterea politică este delegată prin vot universal.
Se pare că acest tip de clivaj politic poate fi eliminat doar în situaţii aparte, de către partide
cu ideologie specială, şi asta doar temporar. Un astfel de partid sau o mişcare social-politică
ce poate fi susţinută în egală măsură de zona urbană şi zona rurală este partidul şi mişcarea
de tip revoluţionar. O elită militară ce face apel conştient la populaţia rurală şi o organizează
este şi ea un factor unificator şi de eliminare a acestui tip de clivaj politic. În societăţile de tip
democratic există, de asemenea, partide politice care pot avea o vocaţie rural-urbană, în fuga
după un suport electoral cît mai larg. O ideologie anticolonialistă sau o ideologie naţionalistă,
competiţia dintre două sau mai multe partide pentru zona rurală pot, de asemenea, să elimine
clivajul spaţial prin care se analizează lumea politicului.
6. Clivajul de clasă
Clivajul de clasă este unul, în bună măsură, de inspiraţie marxistă. El are toate dimensiunile
definiţionale ale unui clivaj politic – diviziunea muncii, organizaţională şi autoidentificarea
cu comunitatea determinată. Partidele de clasă care au apărut şi care au funcţionat aproape
linear în reprezentarea propriilor clase sociale au dispărut însă după cel de-al doilea război
mondial. Cazul cel mai relevant este acela al partidelor social-democrate şi al celor creştin-
democrate, care au încetat să mai fie reprezentanţi ai electoratului muncitoresc, sau ai
propriilor comunităţi religioase. “Gulerele albastre”, care reprezentau electoratul social-
democrat până la al doilea război mondial s-au amestecat apoi cu “gulerele albe”, electoratul
social-democrat prinzând importante segmente din administraţie, şi chiar din lumea
întreprinzătorilor. Tendinţa de de-legitimare a acestui tip de clivaj politic este legată de
dinamica ocupaţională şi a forţei de muncă şi restructurarea societăţilor pe principiile
postindustriale. Postmodernitatea refuză astăzi parcă să intre în tiparele de gândire pe care
Marx le elaborase pentru societatea industrială, având modelul exemplar în situaţia Angliei.
7. Concluzii: Interacţiunea dintre clivajele politice
Problema pe care o ridică analiza politică prin intermediul clivajelor politice este acea a
nevoii de a renunţa la simplificarea totală prin reprezentarea duală a realităţii social-politice.
E adevărat, gândirea duală este parte a modului nostru de a simplifica pentru a înţelege.
Interacţiunea dintre clivajele politice şi conştientizarea acesteia oferă posibilitatea unei
analize interacţionale, care poate explica mai bine comportamentul la vot şi compelxul de
interese pe care îl reprezintă un partid politic sau o organizaţie politică atunci când propune
programe de dezvoltare. Un program politic poate să fie de stânga şi agrarian, de dreapta şi
urban, de stânga şi urban, sau de dreapta şi religios în egală măsură. Apelul la un singur
clivaj politic pentru analiza comportamentului electoral sau a comportamentului politic al
diferiţilor agenţie individuali sau colectivi oferă doar explicaţii limitative şi insuficiente
pentru analiza unui fenomen politic determinat. De altfel, apelul la clivajele politice în
ipostaza lor de categorii interacţionale în analiza politică nu se face niciodată pe o singură
axă. Argumentul este simplu: un individ nu poate fi definit doar prin apelul la una dintre
identităţile sale sociale – locuitor al ruralului, de exemplu. Ca locuitor al ruralului, el aparţine
de mai multe grupuri sociale în acelaşi timp: este catolic sau ortodox, este agricultor,
învăţător sau inginer, este maghiar sau armean, etc. Această multiplă identitate dată
indivizilor de diferitele lor grupuri de apartenenţă cere deci multiimplicarea clivajelor în
analiza politică.
Franţa
Clivajul de clasă - separă dreapta de stânga; clivajul religios separă gaulliştii, Frontul
Naţional şi grupurile catolice de socialişti şi comunişti, pe de o parte, şi elementele liberale
de cele conservatoare în UDF, pe de altă parte.
Clivajul centru-periferie se regăseşte în toate partidele politice, ca răspuns inevitabil şi
persistent la pretenţiile de dominaţie ale Parisului.
Germania
Clivajul de clasă a fost dominant în Germania pentru cea mai mare parte a perioadei de după
cel de-al doilea război mondial. El era însoţit de clivajul stat-biserică, tensiunile rural-urban
putând crea şi reactiva clivajul centru-periferie în Germania, suprapuse cu interesele Estului
german, care are posibilităţi de dezvoltare economică mult mai mici; Estul secularizat ar
putea de asemenea, să intre în conflict pe clivajul religios cu vestul catolic, de exemplu.
Marea Britanie
Pentru cazul britanic clivajul de clasă este cel mai relevant. Clivajul centru-periferie şi cel
referitor la rural-urban au semnificaţii politice şi electorale neglijabile în interiorul Regatului
Unit al Marii Britanii. Clivajul centru-periferie se manifestă în tensiunile existente între
naţionaliştii irlandezi, scoţieni, galezi şi Centrul de la Londra, perceput ca centru de
dominaţie. E adevărat, este vorba, deocamdată de o relaţie minoritară în cele trei diviziuni
etnico-geografie ale Marii Britanii.
Spania
Cazul spaniol este relevant din perspectiva analizei clivajelor politice prin faptul că avem de-
a face cu o dominaţie clară a clivajului centru-periferie şi a clivajului de clasă. Clivajul
centru-periferie este de departe cel mai semnificativ în Europa de vest, puţine ţări având o
varietate atât de mare de partide subnaţionale şi regionale. E adevărat, la nivelul fiecărei
regiuni, clivajul stânga-dreapta poate fi operaţional în cadrul comunităţilor locale.
Suedia.
Peninsula Scandinavică a avut poate cel mai relevant clivaj rural-urban. Acest tip de clivaj a
operat exemplar în Suedia până în 1957, când Partidul Agrarian şi-a schimbat numele în
Partidul Centrului şi a făcut apel la o varietate de segmente electorale trans-rurale. Clivajul
rural-urban în Suedia, ne spune Gallagher et alt. este de departe cel mai important astăzi.
Italia.
Cazul italian este exemplar pentru suprapunerea a trei clivaje politice importante: religios,
centru-periferie şi clivajul de clasă. Biserica a avut un rol din ce în ce mai mic în actul
legislativ, legile privind moralitatea publică, legată de valori sacre ale bisericii romano-
catolice fiind printre puţinele adoptate prin presiunile bisericii (avortul, divorţul). În
condiţiile în care clivajul de clasă pierde din importanţă, clivajul centru-periferie capătă
astăzi dimensiuni specifice: apariţia de partide regionale, conflictul dintre Nordul bogat în
resurse, industrie şI Sudul mai sărac fiind din ce în ce mai puternic în societatea italiană.
Olanda.
Bibliografie:
Termeni- cheie
Noncontradicţie
Clivaj politic
Clivaj social
Chatch-all party
Instituţionalizare
Postmodernitate
Întrebări de verificare
Politica şi sistemul de partide al Marii Britanii a oferit în 1983 cea mai mare surpriză
Partidului Laburist, ieşit înfrânt din alegerile generale în condiţiile în care, majoritatea
electoratului muncitoresc votase pentru conservatori. E adevărat, doi ani mai devreme,
întemeierea Partidului Social Democrat, aliat apoi cu Partidul Liberal deveneau pentru
laburişti şi pentru conservatori o ameninţare reală. Doar neşansa sistemului electoral adaptat
unui sistem de două partide a făcut ca laburiştii să ia 209 locuri în Camera Comunelor în
condiţiile în care aveau cu doar 2 procente mai multe voturi decât alianţa social democraţi
,liberali, ce obţinea incredibilul număr de 23 de locuri.
Regimul politic britanic părea să se afle într-o fundătură, iar Alianţa înfrântă dramatic cerea o
Constituţie scrisă care să elimine neregulile sistemului de vot. În astfel de condiţii, regimul
politic britanic ar părea să fie un regim politic neîntemeiat de o constituţie. Sau care are o
constituţie nescrisă. Există impedimente pentru o astfel de ordonare prin legi, regulamente,
obiceiuri şi regula precedentului în cazul unui întreg regi politic ce pare a fi cel mai vechi
regim parlamentar din lume?
Un articol apărut în The Times în decembrie 1985 pare să ne spună că profesorii de ştiinţe
politice sau de drept constituţional au un rol nesemnificativ atunci când se pune problema
unei constituţii, căci "Teoria constituţională întotdeauna a reieşit şi va reieşi din faptele
politice semnificative mai degrabă decât din cărţile profesorilor."
Cum funcţionează regimul politic britanic şi care este structura şi funcţiile instituţiilor sale?
Marea Britanie are un regim politic de tip parlamentar, în care instituţia Executivului este
desemnată de la nivelul componenţei sale de către partidul majoritar în alegeri, şeful acestuia
devenind şI primul ministru.
Din perspectiva sistemului de partide, regimul politic britanic este monarhie parlamentară, în
care guvernul gestionează şi administrează resursele societăţii "în numele Maiestăţii Sale",
referinţa formalizată neavând în realitate decât un aspect legat de tradiţie. În realitate,
măsurile de guvernământ sun t luate de Executivul condus de primul ministru, Coroana
având funcţia simbolică de legitimare a unei democraţii parlamentare în mecanismele căreia
nu are putere de intervenţie. Luată ca garant al procedurilor democratice, Regina îndeplineşte
funcţia de simbol al unei tradiţii de peste un mileniu şi jumătate, dacă socotim apariţia
Parlamentului britanic din Consiliul de Coroană al lui Ioan fără de Ţară (1215-1216),
instituţie ce capătă formulă consacrată pe vreme lui Eduard III (1297).
J.Dearlove şI P.Saunders prezintă caracteristicile sistemului de partide britanic în 8 element
caracteristice, pe care e vom prelua în cele ce urmează.
1. Un sistem de două partide, cu alegeri libere şi oneste.
2. guvernul este format de un partid, partidul de guvernământ fiind câştigătorul majorităţii
reprezentanţilor din Camera Comunelor. Al doilea partid al cestui sistem de funcţionare a
democraţiei intră în mod automat în Opoziţie şi critică acţiunile guvernamentale şI de partid
ale adversarilor care deţin majoritatea parlamentară.
3. Competiţia dintre partide este strânsă în cele mai multe cazuri, neexistând posibilitatea c
un partid să rămână permanent la guvernare.
4. Partidele politice se află în competiţie permanentă, fiecare elaborându-şi programe, politici
şi pachete de politici pe care le prezintă electoratului într-o formulă simplificată, în scopul
câştigării de suport social.
5. Datorită competiţiei strânse şi a rolului important al programelor politice, fiecare dintre
cele două partide importante din Marea Britanie caută să realizeze "programe populare" care
să atragă o majoritate de voturi.
6. Votanţii individuali"...oferă partidelor suport programatic", electoratul britanic fiind privit
ca o mulţime de indivizi raţionali, informaţi şi interesaţi de politicile şi programele de partid
cele mai apropiate de interesele lor.
7. Partidul care câştigă majoritatea locurilor în Parlament are dreptul să alcătuiască guvernul
şi să-şi aplice programul în politici reale.
8. Fiecare partid este o organizaţie politică şi o construcţie coezivă, condusă de un lider
politic recunoscut de majoritatea membrilor de partid. O astfel de recunoaşte poate funcţiona
chiar în condiţiile unui suport mai mi, deoarece caracteristica fundamentală a organizării de
partid în Marea Britanie este disciplina de partid, care face ca politicile şi programul anunţat
în campania electorală, diferitele măsuri sau acte legislative să poată trece fără nici o
problemă de vot, atunci când partidul are majoritate parlamentară (lucru ce în sistemul
american nu este posibil întotdeauna, având în vedere comportamentul politic al
congressmenilor). Parlamentarii britanici depind în totalitate de partidul căruia îi datorează
locul şi căruia nu îi pot încălca disciplina şI regulile. Având în vedere responsabilitatea
colectivă a echipei de partid în faţa electoratului, sistemul bipartid de tip britanic dizolvă
parlamentarul în grupul politic ce alcătuieşte majoritatea sau minoritatea de partid în
Parlament.
1. Parlamentul britanic este alcătuit din două Camere: Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor, fiecare având propriul ei tip e componenţă şI legitimitate.
Camera Lorzilr este o instituţie străveche a politicii englezeşti, car s-a menţinut în diferitele
etape de evoluţie ale sistemului politic englez, în forma imperiului, a monarhiei
constituţionale, desfiinţat fiind doar în timpul primei Revoluţii engleze sub Oliver Cromwell.
Legitimitatea instituţie Camerei Lorzilor este în principal, până la al doilea război mondial,
una de tip ereditar. Făceau parte din această instituţie dar cei care deţineau titluri nobiliare şi
care erau legat de un anumit tip de proprietate şi venituri legitimate prin apartenenţa de
familie la acest tip de privilegiu. După cel de-al doilea război mondial, premierii au început
să ridice la ranguri nobiliare, prin participare Reginei diferiţi membri marcanţi ai societăţii, în
diferite domenii. Aceştia sunt peers, având rangul de nobili pe viaţă, fără a putea transmite
însemnele şi privilegiile simbolice urmaşilor lor. Un astfel de privilegiu a făcut posibilă
schimbare structuri Camerei Lorzilor, care este astăzi cam la paritate între lorzii de
apartenenţă şi lorzii pe viaţă. Acest din urmă categorie de nobili are în componenţa ei o serie
de cetăţeni englezi u activitate remarcabilă în diferite domenii, de la cântăreţi de muzică
uşoară şi actori, până la profesori de istorie, drept, judecători, etc. Concluzia la care putem
ajunge în urma acestui proces de în - nobiliare apărut în Mare Britanie după al doilea război
mondial este aceea că, dintr-o Cameră de parlamentari eltaţi pe apartenenţe de clasă, ce mai
mare parte a lorzilor activi politic de astăzi este alcătuită din specialişti în diferite domenii.
Elitismul ereditar este acum transformat în mare măsură într-un elitism epistemic, ritmul de
4-5 life-peers pe an putând duce în două decenii la o Cameră a Lorzilor în care procesul
decizional în cadrul acesteia să fie dominat de participarea elitei de specialişti.
Camera Comunelor este o instituţie la fel de veche precum Camera Lorzilor. Diferenţa de
legitimitate între cele două camere este că aceasta din urmă este alcătuită din reprezentanţi
acceptaţi de partid în cadrul alegerilor generale. Premierul este desemnat, de regulă, din
Camera Comunelor, încă de la începutul secolului nostru, atât Camera Lorzilor, cât şI
instituţia Coroanei, pierzându-şi progresiv privilegii după privilegii. Astăzi, se poate spune
despre regimul politic britanic că este un regim condus de un singur partid, în care puterea
cea mai mare o are şeful partidului majoritar, devenit premierul executivului.
Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric
a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea
politologilor francezi eticheta de "istorie a republicilor", evoluţia sistemului de organizare a
instituţiilor politice ale statului francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şi a
republicilor. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor
numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau seamă de o
evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici.
Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a
cunoscut-o în perioada 1792-1799. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei
franceze şI a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revoluţia din
1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional, în urma elaborării Constituţiei de la
1789, care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
După 1789 urmează în Franţa Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii
politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804, când Napoleon a
fost încoronat împărat al Franţei.
Republica a II-a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852, ea fiind
rezultatul Revoluţiei de la 1848, care a răsturnat "monarhia din iulie" a lui Ludovic
Filip, al cărui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui
Napoleon al III-lea.
Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea
Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate, care preia de la Franţa
Alsacia şi Lorena. Ea a funcţionat între 1870-1940, ani în care Camera Deputaţilor şi Senatul
a predat atribuţiile mareşalului Petain.
Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992), unii politologi consideră
perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a, deoarece
mareşalul nu a anulat Constituţia şi nu a adoptat o nouă Constituţie. Având în minte ideea
regimului politic şi a statului legate de instituire prin con-stituire, putem accepta această din
urmă periodizare.
Republica a IV-a va funcţia între 1946-1958, când statul francez este guvernat după o nouă
Constituţie.
Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez,
va propune adoptarea unei noi Constituţii. Franţa funcţionează după această V-a Constituţie
democratică ce instituie un nou tip de Republică până în zilele noastre.
Originile Republicii a IV-a trebuie căutate în confruntarea a trei curente de opinie diferite
referitoare la formula de organizare pe care trebuia să o ia statul francez după al doilea război
mondial. Un prim curent de opinie era cel condus de generalul De Gaulle, care opta pentru un
regim politic de tip prezidenţialist. Al doilea curent de opinie era reprezentat de susţinătorii
Republicii a III-a, care fusese abolită de Adunarea Naţională prin renunţarea la funcţiile
Parlamentului, predate mareşalului Petain. Al treilea curent de opinie ţinea de
individualizarea partidelor politice franceze şi experienţa acestora în guvernare sub
Republica a III-a.
Curentul politic condus de generalul de Gaulle avea ca suport o serie de instituţii pe care
generalul le înfiinţase la Londra şi în coloniile franceze din Africa. Aflaţi sub ocupaţie
germană, francezii procedaseră la înfiinţarea unor "instituţii ale Franţei libere" în străinătate,
în Algeria, de exemplu, luând fiinţă în 1943 un Comitet Francez de Eliberare Naţională, care
se va transforma anul următor în Guvern provizoriu. Pierderea războiului de către Germania
a însemnat o condamnare la moarte pentru mareşalul Petain, care acceptase trupele germane
pe teritoriul Franţei (sentinţă neexecutată).
Alegerile libere pentru Parlamentul francez au avut loc în 1945. Aceleaşi alegeri au hotărât
ca noul Parlament ales să elaboreze o Constituţie, prin care a fost instituită Republica a IV-a.
Referendumul din mai 1946 va respinge primul proiect al noii Constituţii, o nouă Adunare
Constituantă fiind aleasă pentru elaborarea unui nou proiect de Constituţie, aprobat prin
referendum în 1946.
Republica a IV-a (1946-1958) a creat conflicte între diferitele partide politice, generalul de
Gaulle preluând un proiect mai vechi de constituire a unui regim politic în care rolul
Preşedintelui să fie decisiv în luarea deciziei la nivel naţional. În proiectul de Constituţie pe
care îl realizează generalul De Gaulle, preşedinţia va primi atribuţiuni pe care sub ultimele
două republici nu le avusese. Proiectul va fi legitimat popular în 1958, cu 80% din sufragii
exprimate pentru noua formulă de instituire a regimului politic francez. Care sunt
caracteristicile acestei noi forme de organizare a statului şi a relaţiilor dintre puterile acestuia,
dintre elita politică şi lumea socială?
1. În Constituţia Republicii a V-a separaţia dintre puterile executivă şi legislativă este foarte
clară. Un parlamentar nu poate fi în acelaşi timp şi membru al Guvernului, funcţia în
Executivul statului francez însemnând renunţarea la poziţia de parlamentar. În prima formulă
a Constituţiei, în 1958, Preşedintele Franţei era ales prin vot indirect, de către electori. De
Gaulle a schimba tipul de legitimitate a Preşedintelui Franţei în 1962, când prin referendum,
a fost aprobată alegerea Preşedintelui prin vot direct, fapt ce conferă acestuia un alt tip de
legitimitate. Mandatul unui preşedinte este de 7 ani. După expirarea primului mandat al
generalului în 1964, de Gaulle a fost ales prin vot direct, având de luptat în turul al doilea cu
Francois Mitterand, care a fost învins.
Parlamentul
Reprezentativitatea parlamentară
Sistemul electoral francez este diferit pentru Adunare Naţională şi pentru Senat.
Până în 1986, în timpul Republicii a V-a, alegerile Adunării Naţionale erau pe formula
scrutinului uninominal în două tururi. Votul era unul de tip majoritar şI defavoriza partidele
mici.
Erau aleşi în primul tur doar candidaţii care obţineau majoritatea absolută a voturilor
exprimate (care să reprezinte peste 25% din voturile persoanelor cu drept de vot) din
circumscripţia electorală respectivă. În cazul în care nici un candidat nu obţinea un astfel de
scor electoral, în turul doi se prezentau doi candidaţi care obţinură cel puţin 12,5% din
voturile persoanelor cu drept de vot. Dacă era doar un singur candidat cu un astfel de scor,
sau dacă nimeni nu atingea cota electorală stipulată în lege, atunci deveneau candidaţi în
turul doi candidaţii cu numărul cel mai mare de voturi obţinute din voturile exprimate.
Datorită faptului că acest sistem de vot majoritar, uninominal în două tururi pentru Adunarea
Naţională era în defavoarea partidelor mici, comuniştii şi socialiştii au propus schimbare a
sistemului de vot majoritar cu unul proporţional. Preşedintele Mitterand a sprijinit iniţiativa
sistemului proporţional, iar majoritatea parlamentară socialistă din 1985 a adoptat acest
sistem de vot, pe care preşedintele îl susţinea încă dinainte de 1981.
Acest sistem de vot a adus în 1986 o majoritate parlamentară de dreapta. În realitate, sistemul
proporţional s-a dovedit defavorabil dreptei, pentru că diferenţa rezultată în favoare acesteia
prin sistemul proporţional era mai mică decât cea care ar fi rezultat din sistemul majoritar.
Votat de majoritatea parlamentară socialistă, sistemul proporţional de vot a fost schimbat de
majoritatea parlamentară de dreapta imediat după alegerile din 1986, când dreapta a ajuns la
putere. Franţa avea din nou sistem de vot majoritar pe circumscripţii de tip uninominal.
Senatul Franţei are un alt tip de legitimitate. El este ales de către colegiile de electori din
fiecare Departament al Franţei.
Dizolvarea sau demiterea guvernului poate fi făcută doar de către majoritatea membrilor
Adunării Naţionale. În faţa membrilor acesteia guvernul îşi prezintă programul pentru votul
de încredere. Votul de încredere poate fi obţinut şI pentru un proiect de lege pentru care are
votul majorităţii Adunării. Textul de lege se consideră votat dacă în termen de 48 de ore
majoritatea deputaţilor nu retrag votul de încredere Guvernului, sau dacă deputaţii nu supun
la vot o moţiune de încredere.
Propunerea de retragere a încrederii în Guvern poate lua forma unui act legitim doar în
condiţiile în care ea este susţinută de cel puţin a zecea parte dintre membrii Adunării,
membrii iniţiativei nemaiavând dreptul la o propunere asemănătoare pentru aceeaşi sesiune.
Singurul caz în care pot totuşi propune retragerea încrederii în guvern este acela în care
iniţiativa lor se constituie ca un răspuns la o iniţiativă a premierului de a angaja
responsabilitatea guvernului de un proiect de lege prezentat Adunării Naţionale. (art. 49).
Preşedintele Franţei este, de regulă, de aceeaşi opţiune politică cu premierul. Excepţia s-a
produs între 1986-1988, când socialistul Mitterand a fost obligat să guverneze cu premierul
de dreapta, Jacques Chirac.
Dacă programul guvernului este respins, se prezintă de către premier demisia
guvernului său.
Spaţiul politic german a fost multă vreme o mulţime de state mici, pentru care evoluţia spre
democraţie în secolul al XIX-lea a fost indisolubil legată de ideea naţionala. Cele 32-34 de
state germane au fost unificate pentru prima dată într-o formaţiune economică numită
Zollverein şi întemeiată în 1835, uniunea de această formulă participând la tratate economice
internaţionale ca persoană juridică ce încheia tratate comerciale cu celelalte ţări ale Europei
occidentale. Unificarea Germanie s-a produs în 1871 şi a durat până în 1945. Imperiul
german stabilit în 1871 şI care a participat la împărţirea colonială a lumii, a cunoscut în anul
1919 pe teritoriul Germaniei oraşe, principate şI regate. Constituţia de la Weimar din 1919
stabileşte Republica drept formă de organizare şI organizarea pe landuri a căror autonomie a
dispărut o dată cu venirea lui Hitler la putere (1933-1934).
După al doilea război mondial Germania a fost împărţită între puterile aliate, partea de vest a
Germaniei organizându-se ca stat autonom care s-a instituit cu o Constituţie socotită "de
tranziţie" şi adoptată în 1949. La vremea adoptării Constituţiei, RFG avea în componenţă 11
landuri, landurile fiind formaţiuni administrative ce dispuneau de autonomie, înfiinţate prin
Constituţia de la Weimer din 1919. După unirea unora dintre landuri, RFG avea în
componenţă, până în octombrie 1990, 10 landuri.
Republica Democrată Germană era alcătuită din 5 landuri şI era sub influenţa sovietică. În
acelaşi octombrie 1990 cele 15 landuri s-au unit.
După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, spaţiul german a fost ocupat şi
transformat în patru zone administrate de forţele aliate: zonele americană, franceză, britanică
şi sovietică.
Organizarea autorităţilor germane după cel de-al doilea război mondial s-a făcut în landuri şI
oraşe, care au ales guverne locale. Până la Constituţia RFG din 1949 lideri landurilor din cele
patru zone de ocupaţie s-au întâlnit în mai 1947, când cererile reprezentanţilor landurilor din
RDG au cerut mutarea conferinţei la Berlin, de la Munchen, schimbarea ordinii de zi şi
mărirea numărului de participanţi din fiecare land. Pentru că cererile lor nu au fost acceptate,
aceştia s-au retras, timp de peste 20 de ani, între reprezentanţii landurilor din zona ocupată de
forţe occidentale şi cele ocupate de sovietici nemaiavând loc întâlniri oficiale.
Congresul reprezentanţilor landurilor germane s-a desfăşurat în iulie 1948, la acesta
participând doar reprezentanţi din landurile Germaniei federale (cele trei zone din Germaia
de vest - americană, franceză, britanică). Adunarea Constituantă s-a ales cu acest prilej în
formula Consiliului Parlamentar, ea fiind alcătuită din reprezentanţi aleşi de parlamentele
locale şi prezenta următoarea coloratură politică: creştin-democraţi - 27 de locuri, social-
democraţi - 27 de locuri, liberalii - 5 locuri, comuniştii, plus alte două partide mici - câte
două locuri. Primarul Kolnului între 1917-1933 şI 1945-1946, Konrad Adenauer a fost ales
Preşedintele al Consiliului, el fiind şI preşedintele Uniunii Creştin-democrate.
Constituţia RFG a fost adoptată în mai 1949. Ea era proiectată să dureze până în
momentul în care Germaia îşi va câştiga independenţa şI poporul german va vota o altă
constituţie. Statul german în formula prevăzută de Constituţia din 1948 era unul
provizoriu ("de tranziţie"). Prevederea aceasta va fi eliminată la 31 august 1990, când
Legea fundamentală a Germaniei va primi stipulaţii potrivit cărora libertatea
poporului german şI unitatea Germanie au fost realizate, lucru care duce la scoaterea
articolelor şI prevederilor referitoare la provizoratul statului german şi al structurilor
sale politice.
Parlamentul Germaniei este alcătuit din Bundestag - Cameră aleasă prin vot universal, secret
şi direct, şi Bundesrat, Cameră alcătuită din reprezentanţi aleşi de către guvernele locale din
landuri.
2. Bundesratul este ales de către guvernele locale, care îşi trimit membri în Camera numită
şi Consiliul Federal.
Fiecare land dispune de cel puţin trei voturi în cadrul Bundesratului. Valabilitatea votului
unui land ţine de exprimarea monolitică a acestuia. Dacă reprezentanţii unui land în
Bundesrat votează diferit, voturile nu sunt valabile. În funcţie de numărul de locuitori,
fiecărui land i se mai adaugă unul sau două voturi, peste minimul de trei. De exemplu,
landurile care au peste patru milioane de locuitori deţin 4 voturi în Bundesrat. Landurile care
au este 6 milioane de locuitori deţin 5 voturi în Camera nealeasă prin vot universal a
Parlamentului german.
O hotărâre în Bundesrat se ia cu voturile a cel puţin două landuri - 3+3.
În structura de putere a Parlamentului german, Bundesratul este considerat ca având
funcţia de echilibrare a sistemului reprezentativ. El reprezintă guvernul , dar face parte
din structura parlamentului, ca o contraputere la Bundestag. El face echilibrul dintre
interesele federale şI interesele fiecărui land în parte.
Cancelarul stabileşte componenţa guvernului. el propune miniştri care sunt numiţi sau
eliberaţi din funcţie de către Preşedinte. Mandatul cancelarului este dependent de mandatul
forului care îl alege - Bundestagul. La încetarea mandatului Camerei alese a Parlamentului
german, încetează şI mandatul cancelarului, el putând rămâne în funcţie, la cererea
preşedintelui, până la alegerea succesorului său.
În istoria RFG s-a întâmplat în mai multe rânduri ca pe funcţia de cancelar să fie realeasă
aceeaşi persoană, după cum şI miniştri pot fi numiţi din nou de cancelar atunci când îşi face
guvernul.
Guvernul poate fi revocat, Bundestagul retrăgându-i votul de încredere. Problema pe care o
ridică sistemul instituţional german este aceea că retragerea votului de încredere guvernului
trebuie să coincidă majoritatea parlamentară ostilă şi înţelegerea asupra viitorului cancelar,
care înseamnă structura şI politica noului guvern.
Când cancelarul cere votul de încredere Bundestagului şi acesta îi este respins, el poate
solicita Preşedintelui dizolvarea Parlamentului, care se face într-o perioadă de 21 de zile.
Dacă în această perioadă Bundestagul reuşeşte alegerea unui nou cancelar cu majoritate
absolută de voturi, prerogativa Preşedintelui de dizolvare a Camerei este anulată.
Sistemul politic de tranziţie pe care l-a proiectat Constituţia RFG din 1948 s-a dovedit a "fi o
tranziţie perpetuă", după cum observ J.Karpinschi. În cei 40 de ani de la adoptarea
Constituţie Germania a avut 6 Preşedinţi şi 6 cancelari, fiecare dintre aceştia fiind realeşi o
dată, sau în două rânduri.
În această perioadă, creştin-democraţii, unul din cele două partide importante ale Germaniei,
au dat patru cancelari, iar social-democraţii doi.
Al treilea partid important a fost Partidul Liberal, care a participat numai la guverne de
coaliţie, uneori schimbând coaliţia, ceea ce a dus la schimbarea Guvernului.
Sistemul de partide german face parte dintre tipurile de sisteme de partide numite "două
partide şi jumătate".
Creştin-democraţii au avut o majoritate parlamentară doar în 1957-1961. Restul guvernărilor
creştin-democrate au fost fie în coaliţie cu liberalii, fie în coaliţie cu socialiştii, aşa cum s-a
întâmplat între 1966-1969.
Democrat-creştinii (Uniunea Creştin-democrată şI Uniunea Creştin-socială sunt o
formaţiune politică catolic-protestantă. UCS este majoritar în Bavaria, care este un
land cu o majoritate catolică. În celelalte landuri acţionează UCD, ambele partide fiind
împreună în forumul federal. În ţinuturile prusace aflate în fosta RDG şi în nordul
Germaniei predomină protestanţii, aici fiind baza electorală a Partidului Social-
Democrat, care a renunţat în Congresul de la Bad Godesberg din 1959 la idealurile
revoluţionare şi la ideologia marxistă.
Partidul Liberal Demcorat s-a aflat la conducere doar în alianţe: cu guvernul lui Adenauer
1949-1957, cu cel al lui Erhard 1961-1966, şI în cel al lui Kohl 1982-1998.
Cu social-democraţii au făcut guverne între 1969-1982, cu guvernele lui Brandt şI Schmidt şi
cu guvernul lui Schroeder. Ei au obţinut voturi în jurul procentului de 10%.
Partidul Ecologist a fost reprezentat în Bundestag începând cu 1983, când au depăşit cu puţin
pragul de 5%. Procentul a urcat la 8% în 1987, şI în 1990 nu au mai reuşit să obţină pragul de
5%, doi deputaţi din fosta RDG obţinând totuşi locuri în Bundestag, aceştia provenind de la
Alianţa '90 (doi ecologişti).
Partidul Comunist din fosta RDG a dispărut în urma primului parlament, partidul
postcomunist PSD reuşind să trimită câţiva deputaţi, pentru că a avut cam 10% în fosta RDG.
În 1990, după unificarea montară şi unificarea teritorială, s-au organizat alegeri libere în
landurile din care armata sovietică s-a retras abia în 1994. Cele mai multe voturi au fost
obţinute de creştin-democraţi în patru landuri, în Brandenburg câştigând social-democraţii.
În mai 1990 reunificarea Germaniei nu a adus rezultate electorale spectaculoase. Schimbările
au fost mai degrabă neimportante, observă în continuare J.Karpinski, dominantă pentru
întreaga Germanie fiind atunci ideologia creştin-democrată. Schimbările produse de
reîntregirea Germaniei s-au regăsit în pătrunderea câtorva deputaţi verzi şi comunişti în
Bundestag, prin voturile obţinute în landurile fostei RDG.
Bibliografie:
1. Dearlove, John, Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Polity Press, Cambridge,
ed. a 2-a, 1993 (1985).
2. Karpinski, Jakub, ABC-ul democraţiei, Humanitas, Bucureşti, 1993 (1992).
Termeni-cheie
Monarhie parlamentară
Republică semiprezidenţială
Federalism
Peers
Life-peers
Primus inter pares
Bundestag
Bundesrat
Întrebări de verificare
1. Care sunt caracteristicile principale ale regimului parlamentar din Marea Britanie?
2. Cum explicaţi succesiunea republicilor franceze?
3. Care sunt trăsăturile federalismului german?
TEMA XIV
În realitate, culturile politice ale diferitelor societăţi sunt mixaje între aceste trei tipuri ideale
de cultură politică.
O definiţie asemănătoare celei date de Almond şi Verba culturii politice propune Ph.Braud:
"Cultura politică este constituită dintr-un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe ce permit
indivizilor să dea sens experienţei cotidiene, a propriilor lor raporturi cu puterea care îi
guvernează şi cu grupurile care le servesc drept referinţe identitare".
Aşa cum se observă, conceptul de cultură politică intră în raporturi directe cu cel al
“definiţiei savante” a ideologiei. Amândouă se referă la credinţele sociale cu conţinut politic,
în sensul de ordine politică. Diferenţa dintre cele două concepte se referă la accentul pus pe
relaţia cu lumea socială. De exemplu, ideologia trimite la credinţe politice angajante,
mobilizatoare care urmăresc schimbarea şi transformarea sau menţinerea unei anumite
ordini politice. Cînd vorbim despre cultură politică, ne situăm într-un spaţiu analitic,
neangajant, într-o zonă ce trimite la neutralitate.
Zoltan Rostas oferă şi el o analiză interesantă a conceptului de cultură politică prin aplicare la
spaţiul românesc, în Capcanele culturii politice. Autorul pleacă de la “confuzia aproape
generală” manifestată în operaţionalizarea acestui concept în spaţiul românesc, la nivelul
clasei politice şi a elitei mass media în mod special:
“Ca şi conceptul de societate civilă (de care este sensibil legată - sintagma cultură politică,
n.ns) cultura politică nu a facut o carieră prea stralucită în ce priveşte acurateţea ştiintifică
manifestată în utilizarea termenului. Dacă din multitudinea de articole apărute în presa
ultimilor ani vom lua în considerare doar serialul de interviuri “Sondaj CN:Toamna politică
vazută de politicieni” din numerele din această vară ale cotidianului Curierul National, vom
putea observa o confuzie aproape generală, atât la ziarişti cât şi la politicieni. Din
cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase şi Stelian Tanase s-au apropiat - cât
le-a permis spaţiul oferit de interviu - de accepţiunea corectă a culturii politice. Cred că un
sondaj profesionist de opinie efectuat în rândul elitei mediatice şi politice ar oferi o imagine
şi mai dezastruoasă”.
În continuare, autorul observă că acceptiunea acreditată pentru acest termen în spaţiul
românesc se referă la cunoştinţe obţinute prin lectură, prin instrucţie. Nu e de mirare, de
altfel, pentru că aceasta este acceptiunea cea mai la îndemână, venită pe filiera unuia dintre
“idolii” sociali care asociaza “cultura” cu “a şti”, “a cunoaşte”.
Eroarea, deşi este asemănătoare cu asociaţia dintre un interpret de muzica clasică şi unul de
muzică populară care nu a vazut în viaţa lui un portativ şi amândoi sunt interpreţi la vioară,
este una care apare prin definirea şi înţelegerea unilaterală a conceptului de cultură politică.
Este vorba de o întelegere reducţionistă, în sensul identificarii culturii politice cu ceea ce eu
propun a se numi cutură civică, sau civism.
Asimilând terminologia şi distincţiile operate mai sus, se poate accepta ipoteza potrivit careia
stabilitatea unui sistem politic ţine de măsura în care Puterea reuşeşte să gestioneze, să
legitimeze şi să-şi stabilească discursul legitimant în concordanţă cu factorii cheie ai
imaginarului politic şi ai culturii civice din societatea în care-şi exercită funcţia ordonatoare.
În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic, şansele reale ale Puterii de a
se legitima şi autoreproduce sunt direct legate de condiţia respectării imaginarului politic al
vremii. Este greu de acceptat ideea unei perpetuări a Puterii în condiţiile în care aceasta
provoacă una sau alta dintre universaliile politice care structurează imaginarul societaţii de
tip democratic. În ciuda absenteismului politic în alegerile electorale şi a impresiei de
inactivitate/neimplicare a cetăţenilor în viaţa politică, Puterea riscă, de exemplu, propria
prăbusire prin simpla anunţare a interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului (libertatea
cuvântului, de exemplu), drept care devine piesa de bază într-o societate în care s-au
proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile cetăţenilor. Ceea ce înseamnă că Puterea
trebuie să-şi adapteze discursul la tipul de cultură politică pe care o prezintă societatea ale
cărei resurse le gestionează.
Mi se pare neîndoielnic faptul că, prin aparatul său de propagandă, regimul comunist
românesc a reusit să creeze (sau cel putin să influenteze) moduri de percepţie a lumii
politicului, moduri de evaluare, sentimente şi credinţe politice în spaţiul românesc.
Departe de a fi ajuns la idealul de “om nou” pe care şi l-a propus în Codul eticii şi echitatii
socialiste - “robotul decerebralizat” şi ascetul dez-irationalizat, golit de sentimente şi credinţe
exprimabile altfel decât în spaţii ultra-private - regimul comunist a reuşit să modeleze printr-
o socializare politică agresivă şi prin stăruinţa acesteia, un tip de individ cu o cultură politică
doar parţial alterată de această îndoctrinare a cărei piesă cheie este limbajul univoc ce
pretinde alinierea la un comportament colectiv al supunerii şi raportării obediente la politica
“partidului-far”.
Spun că acest limbaj al îndoctrinării a modificat doar partial percepţia, valorile şi
sentimentele politice ale individului, doar prin raportare la “omul nou” pe care regimul dorea
să-l creeze. Altfel, îndoctrinarea comunistă a lasat urme adânci în imaginarul politic
românesc. Acestea s-au facut evidente imediat ce individul a fost pus în situaţia nouă de
“cetăţean”, adică aceea de individ care să participe activ la treburile Cetăţii. În această
ipostază nouă, străină celui ce fusese actorul unei piese de mimare colectivă a acceptarii
regimului Ceausescu, individul s-a vazut nevoit să opteze pentru una sau alta dintre
formaţiunile politice care se ofereau în 1990 pe piaţa politică românească. Întrebarea la care
nu am răspuns
Într-un anume sens, ideologia devine partea militantă a culturii politice, atâta vreme cât ea
încurajează prozelitismul pentru o idee sau pentru un partid ori regim politic.
Ideologia este "un sistem de idei, altfel spus, de idei sistematic solicitate pentru a da
seamă de situaţiile cele mai diverse. (...) Nu numai că ea nu neagă conflictele, aşa cum se
întîmplă cu miturile fondatoare ale unui popor, dar ea le exacerbează provocând
afronturi verbale şi fizice, de fiecare dată când se iveşte ocazia."
Or, în aceste condiţii, producţia ideologiilor sau a opiniilor concurente este un proces care se
pliază pe competiţia între grupuri rivale care îşi propun să construiască trecutul, să inventeze
origini, să realizeze o lume morală de un anumit fel, cu temeiuri în trecut sau cu proiecţii în
viitor.
7. Memoria politică
Cultura politică şi ideologia politică trebuie analizate în relaţia lor directă cu memoria
politică. A nu uita nimic înseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei, spunea George Stirner.
Situaţia se aplică şi în cadrul politicii. Exemplare în acest sens sunt situaţiile în care s-a găsit
Germania după cel de-al doilea război mondial, când s-a dovedit a fi atât de dificil să judece
membrii activi ai structurilor naziste, sau după reunificare să judece ofiţeri Stasi ai serviciilor
secrete, ai poliţiei de frontieră, etc.
Selectivitatea memoriei politice este ilustrată, de exemplu, de situaţia generalului Pinochet,
care a venit la putere în Chile în urma loviturii de stat în care au murit mai mulţi demnitari ai
regimului ales în mod democratic, în frunte cu Preşedintele Allende. Autoritarismul chilean,
care a durat între 1973-1983 a pus capăt vieţii mai multor mii de indivizi, instaurîndu-se un
regim de teroare militară. Cazul construit prin incidentul britanic al fostului şef de stat
chilean este un exemplu de conflict între memoriile colective ale mai multor naţiuni.
Comunitatea cea mai insistentă în cererea de extrădare a fostului şef de stat pentru a fi
judecat a fost cea spaniolă. Demonstraţiile de stradă din Barcelona sau Zaragoza pentru
extrădarea generalului, sunt un exemplu pentru selecţia pe care memoria colectivă spaniolă a
realizat-o în comparaţie cu comunitatea chileană, pentru care faptele fostului şef de stat nu
împiedicau deţinerea funcţiei de senator pe viaţă de către acesta, după renunţarea la poziţia
de şef de stat în regimul autoritar pe care îl condusese. Aşa cum se poate observa, memoria
politică este selectivă. Ea impune uitarea anumitor elemente, în funcţie de factori culturali
specifici. Vedem astfel că vectorii de memorie politică sunt idei forţă care direcţionează
preferinţe şi canalizează opinii politice.
În funcţie de astfel de vectori stabiliţi conjunctural sau impuşi de către un partid sau o
grupare politică un eveniment poate rămâne în memoria colectivă sau nu. Reactivarea
informaţiilor referitoare la un anumit eveniment sau fapt social este un mecanism de
impunere şi forţare a selecţiei evenimentului respectiv în memoria colectivă a unei
comunităţi. Aniversarea Revoluţie române din decembrie 1989 şi dezbaterile din mass media
la sfîrşitul fiecărui an calendaristic sunt semnificative pentru mecanismele de impunere şi
selectarea de evenimente în memoria colectivă a unui popor.
8. Socializarea politică
Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare
culturală a individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte în sensul
integrării sale în comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este
familia, pînă la comunitatea cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea.
Socializarea este un proces de transmitere de valori, de învăţare şi de acceptare, de
aprofundare şi de construcţie de identitate individuală prin raportarea la identitatea culturală a
grupului sau grupurilor de referinţă.
În perspectivă politică, socializarea este procesul de transmitere şi de asimilare a
valorilor şi normelor politice care se desfăşoară la nivel implcit sau într-o formă
explicită. Se poate vorbi despre stadii sau etape ale socializării politice.
Avem astfel o socializare primară care se desfăşoară în perioada ccopilăriei, perioadă în
care copilul integrează valori şi norme culturale şi poltice. Cercetările despre socializarea
politică timpuie au început în SUA după 1959, proeict în care au fost angajate sociologia,
psihologia şi pedagogia ddeopotrivă. Relevant pentru această etapă a socializării politice
timpurii este studiul lui David Easton, care ne oferă un model teoretic al socializării politice a
copiilor. Modelul lui Easton este construit în patru etape.
1. Politizarea. În prima etapă copilul este sensibilizat la domeniul politic.
2. Personalizarea. Copilul ia contact cu sistemul politic prin intermediul cîtorva figuri de
autoritate, percepute fie ca avînd un rol pozitiv, fie ca avînd un rol negativ pentru comunitate.
3. Faza idealizării . Autoritatea personalizată ţine direct de judecăţile de valoare. Atitudinea
de ură sau de iubire este deci construită în această a doua fază a socializării politice.
4. Instituţionalizarea se referă la trecerea de la percepţia individuală a figurilor de autoritate
la percepţia globală a unui sistem de autorităţi.
Modelul lui Easton pentru copiii americani nu se potriveşte însă modelului situaţiei din
Franţa, spune Maurice Duverger. Cercetările făcute de sociologii francezi arată că faza
personalizării este foarte slabă, nici chiar în timpul generalului De Gaulle copiii francezi
neavând o percepţie şi o imagine foarte clară asupra figurii de autoritate reprezentată de
Preşedintele francez. Autoritatea politică este percepută de copilul francez ca una abstractă,
constrângătoare şi îndepărtată, faţă de care acesta arată un detaşament afectiv şi o distanţă
clare. Trăsăturile pe care copilul francz le atribuie autorităţii politice par să fie parte a unei
percepţii colective naţionale, care se regăseşte în <gustul francezilor pentru autorităţi
îndepărtate şi difuze>, regulile impersonale căutate de francezi asigurîndu-le independenţa şi
protecţia faţă de arbitrariul autorităţilor.
Dacă aşa stau lucrurile, se poate vorbi despre o socializare timpurie cu caracteer naţional?
Analizînd manualele şcolare, acestea transmit o cultură burgheză vulgarizată în clasele
primare şi mai elaborată în clasele secundare-superioare. Bourdieu şi Passeron vor merge mai
departe în La reproduction (1970), identificând ideologiile subiacente procesului de
şcolarizare. Ideologia transmisă nu este de factură directă, ci este inculcată printr-o a doua
limbă - "gramatică generatoare de comportamente politice". Puterea politică foloseşte acum o
violenţă simbolică în a impune ca legitime semnificaţii prin disimularea raporturilor de forţă
ce stau la fundamentul puterii.
Socializarea politică a copiilor are ca obiect "...transmiterea culturii existente, şi anume
valorile care fondează autoritatea, puterea, ierarhia. Legitimitatea constă în faptul că o putere,
o autoritate, o ierarhie sunt considerate ca legitime - adică în conformitate cu sistemul de
valori - de către cea mai mare parte dintre membrii unei colectivtităţi. De exemplu, un rege
este legitim dacă cea mai mare parte a supuşilor săi cred că monarhia este regimul legitim şi
că posesorul coroanei este cel care trebuie să o poarte conform normelor admise de
colectivitate. (...) Această simplă definiţie ne face să înţelegem faptul că aculturaţia politică
are ca scop principal menţinerea sistemului de legitimitate existent."
9. Vîrstele socializării politice
1. Pînă la 7 ani copilul se identifică cu adultul în preferinţe şi acţiuni cu diimnsiune de tip
politic. După vîrsta de 7 ani apare o relaţie de cooperare, în care se construieşte o annumită
autonomie a conştiinţei. Rgulile pînă atunci acceptate, vor face obiectul unei reevaluări
2. 11-12 ani, este <vârsta critică> când copilul devine capabil să argumenteze şi să înţeleagă
mai obiectiv credinţele pe care le primeşte. La 12-13 ani acesta percepe mai bine conflictele,
diferenţele, ameliorîndu-şi mai bine cunoaşterea mediului social. Abia începând de la această
vârstă copilul poate percepe diferenţiat fenomenele <politice>, în măsura în care ele seamănă
celor ale adulţilor.
Bibliografie
David Easton, J.Dennis, Children in the Political System, New York, 1969.
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988 (1973).
Dominique Chagnollaud, Science politique, Dalloz, Paris, ed. 2-a, 1999.
Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, ed. 4-a. 1998.
Yves Schemeil, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalist, Humanitas, 1994.
Ralph Linton, Les fondaments cultureles de la personalite, Dunod, Paris, 1965 (1945).
Abraham Kardiner, L'individu et la societe, Gallimard, Paris, trad. 1969 (1939).
Gabriel Almond, Sidney Verba (eds), The Civic Culture Revisited, Little Brown, Boston,
1980.
Idem, The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton
University Press, 1963.
Termeni-cheie
Credinţe politice
Cultura civică
Cultura dependentă
Cultura participativă
Cultura patriarhală
Cultura politică
Dimensiunile culturii politice
Dimensiunile culturii politice
Ideologia
Imaginar politic
Memoria politică
Socializare
Vîrstele socializării
Întrebări de verificare