CURS I

INTRODUCERE
Obiectul de studiu al microbiologiei
Obiectul de studiu al microbiologiei este biologia microorganismelor, mai precis forma,
structura şi activitatea fiziologică a acestora.
Microorganismele sunt organisme mici, vizibile doar la microscop. Deoarece micros (gr.)
= mic, bios (gr.) = viaţă, logos (gr.) = ştiinţă, termenul de microbiologie ar însemna ştiinţa despre
organisme cu viaţă scurtă, provenind de la cuvântul „microb”, introdus de Sedillot (1878). Acest
termen se referă în special la microorganismele patogene şi, deşi frecvent folosit, nu este
ştiinţific.
Noţiunea de microorganism nu are semnificaţie taxonomică, deoarece reuneşte un grup
foarte vast, heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică, dar care prezintă o serie de
caractere comune:
- au dimensiuni microscopice, dimensiunile lor se exprimă în µm (10-6m), iar ale
organitelor lor în nm (10-9m) sau chiar în Å (10-10m);
- prezintă organizare în general unicelulară, sub două forme:
o celule de tip procariot
o celule de tip eucariot. Chiar dacă unele microorganisme formează asociaţii
pluricelulare, acestea nu prezintă diferenţiere celulară pentru a forma ţesuturi şi
organe, iar o celulă izolată din aceste asociaţii îşi păstrează viabilitatea, creşte, se
divide şi reface asociaţia;
- structura lor internă este în general simplă.
Heterogenitatea microorganismelor este definită prin alte caracteristici:
- poziţia sistematică diferită;
- activitatea biologică diversă;
- morfologia şi structura internă a diferitelor grupe de microorganisme sunt de asemenea
diverse.
În categoria microorganismelor intră:
- celule procariote:
o Eubacterii (bacterii adevărate)
o Cianobacterii (bacterii albastre-verzi)
o Actinomicete (bacterii filamentoase, cu organizare de tip micelial)
o Arhebacterii (microorganisme foarte asemănătoare din punct de vedere
morfologic şi structural cu bacteriile adevărate, care se găsesc în medii de viaţă
variate şi corespund bacteriilor extremofile)
- celule eucariote:
o Fungi microscopici, care includ:
 levuri (drojdii)
 mucegaiuri (fungi filamentoşi, cu organizare pluricelulară)
o Alge microscopice
o Protozoare.
Microbiologia studiază şi virusurile şi entităţile moleculare infecţioase cu organizare
subvirală (viroizii şi prionii), deşi acestea nu sunt microorganisme şi nu au structură celulară.

Diviziunile microbiologiei
Diversitatea proceselor fiziologice bacteriene, rolul lor esenţial în ecosistemele naturale,
capacitatea de a sintetiza substanţe utile sau dea produce procese infecţioase la organismele
superioare au determinat diversificarea domeniilor de studiu al microorganismelor.
 Clasificarea diferitelor domenii se poate face după criterii taxonomice (bacteriologie,
virologie, algologie, micologie, protozoologie), după criterii funcţionale (fiziologia, biochimia,
ecologia, genetica microorganismelor), după mediul din care provin microorganismele
(microbiologia solului, hidromicrobiologia, geomicrobiologia) şi după aplicaţiile practice ale
diferitelor categorii de microorganisme (microbiologie industrială, medicală, biotehnologia).
Ecologia microorganismelor studiază legităţile generale de evoluţie şi interacţiune a
microorganismelor în natură, interacţiunile dintre microorganisme şi interrelaţiile
microorganismelor cu macroorganismele.
Genetica microorganismelor studiază substratul molecular al eredităţii şi variabilităţii
microorganismelor şi mecanismele de transfer al materialului genetic la bacterii.
Microbiologia solului studiază ansamblul microorganismelor din sol, rolul lor în
fertilitatea solului şi în circuitul elementelor biogene în natură, precum şi interacţiunile dintre
aceste microorganisme şi plante.
Hidromicrobiologia studiază microorganismele din mediile acvatice şi rolul lor în
lanţurile trofice.
Geomicrobiologia studiază în principal microbiologia petrolului, având un pronunţat
caracter utilitar. Studiază rolul microorganismelor în geneza petrolului şi a zăcămintelor minerale,
posibilitatea utilizării acestora în exploatarea, biodegradarea sau recuperarea petrolului şi
zăcămintelor.
Microbiologia insectelor studiază relaţiile dintre microorganisme şi artropode, care pot
avea un rol important ca vectori în patologia umană, animală şi vegetală.
Microbiologia industrială s-a dezvoltat pornind de la descoperirea proceselor
fermentative de către Louis Pasteur. Ea studiază utilizarea diferitelor microorganisme
producătoare de substanţe utile pentru alimentaţie, terapeutică sau industrie.
Microbiologia medicală studiază microorganismele patogene pentru om şi animale,
patogenitatea şi virulenţa acestora, factorii care condiţionează virulenţa, modul lor de transmitere
şi modalităţile de combatere.
Microbiologia generală este o ştiinţă biologică fundamentală, care studiază
particularităţile organizării structurale şi funcţionale ale celulei bacteriene, biologia şi sistematica
bacteriilor, răspândirea lor în natură, relaţiile lor ecologice cu alte microorganisme sau cu
macroorganismele, originea şi evoluţia lor, fenomenele de ereditate şi variabilitate microbiană.
Este o ştiinţă de sinteză şi se bazează pe date din domeniile aplicative ale microbiologiei.
Cunoaşterea principiilor fundamentale ale microbiologiei generale este o necesitate pentru orice
biolog, indiferent de domeniul său de activitate.

Istoricul microbiologiei
Descoperirea microorganismelor datează din 1676, când olandezul Anton van
Leevenhoek a examinat picături de apă din diferite surse naturale, picături de salivă, picături de
puroi cu ajutorul unui un aparat optic propriu de mărire a imaginii. Cu ajutorul acestui microscop
special, care mărea de 270 de ori, el a observat o lume fascinantă, într-o mişcare perpetuă. În
descrierile sale, printre alte organisme, se recunosc şi bacteriile, pe care Leevenhoek le-a denumit
animalcule, considerându-le nişte „pui” ale animalelor acvatice mai mari. El nu a sesizat noutatea
lumii pe care a văzut-o, de aceea, deşi 24 aprilie 1676 este considerată ziua de naştere a
microbiologiei, Leevenhoek nu este considerat întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă.
Botanistul Carl Linaeus, în lucrarea sa „Systema naturae” (1735), grupează sistematic
toate vieţuitoarele cunoscute, introducând microorganismele în categoria „chaos”.
Întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă este considerat Ferdinand Cohn (1875), cercetător
care a intuit caracterele aparte ale microorganismelor, iar lucrările lui Louis Pasteur (1822 - 1895)
au avut o importanţă deosebită pentru evoluţia acestei ştiinţe.
Pasteur a înfiinţat primele laboratoare de cercetare microbiologică şi a studiat procesele
fermentative. A demonstrat că fermentaţiile sunt procese biologice produse de acţiunea unor
microorganisme facultativ anaerobe, fiecare fiind determinată de o categorie specifică de
germeni. A studiat bolile fermentaţiilor, cauzate de contaminarea acestora cu organisme străine
care le deviază cursul normal şi a pus la punct o metodă de evitare a contaminării fermentaţiilor
cu agenţi nedoriţi (pasteurizarea).
A înlăturat concepţia generaţiei spontanee care data din antichitate, conform căreia
vieţuitoarele ar putea să apară spontan din materie organică. Prin experimentele sale cu baloane
de sticlă prevăzute cu un tub în formă de gât de lebădă, a demonstrat că de fapt vieţuitoarele
„apărute spontan” erau contaminanţi din aer şi apă.
Pasteur a pus la punct teoria originii microbiene a bolilor infecţioase studiind
îmbolnăvirea viermilor de mătase şi a deschis era prevenirii bolilor infecţioase prin vaccinarea
antibacteriană şi antivirală, practică medicală de o importanţă deosebită, ce a dus la crearea unui
domeniu nou, imunologia.
Medicul german Robert Koch a avut contribuţii importante la dezvoltarea domeniului
bacteriologiei, fiind considerat fondatorul acestei ramuri microbiologice. Este cel care a introdus
în practica de laborator folosirea mediilor solide pentru cultivarea tulpinilor bacteriene.
A descoperit mai multe specii de bacterii patogene, printre care bacilul tuberculozei şi
vibrionul holerei.
În urma cercetărilor pe animale de laborator a elaborat principiile generale prin care un
anumit germen poate fi considerat agentul etiologic al unei boli (cele 4 postulate ale lui Koch): 1.
Microorganismul trebuie să fie găsit cu regularitate în leziunile bolii respective; 2.
Microorganismul trebuie să fie izolat de la gazda infectată şi cultivat într-o cultură pură; 3.
Inocularea culturii pure obţinute în laborator la un animal sensibil trebuie să reproducă boala; 4.
Microorganismul trebuie să se regăsească din nou cu regularitate la noua gazdă în leziunile
caracteristice bolii.
Microbiologul rus Ilia Ilici Mecinikov (1845 - 1916) a studiat digestia intracelulară a
particulelor de carmin la echinodermele marine la Institutul Pasteur de către celule pe care le-a
denumit fagocite şi a emis ipoteza că astfel de celule există şi în organismele umane şi animale.
Prin descrierea fenomenului de fagocitoză a pus bazele teoriei imunităţii celulare.
Biologul rus Dimitri Ivanovski (1864 - 1920) a descoperit în 1892 virusul mozaicului
tutunului (VMT), întemeind ştiinţa numită virusologie. Natura particulară a virusurilor a fost
intuită în 1897 de către Martinus Willem Beijerinck, microbiolog şi botanist olandez, care le-a
denumit „contagium vivum fluidum”.
Alexander Fleming a descoperit în 1921 lizozimul şi în 1929 penicilina, antibiotic produs
de Penicillium notatum, care a fost ulterior purificată de către savanţii britanici Florey şi Chain
(1940). Cei trei cercetători au primit în 1945 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea
acestui antibiotic.
Winogradski este considerat întemeietorul microbiologiei solului.
La noi în ţară, realizări de marcă în domeniul microbiologiei au aparţinut lui Victor
Babeş (1854 - 1926), care a lucrat la Institutul Pasteur din Paris şi a fost colaborator al lui Robert
Koch. El a studiat numeroase boli (lepra, holera, tuberculoza, turbarea, febra tifoidă), descoperind
peste 50 de microbi.
Împreună cu Victor Cornil a scris în 1885 primul tratat de bacteriologie din lume, intitulat
„Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies
infectieuses”. A descris corpusculii Babeş-Negri în creierul animalelor moarte de turbare,
importanţi pentru diagnosticul bolii, precum şi corpusculii Babeş-Ernst din citoplasma unor
bacterii Gram pozitive.
Ioan Cantacuzino (1863 - 1934), întemeietorul Institutului din Bucureşti care îi poartă azi
numele, a fost elev al lui Mecinikov, studiind imunitatea şi fagocitoza la nevertebrate, dar şi
numeroase boli ca scarlatina, holera, tuberculoza, difteria, producând numeroase seruri şi
vaccinuri pentru prevenirea diferitelor boli infecţioase.
 A emis prima lege sanitară din România (1910) şi a avut contribuţii importante la
dezvoltarea învăţământului medical românesc.

Alţi cercetători români care au avut contribuţii la dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă au

fost Constantin Ionescu – Mihăeşti (1883 - 1962), cu realizări în prevenirea infecţiilor
poliomielitice, Mihai Ciucă (1883 - 1969), renumit pentru descoperirea fenomenului de lizogenie
determinat de bacteriofagi, Dumitru Combiescu (1887 - 1961) care a studiat antraxul,
leptospirozele, rickettsiozele, Nicolae Nestorescu (1901 - 1969), continuator al şcolii create de
Ioan Cantacuzino, Constantin Levaditi, Ştefan S. Nicolau, cu studii asupra virusurilor hepatitice,
herpetice, asupra oncogenezei şi imunologiei virale.
Interesul pentru studiul microorganismelor este într-o continuă creştere, de la
descoperirea lor până astăzi, deoarece numeroase specii fie sunt benefice pentru activitatea
omului, fie produc infecţii la om, animale sau plante. Bacteriile sunt importante şi din punct de
vedere teoretic, nu numai practic, pentru studiul proceselor vieţii în condiţii extreme.

Poziţia microorganismelor în lumea vie

În sistemul de clasificare a lumii vii propus de Aristotel, erau precizate două regnuri,
Plantae (în care se încadrau şi Virophyta, Bacteriophyta şi Fungi) şi Animalia (care cuprindea şi
protozoarele).
Ulterior Hogg (1860) şi Haeckel (1866) au propus împărţirea în 3 regnuri: Protista,
Plantae şi Animalia. Clasificarea protistelor în două categorii (inferioare - procariote şi superioare
- microeucariote), a fost propusă de Stanier (1864).
Copeland a propus în 1938 sistemul celor 4 regnuri: Monera (bacterii şi cianobacterii),
Protista (organismele eucariote inferioare, de regulă unicelulare: microalge, fungi, protozoare),
Plantae şi Animalia.
În 1969 Whittaker a propus un nou sistem de clasificare, în 5 regnuri:
- Monera (organisme unicelulare, cu organizare de tip procariot: bacterii, cianobacterii,
actinomicete);
- Protista (microorganisme eucariote: alge microscopice, fungi acvatici flagelaţi,
protozoare);
- Fungi (organisme eucariote imobile, ce formează spori);
- Plantae (plante nevasculare şi vasculare);
- Animalia (organisme pluricelulare, cu nutriţie de tip ingestiv).
Ulterior, Bergey a schimbat numele regnului Monera în cel de Procaryota.
Criteriile de clasificare în 5 regnuri se bazau pe trei niveluri de organizare: procariot,
eucariot unicelular şi eucariot pluricelular, dar şi pe modalităţile de nutriţie: fotosintetică,
absorbtivă, ingestivă. Acest sistem de clasificare evidenţiază heterogenitatea microorganismelor.
Rezultatele cercetărilor la nivel molecular au arătat că sistemul de clasificare a lumii vii în 5
regnuri nu este corect din punct de vedere filogenetic, cele două regnuri de microorganisme
eucariote (Protista şi Fungi) fiind artificiale. Deoarece o primă divizare a lumii vii trebuie să se
facă în procariote şi eucariote, sistemele moderne de clasificare rezervă bacteriilor o poziţie
sistematică aparte.
Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi. Ele sunt entităţi moleculare
infecţioase fără organizare celulară şi nu se pot încadra alături de celelalte microorganisme.

CONCEPTUL DE BACTERIE

Bacteriile sunt microorganisme procariote unicelulare, care au fost recunoscute ca

grup distinct. Stanier a descris conceptul de bacterie, oferind posibilitatea grupării
 microorganismelor pe criterii ştiinţifice şi nu printr-un acord convenţional. Conceptul de
bacterie trebuie definit în funcţie de organizarea de tip procariot şi numai prin antiteză cu
celula eucariotă.
Celula procariotă este mai puţin complexă, ea reprezintă unitatea de structură a
bacteriilor şi cianobacteriilor. Celula eucariotă, complexă, este unitatea de structură a
tuturor celulelor algelor, fungilor, briofitelor, plantelor vasculare şi animalelor. Diferenţa
dintre procariot şi eucariot reprezintă cea mai mare discontinuitate evolutivă prezentă în
lumea vie, deoarece între cele două tipuri nu se cunosc structuri intermediare.
Principalele caractere diferenţiale între celula de tip procariot şi cea de tip eucariot
sunt prezentate în tabelul următor.

Caracterul Procariote Eucariote

Dimensiuni Foarte mici, 1-10µ; unele pot fi mai mari,
spiralate saude tip filamentos, dar celulele
sunt identice în cadrul filamentului
Peretele celular Prezent constant la bacterii, cu o structură
caracteristică; necesar existenţei acestora în
condiţii naturale; în compoziţia peretelui intră
constant mureina (marker biochimic al celulei
bacteriene), iar la unele bacterii se întâlnesc şi
acizii teichoici, acidul diaminopimelic.
Membrana Structural asemănătoare cu cea a eucariotelor,
plasmatică cu particularităţi datorate compoziţiei
chimice:
- permeabilitate selectivă; doar unele
substanţe liposolubile, fragmentele
mici de ADN, apa, enzimele
degradative, unii anioni străbat
membrana;
- bacteriile dispun de sisteme
membranare de transport activ
(permeaze de natură proteică, precum
şi proteine de legare, cu funcţia de a
asigura transportul substanţelor prin
membrane)
- sterolii lipsesc din compoziţia chimică
a membranei (cu excepţia
micoplasmelor).
Citoplasma În stare de gel permanent, în lipsa
membranelor interne şi a curenţilor
citoplasmatici menţine intacte structurile
intracelulare; schimburile dintre celula
bacteriană şi mediul extracelular se fac direct,
fără necesitatea unei circulaţii interne a
substanţelor.
Organitele Lipsesc la procariote.
Celule mai mari, 10-100 µ; unele
sunt microorganisme; cele mai
multe sunt unităţi de structură ale
organismelor de talie mare
Există diferenţe între celulele
animale (delimitate doar de
membrană celulară, fără perete
celular) şi celulele vegetale sau
ale fungilor, la care peretele
celular este prezent şi are o
compoziţie chimică variată
(celuloză, polioze, Si).
Celulele animale au membrana
caracterizată printr-o mare
plasticitate, capabilă de
endocitoză (fagocitoză sau
pinocitoză). Cele vegetale şi
fungii au membrana acoperită de
peretele celular rigid, care îi
anulează proprietăţile speciale.
Sterolii sunt prezenţi în mod
constant.
Există o permanentă tranziţie
reversibilă gel ↔ sol, curenţi
citoplasmatici şi structuri
membranare intracelulare.
Mitocondriile sunt esenţiale şi
celulare
Structura şi Organizarea materialului genetic, sediul acestuia
funcţiile şi raportul cu citoplasma
Procariotele nu prezintă un nucleu propriu-zis;
materialului materialul nuclear, sediu al informaţiei genetice
genetic bacteriene, se găseşte scufundat în citoplasmă într-
o zonă numită nucleoplasmă, în contact direct cu
citoplasma, neprotejat de o membrană nucleară.
Este denumit nucleosom (nucleoid) şi e reprezentat
de o moleculă de ADN dublu catenară, circulară,
covalent închisă.
Structura moleculară a materialului genetic
Informaţia genetică bacteriană e de două feluri:
esenţială, absolut necesară existenţei celulei,
caracteristică speciei bacteriene în ceea ce priveşte
compoziţia în baze azotate G+C (nucleosomul) şi
accesorie (plasmidele), reprezentată de unităţi
genetice extracromozomale, de dimensiuni mai
mici, constituite tot din molecule de ADN dublu
catenar, circular, covalent închis.
Mecanismul replicării materialului genetic
Replicarea este de tip semiconservativ: are loc
desfacerea celor două catene ale moleculei de
ADN la bifurcaţia de replicare, fiecare catenă
separat fiind folosită pentru sinteza unei catene
complementare. Fiecare moleculă dublu catenară
nou formată are o catenă veche şi una nou
sintetizată complementară.
Sediul şi mecanismul traducerii informaţiei
genetice
Informaţia genetică e tradusă în citoplasmă la
nivelul ribozomilor 70S, structuri tipice
specializate pentru această funcţie.
Informaţia genetică e înscrisă continuu în cadrul
moleculei de ADN, prin transcrierea ei rezultă un
ARN mesager şi prin traducere proteinele.
perfect delimitate; cloroplastele
sunt prezente la plantele capabile
de fotosinteză.
Organizarea materialului genetic,
sediul acestuia şi raportul cu
citoplasma
Informaţia genetică e disociată în
nucleu şi în organitele celulare
(mitocondrii şi cloroplaste).
Materialul nuclear e separat de
citoplasmă printr-o membrană
nucleară dublu stratificată şi este
organizat în cromozomi. Informaţia
genetică din organite este protejată
prin membranele organitelor
respective.
Structura moleculară a materialului
genetic
Informaţia genetică din nucleu este
reprezentată de un număr constant,
caracteristic speciei, de cromozomi,
care reprezintă molecule de ADN
asociate cu histone, cu o structură
caracteristică. Informaţia genetică din
organitele celulare este sub formă de
molecule de ADN dublu catenar,
circular, covalent închis.
Mecanismul replicării materialului
genetic
Informaţia genetică nucleară urmează
procesul caracteristic de mitoză, cu
fazele caracteristice şi cu apariţia
fusului de diviziune. În ciclul celular
al eucariotelor prima fază (G1) este
lipsită de sinteze, nucleul diploid (2n)
este în interfază, faza de sinteză de
ADN (S) duce la dublarea informaţiei
genetice (4n), urmează o fază de
eclipsă (G2) care este 4n şi mitoza
care reface structurile 2n.
Informaţia genetică din organitele
celulare se replică semiconservativ,
la fel ca la procariote.
Sediul şi mecanismul traducerii
informaţiei genetice
Informaţia genetică nucleară este
tradusă la proteine la nivelul
ribozomilor 80S din citoplasmă, iar
cea a organitelor este tradusă la
nivelul respectiv cu ajutorul
ribozomilor 70S.
Eucariotele prezintă o structură

Echipamentul Este neîmpachetat în structuri specifice,
enzimatic dispus difuz la nivelul membranei plasmatice
oxidativ şi de şi a diverticulilor rezultaţi din aceasta. La
fotosinteză nivelul membranei şi al mezozomilor se
găseşte sinergonul respirator (ansamblul
reacţiilor chimice care duc la realizarea unei
anumite căi metabolice, catalizate de o serie
de enzime ce acţionează regulat pentru a
îndeplini un anumit proces).
Tipul de - Diviziunea simplă, simetrică: celula creşte
diviziune progresiv până la un punct critic, apoi se
divide formând două celule fiice identice;
- Diviziunea asimetrică prin înmugurire;
- Diviziuni multiple prin fragmentare la
bacteriile filamentoase.
Lipseşte aparatul mitotic, repartizarea egală a
informaţiei genetice este asigurată de
mezozomi.
Procesele de Sunt absente; există însă procese de
sexualitate protosexualitate, care constau în transferul de
material genetic de la o celulă donatoare (♂)
la o celulă acceptoare (♀). Caracterul de
masculinitate este determinat de prezenţa unei
plasmide (factor de sex, F), transferul este
unidirecţional, celulele nu fuzionează, ci se
formează o celulă numită merozigot (zigot
parţial).
Mecanismele de Transferul de material genetic se face
trasfer de intraspecific, interspecific, chiar intergeneric,
material genetic prin:
- conjugare bacteriană
- transformare bacteriană
- transducţie fagică
- sexducţie
Mecanisme de Datorită existenţei peretelui celular, infectarea
infectare cu bacteriilor cu un bacteriofag specific se face
virusuri în prin injectarea genomului fagic în celula
condiţii bacteriană, învelişul proteic rămânând la
exterior.
experimentale
discontinuă a informaţiei genetice,
alcătuită din secvenţe codificatoare
(exoni) şi necodificatoare (introni).
Transcrierea duce la formarea unui
ARN premesager, netraductibil, care
conţine secvenţe exonice şi intronice.
Maturarea ARN premesager duce la
îndepărtarea din moleculă a
secvenţelor intronice şi legarea celor
exonice între ele, rezultând un
ARNm matur, care va fi tradus la
proteine.
Este împachetat în structuri
caracteristice: mitocondrii,
cloroplaste. Sinergonul respirator
şi cel al fotosintezei sunt
autonome, localizate în structuri
specifice.
Există un aparat mitotic, care
asigură repartizarea informaţiei
genetice în cadrul mitozei, cu faze
caracteristice.
Procesele de sexualitate sunt
frecvente, caracterizate prin
formarea gameţilor haploizi,
precedată de meioză; zigotul care
rezultă prin unirea gameţilor este
un zigot propriu-zis, diploid (2n).
Prezintă fuziunea gameţilor, care
este intraspecifică, urmată de
fuziunea nucleară.
Celulele animale se infectează cu
virusurile integrale prin
endocitoză, formând o vacuolă
derivată din membrană.
Celulele vegetale se pot infecta cu
 virusuri integrale doar după
lezarea mecanică a peretelui
celular.

Sensibilitatea la Penicilina inhibă sinteza mureinei din Penicilina

diferite structura peretelui celular bacterian. Eucariotele sunt rezistente,
substanţe Bacteriile sunt sensibile. deoarece nu au mureină.
inhibitoare Cloramfenicolul, tetraciclinele, streptomicina Cloramfenicolul, tetraciclinele,
acţionează la nivelul ribozomilor 70S. streptomicina
Bacteriile sunt sensibile. Eucariotele sunt rezistente,
Cicloheximida acţionează la nivelul deoarece ribozomii lor 70S sunt
ribozomilor 80S. protejaţi de membranele
Bacteriile sunt rezistente. organitelor în care se găsesc
(mitocondrii, cloroplaste).
Cicloheximida
Eucariotele sunt sensibile.
Capacitatea de a Pot forma agregate multicelulare, dar celulele Uneori celulele eucariote
forma sunt identice între ele. Între celulele unei constituie organisme unicelulare,
organisme asociaţii pluricelulare pot avea loc interacţiuni dar de cele mai multe ori
multicelulare simple, nutriţionale, dar celulele îţi păstrează formează organisme
individualitatea şi prin diviziune pot reface multicelulare.
asociaţia.
Capacitatea de Procariotele sunt incapabile de diferenţiere Au capacitate mare de
diferenţiere celulară, cu excepţia bacteriilor sporogene. diferenţiere, de la structurile
celulară Formarea sporilor de rezistenţă reprezintă o sexuale până la celule înalt
formă primitivă de diferenţiere. diferenţiate, ca neuronul .
Temperatura Eubacteriile cresc maxim până la 95˚C, Eucariotele cresc maxim până la
maximă de arhebacteriile până la 110˚C. 60˚C.
creştere

Bacteriile reprezintă o lume aparte, cu un cadru propriu de evoluţie, fără legătură

cu lumea plantelor, nici măcar cu a celor inferioare.
CURS 2

MORFOLOGIA BACTERIILOR
Forma celulelor bacteriene

Forma bacteriilor este controlată genetic şi este în strânsă corelaţie cu peretele

celular cu un anumit grad de rigiditate. Deşi într-o cultură pură forma bacteriilor poate
varia în funcţie de condiţiile de mediu, forma caracteristică unei specii date este
predominantă în populaţia bacteriană respectivă.
Forma bacteriilor este un criteriu taxonomic important. Ea se apreciază în
următoarele condiţii:
- în culturi pure, în condiţii artificiale, de laborator;
- în culturi bacteriene tinere, aflate în faza activă de creştere; în culturile
îmbătrânite apar forme aberante necaracteristice (filamentoase, ramificate),
datorită degenerării celulare;
- în culturi aflate în condiţii de cultură corespunzătoare: medii de cultură adecvate,
condiţii optime de pH, temperatură, concentraţie a oxigenului; în condiţii
improprii de cultivare apar acţiuni nocive, care determină alterări ale formei şi
morfologiei bacteriene.
Principalele tipuri morfologice bacteriene sunt:
- forma sferică (sferoidală), corespunde celulelor izodiametrice numite coci (de la
coccus (lat.) = sămânţă); cocii pot fi:
o perfect sferici – ex. Staphylococcus aureus
o uşor ovoidali – ex. Streptococcus pyogenes
o coci lanceolaţi – ex. Streptococcus pneumoniae (iniţial denumit
Diplococcus pneumoniae)
o coci cu aspect reniform – ex. Neisseria meningitidis
- forma sferic – ovalară, intermediară între coci şi bacili, corespunde cocobacililor
- ex. Pasteurella pestis
- forma cilindrică, alungită, de bastonaş drept sau uşor curbat, corespunde
bacililor; aceştia pot avea:
o extremităţile rotunjite – ex. Bacillus subtilis
o extremităţile drepte – ex. Bacillus anthracis
o extremităţi în formă de pişcot sau măciucă – ex. Corynebacterium
diphteriae
o extremităţi ascuţite (fusiforme) – ex. Fusobacterium fusiforme
- forma spiralată, elicoidală, care prezintă câteva subtipuri:
o vibrionul, cu formă de virgulă sau semilună – ex. Vibrio cholerae
o spirilul, cu mai multe ture de spiră rigide – ex. Spirillum volutans
o spirocheta, cu mai multe ture de spiră flexibile – ex. Treponema pallidum
- forma filamentoasă, întâlnită la actinomicete (bacterii asemănătoare cu fungii); e
constituită din filamente lungi şi ramificate, asemănătoare unor micelii – ex.
Actinomyces israeli
- forma pătrată este caracteristică unor bacterii incluse în genul Quadra, evidenţiate
în unele ape hipersaline din Sinai (Walsby, 1980); aceste bacterii formează
placarde de 8-16 pătrate cu latura între 1,5 şi 11µm, cu o grosime inegală.
(după Kayser, Thieme, 2005)
 Gruparea bacteriilor

Bacteriile sunt organisme unicelulare, care se multiplică de obicei prin diviziune

directă. La unele specii, după diviziune are loc separarea completă a celulelor fiice, astfel
încât rezultă indivizi izolaţi. La alte specii, după diviziune celulele fiice rămân ataşate
una de cealaltă, formând grupări caracteristice speciei bacteriene.
Modul de grupare a doi sau mai mulţi indivizi bacterieni depinde de orientarea în
spaţiu a planurilor de diviziune succesive.
Gruparea cocilor
Bacteriile sferice (cocii) se pot întâlni ca indivizi izolaţi (cocul simplu) sau sub
forma unor grupări de doi sau mai mulţi coci:
- diplococi – diviziunea se face după planuri succesive paralele, celulele rămân
grupate câte două – ex. Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis
- streptococi – planurile de diviziune succesive multiple sunt paralele, formându-se
în final şiraguri de celule de dimensiuni variabile – ex. Streptococcus pyogenes
- tetradă - planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare unul pe celălalt,
rezultând grupări de 4 celule – ex. Micrococcus tetragenes
- sarcină - planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare unul pe celălalt şi
orientate în trei direcţii diferite, rezultând grupări de celule cu o simetrie cubică –
ex. Sarcina flava
- stafilococi - planurile de diviziune succesive sunt orientate neregulat în spaţiu,
astfel încât forma finală a grupării celulare este asemănătoare cu un ciorchine –
ex. Staphylococcus aureus
Gruparea bacililor
Bacteriile alungite (bacilii) se pot întâlni ca indivizi bacterieni izolaţi (bacilul
simplu) sau sub forma unor grupări formate în funcţie de orientarea planurilor de
diviziune succesive:
- diplobacil - diviziunea se face după planuri succesive paralele, celulele rămân
grupate câte două – ex. Klebsiella pneumoniae
- streptobacil - diviziunea se face după planuri succesive paralele, mai multe celule
rămân unite – ex. Bacillul cereus
- grupări sub forma literelor V, M ori sub formă de armonică sau palisadă – după
diviziune celulele rămân împreună câte două sau mai multe, aşezate una faţă de
cealaltă sub un unghi ascuţit sau de 180 grade – ex. Corynebacterium diphteriae

ANATOMIA CELULEI BACTERIENE

Datorită dimensiunilor mici, organizarea internă a bacteriilor a fost mult timp

controversată şi chiar contestată, existând opinia că celulele bacteriene ar fi lipsite de o
structură internă sau ar avea una foarte rudimentară. Perfecţionarea tehnicilor de laborator
(tehnici citologice, tehnici de microscopie electronică) a făcut posibilă descrierea a
numeroase componente ale celulei bacteriene.
Constituenţii celulari bacterieni pot fi clasificaţi în două categorii, în funcţie de
poziţionarea lor faţă de peretele celular:
 - componente extraparietale:
o capsula bacteriană
o stratul mucos
o flagelii
o pilii
o fimbriile
- componente intraparietale:
o membrana citoplasmatică
o mezosomii
o citoplasma
o nucleosomul
o plasmidele
o ribozomii
o vacuolele
o incluziile
o endosporul
Unele structuri sunt esenţiale pentru viaţa celulei şi sunt prezente invariabil la
toate celulele bacteriene (membrana citoplasmatică, citoplasma, nucleosomul, ribozomii),
altele sunt accesorii şi pot lipsi la unele bacterii (flagelul, plasmidele, endosporul). Alte
structuri apar doar în unele perioade de viaţă ale celulei (incluziile, vacuolele,
endosporul).

(după Kayser, Thieme, 2005)

Peretele celular bacterian

Peretele celular reprezintă o structură de înveliş bine definită, în general rigidă (cu
excepţia spirochetelor), care delimitează celula bacteriană. Este situat în afara membranei
citoplasmatice, de care aderă strâns, reprezentând 20 – 40% din greutatea uscată a celulei
bacteriene.
 La microscopul fotonic nu poate fi evidenţiat la celulele vii, datorită indicelui
mare de refracţie, decât în urma unor coloraţii speciale selective, dar poate fi evidenţiat la
microscopul electronic.
Grosimea peretelui celular este de 15 – 35nm.
În funcţie de prezenţa şi particularităţile de structură ale peretelui celular, în
regnul Prokaryotae se disting 4 categorii de bacterii:
- Firmacutes (de la firmus (lat.) = tare, cutis = înveliş), care cuprinde bacterii cu
perete celular gros, rigid, lipsit de o membrană externă, caracteristic bacteriilor
Gram (+);
- Gracilicutes (gracilis (lat.) = subţire, fin), care cuprinde bacterii cu perete celular
subţire, cu o membrană externă, caracteristic bacteriilor Gram (-);
- Mollicutes sau Tenericutes (mollis, tener (lat.) = moale) cuprinde bacteriile din
grupul Mycoplasma, lipsite de perete celular, la care membrana citoplasmatică ce
conţine steroli devine înveliş extern;
- Mendosicutes (mendosus = o structură cu defecte), care cuprinde organismele din
grupul Archaea, cu un perete celular atipic, din care lipseşte mureina, având în
compoziţia lor chimică pseudomureină, ce le permite să trăiască în condiţii
extreme de mediu.
Marea majoritate a bacteriilor sunt cuprinse în primele două categorii, Gram (+) şi
Gram (-).

Structura peretelui celular la bacteriile Gram pozitive

La bacteriile Gram pozitive peretele celular este gros (15 – 30 nm), rigid;
componenta sa esenţială, care reprezintă 80 – 90% din structura peretelui şi asigură
rigiditatea peretelui, este mureina (murus = perete), denumită şi peptidoglican,
glicopeptid, mucopeptid, glucozaminopeptid. Stratul de mureină este sensibil la acţiunea
enzimei lizozim, care atacă legăturile chimice din structura sa.
Mureina este alcătuită din două componente, componenta glicanică (glucidică) şi
componenta peptidică.
Componenta glicanică este formată din lanţuri paralele polizaharidice alcătuite
prin legarea alternativă a două zaharuri aminate: N-acetil-D-glucozamină şi acidul
N-acetilmuramic.
Componenta peptidică este un tetrapeptid, cu o compoziţie în aminoacizi
variabilă în funcţie de specie, care conţine L-alanină, D-alanină, D-glutamină, L-lizină.
Tetrapeptidele se prind pe lanţurile glicanice. Tetrapeptidele dintre două lanţuri
adiacente se leagă între ele prin legături interpeptidice. Cu cât numărul acestor legături
este mai mare, cu atât creşte rigiditatea peretelui celular. Se formează astfel o reţea care
înconjoară structurile celulare.
La acest nivel sunt localizate două tipuri de enzime ce contribuie la creşterea
peretelui celular: murein-hidrolazele, care atacă legăturile chimice ale mureinei şi
murein-sintetazele, care realizează noi constituenţi structurali pe care îi inseră în dreptul
rupturilor create.
Numai bacteriile Gram pozitive prezintă la exteriorul stratului de mureină acizii
teichoici (teichos (gr.) = zid), polizaharide specifice, sub forma unor molecule polimerice
lungi, flexibile, cu aspect tubular. Din punct de vedere chimic acizii teichoici sunt
polimeri de tipul poliribitol-fosfat şi 1,3 poliglicerol-fosfat, legaţi covalent de stratul de
mureină.

Structura peretelui celular la bacteriile Gram negative

Bacteriile Gram negative prezintă perete celular subţire, cu un strat fin de mureină
sensibil la lizozim, de 0,01µ grosime. La aceste bacterii mureina reprezintă doar
2,5 – 10% din greutatea uscată a peretelui. Sacul mureinic este un monostrat molecular,
cu structură similară cu cea a bacteriilor Gram pozitive şi nu prezintă acizi teichoici.
Componenta peptidică a peretelui bacteriilor Gram negative conţine acid
diaminopimelic (derivat al lizinei), punţile transversale interpeptidice reunind gruparea
NH2 a acidului diaminopimelic cu gruparea –COOH a D-alaninei de pe alt lanţ glicanic.
Stratul de peptidoglicani este aderent la membrana citoplasmatică formând
împreună cu aceasta membrana internă. La exterior stratul de peptidoglicani prezintă o
membrană externă, cu o grosime de 6 – 20nm, care nu este sensibilă la lizozim, ci la
EDTA (etilen-diamino-tetraacetat) 30%. Între cele două membrane se delimitează spaţiul
periplasmic, care cuprinde stratul de peptidoglicani.
Membrana externă are în compoziţia sa chimică fosfolipide (35%), proteine
(15%), lipopolizaharide (50%) şi o structură similară cu cea a membranei citoplasmatice.
Fosfolipidele sunt în dublu strat, cu grupările hidrofile către exteriorul membranei şi cele
hidrofobe către interiorul acesteia. Proteinele sunt inclavate în acest dublu strat. Unele
proteine (numite porine) străbat complet membrana externă, asigurând trecerea unor
substanţe din mediu în celule. Lipopolizaharidele (LPS) prezintă trei porţiuni: lipidul A,
legat de stratul de fosfolipide; componenta oligozaharidică numită porţiunea centrală R,
care este legată covalent de lipidul A şi componenta polizaharidică (antigenul somatic O),
variabilă ca structură şi compoziţie chimică, ce determină specificitatea antigenică a
celulei bacteriene.
În spaţiul periplasmic, situat între membrana internă şi cea externă, se găsesc
proteine enzimatice de tipul fosfatazelor, ribonucleazelor şi proteine neenzimatice,
implicate în transportul substanţelor prin membrane, numite proteine de legare.

Funcţiile peretelui celular bacterian

Peretele celular bacterian menţine arhitectura structurală a celulei şi forma

acesteia, conferindu-i elasticitate şi plasticitate. Elasticitatea se referă la capacitatea
celulei bacteriene de a-şi mări volumul atunci când include o cantitate mai mare de apă şi
de a reveni apoi la volumul iniţial. Plasticitatea reprezintă capacitatea celulei de a se
deforma sub acţiunea unei presiuni, fără ca structura sa internă să fie alterată.
Peretele celular participă la procesele de creştere şi multiplicare bacteriană, la
procesul de sporogeneză şi funcţionează ca o barieră de permeabilitate între interiorul
şi exteriorul celulei.
Acizii teichoici asigură celulelor bacteriene Gram pozitive concentraţii adecvate
de ioni metalici în micromediul de la suprafaţa celulei, concentraţii importante pentru
activitatea unor sisteme enzimatice membranare. Ei inhibă fagocitoza şi măresc astfel
gradul de patogenitate al bacteriilor Gram pozitive patogene. Unii acizi teichoici
acţionează ca receptori pentru bacteriofagi.
 Membrana externă scade capacitatea de fagocitoză a celulelor gazdă faţă de
bacteriile Gram negative patogene, iar prin intermediul porinelor asigură trecerea unor
substanţe din mediul extracelular în cel intracelular. Antigenul somatic O conferă
celulelor bacteriene specificitate antigenică, compoziţia sa în zaharuri fiind diferită chiar
în cadrul aceleiaşi specii bacteriene. Lipopolizaharidele au rol de endotoxină,
răspunzătoare de efectele nocive asupra celulelor gazdă.

(după Kayser, Thieme, 2005)

 Membrana citoplasmatică

Membrana citoplasmatică este o formaţiune structurală ce acoperă de jur împrejur

citoplasma bacteriană, separând-o de suprafaţa internă a peretelui celular. Grosimea
membranei este de 7 – 10nm. La microscopul electronic apare ca o structură
tristratificată, cu două straturi întunecate (electronodense), între care se găseşte un strat
mai clar, mai puţin electronodens.
Pornind de la imaginea electronomicroscopică a membranei, Robertson a numit
această structură „structură în sandwich” sau „unitate de membrană” (unit membrane),
considerând în mod eronat că cele două straturi electronodense sunt proteice, iar stratul
mijlociu este lipidic. Determinările biochimice ulterioare au infirmat acest model,
deoarece proteinele sunt într-o cantitate insuficientă pentru a forma două straturi.
Singer şi Nicolson au propus în 1972 modelul mozaicului fluid pentru a descrie
structura membranei plasmatice. Conform acestui model, membrana plasmatică are
structură bidimensională, cu un strat dublu de fosfolipide în care sunt inclavate proteine
(„un ocean de fosfolipide pe care plutesc iceberguri de proteine”).
În structura membranei se găsesc fosfolipide, proteine şi glucide.
Fosfolipidele sunt dispuse într-un dublu strat, cu grupările hidrofobe nepolare faţă
în faţă, reprezentate de doi acizi graşi. Extremităţile polare hidrofile, reprezentate de o
grupare fosfat, sunt orientate spre mediile apoase externe sau interne ale celulei.
Moleculele fosfolipidelor se pot deplasa lateral în acelaşi strat, mişcare numită turnover,
sau se pot deplasa de la un monostrat la altul, proces numit tranziţie flip – flop.
Proteinele sunt inclavate în dublul strat de fosfolipide. Ele pot fi inserate în
structura membranei şi se numesc proteine integrate (transmembranare şi structurale,
cele din urmă fiind expuse pe suprafaţa internă sau externă a membranei) sau pot fi
proteine neincluse în structura membranei, numite proteine periferice (de suprafaţă),
care sunt enzime active către peretele celular sau către citoplasmă.
Glucidele sunt slab reprezentate în structura membranei plasmatice, ele fiind sub
formă de glicoproteine sau de glicolipide.
Membrana plasmatică reprezintă o suprastructură citoplasmatică permanentă,
esenţială pentru viaţa celulei, care are rolul de a delimita spaţiul celular. Ea este o barieră
între mediul extracelular extrem de variabil şi mediul intracelular relativ constant.
Permeabilitatea selectivă a membranei este asigurată printr-o asimetrie structurală şi
funcţională, care duce la un comportament diferit spre faţa sa citoplasmatică în raport cu
faţa sa dinspre peretele celular.
Membrana plasmatică este o structură dinamică, urmare a mobilităţii
fosfolipidelor şi a capacităţii de reînnoire a constituenţilor membranei. Este şi o barieră
osmotică prin permeabilitatea pentru unele tipuri de molecule şi impermeabilitatea pentru
altele.
Rolul membranei plasmatice
Prin permeabilitatea sa selectivă, membrana plasmatică este asociată cu
transportul substanţelor de la exteriorul celulei către interiorul acesteia şi în sens invers.
Unele proteine membranare joacă rol de transportori de electroni.
La nivelul membranei sunt localizate enzime cu rol în fosforilare (de exemplu
ATP-azele), precum şi sinergonul respirator şi al fotosintezei, echivalentul funcţional al
mitocondriilor şi al cloroplastelor.
 Membrana intervine în biosinteza peretelui celular şi joacă rol de receptor specific
pentru substanţele utile celulei bacteriene. Membrana intervine în mobilitatea orientată a
bacteriei prin recepţionarea mesajelor chimice din mediu (prin intermediul proteinelor
sale cu rol de chemoreceptori), determinate de substanţe repelente sau atractante. La
nivelul membranei este localizat şi corpusculul bazal al flagelului, astfel încât membrana
este implicată şi în mobilitatea celulei.
Membrana plasmatică intervine şi în sinteza şi eliminarea unor exoenzime şi a
unor proteine toxice bacteriene (exotoxine), cu rol nociv pentru organismul gazdă.

Mezosomii
Mezosomii (mezos (gr.) = mijloc, soma (gr.) = corp) sunt structuri derivate din
membrana plasmatică, ce au deseori poziţie mediană în celulă. Ei se mai numesc şi corpi
de mijloc, plasmalemasomi.
Sunt structuri intracitoplasmatice membranare, derivate prin invaginarea
membranei, a căror semnificaţie biologică a fost controversată.
Au fost descrise trei tipuri morfologice de mezosomi: tubulari, veziculari
(sacciformi) şi lamelari. Într-o celulă bacteriană pot exista mai mulţi mezosomi, mai
numeroşi, cu structură complexă şi mai bine dezvoltaţi la bacteriile Gram pozitive, mai
puţini şi mai greu de observat la bacteriile Gram negative. Structura moleculară a
mezosomilor este identică cu cea a membranei plasmatice din care provin, cu o grosime
de 7 – 10nm şi un dublu strat fosfolipidic în care sunt inclavate proteine structurale şi cu
rol enzimatic.
Mezosomii îşi au originea în membrana plasmatică, ce creşte şi se invaginează
datorită faptului că peretele celular rigid creşte mai încet decât membrana. Invaginarea
membranei plasmatice duce iniţial la formarea unor mezosomi tubulari, apoi la mezosomi
veziculari, în final ajungând la aspectul lamelar. Sunt structuri dinamice, care se
formează atunci când sunt necesari bacteriei.
Semnificaţia biologică a mezosomilor
Unii autori consideră mezosomii ca structuri vestigiale, fără semnificaţie
biologică esenţială. Alţii consideră că mezosomii au funcţii multiple în celula bacteriană:
- Au rol în replicarea şi segregarea genomului bacterian şi în individualizarea
celulelor;
- Au rol în controlul replicării cromozomului bacterian şi plasmidelor, prin
transmiterea semnalului biochimic de iniţiere a replicării materialului genetic;
- Fiind derivaţi din membrana plasmatică, reprezintă împreună cu aceasta sediul
sinergonului respirator, fiind consideraţi echivalentul funcţional al mitocondriei;
participă la reacţii de fosforilare, oxidoreducere, transport de electroni;
- La nivelul lor se găsesc enzime degradative, astfel încât pot fi consideraţi
echivalentul funcţional al lizozomilor;
- Au rol în procesele secretorii ale celulei, contribuind la producerea şi eliberarea
unor exoenzime celulare;
- Sunt asociaţi cu procesele de biosinteză a învelişurilor celulare (membrană
plasmatică, perete celular, sept transversal de diviziune);
- Unii autori (Tichy şi colab., 1969) consideră că mezosomii ar reprezenta regiuni
specializate de pătrundere în celula bacteriană a fragmentelor de ADN exogen în
timpul transformării genetice bacteriene.
 Cu toate aceste funcţii multiple, unii cercetători (Nanninga, 1985) contestă
existenţa mezosomilor, considerând că ei sunt artefacte (structuri artificiale) care apar în
timpul pregătirii materialului celular pentru examinarea la microscopul electronic şi că
prin modificări ale tehnicilor folosite s-ar putea induce producerea de mezosomi tubulari,
veziculari, lamelari, după bunul plac.

Tipuri morfologice de mezosomi:

A – vezicular; B – sacciform turtit; C – formă intermediară; D – multilamelar, complex
(după G. Mihăescu, 2000)

Citoplasma bacteriană

Citoplasma celulelor bacteriene este un sistem coloidal complex, care din punct
de vedere fizic corespunde stării de gel şi este formată din proteine, glucide, lipide, apă şi
substanţe minerale.
Starea de gel permanent are ca rezultat o imobilitate a conţinutului celular în lipsa
curenţilor citoplasmatici şi reprezintă o condiţie indispensabilă a nemiscibilităţii
nucleosomului cu citoplasma, având în vedere lipsa membranelor intracelulare.
Citoplasma bacteriilor nu prezintă organite citoplasmatice diferenţiate şi
delimitate de membrane (de tipul mitocondriilor şi cloroplastelor).
Aspectul citoplasmei variază în funcţie de vârsta celulei bacteriene şi de condiţiile
de cultivare. Astfel, la celulele tinere (din culturi de 24 – 48 ore) şi în condiţii favorabile
de mediu, citoplasma aderă strâns de membrana citoplasmatică şi se prezintă ca o masă
densă, omogenă, fin granulară, intens colorabilă cu coloranţi de anilină (coloranţi bazici)
datorită conţinutului ridicat de acizi nucleici.
La celulele îmbătrânite şi în condiţii nefavorabile de mediu, citoplasma îşi pierde
treptat afinitatea pentru coloranţii bazici, se îndepărtează de învelişul celular şi capătă un
aspect granular, neomogen, cu multiple vacuole.
 În citoplasmă se găsesc: materialul nucleosomal, mezosomii, ribozomii, incluziile
şi vacuolele. Ribozomii sunt responsabili de structura granulară a citoplasmei, prezentând
două topografii diferite: cei care participă la sinteza proteinelor celulare şi a
constituenţilor citoplasmatici sunt dispuşi omogen în masa citoplasmei, iar cei care
contribuie la sinteza proteinelor care vor fi secretate sau excretate la exteriorul celulei
sunt grupaţi pe faţa internă a membranei plasmatice. Citoplasma este foarte bogată în
ARN, în special ARN ribozomal (ARNr, 80%), ARN de transfer (ARNt, 10 – 20%) şi
ARN mesager (ARNm, 2%), ceea ce explică bazofilia ei intensă la celulele tinere, cu
sinteze proteice intense. Celulele îmbătrânite se colorează mai puţin intens, deoarece
sinteza de ARN ribozomal încetează şi cel existent este folosit ca sursă de azot şi fosfor.

Nucleosomul bacterian

Materialul genetic bacterian este reprezentat de două tipuri de structuri:

nucleosomul, numit şi nucleoid, material nuclear, echivalent nuclear, genofor, care
corespunde din punct de vedere funcţional cromozomului, şi plasmidele, care poartă
gene accesorii.
Nucleosomul bacterian reprezintă o formă primitivă de organizare a nucleului,
lipsită de membrană nucleară, inclavată direct în citoplasmă, în mod obişnuit în mijlocul
celulei bacteriene, într-o zonă numită nucleoplasmă. Zona nucleoplasmei este mai clară,
în raport cu citoplasma propriu-zisă, care este mai densă.
Studiul microscopic al nucleoidului întâmpină dificultăţi legate de bazofilia
intensă a citoplasmei, foarte bogată în ARN, care nu permite diferenţierea cu coloranţi
bazici a materialului genetic, constituit din ADN, la fel de bazofil. Dacă celula bacteriană
este supusă unui tratament cu dezoxiribonuclează şi apoi unei coloraţii cu coloranţi
bazici, în mijlocul celulei se observă o zonă clară, incoloră, în care a fost localizat
nucleoidul. Evidenţierea microscopică a nucleoidului se poate face prin coloraţii
selective, care constau în îndepărtarea ARN citoplasmatic prin hidroliză acidă (tehnica
Robinow - Feulgen) sau enzimatică (cu ribonuclează, tehnica Boivin), urmată de
colorarea cu coloranţi bazici de anilină. După hidroliza ARN, materialul nuclear apare
sub diferite forme: sferică, ovalară, de halteră, de bastonaş, reprezentând 5 – 16% din
volumul celulei.
La microscopul electronic nucleoidul apare în zona centrală a celulei, mai puţin
electronodens decât citoplasma bacteriană, în contrast cu celula eucariotă la care nucleul
este mai electronodens decât citoplasma. Celula procariotă are un contrast invers al
structurilor sale în raport cu celula eucariotă, deoarece ADN nu este asociat cu proteine,
iar citoplasma bacteriană are o densitate foarte mare. Pe secţiuni ultrafine regiunea
nucleosomală apare ocupată de fibrile fine, cu diametrul de 2,5nm, uneori aranjate în
şiruri ondulate, paralele.
Extras prin metode speciale din celula bacteriană, sub forma unui corpuscul dens
şi compact, nucleosomul s-a dovedit a fi alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN, dublu
catenară, circulară, covalent închisă, cu o lungime de aproximativ 1400µm şi diametrul
de 2,5nm. Circularitatea moleculei de ADN este o condiţie esenţială a existenţei sale în
celula bacteriană, în contact direct cu citoplasma în care se găsesc cantităţi mare de
exonucleaze, care ar ataca moleculele lineare la extremităţile lor.
 Nucleosomul bacterian este cea mai mare moleculă biologică şi prin lungimea sa
depăşeşte de 1000 de ori lungimea celulei bacteriene. În structura dublu catenară a
nucleoidului intervin modificări topologice care constau într-un proces de împachetare
prin suprarăsucire (supraspiralizare), ocupând astfel un volum de 1500 de ori mai mic.
Pentru a ocupa un volum atât de mic, molecula de ADN se împachetează după norme
extrem de riguroase, astfel încât în orice moment cele 3000 – 5000 de gene pe care le
conţine să fie accesibile sistemelor celulare de transcriere şi traducere.
Stonington şi Pettijohn au elaborat în 1971 un model de împachetare a ADN în
celula bacteriană.
Ei au demonstrat că ADN-ul poate fi extras din celula bacteriană prin metode
blânde sub forma unei mase dense, compacte, care corespunde stării “împachetate” a
nucleosomului. Din această masă compactă ei au izolat ADN, ARN şi proteine.
Moleculele de ARN (ARNm, ARNt) şi proteinele au un rol esenţial în menţinerea stării
compacte a nucleosomului., materialul genetic fiind reprezentat doar de ADN. Dacă
nucleosomul extras din celulă este tratat cu ARN-ază, acesta se derulează într-o moleculă
dublu catenară de ADN depliată, circulară, închisă, numită formă relaxată, cu diametrul
de 350µm.
Modelul de împachetare prin pliere şi supraspiralizare explică mecanismul
molecular al drumului invers, de la structura relaxată a nucleosomului la forma sa
compactă.
După părerea celor doi autori, forma relaxată a moleculei de ADN, cu diametrul
de 350µm, ar suferi mai întâi un proces de pliere (folding) în 40 – 60 bucle, rezultând o
structură cu un diametru de 30µm. La baza fiecărei bucle se găsesc molecule de natură
proteică (ARN – polimerază) şi ARN ribosomal sau mesager.
Aceste bucle reprezintă domenii de supraîncolăcire prin răsucirea dublului helix
spre stânga, rezultând o structură cu diametrul de 2 - 3µm. Domeniile cromozomului
bacterian sunt topografic independente. Supraspiralizarea, realizată în cadrul fiecărui
domeniu de pliere, este o stare fizică, în care molecula de ADN se pliază prin răsucire în
jurul axei sale.

Supraspiralizarea este urmarea acţiunii topoizomerazelor, care sunt de două tipuri:

- helicaze, cu rol de suprarăsucire a moleculei dublu catenare de ADN
(topoizomeraza II, AND - giraza);
- derulaze, cu rol de a produce dezrăsucirea ADN - ului şi aducerea lui într-o formă
relaxată (topoizomeraza I).
 În urma acţiunii helicazelor, structura ADN devine tridimensională, prin plierea
zonelor suprarăsucite superior şi inferior faţă de un plan orizontal, ajungându-se la forma
condensată care a fost izolată iniţial din celula bacteriană.

În mod normal, bacteriile aflate în repaus conţin un singur cromozom (sunt

haploide). Apariţia unor celule multinucleate, cu 2 – 4 cromozomi, în culture tinere, pe
medii ce conferă condiţii optime de creştere, este rezultatul nesincronizării între
diviziunea celulară şi replicarea ADN – ului. Situaţia de celulă multinucleată este
temporară.
Funcţiile materialului genetic nucleosomal

Nucleosomul conţine informaţia genetică esenţială necesară existenţei celulelor

bacteriene în mediul lor natural. Informaţia genetică din nucleoidul bacterian este
cuprinsă în aproximativ 3000 – 4000 gene (determinanţi genetici). Acestea asigură
formarea structurilor celulare bacteriene, metabolismul energetic şi biosintetic, reglarea
activităţilor celulare, replicarea celulei bacteriene, potenţialul de evoluţie a celulei.
Pe medii neobişnuite, celulele bacteriene prezintă, pe lângă nucleosom, o
informaţie genetică accesorie, reprezentată de plasmide. Acestea sunt molecule de ADN
dublu catenar, circular, covalent închis, numite şi minicromozomi, reprezentând 1 – 2%
din mărimea cromozomului bacterian, cu un număr mic de gene.
CURS 3

Ribozomii
Ribozomii sunt particule nucleoproteice intracitoplasmatice, de formă
aproximativ sferică şi cu un diametru de 20nm; pot fi caracterizaţi prin constanta lor de
sedimentare la ultracentrifugare în gradient de concentraţie (concentraţie de sucroză de
5 – 25%). Ribozomii eucariotelor sunt de tip 80S, iar ribozomii procariotelor sunt de tip
70S.
Ribozomii sunt structuri dinamice, care au capacitatea de a disocia în cele două
subunităţi componente, care se reasociază când ribozomii sunt funcţionali. Asocierea şi
disocierea componentelor ribozomale sunt corelate cu variaţiile concentraţiei ionilor de
magneziu: asocierea este favorizată de creşterea concentraţiei ionilor de magneziu, iar
disocierea e corelată cu scăderea acestei concentraţii.
Numărul ribozomilor în celula bacteriană este corelat cu activitatea ei fiziologică,
fiind mic în celulele aflate în repaus şi mare în celulele fiziologic active. El variază între
15000 – 100000/celulă. Unii ribozomi se găsesc liberi în citoplasmă şi determină
structura granulară a acesteia, mai ales la celulele tinere. Alţii se găsesc pe faţa internă a
membranei citoplasmatice, la nivelul lor având loc sinteza proteinelor care vor fi
eliminate la exteriorul celulei.
Ribozomii bacterieni 70S au două subunităţi: o subunitate mare, 50S, care are
formă de fotoliu şi o subunitate mică, 30S, care are formă de halteră asimetrică, aşezată
orizontal pe braţele şi spătarul fotoliului. Ribozomii 70S conţin în total 55 molecule de
proteine şi 3 molecule de ARN ribosomal. Subunitatea mare are greutatea moleculară
de 16000000 Da, cu 34 molecule diferite de proteine, notate de la L1 la L34 (de la large =
mare) şi două molecule de ARNr, una foarte mare, 23S, alta mică, 5S. Subunitatea mică
are greutatea moleculară de 900000 Da, cu 21 molecule proteice, notate de la S1 la S21 (de
la small = mic) şi o moleculă de ARNr, cu o constantă de sedimentare 16S.
 Subunitatea mare are formă de fotoliu, iar subunitatea mică are aspect de halteră
asimetrică, rezemată orizontal pe braţele şi spătarul fotoliului. Între cele două subunităţi,
mai precis între scobitura fotoliului şi gâtul halterei, rămâne un canal lung şi îngust, prin
care trece ARN mesager, purtătorul informaţiei genetice necesare sintezei proteinelor.
O celulă de Escherichia coli în plină creştere sintetizează aproximativ 500
ribozomi/minut, acest proces implicând sinteza coordonată a moleculelor proteice şi a
ARNr, precum şi asamblarea lor funcţională. Celulele bacteriene au o capacitate de a
sintetiza ribozomi într-un ritm accelerat, o capacitate de biosinteză proteică rapidă şi
eficientă, astfel încât se pot multiplica rapid, pentru a supravieţui în natură.
Ribozomii sunt constituenţi esenţiali ai sistemului de traducere a informaţiei
genetice, reprezentând adevărate fabrici de proteine. La nivelul lor se desfăşoară un
ansamblu de reacţii care formează ciclul ribozomal, ce determină iniţierea, creşterea şi
terminalizarea lanţului polipeptidic, în care ribozomii interacţionează cu ARN mesager
pentru a lega specific moleculele de aminoacizi aduşi cu ajutorul ARN de transfer,
asigurând formarea proteinelor. Ribozomii se asociază în polisomi (poliribozomi),
grupări funcţionale formate din 4 – 50 unităţi ribozomale. Dimensiunile poliribozomilor
variază în funcţie de lungimea ARNm. Polisomii se deplasează în lungul moleculei de
ARNm şi permit sinteza concomitentă a mai multor molecule proteice pe aceeaşi
moleculă de ARNm.
Rolul ribozomilor în sinteza proteică
În faza de creştere logaritmică a culturii bacteriene, la temperatura optimă,
cromozomul bacterian este transcris cu o rată de 60 nucleotide/secundă. La procariote
ribozomii au relaţii spaţiale strânse cu ADN, deoarece transcrierea şi traducerea
informaţiei sunt două procese intim coordonate, care se desfăşoară aproape concomitent.
După ce a citit integral informaţia ARNm, ribozomul se desprinde, eliberând în
acelaşi timp polipeptidul sintetizat. Polisomul este ataşat fizic de cromozomul bacterian
pentru o perioadă scurtă de timp. Transcrierea moleculei de ARNm durează circa un
minut. Rata traducerii este corelată cu rata transcrierii.
Pe medii nutritive bogate, ribozomii celulelor bacteriene (ataşaţi de suprafaţa
internă a membranei citoplasmatice) sintetizează exoproteine, care sunt eliminate la
exterior. Unele proteine de acest fel nu apar niciodată în citoplasma celulelor bacteriene,
sugerând că ele sunt eliminate pe măsură ce sunt sintetizate. Ele sunt molecule relativ
mici, lipsite de rigiditate.
 Incluziile bacteriene
Incluziile bacteriene sunt formaţiuni structurale inerte, care apar în citoplasma
bacteriilor aflate la sfârşitul perioadei de creştere activă, de regulă în condiţii de
abundenţă a surselor nutritive şi în prezenţa unui dezechilibru între carbon şi azot. Ele
reprezintă rezerve intracelulare pentru microorganisme, care dispar după trecerea
celulelor respective în medii sărace în nutrienţi.
Mărimea, forma, conţinutul şi numărul incluziilor diferă. Ele pot fi:
- incluzii anorganice simple (sulf coloidal, carbonat de calciu);
- polimeri anorganici (incluzii de polimetafosfat care constituie volutina);
- polimeri organici polizaharidici (amidon, glicogen), lipidici
(polibetahidroxibutirat) sau proteici (incluziile parasporale de la Bacillus
thuringiensis).
După criterii structurale, se disting incluzii delimitate de membrane (de exemplu
cele de polibetahidroxibutirat) sau nedelimitate de membrane (de exemplu cele de
glicogen, de volutină).
La microscopul optic apar ca structuri granulare, de formă neregulată, refringente,
cu dimensiuni între 50 – 100nm.
Granulele de volutină (corpusculii Babeş Ernst) sunt polimeri de polifosfaţi care
au fost evidenţiate la Spirillum volutans şi care se formează în condiţiile deficitului
oricăruia dintre nutrienţi. Ele reprezintă o rezervă de fosfor şi de energie intracelulară.
Incluziile de sulf anorganic sunt structuri refringente, localizate
intracitoplasmatic sau la nivelul unor pliuri ale membranei citoplasmatice. Se întâlnesc la
bacteriile sulfuroase purpurii (Chromatiaceae) care folosesc în fotosinteză H2S ca donor
de electroni şi la bacteriile filamentoase autotrofe nefotosintetizante (Beggiatoa), care
oxidează H2S. După epuizarea H2S din mediu, sulful depozitat în celule este oxidat la
sulfat.
O categorie aparte de incluzii e reprezentată de magnetosomi, incluzii ce conţin
magnetită (Fe3O4), răspunzătoare de fenomenele de orientare descrise la bacterii sub
influenţa câmpurilor magnetice slabe sau a câmpului magnetic al pământului
(magnetotaxie). Bacteriile magnetotactice au fost izolate din sedimentele marine şi de apă
dulce, ca de exemplu Aquaspirillum magnetotacticum, singura obţinută în cultură pură.
Aceste bacterii au o importanţă deosebită în studiile asupra câmpului magnetic al
pământului.
Incluziile proteice parasporale se sintetizează odată cu formarea sporilor.

Vacuolele bacteriene
Sunt formaţiuni sferice cu diametrul de aproximativ 0,3 – 0,5µm, mai puţin
refringente decât citoplasma. În funcţie de mediul de cultură numărul lor într-o celulă este
între 6 şi 20. Vacuolele conţin substanţe dizolvate în apă şi sunt delimitate de un înveliş
lipoproteic unistratificat, cu grosimea de 3nm, numit tonoplast.
Unii autori consideră că vacuolele se formează ca urmare a pătrunderii unei
cantităţi mari de apă în celulă. În apa aflată în exces se dizolvă produşi de metabolism
hidrosolubili, iar lipidele şi proteinele acumulate în jurul picăturilor de apă formează
tonoplastul. Rolul vacuolelor ar fi acela de reglatori ai presiunii osmotice în raport cu
mediul extern, precum şi de depozite de substanţe de rezervă în perioada premergătoare
formării incluziilor.
 Un tip special de vacuole este reprezentat de veziculele gazoase, numite
aerosomi. Ele sunt întâlnite la bacteriile acvatice fotosintetizante imobile, ca de exemplu
cianobacterii şi bacterii fotosintetizante verzi şi roşii. Sunt structuri refringente cu aspect
ovalar, compartimentate, membranele fiind constituite din proteine hidrofobe.
Aerosomii conferă bacteriilor o densitate mai mică decât a apei şi permit
deplasarea celor acvatice imobile într-o coloană verticală de apă în zone favorabile
fotosintezei. De asemenea, joacă un rol protector pentru bacterii, dispersând lumina şi
apărând structurile fotosensibile de acţiunea nocivă a ultravioletelor. Aerosomii sunt
numeroşi la cianobacteriile care cresc cu o rată mare şi produc fenomenul de „înflorire a
apelor”.

Endosporul bacterian
Anatomia bacteriilor permite adaptarea lor la habitate diverse. Dintre toate
structurile microorganismelor, endosporul este cel mai performant din punct de vedere al
rezistenţei la condiţiile ostile de mediu, care facilitează supravieţuirea.
Sporul bacterian este o formă primitivă de diferenţiere celulară, care constă în
formarea în celula vegetativă a unui nou tip de celulă, cu ultrastructură, compoziţie
chimică şi enzimatică diferită.
Există cel puţin 10 tipuri diferite de spori, caracteristice anumitor grupuri
sistematice de bacterii, cu particularităţi structurale şi biologice. Cea mai comună formă
de spor este endosporul, care poate fi considerat sporul tipic. El este frecvent întâlnit la
bacteriile Gram pozitive cilindrice (de exemplu la genurile Bacillus, Clostridium) şi în
mod excepţional la bacterii sferice (Sporosarcina).
Endosporul are formă sferică sau ovalară, cu dimensiuni între 0,5 - 1µm pentru
axul mic şi între 1 – 1,5µm (3µm) pentru axul longitudinal. Are o refringenţă deosebită şi
e foarte greu colorabil datorită învelişurilor impermeabile pentru coloranţi. Se poate
colora însă după permeabilizarea învelişurilor prin tehnici speciale energice.
În funcţie de aşezarea în celula bacteriană, sporul poate fi terminal, subterminal
sau ecuatorial (central), iar în funcţie de diametrul său comparativ cu cel al celulei în care
se formează, sporul poate fi nedeformant (terminal, subterminal, central) sau deformant
(terminal, ecuatorial).

1. Spor central nedeformant

2. Spor terminal nedeformant, cu cristale proteice parasporale
3. Spor terminal deformant
4. Spor central deformant
 Spori de Clostridium difficile

În general sporii sunt unici în celula bacteriană, dar există şi excepţii, când în
celule se formează câte doi spori (celule bisporulate) sau chiar mai mulţi (celule
polisporulate).
Ultrastructura endosporului
Sporul este alcătuit dintr-o porţiune centrală, ce reprezintă protoplastul sporal,
format din: perete sporal, citoplasmă granulară denumită sporoplasmă, în care se găsesc
ribozomii şi materialul nuclear inclus în nucleoplasmă. Protoplastul sporal este
înconjurat de o zonă transparentă, mai puţin densă, numită cortex, alcătuită din
peptidoglican modificat, acoperit de un înveliş sporal lamelar cu 3 straturi suprapuse: la
interior este situată intina bistratificată, urmează un strat mijlociu şi apoi exina
multistratificată. La unele bacterii există în jurul sporului un exosporium, uneori
multistratificat, ancorat de spor prin filamente suspensoare. Unii spori au la una dintre
extremităţi un smoc de apendici sporali, de aproximativ două – trei ori mai lungi decât
sporul, cu aspect tubular şi cu striaţii orizontale sau în formă de pană. Rolul acestor
apendici ar fi acela de a facilita dispersarea sporilor în natură, precum şi nutriţia sporului
în cursul sporogenezei sau germinării, prin preluarea nutrienţilor din mediu.
 Compoziţia chimică a sporului
Sporul conţine toate categoriile de molecule necesare reluării creşterii celulei
bacteriene. Lipsesc componentele celulare instabile (ARNm şi nucleozidtrifosfaţi), dar
există precursorii lor mai stabili (nucleozid mono- şi difosfaţi). În spor nu se realizează
deci sinteze proteice.
Sporii conţin proteine structurale specifice, codificate de gene care sunt active
numai în spori, numite gene sporale. De asemenea, conţin enzime noi, în general
proteaze, lipsindu-le enzimele importante în metabolismul celulelor bacteriene (ca de
exemplu cele ale ciclului Krebs). Le lipsesc şi sistemele transportatoare de electroni, care
în celula vegetativă sunt localizate la nivelul membranei.
Enzimele sporale au o greutate moleculară mult mai mică decât enzimele
celulare. Unele dintre ele provin din enzimele celulei vegetative prin digestia proteolitică
a acestora, realizată de proteaze codificate de enzimele sporale. Ele reprezintă doar
situsul activ al enzimelor celulare, sunt mai termorezistente şi sunt stabilizate prin
legături intramoleculare.
Sporii conţin o cantitate mare de ioni de calciu şi magneziu, în raport cu celula
vegetativă. Ionii de calciu sunt legaţi cu o cantitate echivalentă de acid dipicolinic, ce
reprezintă între 10 - 15% din greutatea uscată a sporului. Acidul dipicolinic este implicat
în termorezistenţa crescută a sporilor.
Concentraţia de ATP este foarte scăzută în spori.
Iniţial s-a considerat că sporul se formează prin deshidratarea celulei vegetative,
ceea ce ar explica lipsa metabolismului la spor. Cercetările ulterioare au evidenţiat că
deosebirile dintre spor şi celula vegetativă nu sunt de ordin cantitativ, ci calitativ,
referindu-se la starea apei. Apa liberă din spor este în cantitate foarte redusă, între
3 – 10%, iar restul de 90 – 97% este în stare legată de constituenţii celulari. Apa legată
nu este implicată în procese metabolice. Sporul este în stare vie, dar este o viaţă latentă
(criptobioză), fără metabolism sau cu un metabolism extrem de redus, nedecelabil. În
celula vegetativă 70% din apă este în stare liberă, implicată în diverse procese
metabolice.
Particularităţile de structură şi compoziţie chimică a sporilor determină
termorezistenţa acestora, deosebita rezistenţă la substanţele chimice (antiseptice,
dezinfectanţi), rezistenţa la radiaţii.
Sporogeneza este procesul de formare a sporilor, care se desfăşoară în 6 – 7 stadii
succesive şi durează aproximativ 8 ore. Este declanşată de lipsa unui nutrient esenţial
pentru celula bacteriană (sursa de azot, sursa de carbon). Apar modificări ultrastructurale,
biochimice şi biologice, în sensul creşterii rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu.
Procesul este complex şi din punct de vedere genetic, implicând participarea a cel puţin
50 de gene, constând în blocarea activităţii genelor funcţionale în celula vegetativă şi
activarea genelor sporale.
Germinarea sporilor este procesul de conversie a sporului în celula vegetativă şi
are loc atunci când sporul întâlneşte condiţii favorabile de mediu. Se realizează printr-o
serie de etape succesive, care în general reproduc în ordine inversă fenomenul de
sporogeneză. Sporul se hidratează, apa legată trecând în stare liberă, volumul sporului se
măreşte, are loc gelificarea învelişurilor sporale, după care celula vegetativă părăseşte
învelişul sporal.
 Semnificaţia biologică a sporilor
Sporogeneza este o formă primitivă de diferenţiere celulară, dar şi o modalitate
de adaptare a celulei la condiţii de mediu nefavorabile. Mecanismele criptobiozei nu
sunt cunoscute. Unul dintre ele ar putea fi starea specială a enzimelor, care sunt inactivate
în mod reversibil.
Endosporul este şi o formă de conservare viabilităţii celulelor şi deci a speciei,
nefiind o formă de multiplicare. Are rol în diseminarea celulelor bacteriene în natură,
deoarece pot fi răspândiţi la distanţe foarte mari şi au o longevitate deosebită.
Sporogeneza poate fi asociată cu unele procese biologice importante.

Componentele extraparietale
Capsula bacteriană
Capsula bacteriană reprezintă o structură accesorie, care acoperă de jur împrejur
celula bacteriană. Este alcătuită dintr-un material macromolecular, gelatinos, vâscos,
inegal dezvoltat de la o specie bacteriană la alta. Se întâlnesc mai multe forme de capsulă:
1. Microcapsula este forma cea mai simplă, reprezentată de o peliculă fină, cu o
grosime mai mică de 0,2µm, care acoperă de jur împrejur peretele celulei
bacteriene.
2. Macrocapsula este o structură organizată, aderentă de celulă, cu o grosime mai
mare de 0,2µm, demonstrabilă prin metode citologice.
3. Stratul mucos este o masă amorfă neorganizată, ale cărei componente vâscoase
se dispun fără o semnificaţie anatomică în jurul celulei bacteriene, cu o grosime
mult mai mare de 0,2µm.
4. Zoogleea (zoon = animal; glee = substanţă vâscoasă) constă din acelaşi material
ca şi stratul mucos, dar cuprinde mai multe celule bacteriene, formând o asociaţie
bacteriană mucilaginoasă.
La unele bacterii din mediul natural se întâlneşte un glicocalix adevărat, care are
caracter adaptativ şi conferă celulei un avantaj selectiv, dispărând dacă bacteria este
trecută pe medii artificiale. Acesta este constituit dintr-o reţea de filamente polizaharidice
şi glicoproteice, legate de lipopolizaharidele membranei externe la bacteriile Gram
negative sau de mureina bacteriilor Gram pozitive. Formează o structură pericelulară
dezordonată, ca o pâslă, prin care celulele se ancorează de diferite substraturi.
 Flagelul bacterian
Flagelii sunt structuri extracelulare, care reprezintă organite de motilitate, cu o
structură rudimentară în raport cu flagelul eucariotelor. Flagelii se mai numesc şi
undulipode (undula = undă mică, podos = picior).
Au originea în celula bacteriană, străbat învelişurile celulare şi prezintă un
filament extracelular. Acest filament are o grosime constantă pe toată lungimea lui, egală
cu 20nm. Lungimea flagelului este variabilă, de la 4 - 5µm până la 15µm, ajungând
uneori până la 70µm, flagelii fiind mult mai lungi decât celula bacteriană. Flagelii nu se
pot observa direct la microscop, prezenţa lor poate fi dedusă pe baza mobilităţii
accentuate a bacteriilor, care se deplasează în câmpul microscopic la întâmplare, în
diferite direcţii. În funcţie de prezenţa sau absenţa flagelilor, numărul şi gruparea lor, au
fost descrise mai multe tipuri de bacterii:
- bacterii atriche (fără flagel)
- bacterii monotriche (cu un singur flagel) - A
- bacterii amfitriche (cu doi flageli, situaţi de obicei apical) - C
- bacterii lofotriche (cu un smoc de flageli la unul din poli) - B
- bacterii peritriche (cu flageli de jur împrejurul celulei) - D
Flagelul poate fi situat polar sau subpolar, smocul de flageli poate fi dispus
ecuatorial.

Ultrastructura flagelului bacterian

Flagelul este format din trei componente: o porţiune bazală rotatorie, situată în
învelişurile celulei bacteriene; o porţiune în formă de cârlig, care se continuă extracelular
cu flagelul propriu-zis, cu un diametru constant de 20nm.
Porţiunea bazală are caracter de motor rotativ şi prezintă o structură diferită la
bacteriile Gram pozitive faţă de cele Gram negative. La bacteriile Gram pozitive
porţiunea bazală e simplă, formată din două discuri unite între ele printr-un ax central,
precum butonii unei manşete. La bacteriile Gram negative porţiunea bazală este formată
din mai multe discuri unite printr-un ax central:
- discul M, la nivelul membranei plasmatice, este un disc mobil, cu funcţie de rotor
(cu aproximativ 4000 rotaţii/minut), reprezintă partea rotatorie a flagelului;
- discul S, situat în regiunea supramembranară, în spaţiul periplasmatic, cu rol de
stator, imobil;
 - discul P, imobil, legat de lanţul de peptidoglicani, în spaţiul periplasmatic;
- discul L, situate la nivelul lipopolizaharidelor membranei externe a peretelui
celular.
În jurul discurilor M şi S există o pereche de proteine Mot, care acţionează ca un
motor al flagelului, determinând rotaţia filamentului şi proteinele Fli, care funcţionează
ca un comutator al motorului, determinând sensul de rotaţie al acestuia în funcţie de
semnalele primate din interiorul celulei.
Cârligul are caracter de articulaţie flexibilă universală, putându-se roti împreună
cu filamentul cu 360˚.
Filamentul extracelular este flagelul propriu-zis, situat la exteriorul celulei, cu
mişcări de bici, nu ondulatorii. El are un diametru constant pe toată lungimea sa.
Mişcarea rotatorie se transmite spre cârlig datorită discurilor fixe. La o bacterie cu
un singur flagel situat polar, acesta se învârte în sens antiorar şi propulsează bacteria
înainte. La bacteriile peritriche flagelii se grupează către extremitatea opusă direcţiei de
înaintare. Prin rotirea flagelului în sens orar, bacteria se rostogoleşte si îşi schimbă
direcţia de deplasare (flagelii dispuşi peritrich se răsfiră). Motorul rotativ conţine 15
proteine diferite. Filamentul este alcătuit dintr-o proteină majoră, flagelina, reprezentată
de câteva mii de molecule de acelaşi tip, cu greutate moleculară de 40.000 – 65.000 Da.
Moleculele de flagelină sunt grupate în 11 şiruri de filamente dispuse după o simetrie
helicoidală, conferind flagelului o structură tubulară.

Semnificaţia biologică a flagelului

Prezenţa flagelilor asigură deplasarea activă a bacteriilor în medii lichide. S-a
demonstrat că în medii neutre din punct de vedere chimic bacteriile se deplasează la
întâmplare: o secundă în linie dreaptă, apoi o rostogolire în 0,1 secunde cu schimbarea
direcţiei de deplasare, urmată de o nouă deplasare în linie dreaptă timp de o secundă.
Viteza de deplasare a bacteriilor este mai mare decât a macroorganismelor, raportată la
dimensiunile proprii. Bacteriile flagelate se deplasează cu 20-80µm pe secundă, ceea ce
reprezintă o viteză de 40 lungimi/secundă. Mişcarea orientată preferenţial a bacteriilor
este numită taxie. Ea se poate realiza în funcţie de substanţele chimice din mediu
(chimiotaxie), de lumină (fototaxie), de concentraţia de oxigen (aerotaxie), de
temperatură (termotaxie).
 Substanţele chimiotactic pozitive (atractante) determină deplasarea bacteriilor
împotriva gradientului de concentraţie, din zone în care concentraţia substanţelor
respective este mică, spre zone în care ea este mare. Substanţele atractante sunt în general
substanţe utile bacteriilor (aminoacizi, zaharuri, ioni de calciu şi magneziu). În prezenţa
atractanţilor se măreşte deplasarea bacteriilor în linie dreaptă şi se micşorează numărul de
rostogoliri.
Substanţele chimiotactic negative (repelente) determină o deplasare a
bacteriilor în sensul gradientului de concentraţie, spre zone în care concentraţia
substanţelor respective este mică. Ele sunt reprezentate de substanţe nocive pentru
bacterii (produse de excreţie, alcooli, acizi graşi, ioni ai metalelor grele). În prezenţa
repelenţilor se micşorează deplasarea bacteriilor în linie dreaptă şi se măreşte frecvenţa
rostogolirilor. Din punct de vedere ecologic, mobilitatea bacteriilor este foarte importantă
în natură, deoarece asigură supravieţuirea bacteriilor. Ea le oferă bacteriilor posibilitatea
de a se deplasa spre regiuni în care condiţiile de existenţă sunt favorabile.
Pilii
Pilii sunt apendici fi1amentoşi neflagelari, a căror sinteză este codificată de gene
localizate pe plasmide. Aceste plasmide se numesc "plasmide de sex" sau conjugoni. Celulele
purtătoare de pili au capacitatea de a dona material genetic celulelor lipsite de pili. Numărul
pililor este de aproximativ 1 - 10/celulă, au lungimea de aproximativ 20µm, iar diametrul de 6 -
15nm la exterior şi 2,5nm la interior. Pilii sunt alcătuiţi din molecule identice de pilină, care se
sintetizează în celulă, este transferată în lumenul pilului şi este asamblată după o simetrie helicală
la extremitatea liberă a pilului.
Celulele care poseda pili sunt considerate celule "mascule". Pilii pot fi îndepărtaţi
mecanic prin agitare. Capacitatea de sinteză a pilinei se pierde odată cu pierderea plasmidei de
sex şi este redobândită odată cu recâştigarea plasmidei.
Rolul pililor
Prezenţa pililor este asociată cu procesul de conjugare bacteriană, fiind implicaţi în
transferul de material genetic de la celula donoare la celula receptoare. Rolul pililor în conjugare
este argumentat de faptul că pierderea pililor este însoţită de pierderea capacităţii de conjugare a
bacteriilor.
Fimbriile
Fimbriile sunt structuri de tipul apendicelor filamentoase drepte şi rigide, mai scurte şi
mai subţiri decât flagelii. Sinteza componentelor fimbriilor este codificată de gene situate pe
cromozomul bacterian.
Fimbriile pot fi până la 1000/celulă. Lungimea lor este variabilă (1 - 20µm), iar diametrul
este cuprins între 3 - 15/µm. Dacă sunt numeroase, au o dispoziţie pericelulară. Fimbriile sunt
alcătuite din molecule de fimbrilină aşezate după o simetrie helicală, determinând o structură
tubulară.
O bacterie posedă câteva tipuri de fimbrii, în funcţie de grosime, lungime, specificitate
antigenică. Fimbriile sunt comune la bacteriile enterice şi nu se întâlnesc la bacteriile Gram
pozitive.
Semnificaţia biologică a fimbriilor
Semnificaţia biologică a fimbriilor nu este încă bine precizată. Ele sunt considerate
structuri adaptative, cu rolul de a mări suprafaţa de contact a bacteriei cu mediul înconjurător,
fiind utilizate pentru absorbţia nutrienţilor.
Fimbriile favorizează asocierile dintre celule, formându-se astfel pelicule fine (filme) de
bacterii la suprafaţa apei, asigurând condiţii bune de aerare pentru bacteriile aerobe şi condiţii de
luminozitate pentru cele fotosintetizante.
CURS 4
CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA BACTERIILOR

Ca rezultat al metabolismului de sinteză, bacteriile cresc prin formarea de noi

constituenţi celulari, după care se multiplică. Creşterea şi multiplicarea bacteriană
prezintă anumite particularităţi, ca urmare a intensităţii deosebite a metabolismului
bacterian şi a reglării lui perfecte.
Studiul creşterii şi multiplicării bacteriene este important din punct de vedere
teoretic, pentru a explica dinamica, mecanismul şi factorii care influenţează aceste
procese, dar şi din punct de vedere practic, pentru utilizarea eficientă a bacteriilor în
biotehnologie (pentru obţinerea de biomasă, produşi de fermentaţie, produşi secundari de
metabolism).
Creşterea bacteriilor
Creşterea bacteriilor reprezintă mărirea coordonată a tuturor constituenţilor
celulari. Ea este rezultatul sintezei specifice şi echilibrate, pornind de la substanţele
nutritive din mediu, a unor compuşi de bază, care sunt ulterior asamblaţi pentru a forma
copii fidele ale constituenţilor celulari. Specificitatea creşterii este determinată de
intervenţia unor mecanisme de control genetic.
Procesul creşterii depinde de natura şi concentraţia substanţelor nutritive din
mediu, precum şi de aprovizionarea continuă a celulei cu energia necesară reacţiilor de
sinteză.
Mărirea masei totale a celulei bacteriene nu reflectă întotdeauna creşterea normală
a celulei, deoarece ea poate rezulta prin sinteza şi acumularea de substanţe de rezervă,
care nu sunt specifice creşterii sau prin sporirea accentuată a conţinutului în apă.
Creşterea celulei bacteriene se realizează prin adăugarea de constituenţi noi la
peretele celular rigid, care are loc în moduri diferite:
- polar;
- bipolar;
- ecuatorial, în zona septului de diviziune;
- intercalar, prin intususcepţiune, în zone specifice de creştere;
- prin depunere pe suprafaţa internă a peretelui celular.
Creşterea bacteriilor se realizează prin depunerea de substanţe noi uni-, bi- sau
tridimensional. De obicei creşterea bacteriilor cilindrice se face în sensul axului
longitudinal, iar celulele sferice cresc în sensul celor trei dimensiuni.
Creşterea bacteriilor nu se face la infinit, ci doar până la un moment critic, în care
creşterea este întreruptă şi este urmată de diviziunea celulară. Mecanismul întreruperii
procesului de creştere nu este pe deplin cunoscut. Se admite ipoteza că activitatea
normală a celulei bacteriene este urmarea unui raport echilibrat între volumul celulei
bacteriene (care reflectă masa celulară ce consumă nutrienţii şi produce cataboliţi) şi
suprafaţa celulei (aria prin care se realizează schimburile cu mediul extracelular, care
constau în absorbţia nutrienţilor şi eliminarea unor produşi de catabolism). În cursul
creşterii celulei, acest raport echilibrat se modifică în sensul diminuării suprafeţei (care
creşte cu o rată pătratică, în timp ce volumul creşte cu o rată cubică), astfel încât aportul
de substanţe nutritive devine insuficient şi inadecvat necesităţilor metabolice ale celulei.
Se ajunge astfel la momentul critic, ce declanşează diviziunea celulară, care restabileşte
raportul echilibrat între suprafaţa şi volumul celulei bacteriene.
 Multiplicarea bacteriilor
Multiplicarea bacteriilor se realizează prin patru mecanisme: diviziune directă
(simplă), înmugurire, fragmentare şi prin producerea de spori.

Diviziunea directă (izomorfă)

Este forma cea mai răspândită şi cea mai bine cunoscută de multiplicare a
bacteriilor. Ea constă în scindarea celulei mamă, ajunsă la punctul critic de creştere, în
două celule fiice surori, cel mai adesea identice.
La bacteriile cilindrice şi spiralate diviziunea se face într-un plan transversal,
perpendicular pe axul longitudinal al celulei, şi numai excepţional, la unii spirili, se
realizează după un plan longitudinal. Cocii se divid după unul, două sau trei planuri,
perpendiculare unul pe celălalt, făcând posibilă gruparea celulelor în diplococi, tetradă,
sarcină.
În general, diviziunea evoluează în trei etape distincte:
- formarea unei membrane ce separă protoplaştii ce vor forma celulele fiice;
- sinteza peretelui celular pe suprafaţa membranei respective sau formarea unui sept
transversal prin creşterea spre interior a peretelui celular periferic;
- separarea celulelor rezultate în urma diviziunii.
Exceptând situaţiile anormale, (care se finalizează cu formarea unor minicelule
sferice, lipsite de ADN, ca urmare a localizării anormale a situsului de diviziune),
bacteriile fără nucleu apar extrem de rar. Acest fapt sugerează existenţa unei legături
obligatorii între replicarea ADN-ului şi diviziunea celulei, precum şi existenţa unui
mecanism de control, care permite ca diviziunea să aibă loc doar atunci când în celula
mamă există doi nuclei noi, care vor fi separaţi în cele două celule fiice.
 În procesul de diviziune celulară are loc întâi replicarea ADN-ului, apoi formarea
septului de diviziune. Această corelaţie a fost studiată la Escherichia coli, la care timpul
de apariţie a unei noi generaţii este de 45 minute.
- timpul 0 – informaţia genetică este reprezentată de un singur cromozom bacterian;
- timpul 18 min. – ADN-ul cromozomal este parţial replicat;
- timpul 20 min. – începe migrarea celor doi cromozomi obţinuţi prin replicare
către extremităţile celulei;
- timpul 25 min. – segregarea informaţiei genetice a avut deja loc, cresc membrana
plasmatică şi peretele celular în spaţiul dintre cele două molecule de ADN;
- timpul 30 min. – începe formarea septului transversal de diviziune;
- 35 – 38 min. – cele două celule fiice, fiecare cu câte un nucleosom propriu, sunt
în situaţia de a se separa;
- timpul 45 min. – are loc separarea celor două celule fiice nou formate.
Cercetările ulterioare ale corelaţiei dintre replicarea ADN-ului bacterian şi ritmul
de diviziune au scos în evidenţă particularităţi ale acestui fenomen. Acestea se referă la
acumularea unei proteine iniţiator, capabilă să declanşeze ciclul de replicare a
cromozomului, într-un ritm care depinde de condiţiile de mediu, dar şi la faptul că în
general timpul de replicare a cromozomului este fix, la Escherichia coli durând 20
minute.

Dinamica procesului de multiplicare bacteriană în culturi

Culturile bacteriene sunt de două tipuri: continue şi discontinue.

Culturile continue sunt cele în care mediul de cultură este reînnoit permanent cu
o anumită rată, o parte din masa bacteriană formată fiind îndepărtată în acelaşi timp din
cultură, cu aceeaşi rată. Aceste culturi se realizează în aparate speciale şi asigură o
concentraţe constantă de celule în cultură (după principiul turbidostatului) şi o
concentraţie constantă a substanţelor chimice din mediu (după principiul chemostatului).
Culturile discontinue sunt cele obţinute într-un mediu de cultură neînnoit, în
vase închise. Se pot realiza în două variante: culturi asincrone şi culturi sincrone.
Culturile sincrone sunt cele în care majoritatea bacteriilor se multiplică în acelaşi timp.
Culturile asincrone sunt cele în care bacteriile se multiplică în momente diferite.
Culturile obţinute în laborator în mod curent sunt culturi discontinue asincrone.
Acestea prezintă următoarele particularităţi:
 mediul de cultură nu este reînnoit pe timpul cultivării, fiind într-un volum fix
pe întreaga durată a obţinerii culturii;
 compoziţia chimică a mediului se schimbă pe parcursul formării culturii
(substanţele nutritive sunt consumate, se acumulează produşi de catabolism,
se modifică pH-ul, );
 numărul de celule viabile este variabil, la început crescând progresiv, ulterior
scăzând datorită îmbătrânirii şi morţii celulelor;
 ritmul de diviziune este inegal, la început, când populaţia bacteriană este
tânără şi condiţiile de mediu sunt optime, fiind mai mare, ulterior scăzând;
 vârsta celulelor bacteriene este diferită;
 numărul de generaţii este limitat, datorită condiţiilor de mediu fixe.
 Procesul multiplicării bacteriilor în culturi discontinue asincrone evoluează în
câteva faze succesive:

- faza de lag (de latenţă, de creştere bacteriană 0) este cuprinsă între momentul iniţierii
culturii şi începerea multiplicării bacteriene; numele ei vine de la to lag (engl.) = a
întârzia; numărul celulelor bacteriene din inoculul iniţial rămâne relativ neschimbat;
deşi considerată fază de latenţă, este în realitate o fază activă, în care celulele se
pregătesc pentru multiplicarea ce va urma (îşi refac structurile şi sistemele enzimatice
necesare, cresc în dimensiuni, prezintă un metabolism intens). Această fază are o
durată diferită în funcţie de vârsta inoculului folosit: dacă inoculul provine dintr-o
cultură tânără, faza de latenţă este scurtă; dacă inoculul provine dintr-o cultură mai
veche sau aflată în condiţii de mediu total diferite de mediul cel nou, faza de latenţă
este de mai lungă durată, celulele fiind într-o fază activă de adaptare la noile condiţii
de cultivare.

- faza de accelerare constă în iniţierea multiplicării bacteriene într-un ritm progresiv,

care determină şi numele fazei;
- faza de creştere logaritmică (exponenţială) este faza în care multiplicarea se
realizează cu un ritm constant şi maxim, populaţia bacteriană practic dublându-se la
fiecare diviziune; celulele au o mărime uniformă, mai mare decât a celulelor normale,
caracteristice speciei, cu citoplasmă omogenă, bogată în ARN, cu sinteze proteice
intense, fără materiale de rezervă. Acest stadiu corespunde celulelor bacteriene tinere,
potrivite pentru cercetarea de laborator;
- faza de încetinire este aceea în care ritmul de multiplicare este încetinit, datorită
condiţiilor de mediu. Unul dintre factorii nutritivi esenţiali din mediul de cultură
devine limitant, fiind epuizat treptat şi devenind insuficient;

- faza staţionară a creşterii este caracterizată printr-un număr de celule viabile maxim
şi constant pentru o perioadă de timp care depinde de specia bacteriană; se consideră
că în timp ce unele celule bacteriene mor, dispariţia lor este compensată de
multiplicarea lentă a altor celule, astfel încât, în ansamblu, numărul de celule viabile
este acelaşi. Această fază corespunde celulelor bacteriene mature, cu morfologie
considerată normală, tipică unei specii date; celulele din această fază se folosesc
pentru coloraţii. Spre sfârşitul fazei staţionare încep să apară primele incluzii
bacteriene, vacuole şi chiar spori;

- faza de început al declinului este aceea în care numărul celulelor viabile începe să
scadă ca rezultat al morţii unora dintre celule; ulterior scade şi densitatea celulară,
deoarece intervin procese de autoliză, produse de enzime proteolitice endogene;

- faza de declin şi moarte celulară este faza în care se intensifică reducerea numărului
de celule viabile şi fenomenele de autoliză bacteriană; este foarte variabilă ca durată,
de la 24 – 48 ore până la săptămâni şi chiar luni de zile; celulele bacteriene au o
morfologie alterată, apar forme filamentoase, spiralate, ramificate, necaracteristice
speciei; celulele au afinitate pentru coloranţii acizi, conţin substanţe de rezervă, se
întâlnesc mulţi spori.
 Viteza de multiplicare a celulelor bacteriene se măsoară prin durata unei generaţii
şi se numeşte timp de generaţie. El este intervalul de timp scurs între două diviziuni
succesive. În general, acest timp este mai mic la bacterii decât la macroorganisme,
existând bacterii care se multiplică foarte rapid (Bacillus subtilis – 9-10 minute), altele
mai puţin rapid (Lactobacillus – 100 minute), iar altele foarte lent (Mycobacterium
tuberculosis – 1600 minute).
Deşi au un potenţial imens de multiplicare, bacteriile nu şi-l realizează în practică,
întrucât intervin factori de mediu nefavorabili, ce limitează acumularea unui număr imens
de celule bacteriene. De exemplu, în condiţii aerobe obişnuite de cultură în laborator,
numărul maxim de celule care se acumulează este de 200 milioane de celule/ml mediu. În
condiţii de agitare, care favorizează aerarea şi contactul celulelor cu nutrienţii, se poate
atinge un număr de 5 miliarde celule/ml.
Un coc cu o greutate de 5x10-13 g, cu un timp de generaţie de 20 minute, poate
determina după 132 de diviziuni formarea unei mase celulare cu greutatea de 6x1027g.

Multiplicarea prin înmugurire

Înmugurirea reprezintă o modalitate particulară de reproducere, care constă în
separarea a două celule asimetrice, ca rezultat al formării de către celula mamă a unei
protuberanţe locale mai mici decât ea. Aceasta creează un spaţiu nou, în care vor migra
constituenţii noii celule sau în care constituenţii vor fi sintetizaţi de novo (din nou).
 Bacteriile care înmuguresc prezintă o mare diversitate taxonomică şi sunt mai
puţin cunoscute. Ele pot fi fototrofe sau chemotrofe; cele mai studiate aparţin genurilor
de bacterii prostecate: Rhodomicrobium, Rhodopseudomonas etc., dar aparţin şi genurilor
de bacterii care nu sunt prostecate: Nitrobacter, Pasteuria etc.
Formarea unei celule noi de către o bacterie poate fi cu adevărat un proces de
înmugurire dacă se îndeplinesc 3 criterii fundamentale:
1) criteriul morfologic: celula nouă trebuie să fie mult mai mică decât celula mamă şi să
rămână temporar ca atare (mică) şi după separare;
2) criteriul de dezvoltare: înmugurirea reprezintă un caz particular de creştere a peretelui
celulei parentale prin slăbirea lui localizată, urmată de o creştere numai într-o zonă
foarte limitată. În cazul înmuguririi, învelişurile celulare sunt integral sintetizate de
novo, astfel că nici un constituent parental din peretele celular nu e încorporat în
mugure.
Diferenţa dintre diviziunea directă (a) şi înmugurire (b):
celula mamă
a) → → → →→
Materialul peretelui celular e distribuit egal celor două celule fiice.
b)
→ →

3) criteriul funcţional: mugurele trebuie să reprezinte singurul mod de formare a unei

celule noi la specia respectivă. Apariţia mugurilor poate fi localizată unipolar sau
bipolar.

3) Multiplicarea prin fragmentare

E o formă de reproducere vegetativă, observată la multe actinomicete, cum sunt
cele din genul Nocardia, Actinomyces. În prima parte a ciclului celular are loc o creştere
activă a masei celulare, sub forma unui miceliu, fără creşterea numărului de celule
viabile. Ulterior, în faza staţionară a creşterii, în care masa celulară rămâne constantă,
miceliul e supus unei fragmentări multiple, cu formarea unor septuri transversale,
obţinându-se structuri cilindrice. Primul sept transversal apare aproape de mijlocul hifei
şi progresează secvenţial de-a lungul filamentului spre extremităţi. Urmează apoi
eliberarea unor celule cilindrice, scurte, egale, cu extremităţile tăiate drept şi care vor
începe să crească şi să dea naştere unui miceliu.

4) Multiplicarea prin spori

Actinomicetele care au un miceliu nesegmentat se reproduc de obicei prin
formare de exospori (spori de dispersare, de propagare). Fenomenul a fost mai bine
studiat la Streptomyces coelicolor. Sporii sunt de tip asexuat, dispuşi de regulă pe hifele
aeriene, în lanţuri de diferite lungimi, sau în vezicule sporale numite sporangi. Unele hife
prezintă o teacă externă fibroasă, care le înveleşte începând cu extremitatea liberă, pe
toată lungimea lor. Învelişul celular este format din peretele hifei, acoperit de teaca
fibroasă. În anumite puncte ale peretelui hifei începe formarea septumului sporal prin
depunerea în hifa aeriană a unui disc inelar cu grosime dublă. Prin creşterea acestui disc
paralel cu peretele hifei începe formarea peretelui viitorului spor. Sporii se rotunjesc, se
separă, se maturează, vezicula sporală se rupe şi eliberează sporii formaţi.
 METABOLISMUL BACTERIAN

Metabolismul reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice prin intermediul cărora

microorganismele preiau din mediu energie şi nutrienţi, pe care îi folosesc în activităţile
lor fundamentale. Aceşti nutrienţi reprezintă elemente esenţiale pentru viaţa celulei şi se
numesc elemente biogene. Substanţele pot fi folosite ca atare sau sub o formă mai mult
sau mai puţin complexă. Caracteristic pentru metabolismul bacterian este reglarea lui
perfectă, supusă legii economiei şi optimalităţii. Aceste principii asigură desfăşurarea
perfect reglată, corelată a activităţii celulare, astfel încât beneficiul pentru celula
bacteriană să fie maxim.
Substanţele din mediu sunt folosite în 4 scopuri fundamentale:
- producerea de energie;
- sinteza de constituenţi celulari;
- creşterea celulei şi desfăşurarea normală a activităţilor ei fiziologice;
- producerea de metaboliţi, unii dintre ei utili pentru om.
Metabolismul bacterian se realizează printr-o serie de căi metabolice, reprezentate
de secvenţe de reacţii chimice catalizate de enzime. Sunt două direcţii fundamentale de
evoluţie a acestor căi:
• degradarea substanţelor nutritive preluate din mediu, cu eliberare treptată de energie
(deoarece o eliberare bruscă de energie este dăunătoare celulei bacteriene, ducând la
distrugerea ei);
• folosirea energiei eliberate în procesele de biosinteză a constituenţilor celulari (cale
diametral opusă celei dintâi); excesul de energie se acumulează în legăturile
macroergice ale moleculelor de ATP, ce reprezintă “acumulatorul universal de
energie”.
Se cunosc 4 tipuri de căi metabolice: căile catabolice (catabolismul), căile
anabolice (anabolismul), căile amfibolice şi căile anaplerotice.
a) Căile catabolice reprezintă ansamblul căilor biochimice prin care se realizează
degradarea nutrienţilor preluaţi din mediu, cu eliberare de energie. Reacţiile
catabolice se desfăşoară în trei faze succesive:
1) macromoleculele nutrienţilor sunt degradate până la subunităţile lor de
construcţie (ex. proteinele până la aminoacizi), cu eliberarea aproximativ a 1%
din energia nutrienţilor, care se pierde sub formă de căldură;
2) moleculele rezultate în prima fază sunt degradate în continuare, cu formarea
unui număr limitat de molecule mai mici, ce reprezintă compuşi intermediari ai
căii centrale; numărul acestor compuşi intermediari este diferit în funcţie de
bacterie, putând ajunge la maxim 12; în această etapă se eliberează aproximativ
1/3 din energia existentă în compuşii respectivi;
3) cea de a treia fază este diferită în funcţie de natura reacţiilor metabolice; în
aerobioză reacţiile evoluează cu metabolizarea completă a compuşilor
intermediari până la CO2 şi H2O, cu eliberare masivă de energie, care este apoi
înmagazinată în ATP; în anaerobioză reacţiile evoluează după modelul reacţiilor
fermentative, caz în care eliberarea de energie este redusă.
b) Căile anabolice se desfăşoară în sensul utilizării compuşilor intermediari ai căii
centrale în vederea sintezei de constituenţi proprii celulei bacteriene, proces care
 evoluează în faze succesive. În cursul proceselor de anabolism se sintetizează
macromolecule de depozit, adică polimeri uniformi, formaţi prin legarea unor
monomeri în lanţuri de diferite dimensiuni (într-o primă fază monomeri, într-o a doua
fază, numită diataxie, subunităţile constituite în prima fază fiind aşezate într-o ordine
riguroasă, dictată exact de informaţia genetică din genom).
c) Căile amfibolice sunt reprezentate de căile metabolice centrale, care îndeplinesc în
acelaşi timp două funcţii: de eliberare de energie şi de furnizare a unor precursori
necesari biosintezei. Căile catabolice şi cele anabolice se desfăşoară simultan în
celula bacteriană. Caracterul amfibolic este reprezentat de faptul că la anumite nivele
energia eliberată este utilizată la biosinteze, iar la alte nivele intermediare se menţine
calea catabolică ce duce la degradarea compuşilor intermediari.
d) Căile anaplerotice sunt cunoscute sub denumirea de căi auxiliare sau de
reaprovizionare, deoarece compuşii intermediari ai căilor centrale sunt în permanenţă
îndepărtaţi din celulă, pe de o parte în cursul degradării progresive enzimatice, cu
eliberare de energie, în catabolism, iar pe de altă parte prin utilizarea lor în diferite
biosinteze ce au loc în celulă. Pentru buna funcţionare a acestor căi metabolice este
necesară o reaprovizionare permanentă cu intermediarii respectivi. În urma epuizării
materialului de la care s-a pornit, calea metabolică este frecvent reaprovizionată cu
diferite substanţe provenite din alte căi metabolice, catalizate enzimatic, ce se
desfăşoară simultan în celula bacteriană. Căile metabolice auxiliare asigură astfel
completarea deficitului căilor metabolice principale, prin aprovizionarea cu diverşi
compuşi şi permit funcţionarea îndelungată a acestora.

Particularităţi ale metabolismului bacterian

Dacă iniţial se considera greşit că bacteriile, având o structură simplă, au doar un
metabolism rudimentar, cercetările moderne au demonstrat caracterul remarcabil de
asemănător al căilor centrale ale metabolismului la toate formele de viaţă.
Microorganismele îşi realizează activităţile metabolice prin mecanisme similare cu cele
implicate în metabolismul organismelor superioare.
Natura şi diversitatea nutrienţilor folosiţi în metabolismul bacterian
Microorganismele prezintă o capacitate unică de degradare a unor substanţe
complexe din mediu şi de a sintetiza anumiţi metaboliţi, unii folositori omului.
Luate ca grup, bacteriile sunt cele mai omnivore organisme din natură. Îşi pot
realiza metabolismul folosind numeroase şi diverse surse de substanţe nutritive, începând
cu azotul molecular şi sulful, până la cele mai complexe substanţe organice (se pot
dezvolta pe diferite soluţii de acizi: oxalic, formic, sulfuric, pe substraturi cu fenoli,
proteine, ţiţei; pot degrada asfaltul, masele plastice, cauciucul, lemnul, parafinele, chiar şi
unele substanţe antibiotice). Aceste particularităţi explică faptul că, deşi în natură au fost
depuse numeroase produse de uzură şi de excreţie, cadavre, reziduuri, acestea nu s-au
acumulat, pentru că au fost descompuse de către microorganisme şi reintroduse în
circuitul elementelor biogene. În acelaşi timp, există unele microorganisme care pot
utiliza doar un număr limitat de nutrienţi (microorganismele celulozolitice au nevoie
absolută de prezenţa celulozei în mediul nutritiv; nitratbacteriile au nevoie de nitriţi în
mediu, iar unele bacterii patogene au nevoie de sânge în mediul de cultură).
Plasticitatea metabolismului microorganismelor
 Bacteriile au capacitatea de a folosi alternativ diferite surse de azot şi de carbon,
în funcţie de condiţiile de mediu. Se adaptează, deci, la tipul şi cantitatea de nutrienţi
existenţi în mediu. S-a demonstrat că multe bacterii considerate ca autotrofe (capabile să
folosească substanţele anorganice din mediu) pot utiliza uneori substanţele organice cu
complexitate diferită din mediu. Unele microorganisme heterotrofe (organotrofe) au
capacitatea de a se adapta la utilizarea compuşilor anorganici din mediu, atunci când
substanţele organice lipsesc.

Diversitatea mecanismelor enzimatice şi a produşilor de metabolism

Diversitatea căilor metabolice se manifestă în metabolismul bacterian prin

existenţa unor căi alternative care pot fi folosite pentru un anumit compus. În funcţie de
condiţiile de mediu şi cele intracelulare, celula bacteriană poate opta pentru una dintre
căile prin care un anumit substrat poate fi degradat (de exemplu glucoza poate fi
degradată prin trei căi metabolice diferite).

Intensitatea deosebită a metabolismului bacterian

Metabolismul bacterian se caracterizează printr-o intensitate excepţională în

raport cu activităţile omoloage de la organismele superioare. Astfel, activitatea
respiratorie a unui gram de bacterii aerobe (greutate uscată) este de câteva sute de ori mai
intensă decât cea a omului. Potenţialul metabolic al microorganismelor din cei 25 cm
superficiali ai solului de pe o suprafaţă de un hectar este echivalent cu acela pentru câteva
zeci de mii de oameni. Un gram de bacterii lactice hidrolizează circa 15000 g lactoză/oră.
Pentru a atinge un asemenea nivel de activitate metabolică, organismul uman ar avea
nevoie de mai multe mii de tone de alimente pe oră.
Metabolismul bacterian deosebit de intens este corelat cu o multiplicare rapidă a
microorganismelor, cu producerea unei mari cantităţi de biomasă. În acest sens, un
exemplu dat de UNESCO se referă la această capacitate extraordinară de sinteză a
bacteriilor:
- la bovine un organism de 500 kg fabrică în condiţii normale în 24 ore
aproximativ 1/2 kg de proteine;
- în condiţii de mediu favorabile, 500 kg de masă bacteriană sintetizează în 24
ore 5–50 tone de proteine.
Aceste date sunt numai teoretice, pentru că în diferite condiţii concrete de mediu
se împiedică realizarea acestui uriaş potenţial de replicare. Metabolismul bacterian
deosebit de intens, unic în lumea vie, este urmarea faptului că celula bacteriană prezintă o
suprafaţă foarte mare raportată la volumul şi greutatea ei, favorizând schimbul intens de
substanţe între celule şi mediu.
După Luria şi Stanier, ar exista o regulă conform căreia în natură viteza
metabolismului ar fi invers proporţională cu mărimea organismului.
 Transportul substanţelor prin membrana celulei bacteriene

Membrana plasmatică reprezintă o barieră care asigură transportul selectiv al

substanţelor de la exteriorul la interiorul celulei bacteriene şi invers. Este denumită şi
“barieră osmotică de permeabilitate”. Principalele mecanisme de transport prin
membrana plasmatică bacteriană sunt:

1) difuzia pasivă este un tip de transport nespecific, reprezintă o trecere lentă a

substanţelor de la exteriorul la interiorul celulei bacteriene şi invers, fără consum
de energie. Trecerea este determinată de concentraţie, se realizează de la o
concentraţie mare la o concentraţie mică; difuzia se opreşte când concentraţia se
egalizează. Prin difuzie pasivă sunt transportate: apa, O2, CO2, acizii graşi,
substanţele liposolubile.

2) mecanisme de transport cu participarea unui transportor specific (carrier) –

transportorul specific este situat în membrana plasmatică şi este o proteină cu
greutate moleculară între 30000 – 50000 daltoni, cu rolul de a fixa o anumită
substanţă şi de a o transporta, traversând membrana plasmatică.
Sunt 3 tipuri de astfel de mecanisme:
a) difuzia facilitată se desfăşoară fără consum de energie şi este determinată de
gradientul de concentraţie, dar se realizează cu ajutorul unei proteine
transportor (carrier). Trecerea se realizează de la o concentraţie mare la o
concentraţie mică, până se produce un echilibru al concentraţiilor de o parte şi
de cealaltă a membranei. Proteina transportor are rolul de a mări viteza de
difuzie a substanţei în raport cu difuzia pasivă.
b) transportul activ este un proces specific, care se realizează cu consum de
energie. Se poate realiza împotriva gradientului de concentraţie, de la o
concentraţie mică la o concentraţie mare. Astfel se produce o acumulare de
substanţă în celula bacteriană, care poate depăşi de câteva mii de ori cantitatea
din mediul extern. Proteina transportor prezintă un situs de legare specific
pentru substanţele respective.
c) translocarea în grup se realizează cu consum de energie şi cu participarea
sistemului enzimatic fosfo-transferazic; substanţa transportată suferă o
modificare chimică la trecerea prin membrană, astfel că substanţa din
interiorul celulei diferă de cea iniţială ce exista în mediu; prin acest mecanism
se pot transporta: adenina, hexozele (glucoză, fructoză).

Tipuri de respiraţie microbiană

După comportarea faţă de oxigenul atmosferic, se pot descrie 4 tipuri de

microorganisme:
• microorganisme strict aerobe, care au ca tip de respiraţie celulară respiraţia aerobă;
pentru a se dezvolta, aceste microorganisme au nevoie de oxigen molecular,
folosindu-l ca acceptor final de electroni;
Ex.: Bacillus subtilis, Azotobacter sp., Mycobacterium tuberculosis, microalgele,
majoritatea protozoarelor
• microorganisme strict anaerobe, care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului; ele
au nevoie de condiţii de anaerobioză şi ca tip de respiraţie celulară au fermentaţia sau
respiraţia anaerobă;
Ex.: Clostridium tetani, Lactobacillus sp., Desulfovibrio sp.
• microorganisme anaerobe, facultativ aerobe, care au în general un metabolism de
tip anaerob, dar pot trăi şi în prezenţa oxigenului molecular, caz în care prezintă un
metabolism aerob; tipul de respiraţie celulară este diferit, în funcţie de prezenţa sau
absenţa oxigenului (respiraţie anaerobă sau aerobă);
Ex.: Escherichia coli, Streptoccoccus sp., Staphylococcus sp., Saccharomyces
cerevisiae
• microorganisme microaerofile, care au nevoie de o cantitate de oxigen mai mică
decât în atmosferă pentru a se dezvolta, concentraţiile mari de oxigen fiind nocive
pentru ele; tipul de respiraţie celulară este o respiraţie cu tendinţă spre fermentaţie.
Ex.: Leptospira sp., Spirochaeta sp., Thiospirillum sp.

Tipuri de nutriţie la microorganisme

Criteriile după care se poate caracteriza nutriţia microorganismelor sunt:
 natura sursei de carbon şi azot şi capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali, în
funcţie de care microorganismele pot avea nutriţie:
* autotrofă * heterotrofă
 sursa de energie, în funcţie de care microorganismele pot avea nutriţie:
* fototrofă * chemotrofă.
Autotrofia este capacitatea de sinteză a tuturor metaboliţilor esenţiali pornind de
la substanţe anorganice simple ca sursă de carbon şi azot (CO2, NH3, NO3-, NO2-).
Heterotrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţi esenţiali pornind de la
substanţe organice preformate. Bacteriile heterotrofe se pot dezvolta doar în prezenţa
unor substanţe organice, care joacă rol de sursă de carbon şi azot.
Fototrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţii esenţiali cu ajutorul energiei
luminoase; este caracteristică microorganismelor fotosintetizante (fototrofe), capabile de
fotosinteză. După natura donatorilor de protoni sau electroni, microorganismele fototrofe
se împart în:
- microorganisme fotolitotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau electroni
substanţe anorganice oxidabile (H2O, H2S, S, H2); se numesc şi
fotoautotrofe;
- microorganisme fotoorganotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau
electroni substanţe organice oxidabile; se numesc şi fotoheterotrofe;
Chemotrofia este capacitatea de a sintetiza metaboliţii esenţiali cu ajutorul
energiei chimice înmagazinată în legăturile chimice ale substanţelor. Sursa de energie
este reprezentată în acest caz de energia chimică eliberată din reacţiile de oxido-reducere.
Microorganismele chemotrofe se numesc şi chemosintetizante, sunt capabile de
chemosinteză. După natura donatorilor de protoni sau electroni, microorganismele
chemotrofe se împart în:
- microorganisme chemolitotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau
electroni substanţe anorganice oxidabile; se numesc şi chemoautotrofe;
- microorganisme chemoorganotrofe – care folosesc ca donor de protoni sau
electroni substanţe organice oxidabile; se numesc şi chemoheterotrofe.
 Pe baza acestor clasificări, nutriţia microorganismelor poate fi:

Nr. Tip de nutriţie Sursă de Sursă de Donator de Exemple

cr. energie carbon şi protoni sau
azot electroni
1 Fotolito- Radiaţia Subst. Substanţe Cianobacterii
autotrofă luminoasă anorg. anorganice Bacterii sulfuroase roşii
(CO2,NH3) (H2O,H2S,S,H2) şi verzi
2 Fotoorgano- Radiaţia Substanţe Substanţe Bacterii sulfuroase roşii
heterotrofă luminoasă organice organice
3 Chemolito- Oxidarea Subst. Substanţe Bacterii nitrificatoare
autotrofă substanţelor anorg. anorganice Bacterii sulfoxidante
anorganice (CO2,NH3) (NH3,H2S,S,H2) Hidrogenbacterii
4 Chemoorgano- Oxidarea Substanţe Substanţe Majoritatea
heterotrofă substanţelor organice organice microorganismelor
organice (bacterii, drojdii,
mucegaiuri, protozoare)
CURS 5

VIRUSURILE

Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi, fundamental

diferiţi, structural şi funcţional, de oricare dintre organismele cunoscute. Din cauza
dificultăţilor de observare, cultivare şi studiere, foarte multă vreme au fost analizate prin
prisma unor caractere evidente: filtrabilitatea, dimensiunile foarte mici, parazitismul
obligatoriu intracelular, inactivarea prin căldură. Aceste caractere s-au dovedit a nu fi
definitorii în raport cu alţi agenţi infecţioşi, fapt care explică încadrarea greşită şi absurdă
a bacteriilor mici filtrabile, parazite obligatorii intracelular, ca intermediari între bacteriile
adevărate şi virusuri.
Primele date referitoare la natura şi caracterele specifice ale unor boli virale sunt
foarte vechi, fiind consemnate în China antică (anul 2500 î.e.n., despre variola umană)
sau în lucrările lui Aristotel (despre turbare).
Anul 1796 marchează momentul primelor vaccinări antivariolice efectuate de
către medicul englez Eduard Jenner în Anglia. Metoda vaccinării copiilor cu puroi
recoltat din leziunile bovinelor s-a extins în Asia, unde variola producea epidemii foarte
grave. Ulterior această metodă a fost abandonată în favoarea scarificării, deoarece se
puteau transmite concomitent şi alţi agenţi patogeni, care determinau boli grave la om.
În perioada 1881 -1885 Louis Pasteur a pus la punct un vaccin antirabic eficient,
care, administrat la timp la persoanele muşcate de animale turbate, împiedică apariţia
bolii, care este letală.
În 1886 Mayer a demonstrat transmisibilitatea mozaicului tutunului prin frecarea
plantelor sănătoase cu plante bolnave şi inactivarea principiului infecţios prin tratament
cu alcool sau prin încălzire la 80°C. El a considerat că boala este produsă de un "ferment
organizat".
În 1892 Ivanovski confirmă infectivitatea sucului acelular extras din plantele de
tutun bolnave, demonstrând multiplicarea agentului infecţios în plantele sănătoase, care
ulterior au manifestat simptomele bolii. El consideră agentul patogen ca fiind un agent
viu, ultrafiltrabil, de tipul bacteriilor foarte mici.
În 1898 Beijerink confirmă multiplicarea şi transmisibilitatea în serie a agentului
patogen al mozaicului tutunului, dar şi rezistenţa sa îndelungată în frunzele uscate de
tutun şi difuzibilitatea lui în agar. El ajunge la concluzia că agentul patogen nu este nici
microorganism, nici toxină, ci o substanţă moleculară specială solubilă, capabilă să se
multiplice în celulele gazdă dacă este încorporată în citoplasma acestora. El îl numeşte
"contagium vivum fluidum". Toate aceste date, reconsiderate astăzi, au dus la concluzia
că Beijerink este descoperitorul virusurilor, deoarece el este primul care a intuit natura lor
deosebită de a celorlalţi agenţi patogeni.
Recunoaşterea ştiinţifică a virusurilor ca entităţi particulare se datorează lui Andre
Lwoff, care în 1953 şi în 1981 a încercat să stabilească ansamblul caracterelor originale
ale lumii virusurilor, descriind deosebirea dintre virus şi non-virus.
Concluzia a fost că virusurile aparţin unui grup de agenţi infecţioşi ce posedă în
comun un număr important de trăsături specifice, marcând diferenţe absolute, care sunt
absente la toate entităţile aparţinând grupului Procariota.
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE VIRUS
Caracterele discriminatorii ale virusurilor şi bacteriilor
Nr. Caracterul VIRUSURI PROCARIOTE
crt.
1 Tipul de organizare acelulară organizare
organizare celulară de tip
procariot
2 Unitatea de virionul celula bacteriană
structură şi
funcţie
3 Stări posibile de virionul - particula virală matură, celula bacteriană
existenţă completă, infecţioasă, formă în care vegetativă,
virusul se găseşte la sfârşitul procesului de capabilă de
replicare în celula gazdă şi este eliberat în creştere şi
mediul exterior replicare
virusul vegetativ - genomul viral aflat sporul bacterian,
liber în celula gazdă, pregătit de replicare formă facultativă
provirusul - genomul viral integrat în de rezistenţă
genomul celulei gazdă
4 Structura virionul cuprinde: celula bacteriană
internă - constituenţi esenţiali cuprinde:
- genomul viral
- capsida virală
- perete celular
- constituenţi accesorii: peplosul - membrană
Genomul şi capsida alcătuiesc împreună - citoplasmă
nucleocapsida, caracteristică virusurilor nude, - nucleoid
neacoperite. - ribozomi
Genomul e reprezentat de o moleculă de acid
nucleic, fie ADN, fie ARN, cu o greutate
- vacuole
moleculară diferită de la un virus la altul. - incluzii
Molecula de acid nucleic este monocatenară sau - spori
bicatenară, lineară sau circulară, dispusă helical, - capsulă
împachetată pentru a forma o structură compactă. - flageli
Genomul viral poartă informaţia genetică necesară
pentru propria replicare şi pentru devierea
metabolismului celulei gazdă în sensul sintezei de
constituenţi virali. Acidul nucleic viral determină
infecţiozitatea virusurilor.
Capsida este învelişul proteic ce acoperă şi
protejează genomul viral. Este alcătuită din unităţi
morfologice de natură proteică, numite capsomere.
Peplosul este un înveliş extern prezent la
virusurile acoperite, cu nivel complex de
organizare, cu rolul de a păstra stabilitatea
nucleocapsidei şi de a favoriza fixarea virionului
pe celula gazdă. E alcătuit dintr-un dublu strat
lipidic, în care sunt implantate formaţiuni de
natură glicoproteică, numite spicule. Spiculele pot
fi prismatice alungite (de exemplu
hemaglutininele) sau în formă de ciupercă (de
exemplu neuraminidazele).
5 Simetria la nivel simetrie constantă a aranjării
molecular moleculelor proteice în capsidă:
- helicală
- icosaedrică
- binară (mixtă)
6 Compoziţia chimică
- acizii nucleici - fie ADN (la dezoxiribovirusuri)
- fie ARN (la ribovirusuri)
- proteinele - virusurile mici au în structura
capsidei un număr fix de molecule
proteice de acelaşi fel; virusurile
complexe au în capsidă mai multe
tipuri diferite de molecule proteice,
dar numărul este limitat şi fix; rolul
proteinelor virale este structural şi
în mod excepţional enzimatic;
O consecinţă a numărului fix de
proteine este dispunerea lor
simetrică în capsidă, într-un mod
unic.
- glucidele şi - virusurile nu au glucide şi lipide,
lipidele cu excepţia unor proteine
glicolizate; uneori sunt prezente în
învelişul extern, provenind de la
celula gazdă în care s-au replicat,
deoarece peplosul nu este codificat
de genomul viral
- echipamentul - virusurile sunt lipsite de
enzimatic echipament enzimatic, neputând să
îşi sintetizeze constituenţii, să
producă energie şi să utilizeze
resursele mediului; nu se pot cultiva
pe medii acelulare;
Uneori virusurile prezintă enzime
cu rol în replicarea genomului viral,
în favorizarea pătrunderii virusului
în celulă sau a eliberării din celula
gazdă.
lipseşte o simetrie
moleculară
- ADN în genomul
bacterian
- ARN în citoplasmă
(ribozomal, de transfer,
mesager)
- bacteriile au un
potenţial de aprox. 3-4
mii de proteine diferite,
cu rol structural sau
enzimatic. Numărul lor
este variabil,
randamentul sintezei de
proteine fiind inegal,
funcţie de importanţa
proteinei respective
pentru celula bacteriană.
- glucidele şi lipidele
sunt prezente în mod
constant în structura
bacteriilor
- bacteriile au în mod
constant un echipament
enzimatic cu grad diferit
de complexitate, în
funcţie de nutriţia
bacteriilor; este mai
complex la bacteriile
autotrofe, se simplifică
la cele heterotrofe şi la
bacteriile parazite
obligatoriu intracelular
7 Proprietăţile biologice Virusurile nu au capacitatea de Bacteriile au un
a produce energie cu potenţial metabolism energetic
înalt (ATP), nu fac sinteza propriu, chiar şi când
independentă a constituenţilor sunt parazite intracelular;
proprii, nu au capacitatea de a au capacitatea de a
creşte şi de a se divide. Se sintetiza proprii
reproduc obligatoriu în celula constituenţi, de a creşte
gazdă vie, pornind exclusiv de până la un punct critic
la genomul viral. urmat de diviziune.
Multiplicarea bacteriilor
e independentă, pornind
de la ansamblul integrat
al constituenţilor celulari.
8 Utilizarea sistemelor Virusurile utilizează sistemele Bacteriile nu utilizează
structurale şi biochimice enzimatice, ARN de transfer şi sistemele enzimatice ale
ale gazdei în cursul ribozomii gazdei. gazdei, ci pe cele proprii.
parazitismului
intracelular
9 Parazitismul absolut Pentru virusuri este constant şi La bacterii parazitismul
obligatoriu. În celulele infectate nu este absolut.
cu virusuri, metabolismul
celular suferă modificări
esenţiale, fiind deviat în sensul
sintezei constituenţilor virali,
pornind de la informaţia
genetică străină, adusă de
genomul viral în celulă.
Procesele de sinteză celulară
continuă cel puţin un timp,
deoarece metaboliţii esenţiali
celulari sunt necesari în sinteza
de constituenţi virali.
Competiţia dintre virus şi celula
gazdă are loc la nivelul
diataxiei (producerea de
constituenţi): diataxia celulară
este blocată sau diminuată sub
acţiunea unor constituenţi
proteici virali din capsidă sau
peplos, iar diataxia virală este
activă.
10 Multiplicarea virusurilor Multiplicarea virusurilor se Bacteriile se multiplică
realizează prin replicare virală prin diviziune directă,
(replicarea informaţiei genetice fragmentare, înmugurire,
virale, sinteza componentelor prin spori.
virale, asamblarea particulelor).
 MORFOLOGIA VIRUSURILOR

Descrierea morfologică şi dimensiunile unui virus se raportează la virion,

particulă virală matură, unitate integrată de structură şi funcţie. Din punct de vedere
morfologic se disting mai multe tipuri de virioni:
- virioni de formă cilindrică alungită, adică de bastonaş rigid (VMT) sau
flexibil (bacteriofagii filamentoşi)
- virioni de formă sferică (izodiametrică, de exemplu virusul poliomielitei din
Familia Picornaviridae) sau sferoidală (virusurile gripale, adenovirusurile,
herpesvirusurile)
- virioni de formă paralelipipedică (poxvirusurile)
- virioni cu formă de cartuş (virusul rabic, din Familia Rhabdoviridae)
- virioni în formă de cireaşă cu coadă sau mormoloc (bacteriofagii T par).
Dimensiunile virusurilor sunt submicroscopice. Cele mai mari au dimensiuni
apropiate de cele ale bacteriilor foarte mici, 240 - 300 μm, iar cele mai mici au
dimensiuni apropiate de cele ale ribozomilor, de 25 - 30 μm. Bacteriofagii cei mai mari
ating 200 μm.
 MODELUL GENERAL DE STRUCTURĂ VIRALĂ

Virionii posedă doi constituenţi esenţiali şi definitorii: genomul şi capsida, care

alcătuiesc împreună nucleocapsida virusurilor nude, fără înveliş extern (poliovirusul,
reovirusurile, adenovirusurile).
Genomul viral este reprezentat de o moleculă de acid nucleic, ADN sau ARN:
 ADN, pentru dezoxiribovirusuri (adenovirusurile, poxvirusurile,
herpesvirusurile, papovavirusurile);
 ARN, pentru ribovirusuri (virusurile gripale, paragripale, virusul rujeolic,
virusul rabic, poliovirusul, VMT).
Majoritatea virusurilor infecţioase pentru om, animale şi plante sunt ribovirusuri.
În virion genomul ribovirusurilor este asociat cu nucleoproteine şi cu proteine de
replicare, dar se disociază de nucleopreoteine când ajunge în citoplasma celulei gazdă.
Majoritatea ribovirusurilor au ca genom o moleculă de ARN monocatenar de polaritate
pozitivă, care funcţionează ca ARNm şi este tradus în proteine fără o transcriere
prealabilă sau negativă, care nu este tradus direct, ci este transcris mai întâi în ARNm.
Numai reovirusurile au genom ARN dublu catenar. Genomul dezoxiribovirusurilor este
complexat cu proteine atât în starea împachetată în virion, cât şi ca genom liber în
citoplasma celulei gazdă. La virusurile infecţioase pentru celulele animale informaţia
genetică are caracter discontinuu, ca şi a gazdelor lor.
Structura genomului este variată:
o monocatenară sau dublu catenară
o lineară sau circulară
o genom segmentat, în aceeaşi capsidă sau capside diferite.
Genomul viral dublu catenar poate fi linear sau circular închis, cu diferite grade
de supraspiralizare şi de condensare.
Unele virusuri au informaţia genetică sub formă de segmente multiple încapsidate
într-o capsidă comună sau în capside diferite, caz în care infecţia se poate produce numai
când în organismul gazdă pătrund toate capsidele ce poartă informaţia genetică necesară
replicării virale. Avantajul genomului segmentat constă în aceea că mesajele genetice mai
mici sunt mai uşor replicate şi transmise în celula eucariotă animală sau vegetală, putând
fi traduse simultan, facilitând procesul de replicare virală. Segmentarea genomului viral
reprezintă un avantaj pentru supravieţuirea virusurilor în natură, fiind o adaptare la celula
eucariotă animală sau vegetală.
Una dintre particularităţile virusurilor este aceea că fac economie de informaţie
genetică. Această economie este necesară datorită dimensiunilor mici ale virusurilor şi se
realizează pe mai multe căi: la virusurile mici capsida virală este formată dintr-un singur
tip de proteine dispuse simetric, a căror sinteză este asigurată de o genă sau de puţine
gene; virusurile pot utiliza unele proteine din celula gazdă pentru efectuarea unor funcţii
virale; virusurile cu un genom defectiv (care nu au în structura genomului lor genele
necesare pentru codificarea proteinelor din capsidă) utilizează informaţie genetică
furnizată de alte virusuri (virusuri helper), asociate cu cele defective, care suplinesc
deficienţele virusului principal, determinând o sinteză în exces de capsomere. Unele
polipeptide capsidale îndeplinesc în acelaşi timp funcţii structurale şi funcţii de reglare
în procesul de replicare virală. Aceeaşi informaţie genică poate fi folosită în mai multe
cadre de citire (citire defazată, care are o altă semnificaţie genică) în procesul de
translaţie, cu producerea a două sau mai multe polipeptide sub controlul aceluiaşi
determinant genetic.
Genomul viral conţine informaţia genetică necesară desfăşurării ciclului de
replicare în celula gazdă sensibilă: pentru replicarea genomului, pentru devierea
metabolismului celulei gazdă în sensul de constituenţi virali, pentru sinteza proteinelor
structurale şi de reglare, pentru asamblarea şi eliberarea din celula gazdă a virionilor nou
formaţi. Genomul viral asigură potenţialul de variabilitate a virusurilor şi infecţiozitatea
acestora.
Capsida virală este un înveliş proteic, cu o structură diferenţiată în funcţie de
tipul de virus. Unitatea structurală a capsidei este capsomera, care este alcătuită dintr-un
lanţ polipeptidic sau un agregat de catene polipeptidice identice sau diferite. Capsomerele
sunt cele mai mici unităţi structurale vizibile la microscopul electronic.
În funcţie de dispunerea capsomerelor, virusurile prezintă trei tipuri de simetrie:
helicală (helicoidală), icosaedrică, mixtă (binară).
La virusurile cu simetrie helicală capsomerele sunt formate dintr-un singur
polipeptid (sunt monomere), reprezentând atât unitatea morfologică, cât şi unitatea
structurală a capsidei.
La virusurile cu simetrie icosaedrică, capsomerele sunt alcătuite din mai multe
tipuri de proteine (sunt oligomere), ele reprezentând numai unitatea morfologică a
capsidei, alcătuită din mai multe unităţi structurale. Capsomerele pot fi pentoni (conţin 5
subunităţi de structură, sunt pentamere) sau hexoni (conţin 6 unităţi de structură, sunt
hexamere).
Rolul capsidei virale este acela de a proteja materialul genetic viral de degradarea
produsă de nucleazele celulare, de a contribui la fixarea şi pătrunderea virusului în celula
gazdă, de a determina spectrul de gazdă a virusului prin specificitatea interacţiunii
capsidei virale cu receptorii specifici complementari prezenţi pe suprafaţa celulei gazdă.
Capsida virală conţine determinanţi antigenici responsabili de producerea răspunsului
imun în organismele infectate.
Învelişul extern (peplosul) este derivat din membrana celulară când virusul
părăseşte prin înmugurire celula gazdă în care s-a replicat. Este o structură accesorie,
caracteristică virusurilor "acoperite".
În structura peplosului intră un dublu strat fosfolipidic provenit din membrana
celulară, în care sunt implantate proteine proprii celulei gazdă şi proteine specific virale,
codificate de genomul viral. Lipidele din învelişul extern sunt diferite, în funcţie de
celulele în care s-a replicat virusul.
La nivelul peplosului se găsesc formaţiuni de natură glicoproteică, numite spicule,
de formă prismatică sau de buton, care sunt codificate de genomul viral. Proteina din
componenţa spiculelor este de natură cert virală, glicolizarea fiind efectuată de celula
gazdă în timpul parcurgerii drumului intracelular de la locul de sinteză până la suprafaţa
celulei de către proteina virală.
Semnificaţia biologică a capsidei şi a peplosului
Capsida virală este o structură ce protejează genomul viral şi participă la
infectarea celulei gazdă. Învelişul extern consolidează funcţiile capsidei, asigurând
stabilitatea nucleocapsidei, iar spiculele favorizează faza de adsorbţie a virusurilor pe
celula gazdă şi pătrunderea acestora în celulă.
 În componenţa virusurilor intră 3 tipuri de proteine:
♦ proteinele capsidale, cu greutate moleculară de 12 - 110 kdal; la cele mai
multe virusuri ele sunt identice, la altele sunt diferite;
♦ proteine interne, situate în interiorul nucleocapsidei virale, alcătuind
împreună cu acidul nucleic viral corpul central (nucleoidul viral); rolul lor este
de a menţine genomul viral în formă condensată;
♦ proteine cu rol enzimatic, prezente la unele virusuri animale; existenţa
acestor enzime nu infirmă faptul că virusurile nu au echipament enzimatic de
biosinteză, ele având rol în replicarea genomului viral.
Exemple:
 ARN-polimeraza poxvirusurilor şi a virusului gripal este o transcriptază ce
sintetizează ARN pe matriţă de ADN;
 ARN-polimerază ARN - dependentă realizează sinteza de ARN pe matriţă
de ARN;
 neuraminidaza virusului gripal, localizată la nivelul spiculelor din învelişul
extern, degradează mucoproteinele şi receptorii celulari de la nivelul căilor
respiratorii ale animalelor, favorizând infecţia virală;
 reverstranscriptaza este o ADN polimerază ARN - dependentă prezentă la
virusurile ARN oncogene (HIV, retrovirusuri).

MULTIPLICAREA VIRUSURILOR

Multiplicarea virusurilor (replicarea virală) are loc exclusiv în celula gazdă vie,
care le furnizează materialul de construcţie (aminoacizi, baze nucleice, polizaharide) şi
dispozitivul celular de biosinteză (ribozomi, sisteme generatoare de energie, ARNt).
Această comportare corespunde parazitismului absolut pe care virusurile îl exercită
asupra celulei gazdă.
Virusul invadant introduce în celula gazdă informaţia specifică a genomului său şi
deviază metabolismul celulei, pe care îl foloseşte pentru propriile biosinteze. Replicarea
virusurilor este rezultatul activităţilor celulei infectate, care urmează programul genetic
adus de virus.
Replicarea decurge într-o serie de etape succesive:
- Adsorbţia şi fixarea reversibilă a virusurilor pe celulă este o consecinţă a
ciocnirilor întâmplătoare între virusuri şi celulă, proces nespecific, reversibil. Este
determinată de atracţia ionică, eficienţa procesului fiind dependentă de numărul de
virioni din suspensia virală.
- Fixarea ireversibilă a virusurilor pe celulă este un proces ireversibil,
datorat diferitelor grade de specificitate a fixării virusului pe celula gazdă; este
determinat de complementaritatea geometrică şi electrostatică între structurile de pe
suprafaţa virusurilor şi receptorii specifici de virus de pe suprafaţa celulelor, care
recunosc aceste structuri. Cea mai mare specificitate de fixare există între
bacteriofag şi bacterie, cea mai mică între virusul vegetal şi celula vegetală (aceasta
nu are receptori pentru virus). Virusurile animale prezintă citotropism pentru
anumite tipuri de celule, pe care le infectează.
- Pătrunderea virusurilor în celulă se face diferit: virusurile animale pătrund
integral prin endocitoză (viropexie) sau fuziune; virusurile vegetale pătrund prind
leziunile mecanice ale peretelui celular; bacteriofagii îşi injectează genomul în
interiorul celulei bacteriene. Endocitoza este un proces similar pinocitozei.

- Decapsidarea şi eclipsa reprezintă eliberarea genomului viral de învelişul

proteic, pentru ca acesta să se poată replica. Capsomerele sunt dezintegrate şi trec în
rezerva celulară, iar genomul viral eliberat de capsidă reprezintă virusul vegetativ.
În această fază virusul nu se poate evidenţia la microscopul electronic.

- Migrarea intracelulară până la locul de replicare se poate face direct

(transmembranar) sau indirect prin structuri canaliculare preformate. La virusurile
care se replică în nucleu, această fază durează mai mult decât la cele care se replică
direct în citoplasmă.

- Sinteza proteinelor timpurii se realizează pornind de la genomurile virale

infectante (iniţiale), sub controlul genelor precoce din genomul viral. Ele sunt
proteine de reglare, enzimatice (cu rol în replicarea genomului) şi proteine de
matrice (care delimitează matricea în care va avea loc replicarea acidului nucleic
viral şi morfogeneza virală).

- Replicarea genomului viral este o etapă complexă, în funcţie de structura

genomului viral. În urma acestei faze rezultă mii de genomuri virale progene.

- Sinteza proteinelor tardive se realizează pornind de la genomurile progene,

nu de la cele parentale; ele sunt proteine structurale, de reglare, de morfogeneză
(eşafodaj) şi proteine care facilitează eliberarea virusurilor din celulă. Se
sintetizează în număr mare, deoarece vor constitui viitoarele virusuri mature.

- Morfogeneza virală se realizează prin autoasamblarea componentelor virale

sau prin depunerea simetrică a acestora pe suprafaţa unor proteine de morfogeneză.

- Eliberarea virusurilor din celulă este lentă sau explozivă. Eliberarea

explozivă este caracteristică în special celulelor bacteriene infectate cu bacteriofagi
şi duce la liza celulelor în momentul eliberării virusurilor progene. Eliberarea prin
înmugurire (lentă) este caracteristică virusurilor învelite, celula gazdă fiind
menţinută în stare viabilă până se eliberează toţi virionii formaţi. Se pot forma 5 - 6
muguri în acelaşi timp. Învelişul extern viral poartă constituenţi ai membranei
celulare, membrana refăcându-se după desprinderea virusurilor cu peplos.
CURS 6

ECOLOGIA MICROORGANISMELOR. MICROORGANISMELE ÎN

HABITATELE LOR NATURALE

Cele mai multe cunoştinţe referitoare la activitatea microorganismelor în natură

au fost deduse din studierea lor în condiţii de laborator. Ulterior au fost efectuate studii în
mediile naturale cu metode progresiv perfecţionate.
Înţelegerea proceselor realizate de microorganisme în natură implică efectuarea
de studii asupra microorganismelor aparţinând unei singure specii (efectul acesteia asupra
mediului înconjurător, dar şi impactul mediului asupra lor), dar şi asupra populaţiilor,
comunităţilor sau sistemelor de microorganisme (complexul de microorganisme şi
asocierea speciilor cu componentele abiotice ale mediului).

Solul ca mediu natural pentru microorganisme

Solul este considerat ca un complex de substanţe (surse de nutrienţi şi energie

pentru unele organisme), descris ca un sistem dinamic cu trei faze: solidă, lichidă şi
gazoasă. El este rezultatul dezagregării rocilor sub acţiunea factorilor fizici, chimici şi
biologici.

Faza solidă a solului, care reprezintă aproximativ 1/2 din volumul acestuia, e
alcătuit din:
- substanţe minerale: roci vulcanice (granit, bazalt), roci sedimentare (gresie,
marnă, şisturi argiloase, calcare), roci metamorfice (şisturi cristaline);
- substanţe organice: resturi organice neanimate, provenite din litieră, lemn,
rădăcini, organisme şi microorganisme, dar şi fragmente aflate în diferite
grade de descompunere.
Diferitele substanţe cu rol de nutrienţi se găsesc în stare solubilă, insolubilă sau
sunt adsorbite pe diferite substraturi.

Faza lichidă e reprezentată de apa din porii solului şi de pe suprafaţa particulelor

de sol, care conţine diferite substanţe organice sau minerale dizolvate ori în suspensie
(soluţia solului).

Faza gazoasă corespunde aerului prezent în porii liberi din sol şi are faţă de aerul
atmosferic mai mult CO2 şi mai puţin O2.
Factorii de mediu care influenţează numărul, activitatea şi natura
microorganismelor din sol sunt:
- apa şi umiditatea asigurată de aceasta; solurile foarte uscate şi cele foarte
umede limitează dezvoltarea microorganismelor. Bacteriile devin inactive
când solul argilos conţine mai puţin de 12% apă. Fungii sunt mai rezistenţi la
uscăciune (de aceea unele boli fungice sunt limitate la anumite regiuni);
- aerarea nu este uniformă în sol, de aceea solul este o colecţie de
microhabitate aerobe şi anaerobe;
 - temperatura este variabilă în straturile de la suprafaţa solului, datorită razelor
solare, prezentând variaţii diurne şi sezoniere;
- pH-ul solului este cuprins între 4,8 – 8,5 şi este influenţat de activitatea
microorganismelor din sol (de exemplu degradarea litierei poate determina un
pH acid);
- adâncimea solului influenţează densitatea microorganismelor prin variaţia
concentraţiei de O2, CO2, a nutrienţilor, a umidităţii. Frecvenţa
microorganismelor în sol scade cu adâncimea, cele mai multe se găsesc în
stratul de suprafaţă.

Microbiota din sol

Solul constituie un habitat favorabil dezvoltării microorganismelor (bacterii,

fungi, alge, protozoare), care se găsesc aici în număr mare. Multe dintre
microorganismele din sol nu sunt fiziologic active la un moment dat, datorită faptului că
substanţele nutritive din sol sunt limitate.
Microorganismele din sol intervin în aproape toate reacţiile chimice care au loc la
acest nivel, jucând un rol activ în fertilitatea solului, ca rezultat al implicării lor în ciclul
nutrienţilor necesari pentru creşterea plantelor.
Unele microorganisme din sol sunt responsabile de descompunerea materiei
organice ajunse în sol şi în reciclarea nutrienţilor. Fungii din micorize cresc
disponibilitatea nutrienţilor minerali pentru plante. Bacteriile fixatoare de azot măresc
cantitatea de nutrienţi din sol. Astfel de microorganisme pot fi utilizate ca
biofertilizatori.
Alte microorganisme sintetizează şi eliberează în sol substanţe de tipul
vitaminelor, care îmbunătăţesc sănătatea plantelor şi productivitatea; aceste
microorganisme sunt considerate fitostimulatori.
Există în sol şi microorganisme dăunătoare pentru plante, pe care le infectează
prin rădăcini. Faţă de aceşti agenţi patogeni, microorganismele autohtone (considerate
biopesticide) au de obicei acţiune antagonistă, care se manifestă prin competiţia pentru
nutrienţi, prin producerea de substanţe inhibitoare ca metaboliţi secundari sau enzime
extracelulare, sau prin sinteza de substanţe care stimulează mecanismele de apărare
naturală ale plantei şi măresc rezistenţa la patogeni.
Microorganismele din sol sunt capabile să supravieţuiască unor condiţii extrem de
variabile de temperatură, umiditate, pH, resurse nutritive şi de energie, de concentraţii de
sare şi de oxigen. Ele au un rol complex în formarea structurii solului, condiţionat în
esenţă de capacitatea lor de a produce polizaharide sau alte materiale aderente,
contribuind la în stabilizarea structurii solului.
Habitatul microorganismelor este reprezentat de porii solului. Aceştia pot fi pori
fini (cu diametrul mai mic de 0,2µm), care reţin apa inaccesibilă plantelor, pori mijlocii
(cu un diametru între 0,2 – 10µm), care înmagazinează apa disponibilă organismelor vii
sau pori mari (cu diametrul mai mare de 50µm), care au un rol esenţial în aeroreglare.
Micropopulaţiile din sol sunt alcătuite din bacterii (eubacterii, actinomicete,
cianobacterii), microfungi, alge şi protozoare.
Winogradski (1949) a propus împărţirea microorganismelor din sol în două
categorii:
 - microorganisme autohtone (permanente, constante, indigene), care sunt
numeroase şi caracteristice unui anumit tip de sol. Ele cresc lent, fiind perfect
adaptate la viaţa din solul lipsit de procese de fermentaţie sau putrefacţie a
materiei organice. Nu prezintă fluctuaţii numerice semnificative şi nu depind
de surse exogene de nutrienţi.
- microorganisme zimogene (temporare sau de fermentaţie), care au o
activitate periodică, intermitentă, cu faze de activitate şi de repaus. Ele nu sunt
capabile să degradeze substanţe complexe din sol, dezvoltându-se pe substanţe
organice uşor utilizabile, provenite de la exterior. În mod obişnuit sunt puţin
numeroase, dezvoltându-se luxuriant dacă se adăugă substanţe organice
exogene, după epuizarea cărora numărul lor scade brusc.
Cele două categorii de microorganisme nu pot fi însă cert separate. Unii
cercetători susţin că microorganismele zimogene provin de la exterior odată cu resturile
organice ajunse în sol, în timp ce alţii susţin că ele ar fi microorganisme heterotrofe
autohtone, care sunt permanent prezente în sol în stare latentă. Aceştia din urmă
consideră că microorganisme alohtone sunt numai cele patogene pentru plante, animale şi
om, care ajung în sol odată cu ţesuturile animale sau vegetale infectate şi care nu găsesc
aici decât condiţii de supravieţuire temporară, nu de multiplicare.

Bacteriile sunt cele mai mici, mai numeroase şi mai diverse microorganisme din
sol (ca formă, modalitate de nutriţie, condiţii de supravieţuire). Predomină bacteriile
Gram negative. Bacteriile prezintă un pleomorfism accentuat faţă de morfologia descrisă
drept clasică. Valorile medii determinate prin diverse metode ar fi de 10 6–109 celule/g sol
uscat prin tehnica de cultivare a celulelor viabile, ajungând până la 1010 celule prin
determinarea numărului total de celule (vii şi moarte).
De cele mai multe ori, bacteriile se găsesc sub formă de microcolonii pe diferite
resturi vegetale, adsorbite pe argile şi pe humus. Tehnicile de apreciere a numărului de
bacterii din sol prin cultivare în laborator reflectă în general numai 1 – 10% din situaţia
reală, deoarece nici un mediu de cultură nu poate satisface enorma diversitate a
exigenţelor lor nutriţionale (Mihăescu, 2000).
În sol se găsesc bacterii implicate în circulaţia carbonului, azotului
(Nitrosomonas, Nitrobacter, Azotobacter, Rhizobium), fosforului (Bacillus megaterium),
sulfului (Thiobacillus thiooxidans, Desulfovibrio), fierului (Gallionella, Siderocapsa),
bacterii implicate în formarea şi degradarea humusului, în solubilizarea compuşilor
organici şi anorganici, inaccesibili plantelor. La acestea se adaugă microorganisme
heterotrofe, relativ constante în toate solurile: Acinetobacter, Achromobacter,
Agrobacterium, Alcaligenes, Arthrobacter, Bacillus, Brevibacterium, Cellulomonas,
Chromobacterium, Clostridium, Corynebacterium, Flavobacterium, Micrococcus,
Mycobacterium, Pseudomonas, Sarcina, Staphylococcus, Streptococcus, Xanthomonas.
Bacteriile din sol participă la procesele de mineralizare, esenţiale pentru nutriţia
plantelor şi asigurarea fertilităţii solului. Prin polizaharidele extracelulare participă la
agregarea particulelor de sol şi la formarea humusului.
 Actinomicetele sunt în număr de 105 – 108 celule/g sol şi sunt prezente în sol de
regulă sub formă de spori, fiind mai numeroase în straturile de la suprafaţa solului. Sunt
filamentoase, nu se dezvoltă dacă pH-ul scade sub 5,0; preferă solurile bogate în
substanţe organice. Actinomicetele se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită la
uscăciune.
Se dezvoltă lent, heterotrof, utilizând surse de carbon simple sau complexe
(glucide, acizi organici, polizaharide, hidrocarburi alifatice, aminoacizii, peptonele).
Degradează celuloza (Streptomyces violaceus, Streptomyces cellulosae), lignina, chitina,
parafinele, fenolii. Cele mai frecvente specii aparţin genurilor: Actinomyces,
Actinoplanes, Nocardia, Streptomyces.
Actinomicetele au rol în mineralizarea compuşilor rezistenţi la acţiunea bacteriilor
şi fungilor (chitina), contribuie la formarea humusului şi produc o gamă largă de
substanţe antibiotice (streptomicină, kanamicină, micostatină), contribuind într-o mare
măsură la echilibrul microbian al solului. Unele dintre ele sunt fitopatogene.
Cianobacteriile se dezvoltă în stratul superior, iluminat al solului. Se pot
dezvolta şi la întuneric, chemoorganotrof, transformând compuşi organici simpli,
esenţiali pentru fertilitatea solului. Dintre cianobacterii, mai frecvent întâlnite în sol sunt
cele din genurile: Anabaena, Calothrix, Chrococcus, Nodularia, Nostoc, Oscillatoria,
Phormidium, Plectonema, Scytonema.
Fungii reprezintă o parte importantă din biomasa microbiană din sol, datorită creşterii
hifale, dar numărul lor este mai mic decât cel al bacteriilor. Se apreciază că numărul unităţilor
fungice variază între 20.000 şi 1.000.000/g de sol. După unii autori, fungii din sol aparţin la peste
600 de specii, din clasele Phycomycetes, Ascomycetes, Fungi Imperfecti; foarte frecvenţi sunt cei
din genurile: Mucor, Rhizopus, Pythium, Chaetomium, Morchella, Alternaria, Aspergillus,
Cladosporium, Fusarium, Penicillium.
Ciupercile sunt microorganisme cu metabolism predominant aerob, adaptate să trăiască
pe substraturi cu un conţinut relativ mare de substanţă bogată în energie şi conţinut redus de azot
mineral. Sunt microorganisme libere sau asociate cu rădăcinile plantelor. Degradează o gamă
largă de substanţe organice (proteine, celuloză, lignină), printr-un proces mai lent decât cel
bacterian, desfăşurat în mai multe etape. Când nutrienţii lipsesc, trec în stare de latenţă. Preferă
mediile neutre sau acide. Unele ciuperci sintetizează antibiotice active asupra bacteriilor,
ciupercilor, chiar şi substanţe toxice sau cancerigene. Alte ciuperci sunt patogene pentru plante.
Algele sunt abundente în habitatele umede şi iluminate de la suprafaţa solului şi până la
adâncimea de câţiva centimetri. Activitatea lor e puţin semnificativă pentru transformările
biochimice din sol. Algele verzi sunt mai frecvente în solurile acide (Chlorella, Chlamydomonas,
Pleurococcus, Ulothrix). Unele specii sunt specifice pentru sol (de exemplu Chlorococcus
humicola).
Dezvoltarea intensă a algelor pe suprafaţa solului umed îl îmbogăţeşte în materie
organică rezultată prin fotosinteză.
Protozoarele din microbiota permanentă sunt prezente mai ales la suprafaţa solului umed
şi în stratul superficial (până la 15 cm). Numărul lor variază între 10.000 – 3.000.000/g sol, dar ca
biomasă sunt mai importante decât bacteriile. Pot prezenta fluctuaţii mari de la o zi la alta, în
funcţie de temperatură, umiditate, disponibilitatea nutrienţilor. Unele protozoare utilizează
compuşi organici solubili, altele au nutriţie de tip animal, ingerând materie organică complexă
(bacterii, alge sau chiar protozoare).
Cele mai răspândite protozoare din sol fac parte din clasa Sarcodina (Acanthamoeba,
Amoeba, Nuclearia), clasa Flagellata (fitomastigofore şi zoomastigofore) şi din clasa Ciliata
(Balantidium, Colpidium, Oxytricha, Vorticella). Protozoarele au rol în menţinerea echilibrului
biologic al solului, corelat cu capacitatea lor de a ingera şi distruge o serie de bacterii.
 Zona de interacţiune între rădăcinile plantelor şi sol este reprezentată de
rizosferă. Rizosfera este definită cu ambiguitate, drept regiunea din sol care conţine
rădăcinile unei plante şi microorganismele care le însoţesc.
Rizosfera se poate extinde cu 2 cm de la suprafaţa rădăcinii în teritoriul bogat în
nutrienţi (aminoacizi, glucide, vitamine) pentru care competiţionează microorganismele
permanente din sol. Limitele rizosferei depind de cantitatea de substanţe exudate din
rădăcini, de proprietăţile fizice şi chimice ale solului, care influenţează numărul şi natura
microorganismelor. Rizosfera este o regiune periradiculară care conţine un gradient de
microorganisme şi de activităţi mai importante în solul adiacent sistemului radicular,
diminuând progresiv pe măsură ce distanţa faţă de acesta creşte.
În rizosferă are loc o intensă activitate microbiană, care influenţează creşterea
plantelor. Frecvent bacteriile de pe rădăcinile plantelor sunt asociate cu hifele fungilor.
Rădăcinile plantelor eliberează un exudat cu o compoziţie complexă, cu efect stimulator,
descris sub denumirea de efect de rizosferă. Cele mai frecvente substanţe din exudat sunt
glucidele (glucoză, fructoză, xiloză, maltoză, rafinoză, arabinoză, zaharoză), aminoacizii
(alanină, acid aspartic, glicocol, leucină, valină, serină, fenilalanină, cisteină, metionină,
lizină, triptofan, treonină), acizii organici (acetic, propionic, butiric, oxalic, citric, tartric,
fumaric, glicolic, malic, succinic), vitaminele (biotină, tiamină, niacină, acid pantotenic,
piridoxină, mezoinositol), factorii de creştere (auxine). Prezenţa microorganismelor
stimulează producerea de exudate. Rizosfera stimulează multiplicarea bacteriilor şi
fungilor.
Bacteriile din rizosferă sunt reprezentate predominant de bacili Gram negativi şi
de un număr mic de coci, bacili şi bacterii pleomorfe Gram pozitive. Numărul bacteriilor
din rizosferă este estimat la 5x106 – 1x109 celule/g sol.
Microorganismele exercită asupra plantelor numeroase efecte, unele benefice,
altele negative.
Diferitele grupe de microorganisme din sol produc variate procese biochimice,
care au o influenţă directă asupra productivităţii şi dezvoltării plantelor.
Microorganismele facilitează absorbţia nutrienţilor din sol, mai ales atunci când aceştia
sunt factori limitanţi pentru creştere. Desfăşoară permanent o acţiune de reciclare şi
solubilizare a nutrienţilor minerali. În ceea ce priveşte activitatea biochimică a bacteriilor
din sol, pot fi descrise următoarele procese biochimice:
- descompunerea aerobă şi anaerobă a celulozei, de către bacterii
celulozolitice;
- descompunerea aerobă şi anaerobă a substanţelor proteice şi a altor
compuşi organici azotoşi este realizată de bacterii şi ciuperci din sol; se
realizează de către bacteriile nitrificatoare (nitribacterii şi nitratbacterii);
- reducerea azotaţilor la azot molecular este realizată de către bacterii
denitrificatoare şi are un efect negativ asupra plantelor, deoarece azotul
asimilabil se transformă în azot atmosferic inaccesibil plantelor; pentru
evitarea acestui proces solul trebuie bine lucrat;
- fixarea azotului atmosferic este produsă de bacteriile fixatoare de azot,care
folosesc drept sursă de carbon substanţe organice fără azot, fixând azotul din
atmosferă şi utilizându-l pentru sinteza diferitelor componente celulare. O
parte din azotul fixat este eliberat în mediul ambiant, iar o parte este
mineralizată, după moartea bacteriilor, de către bacteriile de putrefacţie şi
 trece într-o formă accesibilă plantelor superioare. Rolul bacteriilor fixatoare
de azot în bilanţul compuşilor azotoşi este deosebit de mare. Bacteriile
fixatoare de azot pot fi bacterii libere (Azotobacter, Clostridium) sau
simbiotice (Rhizobium).
- formarea şi descompunerea substanţelor humice din sol se realizează în
urma activităţii vitale a diferitelor microorganisme din sol (bacterii,
actinomicete, ciuperci), care determină nu numai structura solului, ci şi
rezervele humice din sol.
- transformările compuşilor sulfului şi fosforului sunt realizate în general de
bacterii, care descompun proteinele eliberând sulf sub formă de hidrogen
sulfurat şi fosfor sub formă de acid fosforic. Aceşti compuşi pot fi oxidaţi de
sulfobacterii şi de tiobacterii, transformând hidrogenul sulfurat toxic în sulfaţi
accesibili plantelor.
- oxidarea hidrocarburilor se realizează sub acţiunea microorganismelor până
la CO2 şi apă;
- metabolizarea polizaharidelor se realizează sub acţiunea a numeroase
enzime; bacteriile secretă la exterior enzime care scindează polizaharidele în
molecule mai mici, metabolizate apoi intracelular (amidonul sub acţiunea
amilazelor extracelulare este transformat în maltoză, iar aceasta, sub acţiunea
maltazei, în glucoză). Enzimele capabile să descompună mono şi
oligozaharidele sunt frecvente în lumea microbiană, mai rar se întâlnesc
enzimele capabile să descompună polizaharidele. De exemplu, amidonul este
descompus de către o microbiotă nespecifică, în care bacteriile anaerobe din
genul Clostridium sunt foarte active.
Interacţiunile nutriţionale cele mai cunoscute dintre plante şi microorganisme sunt
cele de tipul simbiozelor (simbioze fixatoare de azot şi micorize). Fungii din micorize
exercită un efect benefic asupra plantelor prin stimularea creşterii şi ramificării
rădăcinilor, creşterea rezistenţei la infecţii, explorarea unui volum mai mare de sol prin
dezvoltarea hifelor.
Microorganismele pot exercita efecte negative asupra plantelor atunci când intră
în competiţie cu acestea pentru factorii nutritivi minerali sau pentru oxigen, când
intensifică activitatea unor agenţi patogeni sau produc substanţe fitotoxice.
Rolul microorganismelor este determinat nu atât de greutatea lor, cât de suprafaţa
lor activă, care vine în contact cu solul.

Noţiuni de microbiologia apelor

Mediile acvatice naturale se clasifică în funcţie de natura habitatelor caracteristice

şi în funcţie de concentraţia în săruri.
În funcţie de natura habitatelor caracteristice, apele se împart în:
- ape de suprafaţă (medii adecvate pentru numeroase microorganisme):
 ape dulci
 stagnante (lentice): bălţi, lacuri, mlaştini
 curgătoare (lotice): izvoare, râuri, fluvii
 ape marine şi oceane
- ape subterane (freatice sau acvifere).
 În funcţie de concentraţia în săruri, apele naturale se împart în:
- ape dulci (0 – 1g/l)
- ape salmastre (1 – 25 g/l)
- ape sărate (25 – 50 g/l)
- ape foarte sărate (peste 50 g/l).
În apele deschise şi la distanţă de sol sau sedimente, densitatea microorganismelor
este rareori semnificativă pentru o contribuţie eficientă în ecosistem. Cele mai multe
bacterii nu trăiesc libere în apele naturale, ci sunt legate de plancton, de detritusuri sau
sunt agregate.
În apele marine microorganismele sunt răspândite pe suprafeţe mari datorită
curenţilor orizontali şi verticali şi prin amestecul apelor de suprafaţă produs de vânt.
Microorganismele din apele dulci au mai multe caractere comune cu cele din sol
decât cu cele din apele marine. Apele curgătoare transportă frecvent microorganisme din
sol la distanţe mari. Ajunse în mediul marin, acestea nu supravieţuiesc, deoarece factorii
de mediu le sunt nefavorabili (salinitatea, temperatura, presiunea, diluţia nutrienţilor).
Apele freatice sunt lipsite de obicei de microorganisme, deoarece acestea sunt
reţinute în straturile superioare ale solului.
Factorii care influenţează prezenţa microorganismelor în mediile acvatice sunt:
1. Lumina reprezintă un factor esenţial pentru asigurarea vieţii în ecosistemele
acvatice. În funcţie de gradul de turbiditate a apei, lumina poate fi utilă pentru
fotosinteză numai pe o adâncime de câţiva metri, iar în largul oceanelor pe o
adâncime până la 200m. Zonele mai puţin iluminate sunt populate de bacterii
fototrofe anaerobe purpurii şi verzi, care fac fotosinteză anoxigenică, utilizând H2S şi
diferiţi compuşi organici ca donori de H2 şi cantităţi foarte mici de lumină.
Microorganismele fototrofe mobile îşi pot regla poziţia în coloana de apă, datorită
fenomenelor de fototaxie. Lumina foarte intensă poate produce efecte inhibitorii sau
distructive asupra microorganismelor din straturile superficiale ale apelor, care ar explica
numărul redus de bacterii la suprafaţa apelor oceanice clare. Microorganismele care
conţin pigmenţi carotenoizi sunt protejate de efectele nocive ale radiaţiilor.
2. Temperatura este răspunzătoare de încetinirea activităţilor metabolice. La
suprafaţa apei mării ea se apropie de 28˚C la tropice şi de punctul de îngheţ la poli. În
funcţie de nivelul termic s-a realizat o zonare ecologică a apelor: psihrosfera e
reprezentată de regiunile cu temperaturi sub 10˚C, iar termosfera cuprinde regiunile
mai calde. Mediul marin este populat cu microorganisme psihrofile, care cresc lent pe
medii nutritive la 0 - 5˚C, dar se dezvoltă mai repede la 20 - 25˚C.
3. Presiunea hidrostatică creşte linear cu adâncimea (1atm la fiecare 10m) şi
influenţează natura microorganismelor şi procesele biologice din mediul marin,
proprietăţile fizico – chimice ale apei (gradul de ionizare, pH-ul şi vâscozitatea),
structura terţiară şi cuaternară a proteinelor, morfologia bacteriilor, solubilitatea şi
viteza de transport a nutrienţilor prin membranele celulare.
Microorgansmele alohtone nu se pot dezvolta sub 200m. Bacteriile din marile
abisuri (de la 500m adâncime) nu cresc la presiuni mai mici de 350atm. Barofilele sunt
frecvente în habitatele bogate în nutrienţi (dejecţii ale animalelor marine, carcasele lor în
curs de descompunere), mărind rata de descompunere a substanţelor organice din
adâncuri, a căror mineralizare este completată de microorganismele oligotrofe.
 4. Turbiditatea apei este determinată de materia vie şi nevie aflată în suspensie
şi care duce la formarea sedimentelor. Ea condiţionează adâncimea până la care
radiaţiile solare pot asigura procesul de fotosinteză.
5. Curenţii determină importante efecte ecologice ale apelor, producând
amestecul unor mase importante de apă, amestecul nutrienţilor şi o redistribuire a
microbiotei.
6. Gazele dizolvate în apele naturale sunt în concentraţii mici şi sunt
reprezentate de CO2, O2, N2 şi uneori de H2S, H2, CO.
Dioxidul de carbon îşi are originea în atmosferă şi în respiraţia organismelor
acvatice, este necesar pentru fotosinteză, variaţiile sale fiind corelate cu valorile pH ale
apelor naturale. Se poate găsi în stare liberă, sub formă de carbonat şi bicarbonat.
Oxigenul provine din atmosferă şi este produs prin fotosinteza oxigenică a algelor
şi cianobacteriilor. Concentraţia sa este mare în apele curgătoare, scade cu adâncimea şi
în apele lente şi stagnante. În lacurile adânci şi în mări concentraţia sa se corelează invers
cu cea a CO2.
7. Salinitatea diferenţiază net apele dulci de cele marine şi oceanice şi
influenţează natura microorganismelor care le pot popula. Puţine microorganisme
sunt comune ambelor tipuri de ape. Concentraţii extreme de săruri se găsesc în Marea
Moartă (în special sub formă de NaC şi MgCl). Salinitatea apelor oceanelor este
relativ constantă. Aproximativ 99% din sărurile dizolvate sunt formate prin
combinarea a 10–12 ioni anorganici (Cl-, Na+, Mg2+, K+, SO42-, HCO3-, CO32-), la care
se adaugă Fe, Mn, Cu, Zn, Mb.
Microorganismele din apele dulci sunt halofobe, care transferate în mediul marin
mor într-o perioadă scurtă de timp; cele halotolerante supravieţuiesc în mediul marin,
dar cresc mai lent decât în mediul lor natural; microorganismele halofile, autohtone în
mediul salin, nu se dezvoltă în apele dulci, preferând o salinitate de 2,5 – 4%. Majoritatea
microorganismelor halofile nu au nevoie de o presiune osmotică crescută a mediului, ci
unele au nevoie absolută de Na+, iar altele de Cl-. Devierea de la salinitatea optimă are
consecinţe negative asupra bacteriilor, producând modificări morfologice sau fiziologice
(celulele cocoide şi cele bacilare devin filamentoase, durata unei generaţii este
prelungită).
Halofilia este frecvent întâlnită la alge, cianobacterii şi la bacteriile care fac
fotosinteză anoxigenică. Bacteriile chemoheterotrofe marine autohtone sunt reprezentate
de genuri ca: Vibrio, Alteromonas, Alcaligenes, Pseudomonas.
Durata unei generaţii în cazul bacteriilor oligotrofe este de 4 – 8 ore. Incapacitatea
lor de a se dezvolta pe medii bogate în nutrienţi s-ar datora probabil producerii unor
metaboliţi toxici.

Microbiota apelor curgătoare

În izvoare microbiota este foarte redusă, formată din microorganisme provenite

din apele freatice sau din straturile de sol „spălate” în trecerea spre suprafaţă. Sunt
prezente în special bacterii Gram negative (Pseudomonas) şi forme prostectae
(Caulobacter).
Izvoarele termale, acide sau sărate, au temperaturi de peste 50˚C, care permit
dezvoltarea numai a microorganismelor procariote.
 Izvoarele minerale care conţin, de exemplu, compuşi ai Fe, sunt populate de
ferobacterii (Gallionella).
Râurile prezintă un număr mare de factori variabili (viteza de curgere, debitul,
adâncimea, conţinutul mineral). Cursul superior este mai pur şi mai clar, cu grad ridicat
de oxigenare, rapid, cu temperatură şi grad de productivitate reduse. În cursul mijlociu
încep să se manifeste influenţe antropogene. Cursul inferior este lent, cu turbiditate
crescută, depunere de sedomente, putând fi poluat cu pesticide, ape uzate, îngrăşăminte,
metale grele, compuşi toxici.
După gradul de poluare apele pot fi: oligosaprobe (cu conţinut redus de substanţă
organică şi concentraţie mare de oxigen), mezosaprobe (cu grad mediu de poluare şi
diminuarea concentraţiei de oxigen), polisaprobe (cu grad mare de poluare şi concentraţie
redusă de oxigen).
Microbiota râurilor este heterogenă, în funcţie de condiţiile locale.
Microorganismele alohtone provenite din sol şi din diferite surse de contaminare se
adaugă celor autohtone. Cele alohtone nu supravieţuiesc deoarece nu se pot adapta la
condiţiile oligotrofe şi sunt sensibile la acţiunea radiaţiilor UV şi a bacteriofagilor.
Lacurile sunt: oligotrofe, eutrofe (mai puţin adânci şi eutrofe -bogate în nutrienţi-
conţinând un număr mare de organisme saprobionte; microorganismele aerobe sunt
treptat înlocuite cu cele anaerobe, bacterii sulfat reducătoare şi sulfuroase incolore),
distrofice (ape cu o cantitate mare de substanţe organice dizolvate şi fragmente de
ţesuturi vegetale).
Lacurile cu apă dulce au o microbiotă heterogenă: eubacterii, actinomicete,
cianobacterii, microfungi, microalge, protozoare. Lacurile cu apă sărată sunt populate de
un număr redus de bacterii halotolerante şi în special halofile, care conţin frecvent
vacuole cu gaze ce le permit deplasarea pe verticală şi pigmenţi carotenoizi cu rol
protector faţă de intensitatea mare a luminii solare.
Mediul marin este unic prin suprafaţa şi volumul foarte mari, salinitatea relativ
mare, temperatura scăzută şi un gradient de presiune în raport cu adâncimea. Microbiota
marină este alcătuită din:
- microorganisme autohtone, permanente, adaptate la condiţiile mediului
marin;
- microorganisme alohtone, temporare, care contaminează mările provenind
din sol, afluenţi, ambarcaţiuni, fiind frecvente în zonele litorale şi
supravieţuind scurtă vreme;
- microorganisme ubicvitare, care sunt comune solului şi mediului marin (de
exemplu Welchia perfringens).
Bacteriile marine nu se dezvoltă sau se dezvoltă slab în absenţa NaCl, sunt
oligotrofe, psihrofile, cu excepţia celor din apele de suprafaţă. În funcţie de habitat sunt
barofobe, barotolerante sau barofile, sunt frecvent cromogene. Majoritatea sunt Gram
negative, mobile, aerobe, facultativ anaerobe, iar cele din adâncul sedimentelor sunt
obligat anaerobe. Pot fi fototrofe, chemoautotrofe sau heterotrofe.
Se încadrează în grupele funcţionale de bacterii nitrificatoare şi denitrificatoare,
sulf-oxidante şi sulfat-reducătoare, ferobacterii, bacterii proteolitice, chitinolitice,
celulozolitice, uneori patogene pentru organismele marine. Se întâlnesc frecvent bacterii
din genurile: Alcaligenes, Alteromonas, Corynebacterium, Flavobacterium, Bacillus,
Pseudomonas, Sarcina, Spirillum, Vibrio, Streptomyces.
 Cianobacteriile marine sunt răspândite ubicvitar, foarte multe fiind halotolerante.
Unele dintre ele produc înfloriri în zonele eutrofizate (Anabaena flosaquae, Nodularia
spumigena).
Fungii marini sunt reprezentaţi de specii autohtone halofile sau de specii terestre
ori limnetice halotolerante. Levurile sunt reprezentate de aproximativ 200 de specii
(Candida, Saccharomyces, Torulopsis).
Algele marine sunt producătorii primari, esenţiali pentru viaţa din mediul marin.
Formează fitoplanctonul, majoritatea sunt fotoautotrofe, dar unele cresc şi heterotrof la
întuneric. Sunt clorofite, diatomee, dinoflagelate, rodoficee, euglenofite.
Protozoarele marine sunt flagelate, rizopode, ciliate, componente ale
zooplanctonului, cele autohtone cu un grad ridicat de halofilie.
Microorganismele din adâncuri se caracterizează prin ritmul lent al
metabolismului, datorită disponibiulităţii reduse a nutrienţilor, presiunea hidrostatică
mare şi temperatura scăzută a mediului.

Microbiota organismului animal

Colonizarea organismului animal cu diferite specii de microorganisme începe la

naştere, procesul fiind benefic atât pentru microorganisme, cât şi pentru gazdă. Fătul este
steril în uter, dar se infectează în cursul naşterii de la mamă şi de la orice sursă din mediu
la care este expus. În cursul procesului de colonizare, multe microorganisme
contaminante mor, deoarece nu se pot adapta. La sugarul hrănit la sân primele bacterii din
sistemul digestiv sunt cele din genul Lactobacillus, urmate după 1 – 2 zile de cele din
genul Bifidobacterium, care devine predominant numeric. Ulterior se instalează alte
specii facultativ aerobe (Escherichia coli, Streptococcus faecalis).
Modificarea microbiotei este importantă când se trece la alimentaţia solidă,
apărând în intestinul gros bacterii strict anaerobe, numărul celor facultativ anaerobe
scăzând progresiv.
Mecanismele colonizării sunt puţin cunoscute; microorganismele trebuie să
învingă sistemele de eliminare, fluxul unidirecţional al lichidelor pe suprafaţa epiteliilor,
peristaltismul intestinal, sistemele imunitare locale şi variaţia pH-ului, precum şi
competiţia cu alte microorganisme.
Microbiota normală a tractului respirator este reprezentată de un număr mic
de microorganisme. La nivelul căilor respiratorii superioare (nazofaringe) se întâlnesc în
special Staphylococcus aureus şi specii coagulază–negative (Corynebacterium,
Peptostreptococcus, Fusobacterium). În nazofaringe predomină specii de Streptococcus
(α-hemolitici) şi Neisseria. Colonizarea cu N. meningitidis atinge un procent de până la
95% la adulţii tineri din aglomerările umane. În orofaringe predomină cocii Gram
pozitivi şi Gram negativi, cei anaerobi depăşindu-i pe cei aerobi în proporţie de 100/1.
Căile respiratorii inferioare sunt sterile.
Microbiota tractului digestiv depinde de diferitele zone ale acestuia, care
prezintă habitate caracteristice.
În salivă şi pe suprafaţa limbii se întâlnesc streptococi din grupul viridans
(Streptococcus salivarius). Suprafaţa dinţilor este colonizată cu S. sanguinis, S. mutans,
iar mucoasa orală cu S. vestibularis. S. pyogenes, care produce faringita streptococică,
poate coloniza temporar persoanele sănătoase.
 La nivelul orofaringelui se găsesc şi alţi coci Gram pozitivi (Peptostreptococcus),
coci Gram negativi anaerobi, bacili Gram pozitivi (Corynebacterium, Lactobacillus),
bacili Gram negativi anaerobi (Fusobacterium, Bacteroides, Haemophilus influenzae, H.
parainfluenzae). Din grupul fungilor, Candida albicans se găseşte aproape la toţi
indivizii. Protozoarele din orofaringe sunt reprezentate de Entamoeba gingivalis şi
Trichomonas tenax, dar nu produc boli.
Ecosistemul gastrointestinal este complex, deschis, integrat şi format din mai
multe habitate pentru microorganisme. Fiecare habitat este colonizat de mai multe specii
de microorganisme autohtone.
Stomacul este considerat steril, deoarece este un habitat ostil dezvoltării
microorganismelor. El poate conţine însă microorganisme ingerate odată cu alimentele şi
apa (la animalele coprofage acest fenomen este foarte accentuat). Bacteriile care pot fi
prezente sunt acidotolerante: Lactobacillus, Streptococcus, Helicobacter pylori, ultimul
fiind cauza ulcerului gastric şi asociat cu malignitatea gastrică.
În intestinul subţire microbiota este limitată, predominând anaerobii
(Lactobacillus, Streptococcus, Candida albicans, Bacteroides, Clostridium). În porţiunea
terminală (ileon) pot fi găsite bacterii provenite din colon, mai ales dacă are loc o
obstrucţie a tractului intestinal.
În intestinul gros microbiota este reprezentată de câteva sute de specii bacteriene
intolerante la O2, dintre care puţine au fost cultivate in vitro şi identificate.
Microorganismele alohtone devin semnificative dacă depăşesc 106 celule/g de conţinut
intestinal şi provin din alimentele ingerate sau din etajele superioare ale tractului digestiv.
La om, numărul speciilor strict anaerobe este de peste 1011 celule/g, în care
predomină Bacteroides fragilis, Bifidobacterium, Enterococcus, iar coliformii sunt numai
în proporţie de 0,1 – 1%. În colonul normal nu se găsesc protozoare. Bacteriile coliforme
din colon pot produce infecţii urogenitale.
Microbiota normală a intestinului realizează fermentaţia bolului intestinal,
grăbeşte tranzitul digestiv, are funcţie de barieră antiinfecţioasă, uneori furnizează
vitamine din grupul B.
Tractul urogenital este steril cu excepţia uretrei şi a vaginului. Microorganismele
pot migra ascendent prin uretră, dar de obicei sunt rapid eliminate de anticorpii din
secreţii şi de fluxul urinar descendent.
Uretra feminină este colonizată de lactobacili, streptococi şi stafilococi coagulază
– negativi. Microorganisme de origine fecală pot infecta uretra şi dacă ajung în vezica
urinară proliferează şi determină infecţii urinare (Escherichia coli, Proteus mirabilis,
Enterococcus faecalis, Candida albicans).
Microbiota vaginală este abundentă şi diversificată. Predomină lactobacilii,
deoarece sunt acidotoleranţi. Alţi anaerobi vaginali sunt: Bifidobacterium,
Peptostreptococcus, iar dintre aerobi: Staphylococcus, Streptococcus, Corynebacterium,
Mycoplasma, Candida.
Microbiota pielii este reprezentată de un număr mic de microorganisme
comparativ cu alte habitate oferite de organismul animal. Unele sunt rezidente pe
suprafaţa pielii, altele sunt tranzitorii, provenind din mediul extern, altele sunt endogene.
Pe suprafaţa pielii bacteriile anaerobe sunt mai numeroase decât cele aerobe,
predominând bacteriile în raport cu levurile, în special cele Gram pozitive:
Staphylococcus, Micrococcus, Corynebacterium, Propionibacterium.
 Bacteriile Gram negative sunt sensibile la acţiunea detergenţilor, de aceea
colonizează tranzitoriu suprafaţa pielii. Microorganismele proliferează în mediul umed,
de aceea pielea feţei, aria perirectală sau perigenitală au o microbiotă mai complexă.
Microbiota din rumen este reprezentată de o comunitate microbiană complexă,
alcătuită din bacterii specifice anaerobe, protozoare ciliate şi flagelate, puţini fungi
anaerobi. Bacteriile pot fi libere, imobile sau mobile, ori aderente la celulele mucoasei
ruminale prin intermediul fimbriilor, glicocalixului sau polizaharidelor extracelulare.
Activitatea bacteriilor este de degradare a materialului vegetal, fără a avea o eficienţă
prea mare. Se întâlnesc: Bacteroides amylogenes, B. ruminicola, Clostridium locheadii,
Ruminococcus albus.
CURS 7

INTERACŢIUNILE DINTRE POPULAŢIILE DE MICROORGANISME

Majoritatea habitatelor naturale sunt populate de asociaţii heterogene de

microorganisme, numărul speciilor fiind dependent de complexitatea şi diversitatea
chimică a substanţelor nutritive.
Interacţiunile dintre microorganisme se pot clasifica pe baza mai multor criterii:
- după localizare şi modul de existenţă în raport cu altele
- după rezultatul asocierii
- după gradul de dependenţă a asociaţiei, care poate fi accidentală, facultativă
sau obligatorie.
Unele interacţiuni sunt pozitive (benefice), altele sunt negative, unele sunt
benefice pentru un partener şi dăunătoare pentru celălalt, iar altele sunt indiferente.

Interacţiunile posibile între populaţiile a două specii de microorganisme

(G. Zarnea, 1994, adaptat după Odum, 1971)

Tipuri de interacţiune Specia Natura generală a interacţiunii

A B
Neutralism 0 0 Nici una din populaţiile asociaţiei nu
este afectată
Comensalism + 0 Populaţia A beneficiază, cea asociată B
nu este afectată
Protocooperare + + Interacţiune neobligatorie, bilateral
benefică
Mutualism + + Interacţiune obligatorie, bilateral
benefică
Competiţie prin - - Fiecare dintre cele două specii o poate
interferenţă directă inhiba direct pe cealaltă
Competiţie prin - - Fiecare dintre cele două specii o
utilizarea nutrienţilor poateafecta pe cealaltă prin consumarea
unui nutrient puţin abundent
Amensalism 0 0 Populaţia A este inhibată, cealaltă este
neafectată
Parazitism + - Populaţia A, cu dimensiuni mai mici,
parazitează populaţia B
Prădare Populaţia prădătoare A atacă populaţia
gazdă B

1. Neutralismul este o asociere lipsită de influenţe reciproce, considerată

puţin probabilă în mediile naturale. Este favorizat de mediile cu condiţii
restrictive, care permit creşterea microorganismelor cu o rată minimă, care nu
intră în competiţie pentru nutrienţi.
 2. Interacţiuni pozitive
Interacţiunile pozitive sunt relaţii de tip cooperant, care măresc rata de creştere a
microorganismelor asociate şi se produc chiar şi între celulele aceleiaşi specii. Ele sunt
foarte importante în mediile naturale.
a. Comensalismul defineşte creşterea asociată a două specii de
microorganisme, aflate într-o relaţie în care una profită de asociere, iar
cealaltă este indiferentă (nici nu profită, nici nu este afectată negativ). Se
disting două categorii de microorganisme comensale:
- ectocomensale – situate pe suprafaţa altor microorganisme, plante sau animale,
fixate de obicei prin structuri specializate (fimbrii, iar la Caulobacter crampon);
- endocomensale, prezente în tubul digestiv al animalelor.
b. Protocooperarea este o relaţie de mutualism neobligatoriu şi
nespecific, în care cei doi parteneri beneficiază reciproc. De exemplu,
Azotobacter fixează N2 utilizând substanţe organice simple pe care le
furnizeazăă alte microorganisme, care hidrolizează substanţele complexe.
c. Sinergismul este o formă de protocooperare între două sau mai multe
tipuri de microorganisme prezente într-un mediu, ce pot avea activităţi
foarte diferite, calitativ sau cantitativ faţă de activităţile însumate ale
aceloraşi specii cultivate separat în mediul respectiv. De exemplu, E. coli
şi Streptococcus faecalis produc putresceina din arginină, numai dacă sunt
cultivate împreună, nu şi dacă sunt cultivate separat.
d. Mutualismul este o asociaţie reciproc benefică, cu diferite grade de
asociere. De exemplu, Lactobacillus arabinosa 17-5 necesită fenilalanina
pentru creştere, iar Streptococcus faecalis R necesită acid folic. Nu cresc
pe un mediu minimal după cultivare separată, dar cultivate împreună dau
culturi abundente. Fiecare specie sintetizează şi eliberează în mediu
factorul de creştere, solubil şi dializabil, necesar celeilalte specii. Relaţiile
mutuale caracterizează asociaţiile dintrte bacterii şi alge în mediul marin
(bacteriile produc vitamina B12 necesară algelor, algele realizează
fotosinteza).
3. Interacţiuni negative
Interacţiunile negative sunt prezente în special la densităţi populaţionale mari de
microorganisme şi afectează viteza de creştere a uneia dintre cele două populaţii, datorită
competiţiei pentru un substrat nutritiv, producerii de compuşi toxici, cu efect nociv pentru
cealaltă specie, acumulării de produşi de metabolism cu efect inhibitor pentru cealaltă
specie.
a. Competiţia este rezultatul diversităţii microorganismelor, iar
dezvoltarea lor depinde de fondul comun de resurse din mediu. Ea
defineşte efectul negativ al unui organism asupra altuia, ca rezultat al
epuizării unei surse nutritive din mediu. Competiţia poate fi:
- interspecifică, de exemplu bacteriile din mediile naturale sunt mai bine
adaptate decât cele alohtone;
- intraspecifică, între tulpinile aceleiaşi specii.
În relaţia de competiţie, influenţele advrse se realizează indirect. Competiţia între
două specii de microorganisme diferite fiziologic, cu rate diferite de multiplicare, dar care
necesită aceeaşi sursă de energie, duce la excluderea unuia dintre competitori.
 Competiţia avantajează microorganismul cu o rată mai mare de creştere, care
decurge din eficienţa superioară de utilizare a nutrienţilor limitanţi, cu o capacitate mai
mare de a stoca substanţe de rezervă şi de a sintetiza factori de creştere. Factorii abiotici
influenţează competiţia.
b. Amensalismul este o interacţiune întâlnită în comunităţile cu densităţi
populaţionale mari, fiind caracterizat prin producerea de către o specie
de microorganisme a unor substanţe solubile organice sau anorganice,
care afectează negativ creşterea altor microorganisme asociate din
mediu.
Amensalismul are un caracter unidirecţional; producerea de cizi organici sau
anorganici modifică mediul natural, făcându-l inaccesibil microorganismelor sensibile.
De exemplu, bacteriile sulf-oxidante din apele de drenaj din mică produc H2SO4, care
scade valorile pH-ului şi microorganismele acidosensibile nu se mai pot dezvolta.
c. Parazitismul corespunde relaţiei în care un organism se hrăneşte cu
celulele, ţesuturile sau lichidele altui organism, care poate suferi
prejudicii mai mult sau mai puţin severe. Relaţia parazit – gazdă
variază, întâlnindu-se:
- ectoparazitism
- parazitism intracelular obligat
- parazitism absolut (virusuri – celulă gazdă).
În unele cazuri interacţiunea are un grad înalt de specificitate, alteori paraziţii au
un spectru larg de gazde.
d. Prădarea este o interrelaţie în care un organism mai viguros
(prădătorul) atacă un alt organism (prada), provocându-i moartea,
rapidă în cazul prăzii unicelulare, ori distrugerea parţială sau totală în
cazul prăzii multicelulare, urmată de utilizarea constituenţilor lor ca
material nutritiv.

Simbioza

Simbioza defineşte viaţa împreună a unor organisme diferite, indiferent dacă

asocierea lor are efect benefic sau dăunător asupra unuia sau ambilor parteneri. Ea este o
coabitare de lungă durată, în cursul căreia două sau mai multe specii diferite trăiesc în
relaţii spaţiale directe, beneficiind reciproc din interacţiunile lor.
În funcţie de localizarea microorganismelor simbionte se disting:
- ectosimbioze;
- endosimbioze.
În funcţie de gradul de dependenţă se disting:
- simbioze facultative (între Ehizobium şi plantele leguminoase, care pot exista şi
inependent);
- simbioze ecologic obligate (bacteriile şi protozoarele din rumenul
rumegătoarelor, care asigură degradarea celulozei până la compuşi accesibili
gazdei);
- simbioze efectiv obligate sau ereditare (unele nevertebrate marine care au
nevoie absolută de alge endosimbionte).
 În funcţie de natura relaţiei se disting:
- simbioze mutualiste, în care adaptarea ambelor organisme este superioară fiind
împreună decât atunci când trăiesc separat;
- simbioze parazitare, când unul dintre parteneri este mai adaptat în asociaţie
decât separat.
Insectele şi acarienii sunt adesea asociaţi cu diferite microorganisme: bacterii,
fungi, protozoare. Gradul de asociere este diferit, de la contaminanţi temporari din mediu
până la asocieri ectosimbiotice constante localizate în structuri specializate.
Capacitatea insectelor xilofage de a se dezvolta pe substratul lemnos (cu mare
deficit de proteine şi vitamine) este condiţionată de asocierea lor cu levuri şi mucegaiuri.
Interacţiunea Rhizobium – plante leguminoase implică existenţa unor fenomene
de compatibilitate între cei doi parteneri, iar incompatibilitatea limitează infecţia.
Polizaharidele bacteriene sunt foarte importante pentru iniţierea procesului de infecţie,
mutantele necapsulate nu produc deformarea perilor radiculari. Deşi celulele de
Rhizobium interacţionează cu toţi perii radiculari, numai aproximativ 25% dintre ei sunt
deformaţi efectiv, printr-un proces de stimulare locală a creşterii. Celulele de Rhizobium
sunt atrase prin chimiotactism pozitiv în rizosferă de flavonoidele capabile să inducă
exprimarea genelor nod. În prezenţa exudatului radicular şi a flavonoidului luteolină,
Rhizobium sintetizează şi excretă un factor extracelular, produs al genelor nod.
Cianobacteria Anabaena azollae fixatoare de azot este răspândită la toate speciile
de ferigi acvatice din genul Azolla. Asociaţia este mutual benefică, cianobiontul este
protejat, fixează azotul atmosferic şi îl cedează gazdei. Planta furnizează sursa de carbon,
probabil maltoza.
Micorizele reprezintă sociaţii simbiotice între radicelele plantelor şi fungii
specifici. Sunt foarte larg răspândite în natură, prezenţa unor plante neinfectate
reprezentând mai degrabă excepţii. Micorizele pot fi:
- ectomicorize;
- endomicorize;
- ectoendomicorize;
- micorize peritrofe.