P. 1
Epifania nr14 decembrie2010

Epifania nr14 decembrie2010

|Views: 181|Likes:
Published by Nicolescu Ioana

More info:

Published by: Nicolescu Ioana on Feb 08, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/22/2012

pdf

text

original

Sections

  • 1.1. Realitatea dintre sărbătoare și legea divină
  • 1.3. Raportul dintre dreapta serbare și dreptatea lui Dumnezeu
  • 2.1. Unele tradiții creștine între păgânism și secularizare
  • 2.2. Crăciunul
  • 2.3.1. Obiceiuri de Anul Nou
  • 3.2. Obiceiuri păgâne
  • 4. Concluzii
  • 7. Terorismul şi antiterorismul
  • 8. Înarmarea demenţială

EPIFANIA

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
1

ÎNNOIREA ANULUI – ÎNNOIRE ÎN HRISTOS

Trăim frumuseţea Praznicelor Bisericii în lumina şi bucuria Duhului Sfânt. Lunile decembrie
şi ianuarie ale fiecărui an aduc în conştiinţele şi vieţile oamenilor o multitudine de daruri duhovniceşti
pe măsura credinţei fiecăruia, având în centrul lor Darul suprem al Înomenirii Logosului Divin, al
Întrupării Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Naşterea după Trup a Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mare este Taina creştinătăţii: “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost
văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”(1 Timotei
3, 16). Dumnezeirea se cuprinde de umanitate şi umanitatea se întâlneşte cu dumnezeirea,
Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup, Fiul Cel veşnic din slava Sfintei Treimi coboară în slavă să umple
creaţia de slavă. “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!”(Luca 2,14) slavosloveau îngerii şi păstorii la Peştera din Betleem, glasuri ce se-nalţă de
fiecare dată când sărbătorim Crăciunul în dragoste şi în bucuria împărtăşirii, a clipelor cele mai sfinte
de trăire a dumnezeiescului Praznic.
De Sărbătorile Naşterii Domnului şi în aşteptarea cununii Anului Nou copiii, mai mult ca
oricând, îşi dau seama ce înseamnă iubirea părinţilor pentru ei, părinţii îşi redefinesc iubirea faţă de
copii, fraţii îşi întăresc preţuirea şi iubirea unuia pentru celălalt.
Atâta pace şi linişte trebuie să primim de Crăciun, atâta revărsare de lumină sfântă! Iar toate
acestea se împlinesc prin darurile duhovniceşti pe care Biserica trebuie să le dăruiască credincioşilor,
având în inima lor, ca nucleu de polarizare, Taina Sfintei Liturghii în comuniune euharistică.
Omul trebuie să adere din toată inima, cu toată puterea şi simţirea sa, la actele liturgice ce
converg spre întâlnirea cu Staulul, spre “vederea” Pruncului, spre înţelegerea teodiceii şi
antropodiceii, ca vectori duhovniceşti a ceea ce înseamnă coborârea, kenosis-ul dumnezeirii şi
theosis-ul, îndumnezeirea creaţiei, umplerea de Har a persoanei răscumpărată în Hristos şi restaurată
prin Duhul Sfânt. “Împărtăşindu-ne de Duhul, avem harul Cuvântului şi în El, dragostea Tatălui” şi “Cel
ce primeşte pe Duhul, este templul lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare (Epistole,
1988).
Alături de Praznicul Crăciunului sărbătorim Tăierea împrejur şi Aducerea în templu a lui
Hristos, cununa Noului An şi pe Sfântul Vasile cel Mare. “Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie
împrejur, i-au pus numele Iisus, care a fost numit de înger mai înainte de a Se zămisli în pântece”
(Luca 2, 21).
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
2
Mai mult ca oricând, acum, la cumpăna anilor trebuie să facem un bilanţ al vieţii, să
reconsiderăm valorile şi să conştientizăm stadiul existenţial al fiecăruia dintre noi. Cuvintele
gânditorului şi omului de ştiinţă Lucian Gavrilă ( Pseudopsihotheognotikon, 2008) sunt atât de actuale!
El ne spune:”Totdeauna valorile sunt vânate şi subminate fără încetare, mai ales de către cei care
doresc să le atingă strălucirea şi nu pot, chiar dacă se unesc în găşti mafiote. Din păcate, valorile sunt
solitare, şi pe când primele produc tot binele din lume, cele de pe urmă produc tot răul din lume”. O
asemenea răsturnare a valorilor există, din păcate, la noi astăzi!
Perioada Sfintelor Sărbători se încheie cu Epifania din repejunile Iordanului, prin Botezul de la
Ioan şi Praznicul Înaintemergătorului, când firea apelor s-a sfinţit, când Iordanul s-a despărţit şi
curgerea apelor s-a oprit, “văzând pe Stăpânul botezându-Se”. După Rugăciunea Amvonului, la
“Slujba Aghezmei Celei Mari”, auzim troparul: “Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: veniţi de luaţi
toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Cel ce S-a arătat”,
iar la Slavă... Şi acum... auzim cuvintele: “Văzutu-Te-au apele şi s-au temut, cutremuratu-s-a
Înaintemergătorul şi a strigat, grăind: Cum va lumina sfeşnicul pe Lumină? Cum îşi va pune mâna
robul pe Stăpânul? Sfinţeşte-mă pe mine şi apele, Mântuitorule, Cel ce ai ridicat păcatul lumii”
(Molitfelnic, 2006).
Într-o lume acoperită de patimi şi de violenţă, glasul Tatălui din ceruri: “Acesta este Fiul Meu
Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17) adevereşte pe Cel ce S-a născut cu Trup din Fecioara,
Cel ce a deschis pântecele Fecioarei prin Naşterea Sa, pe Cel ce S-a Botezat în Iordan, Cel descris
de profetul Isaia ca Omul durerilor, Cel ce va învia a treia zi după Scripturi, pe Iisus Hristos
“Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”.
Ca pe o Peşteră binevoitoare şi ca un Sân ipostatic plin de iubire şi de comuniune
interpersonală, Biserica Dumnezeului Celui Viu, „Stâlp şi Temelie a Adevărului” (1 Timotei 3, 15),
cheamă pe toţi creştinii la dragoste şi înţelegere. Nu pot fi înţelese Crăciunul şi celelalte Praznice care
converg în jurul său la amplitudinea lor adevărată decât numai prin simţirea şi prilejuirea harului
dumnezeiesc în interioritatea actelor cultice şi participarea la rugăciunea comunitară din Taina Sfintei
Liturghii. Putem să împodobim brazii şi să amplificăm tradiţii şi obiceiuri, dar numai Sfânta Liturghie
constituie “focarul” de unitate în Hristos şi de unire în comuniune euharistică.
Rugăciunea, smerenia, imperativul omului plin de onestitate, de cinste şi de promovare a
binelui de la Dumnezeu se trăiesc în cadrul Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie nu se prilejuieşte numai
pentru masa de credincioşi deja constituiţi în comunitate stabilă, ci ea cheamă pe tot omul, indiferent
de rang şi poziţie socială; toţi trebuie să simtă dragostea lui Dumnezeu în interiorul Bisericii văzute şi
participante.
Hristos Domnul se prilejuieşte euharistic pentru toţi. Separările, etichetările, lupta necruţătoare
din sisteme, toate acestea vin din neînţelegerea sensului Întrupării lui Dumnezeu pe pământ şi tocmai
din această cauză o majoritate covârşitoare nu este pătrunsă de Adevărurile de credinţă, privesc
Biserica cu indiferenţă, şi comunitatea rămâne aceeaşi, neschimbată, netransformată duhovniceşte.
Cum Dumnezeu S-a smerit într-atât, născându-Se în iesle şi noi să rămânem trufaşi? Cum
Dumnezeu Se smereşte la Iordan şi noi rămânem în stare de stăpânire, de asuprire şi de lipsă de
răspuns la cererea şi iubirea semenului? Crăciunul şi Boboteaza sunt Praznice dumnezeieşti care
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
3
aşază smerenia peste firea trufaşă, aduc lumină minţii bântuite, aduc tuturor pace şi linişte şi ne
umplu de acea puritate pe care fiecare dintre noi am trăit-o când eram copii şi totul era plin de fericire
şi de bucurie.
Să primim Sfintele Praznice în bucurie sfântă, în rugăciune şi pace duhovnicească.
Tuturor cititorilor revistei Epifania, la intrarea în cel de-al treilea an de la apariţie, vă urăm
multă sănătate şi tradiţionalul:
La mulţi ani!

Preot Dr. Nicolae Nicolescu


















EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
4

 Sămânţa patristică 

CUVÂNT LA SFÂNTA NAŞTERE A LUI HRISTOS
Astăzi Se naşte Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut,
strălucirea slavei Sale, Chipul veşniciei şi al ipostasului Său, Logosul
şi hotarul Tatălui, prin Care El a făcut veacurile, prin care s-au făcut
cele văzute şi cele nevăzute. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în
chip neschimbat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi mijlocitor
între Dumnezeu şi om este Cel singur Iubitor de oameni, zămislit în
preacurata mitră a Fecioarei nu din voie sau poftă sau unire
bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, asemenea celei dintâi naşteri a lui
Adam; şi S-a făcut ascultător Tatălui, vindecând neascultarea noastră
prin luarea asupra Sa a firii noastre.
Căci Duhul Sfânt a venit peste ea curăţind-o şi dându-i
puterea de a primi şi, de asemenea, de a-L naşte pe Logosul
Dumnezeirii. Şi atunci a adumbrit-o Puterea şi Înţelepciunea
enipostatică a Dumnezeului celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, asemenea
unei seminţe dumnezeieşti, Şi-a închegat Sieşi din neîntinatele şi preacuratele ei sângiuiri trup
însufleţit, suflet raţional şi cugetător, pârga plămadei noastre nu din sămânţă, ci prin creaţie
1
, întru
Duhul Sfânt, nu alcătuindu-Şi făptura [trupului] prin adăugiri în chip treptat, ci împlinindu-se dintr-
odată, întrucât Însuşi Logosul dumnezeiesc S-a făcut Ipostas pentru [acest] trup. Căci Logosul lui
Dumnezeu nu S-a unit cu firea omenească într-un pre-ipostas
2
, ci sălăşluindu-se în pântecele
Fecioarei în chip necircumscris cu propriul Său ipostas, Şi-a făcut din preacuratele sângiuiri ale
Pururea Fecioarei trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, asumând pârga plămadei omeneşti,
Însuşi Logosul făcându-se ipostas în trup; prin urmare, este deopotrivă trup [omenesc] însufleţit şi
deopotrivă trup al Cuvântului lui Dumnezeu, însufleţit, raţional şi cugetător. De aceea, nu vorbim de

1
“Din sămânţă” înfăţişează modul venirii la existenţă a persoanelor umane, ca urmare a căderii protopărinţilor, pe când “prin
creaţie” este chipul în care a fost adus la existenţă atât întâiul Adam, cât şi cel de pe urmă (comp. 1 Cor. 15,45) (n. trad.).
2
Prin “pre-ipostas” Sf. Ioan Damaschin înţelege un trup care a deţinut o existenţă personală şi anterioară Întrupării Logosului,
învăţătură eretică susţinută de Nestorie (428-431), dar condamnată de Sfinţii Părinţi la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431) (n.
trad.)
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
5
un om care a fost trecut în rândul zeilor, ci mărturisim un Dumnezeu înomenit, Care, fiind după fire
Dumnezeu desăvârşit, S-a făcut după fire om desăvârşit El însuşi, neschimbându-şi firea, nici
meşteşugind o iconomie închipuită [a planului dumnezeiesc al mântuirii]; ci prin trupul însufleţit,
raţional şi cugetător luat din Sfânta Fecioară şi avându-Şi existenţa în Sine Însuşi, [deşi era] unit cu
cea care L-a născut, [Hristos] este şi se numeşte în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.
Astfel că mărturisind în chip smerit în Hristos deosebirea lămurită „din două” şi „în două” firi,
nu vom face nici unirea amestecare, nici deosebirea nu o vom socoti despărţire. Aşa că pe Preasfânta
Fecioară o numim cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; căci Dumnezeu desăvârşit [este] cu
adevărat Cel născut din ea, adevărată Născătoare de Dumnezeu [este] cea care L-a născut pe Cel
întrupat din ea. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru din rătăcirea iernii şi a frigului
amăgirii, ne-a adus din nou la primăvara bucuriei, asumându-Şi chipul nostru şi înnoindu-l pe acesta
odată cu asumarea trupului Său. Căci, purtând în întregime ceea ce este al nostru [firea omenească],
afară de păcat, ne-a făcut prin înfiere fii ai aceluiaşi Tată şi dimpreună moştenitori ai Împărăţiei Sale.
Aşadar, după ce ne-am lămurit cuvântul pentru cei ce ne privesc, haideţi acum şi noi să ne
învăţăm urechea în chipul în care am aduna flori din toate felurile de trandafiri.[…]
Regele perşilor de nimic îngrijorându-se, neîntârziat i-a chemat pe magii care erau sub
stăpânirea sa şi i-a trimis cu daruri să se închine regelui neamurilor care s-a născut; şi i-au dus prinos
de jertfă, [Magii] străbătând calea vreme de câteva zile au ajuns la Ierusalim şi au întrebat zicând:
„Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am venit să I ne închinăm. I-am văzut steaua
la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”. Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul
dimpreună cu el; şi chemându-i pe preoţii şi pe cărturarii poporului, încerca să afle de la aceştia unde
este să Se nască Hristos. Iar aceia i-au spus: În Betleemul Iudeii; aşa a fost scris de către proorocul:
„Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din
tine va ieşi Cârmuitorul care va paşte pe poporul Meu Israel”
3
. Atunci Irod chemând în ascuns pe
magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua
4
. Iar ei i-au spus că până astăzi o văd de
multe zile şi că îşi vor continua drumul până acolo unde îi va conduce ea. Dar Irod căuta să afle
vremea când S-a născut Hristos nu ca să I se închine Lui, ci voind să-L omoare.
Şi iudeii căutau [să afle] de la magi cele ce vor fi şi din ce pricină s-au petrecut acestea. Şi
magii au zis: „Cel pe Care-L numiţi Mesia S-a născut”. Iudeii s-au tulburat şi nu au îndrăznit să li se
împotrivească. Ci le-au zis acestora: ‚despre ce Dreptate cerească ne vorbiţi? Ce ştiţi?”. Aceia le-au
spus: „Sunteţi suferinzi de necredinţă şi, fie cu jurământ, fie fără de jurământ, nu veţi crede; căci
Hristos, Fiul Celui Preaînalt, S-a născut stricându-vă legea şi sinagogile”. Iar aceştia de la sine voind,
i-au rugat să primească daruri şi să nu mai vorbească despre aceasta şi [să plece] din ţara lor ca să
nu se facă între ei sminteală. Iar ei au zis” „Noi am adus daruri în cinstea Lui, ca să vestim acele
[semne] mari care s-au petrecut în ţara noastră la naşterea Lui, iar voi ziceţi ca, luând darurile
voastre, să trecem sub tăcere cele dezvăluite de către Dumnezeirea cea cerească şi să trecem cu

3
Mih. 5, 1.
4
Matei 2, 2-7
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
6
vederea însăşi porunca împăratului nostru?’ Iar ei temându-se şi preamult rugându-i i-au lăsat să
plece. [Magii] părăsind Ierusalimul s-au îndreptat acolo unde le arăta steaua pe Împăratul cel ceresc.
Şi au văzut pe cea care L-a născut şi pe cel născut şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi
deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă; aur ca unui împărat, tămâie ca
unui Dumnezeu, smirnă ca unuia ce va fi supus morţii.[…]
Aşadar, şi noi să prăznuim astăzi cele după cuviinţă şi să cinstim Naşterea lui Hristos, şi să
strigăm cu veselie: Cu păstorii să cântăm imne, cu îngerii să dănţuim, cu magii să ne închinăm
Dumnezeului nostru Celui ce S-a născut. Şi har Celui venit la ale Sale în chip străin [scil. mai presus
de fire], pentru că pe cel străin l-a preaslăvit. Acestuia este slava, dimpreună cu Tatăl Cel fără de
început şi cu Duhul Sfânt Cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Damaschin

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI – REFACERE A OMULUI
ZIDIT “DUPĂ CHIPUL” LUI DUMNEZEU
ŞI DAR AL CUNOŞTINŢEI MAI PRESUS DE FIRE
Dumnezeu, Cel care are toată stăpânirea, când a
făcut neamul oamenilor prin Cuvântul Său, a văzut şi
slăbiciunea firii lor; a văzut anume că aceasta nu va fi în
stare să cunoască prin ea însăşi pe Făcătorul, nici să
dobândească înţelegerea Lui, de vreme ce El este nefăcut,
iar făpturile sunt făcute, şi El este netrupesc, iar oamenii s-
au plăsmuit jos, în trupuri; şi că peste tot e mare lipsa de
putere a celor făcute, pentru înţelegerea şi cunoştinţa Celui
ce le-a făcut. De aceea, milostivindu-Se iarăşi de neamul
omenesc, ca Unul ce e bun, nu i-a lăsat pe ei deşerţi de
cunoştinţa Lui, ca să nu le fie fără de folos existenţa însăşi.
Căci ce folos ar avea cei creaţi, dacă nu ar cunoaşte pe
Făcătorul Lor? Sau cum ar fi raţionali, necunoscând pe
Cuvântul (Raţiunea) Tatălui, în care s-au şi făcut? Căci nu s-
ar deosebi deloc de cele neraţionale (necuvântătoare), dacă
nu ar cunoaşte nimic mai mult decât cele din jurul pământului. Şi de ce i-ar mai fi făcut Dumnezeu pe
aceştia, dacă n-ar fi voit să fie cunoscut de ei? Deci ca să nu se întâmple aceasta, Dumnezeu fiind
bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea Lui,
ca printr-un astfel de har, cunoscând chipul, adică pe Cuvântul Tatălui, să poată să dobândească prin
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
7
El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită.
Dar oamenii ajunşi fără de minte au nesocotit harul dat lor şi prin aceasta au întors atât de
mult spatele lui Dumnezeu şi au tulburat atât de mult sufletul lor, încât nu numai că au uitat de
cunoştinţa de Dumnezeu şi ş-au plăsmuit alţi zei în locul lui Dumnezeu – căci au făurit idoli în locul
adevărului şi au cinstit mai mult cele ce nu sunt în locul lui Dumnezeu Cel ce este, slujind făpturii în
locul Făcătorului -, dar ceea ce e cel mai rău , au mutat cinstirea, de la Dumnezeu, la lemne, la pietre
şi la toată materia, şi la oameni. Ba au mers şi mai departe de acestea, precum s-a spus înainte. Au
mers atât de departe în lipsa lor de evlavie, că au crezut în draci şi i-au dat drept dumnezei, împlinind
poftele lor. Căci aduceau jertfe de animale necuvântătoare şi săvârşeau junghieri de oameni, precum
s-a spus mai înainte, spre a-şi împlini datoriile faţă de aceia, umplându-se şi mai mult în patimile
scelerate ale acelora. De aceea se învăţau la ei şi magiile; şi vrăjitoriile amăgeau pe oameni în
ţinuturile lor şi toţi puneau pe seama stelelor şi tuturor celor de pe cer pricinile facerii şi ale existenţei
lor, necugetând la nimic altceva decât la cele ce se vedeau. Şi toţi erau plini de necredinţă şi de
nelegiuire. Singur Dumnezeu nu era cunoscut şi Cuvântul Lui, măcar că nu Se ascundea pe Sine din
faţa oamenilor, nici nu le dădea o cunoştinţă simplă despre Sine, ci o desfăşura în chip felurit şi prin
multe lucruri.
Le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul, ca să-l cunoască. Dar
Dumnezeu, cunoscând slăbiciunea oamenilor, a văzut de mai înainte şi nepăsarea lor. Şi a ştiut că de
nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi, vor putea să cunoască pe Făcătorul din
lucrurile zidirii. Dar de vreme ce nepăsarea oamenilor cobora treptat spre cele tot mai rele, Dumnezeu
S-a gândit Incă mai înainte la această slăbiciune a lor, trimiţându-le Legea şi proorocii (Rom., 3, 21),
care puteau fi cunoscuţi de ei, ca, chiar de le-ar fi lene să privească la cer şi să cunoască pe
Făcătorul, să aibă învăţătura Lui aproape de ei. Căci oamenii pot învăţa mai de-a dreptul de la oameni
despre cele înalte.
Deci le era cu putinţă ca, privind la mărirea cerului şi cunoscând armonia zidirii, să cunoască
pe Cârmuitorul ei, pe Cuvântul Tatălui, Care prin purtarea de grijă a tuturor le făcea cunoscut tuturor
pe Tatăl şi Care le mişca pe toate, ca prin El toţi să cunoască pe Dumnezeu. Sau dacă se leneveau în
aceasta, le era cu putinţă să se întâlnească cu sfinţii prooroci şi să afle de la ei despre Dumnezeul
Făcător al tuturor, despre Tatăl lui Hristos; şi că credinţa în idoli e necredinţă şi lipsită de orice evlavie.
Le era cu putinţă ca, cunoscând Legea, să se oprească de la orice nelegiuire şi să trăiască o viaţă de
virtute. Căci Legea nu era numai pentru iudei , nici proorocii nu au fost trimişi numai pentru ei, ci, fiind
trimişi la iudei, au fost prigoniţi de aceştia, dar au fost pentru toţi o şcoală sfântă a cunoştinţei de
Dumnezeu şi a vieţuirii duhovniceşti. Dar cu toate că bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni
a fost aşa de mare, totuşi oamenii, biruiţi de plăcerile lor de-o clipă şi de nălucirile şi amăgirile
pricinuite de draci, nu s-au învoit cu adevărul, ci s-au îndopat cu şi mai multe rele şi păcate , încât nu
mai păreau să fie raţionali, ci neraţionali prin felul purtării lor.
Făcându-se deci oameni neraţionali şi amăgirea diavolească umbrindu-i de pretutindeni şi
ascunzându-le cunoştinţa Dumnezeului adevărat, ce trebuia să facă Dumnezeu? Să tacă în faţa
acestor stări aşa de nenorocite şi să lase pe oameni amăgiţi de demoni şi să nu-L cunoască pe El?
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
8
Dar atunci, ce nevoie ar mai fi fost ca omul să fi fost făcut la
început după chipul lui Dumnezeu? Trebuia mai degrabă ca el
să fi fost făcut de la început neraţional, decât să fie făcut
raţional şi să ducă viaţa animalelor necunoscătoare. Ce
nevoie ar mai fi fost să primească de la început o cunoştinţă
despre Dumnezeu? Dacă nu e vrednic s-o primească acum,
ar fi trebuit să nu i se dea nici la început.
Şi ce folos ar avea Dumnezeu-Creatorul sau ce slavă
ar avea El, dacă oamenii făcuţi de El nu I se închină Lui, ci
socotesc că alţii sunt cei ce i-au făcut? În acest caz
Dumnezeu i-ar fi făcut pentru alţii şi nu pentru Sine. Căci un
împărat, chiar dacă e om, nu lasă cetăţile întemeiate de el să
se supună şi să slujească altora, sau să-şi caute scăparea la
alţii; ci le atrage luarea aminte prin scrisori şi le trimite solii prin prieteni, iar de e nevoie vine el însuşi
pentru a-i îndupleca prin prezenţa sa ca să nu slujească altora, ca lucrul făcut de el să apară fără rost.
Dar atunci nu Se va arăta cu mult mai mult Dumnezeu făpturilor Sale, ca să nu fie rătăcite de la El şi
să slujească celor ce nu sunt? Mai ales că o astfel de amăgire ni se face pricină de pieire şi cele ce s-
au făcut odată părtaşe de chipul lui Dumnezeu nu trebuiau să se piardă.
Deci, ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existenţa lor după chipul
Său, ca prin acesta să-L poată cunoaşte oamenii iarăşi pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla
altfel, decât venind Însuşi Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Căci prin oameni nu
era cu putinţă, de vreme ce ei au fost făcuţi după chipul Lui. Dar nici prin îngeri, căci ei nu sunt
chipuri. De aceea a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui să poată
rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea şi
stricăciunea. De aceea, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată fi nimicită în El moartea, iar
oamenii cei după Lui să fie reînnoiţi. Deci nu putea împlini altcineva această trebuinţă decât Chipul
Tatălui.
Căci atunci când un chip înscris în lemn e şters de petele din afară, este nevoie să vină din
nou cel al căruia este chipul, ca să poate fi înnoit chipul în materia aceea. Pentru că materia în care s-
a înscris chipul nu e aruncată prin ştergerea lui, ci chipul se întipăreşte din nou în ea. La fel şi Prea
Sfântul Fiu al Tatălui, Cel ce e chipul Tatălui, a venit în locul nostru, ca să înnoiască pe omul făcut
după chipul Lui şi să-l afle pe cel pierdut, prin iertarea păcatelor, precum zice El însuşi în Evanghelie:
„Am venit să aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut” (Luca, 19, 10). De aceea a spus şi către iudei: „De nu
se va naşte cineva din nou…” (Ioan, 3, 6). Prin aceasta nu a vorbit despre naşterea din femeie, cum
se gândeau aceia, ci de sufletul născut şi zidit din nou, după chipul Lui.
De vreme ce nebunia idolească şi necredinţa stăpâneau lumea întreagă şi acopereau
cunoaşterea de Dumnezeu, cine putea să înveţe lumea despre Tatăl? Se va spune că omul? Dar nu
era dată oamenilor putinţa să străbată tot pământul de sub soare, nici firii lor să alerge peste tot, nici
puterea de a se face vrednici de crezare în privinţa Lui, nici forţa de a se împotrivi prin ei înşişi
amăgirii şi nălucirii demonilor. Căci odată ce toţi erau răniţi şi zăpăciţi de amăgirea drăcească şi de
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
9
deşertăciunea idolilor, cum ar fi putut convinge vreunul dintre oameni sufletul şi mintea celorlalţi
oameni, când nici unul din ei nu putea măcar vedea? Iar ceea ce nu vede cineva, cum poate învăţa
pe alţii?
Dar poate va zice cineva: ajunge zidirea. Dar dacă ar fi ajuns zidirea, nu s-ar fi produs atât de
mari rele. Căci zidirea exista şi totuşi oamenii se înfăşurau în rătăcirea lor în privinţa lui Dumnezeu.
De cine era deci nevoie, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu, Care vede şi sufletul şi mintea şi
Care mişcă toate în zidire şi prin ele face cunoscut pe Tatăl? Era propriu Celui ce învăţa despre Tatăl
prin purtarea de grijă şi frumoasa întocmire a tuturor, să reînnoiască această învăţătură. Dar cum
putea face aceasta? Poate va zice cineva că o putea face tot prin acelea, deci arătând iarăşi prin
lucrurile zidirii cele privitoare la El. Dar această faptă nu mai avea rod sigur. Căci oamenii au trecut
odată cu vederea acestea, nemaicăutând în sus, ci plecându-şi ochii în jos. De aceea, pe drept
cuvânt vrând să folosească pe oameni, vine ca om, luându-Şi un trup asemănător lor, pentru ca cei ce
n-au voit să-L cunoască din purtarea de grijă şi din cârmuirea tuturor să-L cunoască din cele de jos –
înţeleg din faptele trupului, adică din faptele săvârşite prin trup – pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi,
prin El, pe Tatăl Lui.
Aşa cum un bun învăţător, care are grijă de ucenicii săi , învaţă pe cei ce nu se pot folosi de
cele mai înalte coborând la ei prin cele mai simple, la fel face şi Cuvântul lui Dumnezeu, cum zice
Pavel: „De vreme ce prin înţelepciunea lui Dumnezeu lumea nu a cunoscut prin înţelepciune pe
Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii” (I Cor., 1,
21). Dat fiind că oamenii, întorcând spatele contemplării lui Dumnezeu şi având ochii scufundaţi în jos
ca într-un adânc, Îl căutau pe Dumnezeu în cele ale simţurilor, închipuindu-şi ca zei oameni muritori şi
demoni, Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru comun şi de oameni iubitor, Îşi ia trup şi vieţuieşte
ca om între oameni şi atrage simţurile tuturor oamenilor, ca cei ce cugetau că Dumnezeu este în cele
trupeşti să cunoască adevărul din faptele ce le lucrează Domnul prin trup şi prin El să cugete la Tatăl.
Căci fiind oameni şi cugetând toate cele lumeşti erau atraşi de toate cele spre care se îndreptau
simţurile lor şi din toate părţile învăţau adevărul. De erau copleşiţi de zidire, o puteau acum vedea
mărturisind pe Domnul Hristos; iar de era atrasă cugetarea lor de oameni, în aşa măsură că îi putea
socoti zei, din faptele Mântuitorului, comparând faptele Lui şi ale acelora, li se arăta că între oameni
singur Mântuitorul e Fiul lui Dumnezeu, cele săvârşite de ei nefiind asemenea celor făcute de
Dumnezeu-Cuvântul. Chiar de erau robiţi de demoni, văzându-i pe aceştia alungaţi de Domnul, au
putut cunoaşte că numai Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi că demonii nu sunt zei. Iar dacă
mintea lor era preocupată de morţi, încât să creadă în ei ca în nişte eroi, sau cum îi numeau preoţii,
zei, văzând învierea lui Hristos mărturiseau că acestea sunt minciuni şi că singurul Domn adevărat
este Cuvântul lui Dumnezeu care a biruit moartea. De aceea s-a şi născut şi a venit ca om şi a murit
şi a înviat, tocind şi umbrind prin faptele Sale cele lăudate ale oamenilor care au fost, ca oriunde ar fi
atraşi oamenii, să-i înalţe de acolo şi să le facă cunoscut pe Tatăl Său cel adevărat, precum El însuşi
zice: „Am venit să mântuiesc şi să aflu pe cel pierdut” (Luca, 19, 10).
Deci odată ce a căzut cugetarea oamenilor în cele supuse simţurilor, Cuvântul S-a pogorât pe
Sine ca să Se arate prin trup, pentru ca să întoarcă spre Sine ca om şi să îndrepte simţurile lor spre
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
10
Sine; şi aşa văzându-L aceia pe El ca om, să se convingă prin faptele săvârşite de El că este nu
numai om, ci şi Dumnezeu şi Cuvântul şi Înţelepciunea adevăratului Dumnezeu.
Aceasta voind să o arate şi Pavel, zice: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege
cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi dragostea lui
Hristos ce covârşeşte cunoştinţa, ca să vă umpleţi de toată plinătatea Lui” (Efes,. 3, 17-19). Căci
Cuvântul Se întinde pe Sine pretutindeni, şi sus şi jos şi în adâncime şi în înălţime: sus, în zidire, jos,
în întrupare, în adâncime, în iad, în lărgime, în lume; toate le umple de cunoştinţa Sa. De aceea nu a
adus îndată ce a venit jertfa cea pentru toţi, predând trupul Său morţii şi înviindu-l şi prin aceasta
făcându-Se nevăzut. Ci S-a arătat o vreme, rămânând cunoscut nu ca om, ci ca Dumnezeu Cuvântul.
Căci în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni: pe de o parte, a nimicit moartea şi
ne-a reînnoit; pe de alta, fiind nearătat şi nevăzut, S-a arătat şi S-a făcut cunoscut prin fapte, ca fiind
Cuvântul Tatălui, Cârmuitorul şi Împăratul tuturor.

Sfântul Atanasie cel Mare
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
11
 Vocea duhovnicului 
RAIUL MEU ŞI IADUL MEU

Sensul vieţii şi al lumii
De ziua Naşterii Domnului, “Logosul S-a făcut trup” (Ioan 1,
14). Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare veste de bucurie, cea mai
mare “veste bună” pe care putea să o dea Dumnezeu omului şi cerul
pământului. Dacă vreţi, întreaga Evanghelie a cerului şi a pământului se
compune din aceste patru cuvinte: Logosul S-a făcut trup. În afară de ea
şi fără de ea altă veste bună nu există pentru om nici în lumea aceasta,
nici în lumea cealaltă. Aici se găseşte ceva veşnic necesar pentru
existenţa noastră omenească în toate lumile.
Unica veste de bucurie pentru materie, în toate formele ei. De la materia cea mai dură şi mai
densă a diamantului până la cea mai invizibilă şi mai fină a electronului şi a fotonului.
Logosul s-a făcut trup. Aceasta înseamnă: Logosul S-a făcut trup, Dumnezeu-trup, în aşa fel
încât nici Dumnezeu nu încetează a fi Dumnezeu, nici trupul a fi trup. Atâta doar că trupul, în tainica,
dar reala lui unire cu Dumnezeu, trăieşte şi răspândeşte razele tuturor desăvârşirilor cu Dumnezeu.
Logosul S-a făcut trup înseamnă: Logosul S-a făcut suflet, Dumnezeu-suflet, dar cu toate
acestea Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi sufletul suflet. Atâta doar că sufletul umblă pe căile tainelor
veşnice şi pline de bucurie ale lui Dumnezeu, în toate lumile văzute şi nevăzute.
Logosul S-a făcut trup înseamnă şi aceasta: Logosul S-a făcut simţire, Dumnezeu-simţire. Cu
toate acestea, Dumnezeu nu încetează să fie Dumnezeu, deşi a devenit simţire omenească, în timp
ce iarăşi, simţirea rămâne simţire omenească. Atâta doar că simţirea trăieşte toată infinitatea divină
ca pe ceva al său.
Logosul S-a făcut trup mai înseamnă şi aceasta: Dumnezeu s-a făcut creatură, Dumnezeu-
creatură. Prin aceasta, natura lui Dumnezeu nu-şi pierde proprietăţile dumnezeieşti, după cum nici
natura creaturii nu-şi pierde proprietăţile creaturale. Atâta doar că creatura se înalţă prin nişte
prefaceri minunate care o duc “din slavă în slavă”.
Logosul S-a făcut trup înseamnă, în fine, şi aceasta: Logosul S-a făcut om deplin, Dumnezeu-
om. Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne în definiţia lui, deşi sunt uniţi foarte strâns, neîmpărţit şi
nedespărţit. Atâta doar că omul îşi însuşeşte toate desăvârşirile tainice ale lui Dumnezeu şi
dobândeşte slava dumnezeiască, devenind după expresia Sfinţilor Părinţi “deopotrivă cu Dumnezeu”.
Dumnezeu-Logosul s-a făcut om ca să readucă pe om la arhetipul său, care este Creatorul lui,
pentru că omul a fost creat dintru început prin Dumnezeu-Logosul, având caracterul Dumnezeu-
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
12
Logosului, caracterul “logosităţii” Lui (v. Facere 1, 26-27; Ioan 1, 9; Coloseni 3, 10).
Dumnezeu-Logosul S-a făcut trup, ca să readucă trupul la “logositatea” lui iniţială, pentru că
tot ce s-a făcut prin Dumnezeu-Logosul (v. Ioan 1, 3; Coloseni 1, 16). Pentru că Dumnezeu-Logosul
este Creatorul întregii zidiri, El este şi temelia întregului edificiu cosmic. Păcatul şi răul constituie
încercarea tragică şi absurdă a omului de a se îndepărta de Dumnezeu-Logosul din temeliile
universului.
Dumnezeu-Logosul S-a întrupat ca să readucă creatura la Creator, pentru că El este cea
dintâi temelie şi baza ei. Pentru aceasta, pe bună dreptate binevesteşte dumnezeiescul Apostol Pavel
că Dumnezeul-om Hristos constituie unica temelie solidă şi veşnică şi că “altă temelie nimeni altul nu
poate să pună, decât cea care este deja pusă (I Corinteni 3, 11). Cine întemeiază şi zideşte pe
această Piatră solidă şi nemişcată a universului este un “bărbat înţelept”, personalitatea lui s-a
raţionalizat, s-a “logosificat”, cu alte cuvinte el şi-a făcut proprii toate cele veşnice ale lui
Dumnezeu.Logosul şi pentru aceasta rămâne neclintit în toate vijeliile şi furtunile cutremurelor
omeneşti şi ale haosului (v. Matei 5, 24-25; Romani 8, 35-39).
Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Logosul a arătat că “logositatea” este esenţa naturii noastre,
temelia fiinţei noastre omeneşti, baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. Obârşia noastră este din
Dumnezeu, de aceea şi fiinţa noastră, viaţa noastră şi existenţa noastră depind în întregime de
Dumnezeu (v. Faptele Apostolilor 17, 28; Coloseni 3, 1-4). Într-adevăr, după arhetipul şi după esenţa
ei cea mai întinsă, întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (v. Coloseni 1, 16-17). La El,
prin El şi în El toate se readuc la obârşia şi existenţa lor “logosică”: la sfinţenia, frumuseţea şi puterea
lor de la început; la acel “să fie” şi s-a făcut”; la raiul lor. Pentru că în logosul se găseşte Raiul, în timp
ce în afara “logosităţii” este iadul. Simţirea!... Cine poate sa-mi explice această taină care există în
mine – simţirea? Cine ştie câte enigme şi câte taine a unit Dumnezeu în ceea ce noi numim simţire?..
Simţirea! – un dar admirabil şi înfricoşător. Prin ea Raiul se arată Rai şi iadul, iad; prin ea
durerea se înfăţişează ca durere şi fericirea ca fericire; tristeţea se trăieşte ce tristeţe şi bucuria ca
bucurie; dejnădejdea ca dejnădejde şi elanul ca elan.
“Logositatea” este prima caracteristică a simţirii. Dacă îndepărtaţi logositatea din simţire,
aceasta se transformă odată în iad. Fiindcă ce este iadul? – Simţirea fără Dumnezeu-Logosul:
simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. Şi ce este raiul? – Simţirea lui Dumnezeu, simţirea
amestecată cu Dumnezeu şi umplută cu Dumnezeu-Logosul. Într-adevăr, iad este simţirea fără
Dumnezeu (neîndumnezeită) “simţirea pură”, în timp ce rai este simţirea “logosificată”, hristică, divino-
umanizată.
Dumnezeu-Logosul S-a făcut om ca să readucă simţirea omenească la “logositatea” ei iniţială
pe care a strivit-o păcatul. În Dumnezeu-Logosul întrupat, simţirea noastră se întoarce la raţiunea ei,
la înţelesul ei, la atoateînţelesul ei. Se întoarce la chipul ei după Dumnezeu, la chipul ei după Hristos,
la chipul ei după Duh. În taina ei cea mai adâncă, simţirea omenească se cufundă în adâncurile cele
fără de fund ale Dumnezeului şi Domnului nostru Celui în Trei Sori. Aceasta înseamnă că simţirea
este deplină şi desăvârşită numai atunci când se transformă în simţire de Dumnezeu, în simţire de
Hristos, în simţire de Duh. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca să dea “logositate” simţirii
omeneşti. Întorcându-se spre “logositate”, simţirea omenească se eliberează de păcat, de absurditate
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
13
şi de moarte. Iar în acest fel ea revine în sine, la esenţa ei iniţială. Atunci simţirea este împlinită de o
simţire de Dumnezeu, de o simţire de Hristos.
Simţirea omenească este o simţire adevărată şi autentică numai prin Dumnezeu, prin Hristos,
adică printr-o simţire de Dumnezeu, printr-o simţire de Hristos. Fără Dumnezeu-Logosul, ea
înnebuneşte, se zbate de una singură şi, în cele din urmă, amorţeşte în patimi, în păcat, în absurd şi
nebunie, în turbare şi deznădejde, în singurătate, într-o veşnică devenire, dar nu într-una care a fost şi
s-a terminat. Într-o permanentă devenire, n-are niciodată o existenţă reală şi deplină. De-divinizată şi
de-”logosificată”, simţirea omenească moare statornic şi totuşi nicicând nu poate muri definitiv. Acesta
este viermele acela despre care se spune în Evanghelie că “nu doarme” şi acesta este focul care “nu
se stinge”, adică iadul (v. Matei 9, 48).
Gândirea!... Ce taină de neînţeles se ascunde în natura gândirii omeneşti! Nu ştim decât un
singur lucru: atât de neînţeleasă e gândirea, încât de îndată ce începe să se gândească la ea, omul
este cuprins de ameţeală. Când cercetează originea şi natura gândirii omeneşti, omul riscă să-şi
piardă minţile dacă nu-şi găseşte refugiu la Dumnezeu-Logosul, la Dumnezeul-om Hristos, Singurul în
care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Despărţită de Dumnezeu-Logosul, gândirea omenească îşi
pierde sensul, raţiunea. Căci în esenţa ei iniţială, ea are un caracter “logosic”.
Pentru mine, gândirea, orice gândire, este chinul cel mai mare care există sub cer, până ce nu
se va transforma în gândire de Dumnezeu, în gândire de Hristos, adică până ce nu se va “logos”-ifica
şi raţionaliza. Într-adevăr, gândirea este un iad, dacă nu se va transforma în gândire de Hristos. Fără
Dumnezeu-Logosul, gândirea omenească se găseşte continuu într-o demenţă a-”logosică”, în acel
delir, în acea smintită autoasigurare satanică, gândirea pentru gândire, aşa cum spunem artă pentru
artă.
Gândirea omenească e coruptă de păcat în tocmai ca simţirea. Unicul doctor şi unicul remediu
al acestei nebunii este Dumnezeul-om, pentru că El este Dumnezeu-Logosul Întrupat. În El şi prin El
s-a dat şi s-a asigurat gândirii omeneşti posibilitatea infinitei desăvârşiri dumnezeieşti. El S-a făcut om
tocmai ca să nu lase ca planeta aceasta condusă de raţiune umană să devină, definitiv şi ireparabil, o
adevărată casă de nebuni. N-aţi observat că, atunci când se îndepărtează de Dumnezeu-Logosul
Întrupat, continentul european se scufundă în barbarie, în nebunie, în antropofagie civilizată, în
funeste războaie de exterminare? Un om înghite alt om, un popor alt popor, o rasă altă rasă.
Sufletul omului!... O, taină a tainelor! O, minune a minunilor! Inimile tuturor pelerinilor veşniciei
s-au zdrobit în jurul sufletului omului. Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul! Oare
aceasta nu constituie un chin pentru spiritul omenesc? În orice caz, un chin până când Dumnezeu-
Logosul S-a făcut om, făcându-Se în acelaşi timp şi suflet. Atunci ni s-a descoperit care este taina
sufletului: Logosul. Din El îşi trage existenţa lui, fiinţa lui, modelul lui şi numai în El se găseşte raţiunea
lui, fericirea şi veşnicia lui, Raiul lui. De aceea, în adâncurile lui cele mai ascunse, sufletul este
nostalgie după Hristos, nostalgie după Dumnezeu.
În Dumnezeu-Logosul Întrupat, sufletul s-a găsit pe sine şi pe Creatorul lui, de aceea
minunatul Dumnezeu-om a adus veste plină de bucurie: “Cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, îl
va afla (Matei 16, 25). Cu alte cuvinte, îşi va găsi esenţa lui, raţiunea şi sensul lui, valoarea lui, rostul
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
14
lui, veşnicia şi fericirea lui. Când nu este unit cu Dumnezeu-Logosul, sufletul se găseşte în afara lui
însuşi, se găseşte în nebunia veşnică şi în smintita rătăcire din păcat în păcat, din patimă în patimă,
din nenorocire în nenorocire. Şi acesta este iadul, cu toate grozăviile lui.
Trupul omenesc!... O, ce laborator minunat care transformă apa în sânge, aerul în oase,
pâinea în carne, plantele în metale şi metalele în lichide! Un nemaivăzut laborator plin de minuni. Dar
minuni naturale, veţi zice. – Dar ce, în natură nu există minuni? Un inginer nevăzut, un artist făcător
de minuni, conduce acest laborator minunat, pe care noi îl numim trup. El se găseşte în trup, dar noi
nu-l vedem. Lucrările lui le vedem, dar pe el, nu. Ca şi cum ar fi hotărât să se ascundă cât mai mult în
spatele lucrărilor lui!...
Trupul!... Creându-l aşa cum este, Dumnezeu a pus în el enigme nenumărate. În lutul lui,
Dumnezeu a înfăşurat aurul Său şi l-a lăsat aici, pe îndepărtata noastră planetă. Şi la această minune
a mai adăugat o minune: Logosul Însuşi S-a făcut trup! În acest fel El a ridicat în măreţie trupul,
deasupra îngerilor şi arhanghelilor. E ceea ce Apostolul a ilustrat şi a aplicat, proclamând: “iar trupul
pentru Domnul” (I Corinteni 6, 13). Dovadă acestui fapt este Înălţarea la cer a Domnului cu trupul, cu
care şi în care va rămâne în veci. Iar arvuna acestui fapt sunt Învierea trupului lui Hristos şi învierea
propriilor noastre trupuri în ziua Judecăţii. Valoarea supremă şi “logositatea” trupului constă tocmai în
aceasta că “Logosul S-a făcut trup” şi că de-a pururea rămâne în trup.
Omul!... Toate făpturile tac înaintea acestei minuni, cea mai extraordinară din toate lumile. Ca
şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una
singură – în om. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală, iar prin trup de lumea sensibilă şi în acest fel
l-a lăsat în mijlocul acestei vieţi. De aceea, pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul
lumii materiale. Cu toată fiinţa lui omul se găseşte întins între aceste două lumi, ca o coardă. De
aceea, taina existenţei omeneşti a schimbat gândirea omenească despre om în strigăt şi în
frământare, în plângere şi doliu pentru om. Aceasta până ce Logosul a explicat oamenilor omul şi i-a
logosificat, “hristificat”, şi a dat un sens vieţii lui, atât în lumea aceasta, cât şi în cealaltă.
Numai prin Dumnezeu-Logosul, omul s-a întors la sine însuşi, pentru că în adâncul fiinţei lui
complexe, complicate, el este “logosic”. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la
intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (v. Ioan 1, 9). Până nu se întoarce la Dumnezeul-om,
până nu “logosifică” şi nu se divino-umanizează, tot ceea ce este omenesc rămâne iraţional, absurd
şi, în esenţa lui, inuman. Pentru că omul este om adevărat numai prin Dumnezeul-om şi în
Dumnezeul-om. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai în a logosifica, în a hristifica şi a
îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca logosifice şi să
îndumnezeiască pe om: şi sufletul lui, şi trupul lui, şi gândirea lui, şi simţirea lui, şi tot ceea ce face
omul să fie om. Fără această logosificare şi îndumnezeire în Dumnezeu-Logosul, şi sufletul nostru, şi
simţămintele noastre sunt nişte monştri şi fantome de groază. Căci, într-adevăr, pentru ce avem
nevoie de ele? Pentru ca să tremurăm fără glas şi să îngheţăm privind moartea şi tot haosul vieţii?
Din acest motiv, ziua Naşterii Cuvântului lui Dumnezeu în trup – Crăciunul – e o sărbătoare
minunată, atât pentru strălucirea şi taina ei, cât şi pentru sensul ei. Prăznuind Crăciunul, noi
sărbătorim şi mărturisim în esenţă singurul sens şi singura raţiune de a fi a existenţei umane, a spiritului
uman, a gândirii omeneşti, a simţirii omeneşti, a vieţii omeneşti. Fiindcă în această zi a Naşterii lui
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
15
Hristos a răsărit lumii lumina cunoştinţei, a cunoştinţei lui Dumnezeu, care a umplut marginile lumii. În
această zi ni s-au descoperit semnificaţia veşnică şi sensul acestei lumi şi a omului în lume.
În praznicul Naşterii lui Hristos ni se dau revelaţia şi sensul atât al tainei omului, cât şi al tainei
cerului şi al pământului. Omul ne este scump pentru că se uneşte cu Dumnezeu-Logosul şi de aceea
el este “logosic”. Dar şi sufletul omului ne este scump, pentru că se uneşte cu Logosul, şi din acest
motiv e şi el “logosic”; în acelaşi chip şi viaţa omului, pentru că ea este a Logosului şi de aceea e
“logosică”; ne este scumpă şi lumea, pentru că este de la Dumnezeu-Logosul şi de aceea e “logosică”
şi ea, ca şi cerul, pentru că şi el este al Logosului şi de aceea e “logosic”.
Prin naşterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume, întregul
Adevăr al lui Dumnezeu, întreaga Dreptate a lui Dumnezeu, întrega Iubire a lui Dumnezeu, întreaga
Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui Dumnezeu. De aceea, toţi cei ce flămânzesc şi
însetează după Dumnezeu şi dreptatea Lui salută în elanul lor duhovnicesc şi în bucuria lor uriaşă
toate făpturile şi creaţia cu urarea acestei zile: Hristos S-a născut!”, iar în profunzimile nostalgiei lui
după Hristos, făpturile şi creaţia se fac ecou şi răspund cu emoţie:
Adevărat S-a născut!

Sfântul Iustin Popovici

SOBORUL MAICII DOMNULUI
(26 Decembrie)
Cer este astăzi peştera Bethleemului, pentru că s-a
deşertat întru ea Hristos Dumnezeu; scaun de heruvimi
Fecioara, pentru că s-a purtat în braţele ei Iisus Emanuel. Cer
este astăzi biserica creştinătăţii, pentru că ei i s-a descoperit
şi încredinţat toată taina întrupării; scaun de heruvimi este
sfântul altar, pentru că pe el negrăit Se odihneşte Mântuitorul
lumii. Cer este astăzi şi în fiecare casă de creştin, pentru
bucuria marelui praznic; scaun de heruvimi este de
asemenea fiecare inimă de credincios care se uneşte cu
Preacuratele Sale Taine, care poartă în sine flacăra dragostei
lui Iisus.
Toate se bucură, toate se prăznuiesc acum, şi nu e
loc sub soare unde să nu se vadă steaua, unde să nu ajungă
raza bucuriei. Cerul şi pământul cântă, Biserica slăveşte, căminele prăznuiesc, credincioşii, unii pe
alţii se cheamă la rugăciune, copiii se veselesc. Steaua se arată, magii au venit, darurile se împart.
Minunea s-a săvârşit, Fecioara se bucură, păstorii vestesc minunea, îngerii învaţă pe oameni să
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
16
cânte, căci astăzi S-a născut Mântuitorul lumii.
Nu este colţ pe pământ care să nu fi auzit minunea, nu este om care să nu fi auzit de Hristos,
nu este creştin care să nu se bucure astăzi. Nu este ureche care să nu audă glasul clopotelor, nu este
ochi care să nu se mire de podoaba Bisericii, nu este inimă care să nu se mişte de frumuseţea
cântărilor şi a colindelor noastre.
Se cuvine acum, când vedem pe Fecioara Maria ţinând Izvorul vieţii în braţe, să ne închinăm
Pruncului Iisus, dar să ne închinăm şi Preacuratei Sale Maici; să aducem daruri Noului Născut, dar să
dăm din ele şi Fecioarei care L-a născut; să punem flori la uşa peşterii din Bethleem, dar să păstrăm
un crin şi pentru Mama care a născut fără stricăciune; să sărutăm ieslea cea săracă ce ţine pe
Hristos, dar să sărutăm şi mâinile Fecioarei care poartă pe Emanuel.
Cuvine-se dar să slăvim pe Mântuitorul, căci astăzi la noi a venit; cuvine-se ca şi pe Fecioara
Maria să o fericim, căci ea s-a făcut mamă neamurilor. Cuvine-se ca tuturor minunea întrupării s-o
vestim, dar nici de Fecioara să nu tăcem.
Să lăudăm pe Hristos Dumnezeu, căci El ne-a mântuit; să lăudăm pe Fecioara, că ea L-a
născut; să lăudăm pe Domnul, că nu S-a ruşinat de trupul nostru cel căzut; să lăudăm pe Maica şi
Fecioara, că nu S-a ruşinat de naşterea de fii. Să ne închinăm lui Hristos, căci El ne-a împăcat cu
Tatăl; să ne închinăm Fecioarei, căci ea ne-a împăcat cu Fiul şi cu Tatăl, prin revărsarea Duhului
Sfânt.
Mare este minunea, îndoite darurile naşterii. Am plâns după rai şi am dobândit, odată cu el,
împărăţia cerurilor. Am suspinat după Tatăl şi am câştigat Mântuitor pe Fiul. Am aşteptat pe Mesia şi
am primit, odată cu El, şi pe Maica Lui mijlocitoare.
Mare minune; îndoită minune s-a săvârşit acum! A cerut lumea un dar şi a luat, deodată, două.
A plâns mii de ani după Răscumpărător şi a dobândit, odată cu El, pe cel mai scump mijlocitor. A
suspinat după un dar de care nu era niciodată vrednică şi a primit har peste har.
O, milostivire a Tatălui, o, lucrare a Fiului şi săvârşire a Preasfântului Duh! Căci Fiul, nu ca un
fulger a venit, nici ca o văpaie de foc ni S-a arătat, ca să nu ne înspăimânte pe noi, fricoşii, nici să ne
ardă, pe noi păcătoşii. Ci în braţe de Fecioară curate, ca un prunc S-a arătat, ca să ne tragă pe noi,
urgisiţii, şi în iesle săracă S-a culcat, ca să ne adune pe noi, risipiţii.
Să nu se laude Nazaretul mai mult ca Bethleemul, căci viaţa de aici a răsărit. Să nu se laude
Sionul mai mult ca peştera, căci mântuirea lumii din peşteră a izvorât. Să nu se împodobească
templul mai frumos decât ieselea, căci Hristos întâi în iesle a intrat. Să nu se laude înţelepciunea
cărturarilor asupra smereniei, căci Iisus întâi pe păstori i-a chemat. Să nu se laude visteriile Palestinei
mai mult ca ale neamurilor, căci Hristos aur întâi de la neamuri a primit.
Să nu se laude câmpiile cele roditoare mai mult ca munţii cei neumblaţi, căci Stânca vieţii din
stâncă de munte netăiat S-a prăvălit. Să nu se laude Iordanul cel repede curgător asupra pustiei, căci
Izvorul vieţii din piatră stearpă a izvorât. Să nu se laude pomii cei plini de roade mai mult ca cei
neroditori, căci Pomul vieţii în grădină nelucrată a rodit. Să nu se laude mamele cele cu mulţi fii mai
mult ca cele fără fii, căci Fiul lui Dumnezeu din pântece neîntinat de Fecioară S-a născut şi
frumuseţea fecioriei sale nu o a întinat.
Negrăită dragoste s-a arătat astăzi în lume, căci a lăsat Iisus Hristos pe cele de cinste şi a
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
17
ales pe cele de necinste. A lăsat pe cele lăudate şi a ales pe cele defăimate. A lăsat pe cele strălucite
şi a ales pe cele de ocară. A lăsat cerul şi a luat, odată cu el, pământul. A lăsat scaunul de heruvimi şi
a ales pântecele Fecioarei. A lăsat tronul cel de serafimi şi a ales braţele Maicii Domnului. A lăsat
veşmântul cel dumnezeiesc şi S-a îmbrăcat în haina cea săracă a trupului omenesc. A lăsat cinstea
cea îngerească şi a ales ieslea cea dobitocească. A lăsat soarele cel de văpaie, şi luna şi stelele, care
Îl slujesc, şi S-a mulţumit cu o singură stea. A lăsat ziua cea neînserată şi a primit noaptea cea
neluminată. A lăsat Hristos slava Tatălui şi, pentru ascultare, a primit osânda omului celui căzut din
neascultare. Şi acestea toate le-a făcut Dumnezeu pentru marea Sa iubire de oameni.
Dar minunea întrupării este aşa de mare şi dumnezeiască deoarece taina răscumpărării s-a
săvârşit nu prin îngeri, nu prin împăraţi, ci prin Fecioara Maria, o fiică săracă a lui Israel.
Cuvine-se deci astăzi, când cerul cu pământul prăznuiesc, când toate puterile cereşti
dimpreună cu toţi sfinţii pe Fecioara o fericesc, să ne alăturăm şi noi acelora, lăudând întotdeauna pe
Maica Dumnezeului nostru. Căci astăzi, Maica Domnului misiunea şi-a îndeplinit. Astăzi, Fecioara pe
Hristos L-a născut. Astăzi, Stăpâna noastră călătoria şi-a săvârşit. Astăzi, porumbiţa cea nepreţuită
lumii s-a arătat. Astăzi, cuibul cel îngeresc un Vultur a primit. Astăzi, marea cea neumblată în două s-
a despicat. Astăzi, crinul cel fecioresc a odrăslit. Astăzi, trandafirul cel mirositor petalele pe pământ şi-
a scuturat. Astăzi, chivotul cel aurit mană cerească a revărsat. Astăzi, Fecioara Maria pe diavoli i-a
amăgit cu chipul naşterii ei. Astăzi, tiranul Irod a fost batjocorit de o fecioară. Astăzi, cărturarii şi
arhiereii sunt biruiţi de o fiică a lui Israel. Astăzi, templul lui Solomon, cel cu aur împodobit, se
ruşinează de Templul lui Hristos, cel cu fecioria strălucit.
Două minuni s-au săvârşit astăzi în Bethleem: Astăzi, Hristos în lume S-a născut; astăzi,
Fecioara s-a făcut Maică şi Maica tot Fecioară a rămas. Pentru aceea acum se bucură îngerii, se
veselesc proorocii, cântă Apostolii, saltă drepţii, prăznuieşte tot pământul.
Să se pomenească dreptul Iosif, să se amintească de cei trei magi, să se vorbească
întotdeauna de păstori, dar, mai presus de toţi, să se laude din veac în veac Maica Dumnezeului
nostru, care a născut fără stricăciune şi a rămas în veac Fecioară.
Să se scrie în istorie răutatea lui Irod, să fie cunoscut tuturor vicleşugul bătrânilor arhierei, să
se vestească din neam în neam mânia întregului Ierusalim asupra Pruncului Care S-a născut şi
înaintea tuturor să se spună că astăzi Satana s-a legat, astăzi diavolul s-a biruit de o Fecioară. Astăzi,
întreg iadul s-a tulburat. Astăzi, săracul Adam şi cu Eva de suspin s-au uşurat. Astăzi, păcatul s-a
înecat în oceanul dragostei.
Suntem în plin praznic dumnezeiesc. Urechile noastre s-au deprins acum cu frumoasele
cântări ale Naşterii Domnului. Limbile s-au învăţat să laude şi inimile să salte de nespusă bucurie
duhovnicească, deoarece nu putem să rămânem nepăsători faţă de atâta noian de milă, faţă de atâta
bunătate a lui Dumnezeu, care s-a revărsat peste noi şi a cuprins hotarele lumii.
Însă nu putem rămâne nemulţumitori nici faţă de Stăpâna noastră, Născătoarea de
Dumnezeu, care, prin naşterea ei, s-a făcut Maică nouă tuturor.
De este în sufletele noastre vreun dar, de purtăm în inimile noastre vreun talent, de simţim în
noi arzând un foc dumnezeiesc, tot ce avem în noi de preţ, tot ce este bun, tot ce este spre slava lui
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
18
Hristos, să închinăm lui Dumnezeu cu bucurie, prin mijlocirea Fecioarei Maria. Şi dacă nu ne simţim
vrednici de iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, din cauza păcatelor noastre, să o
câştigăm prin rugăciuni pe Maica Lui mijlocitoare.
Fie în clipe de bucurie, fie în vreme de suferinţă, fie în zi de praznic, fie în ceas de încercare,
să nu zăbovim a cere ajutorul Maicii Domnului. Căci dacă prin naşterea ei a împăcat pe toată lumea
cu Dumnezeu, cu mult mai uşor ne va împăca şi pe noi cu Iisus Hristos, după a Cărui pace suspină
marginile lumii şi sufletele noastre! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan


















EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
19
 Cuvânt catehetic 
HRISTOS EUHARISTIC
Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat din Sfânta
Fecioară Măria cu un scop foarte bine definit: „ca să mântuiască prin
El lumea” (In 3, 17) acoperită de mirosul înecăcios al păcatului. Unica
modalitate pe care Fiul lui Dumnezeu a găsit-o potrivită pentru
mântuirea şi îndumnezeirea omului, a fost înomenirea, adică
apropierea atât de mare de creatură încât să ajungă să se identifice
cu ea, să se unească cu ea. Odată întrupat, Dumnezeu-Fiul nu a
suferit să rămână separat de ceilalţi oameni, ci a prelungit întruparea
Sa atât prin recapitularea firii omeneşti în Sine, cât şi prin Sfânta
Împărtăşanie.
1

Cuvântul euharistie provine din grecescul ή εύχαριστία şi
înseamnă mulţumire, recunoştinţă.
2
Sfânta Euharistie este Taina prin
care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului,
spre iertarea păcatelor şi ca arvună pentru viaţa de veci.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că vechimea tainelor Bisericii este mai mare decât cea
a tainelor sinagogii. Capitolul al paisprezecelea din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, descrie
cum Melchisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, însoţit de regele Sodomei, îl întâmpină pe
Avraam cu daruri de pâine şi vin. Sfântul episcop al Milanului vede în gestul de mulţumire pe care
Melchisedec, îl arată lui Avraam, pentru alungarea ostaşilor lui Kedarlaomer şi pentru recuperarea
prizonierilor şi a averilor Sodomei, o preînchipuire a Tainei Sfintei Euharistii.
3
„Gătit-ai înaintea mea
masă, împotriva celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps 22, 6). Sfântul Chiril al Ierusalimului înţelege
aceste cuvinte davidice, zicând că înaintea venirii lui Hristos lumea stătea la masa diavolului, iar
acum, după întruparea Fiului Omului, lumea este chemată la ospăţul Mielului lui Dumnezeu, care
întăreşte omul în lupta cu potrivnicii săi. Acelaşi sfânt Părinte vede o similitudine perfectă între
cuvintele psalmistului : „Şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Ps 22, 6) şi cuvintele
Mântuitorului, Care zice: „Acesta este sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28).
Chemarea lui Solomon: „Vino şi mănâncă cu veselie pâinea ta, vino şi bea cu inimă bună vinul tău”

1
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 96.
2
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană,
Caransebeş, 2001, p. 158, col. II.
3
Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine, capitolul VIII, 45, în Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a II-a, în colecţia Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, vol 53, Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 20.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
20
(Eccl 9, 7) este interpretată şi ea ca o chemare la ospăţul duhovnicesc din Trupul şi Sângele
Domnului. Puterea celor două elemente materiale, pâinea şi vinul, exprimată în cuvintele „pâinea
inima omului o întăreşte” (Ps 103, 16) şi „vinul veseleşte inima omului” (Ps 103, 17), redă de fapt
puterea nemărginită a lui Hristos, Care este prezent întreg în cele două materii.
4

Capitolul şase al Sfintei Evanghelii după Ioan redă în cele şaptezeci şi unu de versete ale sale,
una din minunile pe care Mântuitorul le săvârşeşte asupra materiei, înmulţind cinci pâini de orz şi doi
peşti şi cuvântarea pe care El o ţine despre „Pâinea care s-a coborât din cer”. După ce a săturat
mulţimea, care număra mai mult de 5000 de bărbaţi, Fiul lui Dumnezeu trece de cealaltă parte a mării
şi merge la Capernaum. Evreii, hotărându-se să-L pună rege, s-au dus după El şi căutau un moment
prielnic pentru a-L instala la Ierusalim ca noul conducător al lui Israel. Primul lucru pe care îl face
Învăţătorul, atunci când îi întâlneşte, este să le reproşeze iudeilor faptul că motivul căutării Lui este
unul omenesc şi nu duhovnicesc. Hristos ştia că iudeii L-au urmat nu pentru că au înţeles minunea pe
care au trăit-o, ci mai mult pentru faptul că, mâncând din pâine şi din peşti s-au săturat (In 6, 26). În
aceste condiţii, Iisus îi învaţă pe cei prezenţi că trebuie să râvnească nu la pâinea pieritoare, ci la
hrana vieţii veşnice, pe care o va aduce Fiul Omului, Care a fost trimis de Tatăl special pentru
Aceasta (In 6, 27). Mântuitorul nu se opreşte aici, ci continuă să le descopere palestinienilor că
lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu este aceea de a crede în Cel pe care Tatăl L-a trimis (v. 28-29). La
auzul acestor cuvinte, auditoriul I-a cerut lui Iisus un semn prin care să le arate autoritatea cu care
pretinde să fie văzut ca trimisul lui Dumnezeu. În acelaşi timp timp, iudeii îi amintesc Mântuitorului că
Moise le-a demonstrat că este omul lui Dumnezeu prin coborârea din cer a manei şi a prepeliţelor cu
care ei s-au hrănit timp de patruzeci de ani în pustiul Sinaiului (v. 30-31).
„Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl
Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer
şi care dă viaţă lumii” (v. 32-33). Învăţătorul le dă evreilor un răspuns la care nu se aşteptau. Prin
cuvintele Sale, Hristos îi mustră pe aceştia pentru că i-au acordat lui Moise o demniate care nu I se
cuvenea. Chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise a fost aceea de slujitor între El şi
popor şi între fiii lui Israel şi Dumnezeu. El nu a avut puterea săvârşitorului în cazul manei care s-a
coborât din cer, ci el a fost slujitorul puterii dumnezeieşti, el a fost persoana prin care Dumnezeu a
lucrat în chip văzut. Fiul Omului le arată astfel iudeilor că adevăratul săvârşitor al minunii din pustiul
Sinaiului nu a fost Moise, ci Dumnezeu-Tatăl. În felul acesta, Iisus pune în umbră hrana zilnică a
palestinienilor din pustiul Sinaiului şi aduce în atenţia ascultătorilor un nou tip de mană: pâinea care
se aduce întregii lumi pentru a-i dărui viaţă. Adevărata mană s-a coborât de la Dumnezeu, din
şanurile Tatălui, din sânul treimic al lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă, şi fiind prin fire Dumnezeu şi
Viaţă, El dă viaţă tuturor oamenilor.
5
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae zicea că dacă în Vechiul
Testament omul a fost hrănit de Dumnezeu cu o mană creată, în Noul Testament, Dumnezeu însuşi

4
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a IV-a mistagogică, VII-IX, Traducere din limba greacă şi note de Preotul
Profesor Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, , pp. 356-358.
5
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a treia, capitolul 6, în
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 41, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, , pp. 354-357.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
21
se dă lumii ca mâncare prin Persoana Fiului întrupat din Sfânta Fecioara Măria.
6
Aşadar pâinea care
se coboară din cer este însuşi Iisus Hristos.
În scurt timp, Fiul lui Dumnezeu recunoaşte că El este pâinea despre care a vorbit până acum:
„Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta
niciodată” (v. 35). Se observă cu uşurinţă că după ce a descrie „pâinea lui Dumnezeu” prin două
caracteristici de bază, coborârea din cer şi puterea de a da viaţă, Fiul Omului se identifică cu ea. Se
numeşte „Pâinea vieţii” şi nu „pâinea care s-a coborât din cer” pentru a-i ajuta pe ascultători să facă o
diferenţiere a acestor două noţiuni pe care nu trebuiau să le confunde.
7
Sfântul Ioan Gură de Aur este
de părere că prin aceste cuvinte, Mântuitorul nu vorbeşte despre trupul Său, ci despre divinitatea Sa:
„El este pâinea fiindcă El este Dumnezeu Cuvântul, la fel aici El devine pâine prin pogorârea Sfântului
Duh”.
8
Aceste enunţuri vin ca să facă diferenţierea firească dintre pâine trupească şi Pâinea vieţii.
Dacă mana a izbăvit de moartea trupească evreii conduşi de Moise în Sinai, potolindu-le foamea
vremelnică, Pâinea-Hristos Se dăruieşte oamenilor ca hrană şi apă care, odată consummate,
împiedică moartea duhovnicească, oprind pentru veşnicie senzaţiile de foame şi de sete. Prin aceste
cuvinte, Domnul făgăduieşte omului dobândirea stării de nestricăciune, prin împărtăşirea cu
dumnezeieştile taine, adică cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Dumnezeu-Omului, Care ni Se dă ca
Pâine a vieţii.
9

Mântuitorul persistă să vorbească despre Sine, continuând paralela dintre moarte şi nemurire,
dintre mana din pustia Sinaiului şi Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană
în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu
mai moare” (v. 48-50). Aceste cuvinte evidenţiază şi faptul că doar cel ce se hrăneşte cu Pâinea vieţii
va dobândi nemurirea în Hristos.
10

În clipele imediat următoare, Iisus Hristos îi şochează pe ascultătorii Săi, zicând: „Iar pâinea pe
care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (v. 51). Fiind limitaţi doar la o gândire strict
omenească, toţi cei care au auzit asemenea cuvinte s-au întrebat pe bună dreptate: „Cum poate
Acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm” (v. 52). Sfântul Chiril al Alexandriei, interpretând enunţul
de mai sus, afirmă că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre patima trupului Său, care se va da ca preţ de
răscumpărare pentru mulţi (Mc 10, 45): „Voi muri, zice, pentru toţi să-i fac vii prin Mine; şi am făcut
trupul Meu preţ de răscumpărare pentru trupul tuturor”.
11
Dumnezeu-Fiul merge spre moarte de
bunăvoie, aducându-Se ca jertfă de mult preţ pentru viaţa lumii. Caracterul benevol al morţii lui Hristos
se desprinde chiar din spusele Sale. El nu mai afirmă ca în versetul 32, „Tatăl dă”, ci „Eu voi da”. Se

6
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghlic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991, p. 97.
7
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan, Introducere şi comentariu, vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 2003, p. 165.
8
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentari la Evanghelia de la Ioan, Omilia 45, 2, , în colecţia Ortodoxia Românească, Traducere din
limba franceză de Diac. Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1997, p. 215.
9
Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, Scrieri, Partea a treia, Capitolul 6, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,
vol 40, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994 op. cit., Cartea a treia, Capitolul 6, pp. 364-367.
10
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 169.
11
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., Cartea a patra, Capitolul 2, p. 398.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
22
observă din modul cum se exprimă că hotărârea de a muri, pe care a luat-o Mântuitorul, Îi aparţine, nu
Îi este impusă de nimeni altcineva, decât de dragostea nemărginită faţă de creatura Sa. Sfântul Ioan
Teologul ne surprinde în Evanghelia sa printr-un detaliu foarte important. Dacă evangheliştii sinoptici,
atunci când vorbesc despre corpul Fiului Omului folosesc cuvântul σώμα, adică trup, autorul celei de-
a patra Sfântă Evanghelie foloseşte substantivul σάρξ, care înseamnă carne. Acest termen arată
încă o dată, dacă mai era nevoie, realitatea întrupării, a morţii şi a învierii lui Hristos. De asemenea, el
exprimă şi realitatea prezenţei trupului lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic.
12

Sfântul Teofilact al Bulgariei vede împlinirea acestei profeţii, pe care Fiul lui David o face,
despre patima Sa, în cadrul instituirii Tainei Sfintei Euharistii, care nu este altceva decât o anticipare
şi în acelaşi timp, o trăire tainică a jertfei sângeroase de pe Golgota.
13
În joia anterioară sărbătoririi
Paştelui iudaic, Iisus Hristos a stat pentru ultima oară la masă împreună cu ucenicii Săi. Autorii
evangheliilor sinoptice ne fac cunoscut faptul că „pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi
mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Şi luând
paharul şi mulţumind, 1-a dat lor, zicând: Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu, al legii celei
noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 26-28; Mc 14, 22-24). Prin aceste
cuvinte Învăţătorul le spune sfinţilor Săi apostoli că îşi va da viaţa ca jertfă pentru iertarea păcatelor
întregii omeniri. Dacă în Vechiul Testament arhiereul aducea jertfă pentru iertarea păcatelor poporului
ales un animal, aceste mărturii scripturistice ne creionează tabloul în care, în Noul Testament,
Arhiereul-Hristos Se aduce pe Sine ca jertfă pentru spălarea păcatelor întregii umanităţi. Pâinea pe
care Iisus a dat-o spre mâncare ucenicilor Săi este aceeaşi pâine pe care învăţătorul a numit-o în
sinagoga din Capernaum, ca fiind „trupul Meu” (In 6, 51). În chip tainic, luând în mâini Trupul Său,
adică pâinea, a frânt-o şi rupând, Fiul Omului a prevestit jertfa sângeroasă de pe cruce. Paharul pe
care Mântuitorul 1-a dat sfinţilor apostoli pentru a bea din el, conţinea adevăratul şi scumpul Său
Sânge, care odată vărsat în chip tainic, a devenit temelia noii legi sau a Noului Testament. Aşa cum
Legea Veche a fost pecetluită cu sânge de animal, tot aşa, Legea Nouă a fost întemeiată pe sângele
Dumnezeu-Omului Iisus Hristos.
14

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit o nouă jertfă, care se caracterizează prin dăruirea
de bunăvoie a vieţii pentru un scop universal. Hristos-Arhiereul cel veşnic a frânt pâinea mulţumind.
Sfântul Teofilact al Bulgariei interpretează acest gest de mulţumire, arătând că prin el, Fiul lui
Dumnezeu ne învaţă să primim cu mulţumire orice necaz, care ne va străbate viaţa, fără să
deznădăjduim în mila Tatălui Ceresc. De asemenea, această atitudine ne descrie şi starea de
mulţumire, pe care Domnul a avut-o în timpul Sfintelor Sale patimi. Mielul lui Dumnezeu a primit
moartea fără să se întristeze, de bunăvoie, dorindu-o chiar (Lc 12, 50).
15

Prezenţa reală a Sfântului Trup şi Sânge al Domnului Hristos în cele două materii constitutive a
Sfintei Împărtăşanii este mărturisită de însăşi Jerfa cea Nouă în cuvintele: „acesta este trupul Meu (...)
acesta este sângele Meu” (Mt 26, 26, 28; Mc 14, 22, 24; Lc 22, 19-20), „Căci trupul Meu este

12
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., pp. 171-172.
13
Sfântul Teofilact, Comentar la Evanghelia de la Ioan, p. 167
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXII, I, p. 927.
15
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tălcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, p. 164.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
23
adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (In 6, 55). Sfântul Arhiepiscop al Bulgariei
vede în aceste cuvinte dovada existenţei efective a lui Hristos în Sfânta Euharistie: „Acesta este trupul
Meu, arată că însuşi trupul Domnului este pâinea care se sfinţeşte pe altar, iar nu închipuie, că nu a
zis: acesta închipuieşte trupul Meu, ci acesta este trupul Meu”.
16
Acest adevăr a fost înţeles de sfinţii
apostoli şi a fost mărturisit de urmaşii lor până în zilele noastre. Sfântul Ignatie al Antiohiei
mărturiseşte în scrierile sale că în Sfânta Euharistie pâinea este chipul văzut al trupului real al
Mântuitorului, Care a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire.
17
Deşi creştinii erau acuzaţi de
canibalism, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în prima sa apologie în favoarea creştinilor, către
Pompilius Pius, îi apără pe sfinţi fără să nege adevărul despre Sfânta împărtăşanie, ci mărturisindu-1
şi explicându-1: „Căci noi nu primim Aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună;
ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut în
vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în euharistie, prin
rugăciunea cuvântului Celui de la El, (...) am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui
Iisus întrupat”.
18

Sfânta Euharistie realizează între Mielul lui Dumnezeu şi cel ce se împărtăşeşte, cea mai intimă
unire între două persone, „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el” (In 6, 56). Sfântul Chiril al Alexandriei, explicând adânca comuniune între Pâinea-Hristos şi
cel ce se împărtăşeşte, spune că prin primirea sfintei taine, creştinul se face una cu Hristos, astfel
încât el se află în Hristos şi Hristos în el: „Căci precum, dacă cineva uneşte o ceară cu altă ceară, va
vedea desigur pe una în alta, la fel, socotesc, şi cel ce primeşte trupul Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi bea cinstitul Lui sânge, (...) se face una cu El, amestecându-se şi unindu-se cu El, prin
împărtăşire, întrucât el se află în Hristos şi Hristos în el”.
19
Teologul rus Paul Evdochimov explică
unitatea dintre Hristosul euharistie şi credinciosul care se împărtăşeşte, spunând că acesta devine
„consangvin şi contrupesc" cu Mântuitorul, având aceeaşi substanţă cu împăratul.
20
Dacă Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că cel ce se împărtăşeşte se preface în Hristos
21
, Sfântul Chirii al
Ierusalimului zice că omul cuminecat se face purtător de Hristos, ajungând să fie părtaş firii
dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
22

Rămânerea Fiului lui Dumnezeu în creştinul care se împărtăşeşte este explicată de însuşi
învăţătorul, comparându-o cu comuniunea de viaţă dintre Tatăl şi Fiul: „Precum M-a trimis Tatăl Cel
viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (In 6, 57). Mântuitorul

16
Ibidem, p.164.
17
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 36.
18
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologiile, Apologia întâi, LXVI, în Apologeţi de limbă greacă, în colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, vol 2, Traducere şi note de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1980, p. 70.
19
Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., Cartea a patra, Capitolul 2, p. 412.
20
Paul Evdokimov, Ortodoxia, în colecţia Biblioteca Teologică, Seria Teologi ortodocşi străini, Traduce din limba engleză de Dr.
Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 289.
21
Ibidem, nota 51.
22
Sfântul Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza a IV-a mistagogică, 3, p. 356.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
24
încearcă să clarifice această intimă unire, zicând că ea este o prelungire a comunicării dintre Tatăl şi
Fiul. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinul ia parte la viaţa dumnezeiască comună Tatălui şi
Fiului, Care este născut din veşnicie din Tatăl. Astfel, Tatăl se face izvor de viaţă nu doar Fiului, ci şi
celui ce rămâne sau trăieşte în Fiul prin mâncarea din Pâinea-Hristos.
23
Sfântul Simeon Noul Teolog
explică comuniunea pe care ne-o oferă Sfânta împărtăşanie, asemănându-o cu unirea pe care o au
Tatăl şi cu Fiul între Ei: „Fiul lui Dumnezeu dezvăluie pe faţă că unirea pe care vom fi realizat-o cu El
prin împărtăşire este asemenea cu unirea şi viaţa pe care El o are cu Tatăl Său. Cu adevărat, după
cum El este unit prin fire cu propriul Său Dumnezeu şi Tatăl, tot astfel, spune El, şi noi, după har,
mâncând Trupul Său şi band Sângele Său, suntem uniţi în El şi trăim în El”.
24
Viaţa la care Fiul
Omului face referire în acest verset, nu este una oarecare, ci viaţa slăvită, veşnică. Acesta este şi
unul dintre efectele Sfintei Euharistii pentru cel ce mănâncă Trupul Domnului: „Şi le-a zis Iisus:
Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi” (In 6, 53-54). Aceste cuvinte exprimă în acelaşi timp necesitatea absolută a
împărtăşirii cu Sfintele Taine pentru cei ce lucrează cu frică şi cu cutremur la mântuirea lor,
nădăjduind în învierea spre viaţa veşnică „în ziua cea de apoi”.
Sfânta împărtăşanie este nu doar arvuna vieţii veşnice,
ci şi baia care spală mulţimea păcatelor om eneşti (Mt 26,
26-28; Mc 14, 22-24; Lc 22, 19-20). Părintele profesor
Dumitru Stăniloae spune că prin Sfânta Euharistie se face
prelungirea întrupării, jertfei şi învierii Mântuitorului în fiecare
creştin. Dacă înainte de moartea sângeroasă de pe cruce,
Sfânta Euharistie a fost o anticipare a jertfei mântuitoare a
Mielului lui Dumnezeu, după momentul Golgotei, Sfânta
Euharistie este o actualizare a acesteia, dar nu în sensul
repetării ei, ci în sensul prelungirii în chip nevăzut în noi. Prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinii nu doar mărturisesc
întruparea, moartea şi învierea lui Hristos, ci mai mult decât atât, ei trăiesc vestirea experienţei unor
fapte ce se perpetuează în toţi, cei ce mănâncă din Pâinea-Hristos.
25
Aşadar prin Sfânta Euharistie,
omul se bucură de trăirea personală a efectelor mântuitoare ale întrupării, morţii şi învierii Domnului
Hristos, biruinţa vieţii asupra morţii, iertarea păcatelor personale şi oferirea posibilităţii de a lucra la
îndumnezeirea sa.
Prin Sfânta Euharistie, omul nu primeşte doar Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, ci îl
primeşte „pe Hristos împreună cu Sfântului Duh”
26
, Care nu a încetat niciodată să desăvârşescă

23
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 177.
24
Krivoşein, Arhiepiscopul Vasili, În lumina lui Hristos, Viaţa şi învăţătura duhovnicească ale Sfântul Simeon Noul Teolog,
Traducere din limba franceză de Pr. prof. Dr. Ioan Vasile Leb şi Ierom. Gheorghe Iordan, Editura Institului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 109.
25
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, pp. 99-100.
26
Natalia Manolescu Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. II, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001, p. 264.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
25
împlinirea voii Tatălui prin Fiul. În toate rugăciunele ce se rostesc în cadrul Sfintei Liturghii, la
momentul Epiclezei, preotul cere ca împărtăşirea cu Sfântul Duh, să desăvârşescă sfinţirea primită
prin această Sfântă Taină. În Sfânta împărtăşanie, prin pâine şi vin, omul primeşte adevăratul Trup şi
Sânge al Fiului lui Dumnezeu, intră în comuniunea vieţii dintre Tatăl şi Fiul şi se împărtăşeşte de
lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, Care desăvârşeşte lucrarea Tatălui prin Fiul. Prin urmare,
mâncând Sfintele Taine, omul devine nu doar purtător de Hristos, ci palat al Tatălui, prin Fiul, în Duhul
Sfânt, al lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi slăvit.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că din toate acestea nimic nu este posibil în cel ce nu este
conştient de realitatea lui Hristos în materiile euharistice. Omul nu trebuie să fie doar un bun
cunoscător al adevărului euharistie, ci este absolut necesar ca el să conştientizeze acest adevăr.
Astfel, omul trebuie să privească cu ochii trupeşti şi să primească în gura omenească pâine şi vin, cu
ochii şi gura minţii să primească adevăratul şi sfântul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu şi cu
inima, adică întreaga sa fiinţă, să simtă efectele întrupării, morţii şi învierii lui Hristos în viaţa sa.
Pentru ca Dumnezeu să lucreze tainic şi plenar în fiinţa creştinului împărtăşit, trebuie să existe o
împreună lucrare între Hristos şi primitor. Mântuitorul lucrează doar în omul ferm convins şi conştient
de realitatea euharistică a trupului lui Hristos în Sfânta Taină.
27
„Iată cum sunt mulţi cu Dumnezeu,
Cel Care, cu vrednicie, în cunoştinţă şi contemplarea Tainei mănâncă din această pâine şi beau din
acest potir cu un sânge şi o inimă simţitoare; dar cei care o fac cu nevrednicie sunt goi de darul
Duhului; ei hrănesc numai trupul lor şi deloc sufletul lor”.
28

Textul evanghelic al sfântului apostol şi evanghelist Luca aduce o noutate în comparaţie cu
primii doi sfinţi evanghelişti. După ce învăţătorul Se dă spre mâncare în chipul pâinii, se adresează
sfinţilor ucenici, zicând: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Acesta reprezintă ultimul
act al instituirii Sfintei Euharistii, care primeşte astfel un caracter de slujire/săvârşire permanent, până
la sfârşitul acestui veac.
29

Hristos euharistic este Acelaşi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria pentru
noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, pe care o lucrează în chip tainic în fiecare dintre noi prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre a dobândi Bucuria cea veșnică.
Ierod. Hrisostom Filipescu,
Mănăstirea Secu






27
Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 114-115.
28
Natalia Manolescu Dinu, op. cit.,p. 258.
29
Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 109.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
26
 Sfinţenia în participare 
SUFLETE VII
Asistăm într-un ritm galopant la
schimbarea vremurilor. Ceea ce trăim astăzi nu mai
seamănă cu ceea ce am trăit acum douăzeci de ani,
nu seamănă deloc cu ceea ce au trăit părinții noștri
acum cincizeci de ani, și este inimaginabil pentru ce
au trăit străbunicii noștri acum o sută de ani.
Societatea devine din ce în ce mai grăbită, mai
tehnologizată, mai axată pe profit și confort. Totul se
supune acestor reguli, și viața economică, și cea
socială, și cea politică. Din păcate, aceste principii
tind să pună stăpânire și pe viața omului, pe latura sa interioară, pe familia lui, pe casa lui, pe sufletul
lui. Dacă ieșim noaptea pe un deal din apropierea unui mare oraș, vom observa o mare de lumini de
toate culorile și intensitățile, tribut al energiei electrice generos risipite pentru reclame, nocturne de
fotbal, lumini de veghe ale punctelor importante economic sau strategic. Dar dacă am putea vedea
lumina din sufletul oamenilor, câte focare s-ar aprinde pe cerul de deasupra urbei?
Dacă ne gândim că fiecare clipă a noastră poartă în ea germenele viitoarei persoane care
putem fi, că fiecare cuvânt și gând al nostru rămâne într-o memorie încriptată ca o rază de lumină sau
o pată de întuneric pe o hârtie fotografică, și la un sfârșit, se face suma tuturor acestor momente, care
dau, ca într-o rezultantă a forțelor, destinația noastră pentru veșnicie, am mai trăi oare, ca oameni în
lume, doar pentru profit, confort, sau “modernizare”? De ce nu avem sensibilitatea să ne intuim
destinația pentru veșnicie a sufletului nostru? Pentru că el, sufletul nostru, moare câte puțin în fiecare
zi în rutina pe care ne-o impune societatea și pe care noi ne-o asumăm, își pierde lumina
dumnezeiască pe care noi o putem ușor observa în atitudinea copiilor în nevinovăția lor, în încrederea
lor, în nerăutatea lor.
Poate cineva să spună că tocmai azi, când sunt atâtea și atâtea formule de societăți
filantropice, de mecanisme sociale cu mai mult sau mai puțin sprijin guvernamental, de asistență în
situații dificile, vorbim de moarte sufletească. Trebuie să amintim că nu fapta bună, realizată în
numele unei societăți oarecare, cu intenții obscure la nivelul cel mai de sus este faptă de lumină, ci
fapta săvârșită din dragostea în Iisus Hristos, pe care îl mărturisim ca autor și destinatar al faptei milei
trupești și sufletești. Pentru că Dumnezeu ne-a încărcat cu o mare responsabilitate față de Adevăr, în
momentul în care El S-a întrupat, în Persoana lui Iisus Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat,
descoperindu-ne Adevărul dumnezeiesc: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în mine,
chiar dacă va muri, viu va fi”. Din păcate, în lumea contemporană trăim într-un “creștinism” fără Iisus
Hristos, ca Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat. Nu-l mai mărturisim pe El, nici lumii, și nici măcar
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
27
sufletului nostru. De aceea, faptele noastre nu sunt în lumină și nu ajută luminării și vieții spirituale a
noastre, ci sunt cufundate în întunericul necunoștinței. Preafrumosul tropar al Crăciunului “Nașterea
Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, că întru dânsa, cei ce slujeau
stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine,
răsăritul cel de Sus” sau încă la Botez, “Cel Ce Te-ai botezat și lumea ai luminat, Doamne, mărire
Ție!”, împreună cu profeția lui Isaia “poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare și voi, cei
ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1) dau sens căutării luminii
spirituale a umanității. Ca să ieșim din această extincție duhovnicească generalizată a lumii, pentru ca
să dăm lumină dumnezeiască sufletelor noastre, trebuie să ne întoarcem cu fața la sfințenia lui
Dumnezeu, să redescoperim prezența lui în inima noastră, să reînnodăm dialogul “în Duh și în
Adevăr” cu Cel ce este, a fost și va fi pururea.
Călăuze și luminători pe acest drum sunt sfinții lui Dumnezeu, acele suflete vii care luminează
ca niște torțe calea noastră de căutare și întâlnire cu Dumnezeul cel Viu.
Lunile decembrie și ianuarie străjuiesc cununa anului, cu luminile înveșnicite ale vieților
marilor sfinți, Nicolae, părintele din Mira Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Mari făcători de minuni, Prea
tinerii părinți mucenici episcop Elefterie și arhidiacon Ștefan, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul
Ioan, Nașul lui Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare, părintele vieții monahale, Sfinţii Ierarhi Atanasie
şi Chiril, Sfântul Maxim Mărturisitorul, muntele duhovnicesc al mărturisirii lui Dumnezeu și Sfinții Trei
Ierarhi Capadocieni, cei trei sori ai adâncii teologhisiri despre Dumnezeu, iar în mijlocul tuturor stă
Împărăteasa Cerului, al cărei Sobor se sărbătorește a doua zi de Crăciun.
Sfințenia vieții celui care avea să fie iubitul părinte Nicolae al Mirelor Lichiei s-a arătat de
timpuriu, de la nașterea sa, când sugea doar din sânul drept al maicii sale și ajuna miercurea și
vinerea. Odată cu înaintarea în vârstă, Nicolae înainta și în smerenie și bunătate, dăruind celor săraci
toată avuția sa. Jertfa de sine a fost desăvârșită de iubirea lui
Dumnezeu, pe care nu a pregetat nici o clipă să-L
propovăduiască. Grabnic ajutător celor aflați în necaz și
cheamă numele lui, Sfântul Nicolae săvârșește și azi mari
minuni. De la salvarea celor trei fecioare de la desfrânare, prin
dăruirea a trei pungi de galbeni din avuțiile cerești (bun răspuns
celor care doresc cu obstinație legalizarea nenorocirii care se
cheamă prostituție), la salvarea vieților celor trei voievozi
nevinovați, la numeroasele minuni din Serbia și Rusia, Biserici
ortodoxe care au o deosebită evlavie la Sfântul Nicolae, acest
bun și blând episcop dă pildă și azi de neclintită fermitate în
propovăduirea lui Hristos, pălmuind nevăzut pe “frații” de azi ai
lui Arie.
Sfântul Spiridon este o neîntrecută măsură de smerenie
și sfințenie. Simplu păstor, ales episcop după moartea soției
datorită sfințeniei vieții lui, a făcut multe și mari minuni. În
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
28
simplitatea și credința lui, sfântul Spiridon a săvârșit liturghia împreună cu îngerii din cer, atunci când
episcopii zavistuitori au ieșit din biserică și au încuiat-o, pentru a nu sluji nimeni cu preaumilul părinte
Spiridon. Mărturia lui despre Sfânta Treime, a cărei taină este nepătrunsă, dar asimilată prin credință,
este exemplară.
Sfântul Elefterie, care a mucenicit ca episcop la 20 de ani pentru Hristos, împreună cu mama
sa, Antia, privește spre tinerii de azi, dându-le exemplu de credință și jertfelnicie.
Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, agrăiește despre “cerurile deschise” care ne așteaptă pe cei
credincioși și despre iubirea aproapelui, care se poate schimba într-o clipită în dragostea lui
Dumnezeu, ca Sfântul Apostol Pavel.
Sfântul Ioan Botezătorul ne învață despre
descoperirea lui Hristos lumii, chiar cu prețul vieții. Este o
paradigmă a ascezei și a vieții cenobitice până în zilele
noastre.
Sfântul Antonie cel Mare ne amintește de
permanenta luptă cu diavolul, pe care trebuie să-l
înfruntăm cu hotărâre până în ceasul morții.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a ignorat cu
desăvârșire toate mărețiile și ispitele lumii diavolești,
pentru a învăța despre Hristos, cu claritatea și acuitatea
Duhului Sfânt.
Sfinții Părinți capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie
de Nazianz și Ioan Gură de Aur încheie cu o coroană de
sfințenie prima lună a anului. Operele lor sunt normative și
se constituie în nenumărate resurse duhovnicești pentru
teologii și credincioșii contemporani.
Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza bat cu degete de
nea la ușa sufletului nostru. În cântări de colinde și cântece de stea, pacea și iubirea lui Dumnezeu se
așază peste viețile noastre albite de păcate. Steaua Bethleemului își aruncă și azi raza înțelegătoare
în inima noastră.
Fie ca viețile acestor mari sfinți să se constituie în torțe de lumină pe drumul credinței,
reînnoite la acest început de an și să ne dea vitalitatea spirituală a sufletului nostru, spre lumină și
viață din belșug.

Prezbitera dr. Laura Magdalena Nicolescu
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
29
 Popasuri duhovniceşti 
BETLEEM - BISERICA NAŞTERII DOMNULUI
Betleemul se află la circa 9 km sud de Ierusalim. În evreieşte,
Bet Lehem înseamnă casa pâinii, iar în arabă, Bayt Lahm, înseamnă
casa cărnii. Două nume cu adânc şi profund înţeles: aici avea să se
nască Cel care ne-a lăsat ca hrană propriul trup sub chipul pâinii.
Poziţia excelentă la marginea pustiului, terenul fertil care
produce din abundenţă cereale, prielnic pentru viţă de vie şi pomi
fructiferi de tot felul, a făcut ca această zonă să fie locuită din cele mai
vechi timpuri. Nu este exclus ca Iosif să se fi născut la Betleem şi să fi
plecat cu părinţii săi la Nazaret din cauza nesiguranţei pe care Irod cel
Mare o provoca în această regiune; îndelungata şedere a lui Iosif şi a
Mariei în Galileea, lasă să se înţeleagă că ei locuiau acolo permanent.
La împlinirea timpurilor, Iisus s-a născut la Betleem unde părinţii lui veniseră pentru
recensământul poruncit de împărat (cf. Lc 2,1-7).
Astăzi, Betleem este un oraş înfloritor, plin de istorie, vizitat de milioane de credincioşi veniţi
din toată lumea şi aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat.
Complexul care cuprinde Basilica Naşterii Domnului sau Biserica Nativităţii include, în afară
de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una catolică şi una armeană. Istoria ei începe în
secolul al II-Iea, când Sfântul Iustin Martirul a identificat întâia oară grota ce se afla sub ea drept
peştera sfântă, locul naşterii lui Iisus. Prima biserică se va ridica aici destul de timpuriu, în anii 326
de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare.
În anul 531, împăratul Iustinian cel Mare o modifică, dându-i forma care s-a păstrat până azi.
Trecutul bisericii este foarte interesant. De exemplu, în timpul teribilei invazii a perşilor din anul 614,
lăcaşul a fost lăsat intact de prădători, care au fost de-a dreptul impresionaţi să vadă reprezentaţi în
scena Naşterii Domnului pe magii de la răsărit îmbrăcaţi în haine persane.
De asemenea, intrarea pe uşa foarte joasă, numită sugestiv "Uşa Umilinţei", a fost făcută
astfel încât toţi cei ce intră să se încline cu smerenie în faţa adevăratului Stăpân, Domnul nostru
Iisus Hristos, dar şi pentru a împiedica pe necredincioşi să intre înăuntru călare şi pentru o mai
bună apărare în cazul unui atac al musulmanilor.
Naosul basilicii este împărţit în cinci nave longitudinale separate de patru rânduri de coloane
corintice, câte 11 în fiecare rând, pe care sunt pictaţi apostolii Domnului. În unele zone ale
pardoselii, mai pot fi văzute părţi din vechile mozaicuri bizantine originale pe fond de aur.
Catapeteasma din Basilica Naşterii este o donaţie din partea familiei Cantacuzino din România.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
30
La intrarea în bazilică, pe partea dreaptă, se află cristelniţa
octogonală pe care constructorii basilicii lui Iustinian au aşezat-o
lângă altar. Când cruciaţii au adus-o în locul în care se află în
prezent, în jurul ei s-au creat numeroase legende: era când fântâna
în care a căzut steaua magilor, când fântâna la care s-au adăpat
animalele aceloraşi magi, când fântâna de unde cei trei viteji au venit
şi au luat apă pentru David.
Lăcaşul are trei altare: unul central şi două mai mici aflate în
absidele laterale din care se coboară în Peştera Naşterii Domnului, o
mică grotă naturală, situată chiar sub altarul central.
Aici se află Altarul Naşterii lui Hristos, locul tradiţional al
naşterii lui Iisus, localizat printr-o stea de argint fixată în marmură,
însoţită de o inscripţie în latină: "Hic de Virgine Maria Jesus Christus
natus est-1717" (Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos). Cincisprezece candele ard
permanent în jurul ei. Alte două altare se află în grotă – Altarul
Sfintei Iesle, unde a fost aşezat copilul Iisus după naştere şi în
faţa acestuia, Altarul Regilor Magi, locul unde aceştia au adus
omagiul lor nou născutului Fiu al lui Dumnezeu.
La fel ca biserica Sfântului Mormânt, şi aici, părţi din
bazilica Nativităţii se află sub controlul diferitelor confesiuni
creştine. Potrivit firmanului din anul 1852 prin care s-a făcut
Statu-quo-ul, coproprietarii basilicii sunt latinii, grecii ortodocşi şi
armenii ortodocşi.
Latinii posedă la grotă: o scară, ieslea, bolta, pereţii
laterali şi au dreptul să celebreze la Altarul Magilor.
Peştera Naşterii Domnului şi o parte din absida de alături
se află sub jurisdicţia ortodocşilor greci; cealaltă parte a absidei e
proprietatea armenilor.
Sirienii ortodocşi au dreptul să intre oficial în basilică de două ori pe an, iar copţii o dată.
Poarta basilicii se închide şi se deschide cu trei chei, fiecare comunitate deţinând câte una.
Biserica Nativitatii este "un loc de refugiu pentru oricine", pentru toţi creştinii, dar şi pentru
israelieni sau palestinieni, sub a caror autoritate se află Betleemul începând din decembrie 1995.
Este locul sacru şi binecuvântat al refugiului în care Fecioara Maria a născut pe Domnul nostru Iisus
Hristos.

Prof.Univ.Dr. Ing. Graţiela Hâncu
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
31

CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT DE LA TISMANA
Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana a fost un reprezentant de seamă a vechii noastre
culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi începutul celui următor.
Născut din părinţi binecredincioşi din cetatea Prilep, din sudul Dunării, din Macedonia
Sârbească, în anul 1310, el se înrudea cu familiile dominatoare ale Ţării Româneşti şi Serbiei.
Mama Sf. Nicodim, era fiica lui Basarab I, soră cu Ruxandra care, căsătorită cu ţarul Serbiei,
Ştefan Duşan, a avut fii pe Uroş III şi Lazăr. Deci Sf.Nicodim era văr primar cu Vladislav-Vlaicu, Radu
I şi Lazăr I cneazul Serbiei. Iar după tată se înrudea cu Gheorghe Castoriotul, zis şi Scandembeg,
regele Albaniei, care şi el era român.
Cuviosul Nicodim de mic a fost pus la învăţătură de carte, ca să poată, când va fi mai mare, să
ocupe dregătorii de seamă. Când a ajuns să înveţe Sfintele Scripturi s-a pătruns de ele cu tot sufletul
şi s-a hotărât să-i slujească lui Dumnezeu.
La vârstă de 16 ani, cu ajutorul unor călugări athoniţi veniţi în Prilep, părăseşte în ascuns casa
părintească, şi pleacă cu ei în Sfântul Munte Athos. Călugării au fost impresionaţi de sufletul plin de
harul Sfântului Duh al tânărului, care le mărturisea : “Nu pot să mai rămân în lumea asta înşelă-
toare, nici să văd slavele ei deşarte, ca nişte năluciri mincinoase şi nici înălţarea mea în slujbe-
le politicieneşti; vreau să urmez calea cea plăcută Domnului, pentru mântuirea sufletului meu.”
Graţie râvnei, inteligenţei şi înzestrării sale,
Cuviosul Nicodim şi-a însuşit repede cunoştinţele de
limbă slavonă şi greacă, iniţiindu-se in artele atho-
nite: caligrafie, pictură, zidărie, arhitectură, argintărie,
dogărit. După trei ani a fost călugărit, apoi a primit
darul diaconiei şi mai pe urmă cel al preoţiei; vorbind
foarte bine limba slavonă şi greacă a fost şi un ritor
iscusit. N-au trecut mulţi ani şi pristăvindu-se egume-
nul mănăstirii, tot soborul l-a ales egumen al Mănăs-
tirii Hilandar, cu toată împotrivirea lui, iar mai târziu
va fi ales Protos peste mănăstirile Sfântului Munte.
Când se afla în Athos , i s-a arătat în vedenie Maica Domnului dându-i poruncă de a trece în
Ţara Românească, să meargă la locul numit “al cascadelor” şi să zidească o mare lavră în cinstea
Adormirii sale. Tot din îndemn dumnezeiesc, unchiul Cuviosului Nicodim, Nicolae Alexandru Basarab
de la Curtea de Argeş îl chemase în Ţara Românescă pentru organizarea vieţii monahale; la fel şi
vărul său, Lazăr I îl chema să vină în Serbia.
Cuviosul Nicodim pleacă din Athos şi poposeşte în Serbia, în ţinutul Cladovei, unde
întemeiază mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa, cu sprijinul material al voievozilor Basarab.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
32

Aflat în Serbia, Sfântului Nicodim i se arată
în vedenie duhovnicească Sf.Antonie, care îl
îndeamnă să treacă în Ţara Românească şi acolo
să zidească o mănăstire mare şi frumoasă, care să
nu aibe pereche. Această poruncă de a trece în
Ţara Românească o primise şi de la Maica
Domnului când se afla în Sf.Munte Athos şi Sfântul
a crezut că trebuie să împlinească cuvintele
Evangheliei : “Trebuie să fac până este ziuă
lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine
noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.”
(Ioan IX,4).
Astfel, pleacă în satul Tachia, care este pe malul sârbesc, în faţa Orşovei şi aici, făcându-şi de
trei ori semnul Sfintei Cruci şi cugetând în sine că nu este vrednic să meargă pe deasupra apei ca
Mântuitorul, a socotit că rasa călugărească îl urcă pe monah în slăvile cereşti, făcându-l asemenea
zidirii celei dintâi a lui Dumnezeu , şi-a pus rasa pe Dunăre ca o luntre şi a trecut pe malul celălalt:
"Deci de la Sfântul Nicodim s-au făcut,
Tuturor de obşte început
Iar în Ţara Românească, la multe zidiri
Biserici, schituri şi mănăstiri”
(Plângerea Sf.Mănăstiri Silivaş Prislop)
La venirea Cuviosului Nicodim pe pământ românesc, la noi existau deja unele formaţiuni
monahale. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat monahismul la români încă din primele secole ale
erei creştine. Hotărârea sinodală dată de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol la 1359, cu
prilejul infiinţării de către Nicolae Alexandru Basarab a primei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, la Curtea de
Argeş, prevede că pe noul Mitropolit "toţi clericii din acea ţară şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici
să-l respecte şi să i se supună lui".
În acest context apare Cuviosul Nicodim în Ţara Românească şi reorganizează monahismul, cu viaţă
de obşte, cu rânduieli ca la Sf.Munte Athos.
Cuviosul Nicodim alege locul pentru mănăstire pe malul râului Vodiţa mică, aproape de graniţa
cu Serbia şi Ungaria. Faptul că nevoitorul nostru a hotărât să se stabilească în Ţara Românescă,
constituie o dovadă în plus a originii sale valahe.
Domnitorul Vladislav Vlaicu îl ajută să ridice Mănăstirea Vodiţa, pe care a zidit-o între anii
1369-1370, în stil bizantin, în plan triconc, de proporţii foarte modeste, din bolovani de râu şi
cărămidă.
Potrivit tradiţiei pusă în scris de Ştefan Ieromonahul în cartea sa “Vieţa Prea Cuviosului
Părintelui nostru Nicodim Sfânţitul” la anul 1839, Cuviosul Nicodim a plecat de la Vodiţa cu un grup de
călugări şi au mers mult prin pustietăţi în căutarea locului cu căderi de apă, unde să ridice o nouă
mănăstire.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
33
A poposit pe malul râului Topolniţa, unde au ridicat o biserică, dar i s-a arătat Sf.Antonie în vis:
“Nu aici este locul, ci la “cascade” spre răsărit.”
Ajungând pe râul Motru ce se varsă în Jiu, a găsit Sfântul un deal şi izvoare de apă şi s-a
gândit că poate acesta este locul căutat. Cu multă osteneală întâi a curăţat locul de pădure, au făcut
fundaţia bisericii, au pus vie ; dar i s-a descoperit iar că “nu aici este locul ci la cascade precum ţi-
am poruncit întâi; iar Vodiţa după curgere de ani se va istovi şi va cădea în pustiire, risipindu-
se de tot”. Pe temelia lăsată, un boier din neamul Basarabilor a ridicat Mănăstirea Gura Motrului, cu
hramul Sf.Paraschiva.
Cuviosul Nicodim, cu vasta sa cultură teologică de factură isihastă, dar mai ales hotărât să
atingă un nivel duhovnicesc cât mai înalt, el dă un impuls nou monahismului de la nordul Dunării
unde, în mod sigur, isihasmul pătrunsese înaintea venirii lui:
"…tare în cărţi şi mai tare în judecată
şi în cuvinte şi în răspunsuri."
(Emil Lăzărescu)
Evenimente importante ale vremii îl sustrag pe răvnitorul stareţ de la dulceaţa contemplării
duhovniceşti şi a preocupărilor culturale şi spirituale, fiind însărcinat să îndeplinească o misiune
diplomatică la Constantinopol.
În anii 1374-1375 Cuviosul Nicodim pleacă de la Vodiţa la Constantinopol, la rugămintea
Cneazului Serbiei Lazăr (1371-1389), ruda sa, ca să mijlocească la Patriarhia Ecumenică pentru
ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre cele două biserici.
Patriarhul Filotei Kokinos l-a cinstit mult pe Sf.Nicodim, înţelegând că este şi rudenie cu
Cneazul Lazăr şi l-a făcut Arhimandrit, dăruindu-i cârja sa, (având dreptul de a sfinţi biserici) şi
părticele din moaştele Sf.Ioan Gură de Aur, ale Sf.Ignatie Teoforul şi ale Sf.Mucenic Teofil, rămase
odoare de mult preţ ale Mănăstirii Tismana până astăzi.
Rolul Sf.Nicodim la actul de împăcare dintre cele două biserici, arată prestigiul pe care i-l
conferă viaţa sa duhovnicească, marea sa cultură teologică, cât şi aptitudinile diplomatice. Contribuţia
mărinimoasă a Cneazului Lazăr la Ctitoria Vodiţei şi apoi a Tismanei este considerată de unii istorici
ca recompensă pentru împăcarea Bisericii sârbe cu Patriarhia Ecumenică.
La întoarcerea de la Constantinopol, Cuviosul Nicodim poposeşte în Serbia pentru a tălmăcii
cărţile de iertăciune aduse, scrise în greceşte. Cneazul Lazăr doreşte să-l facă Mitropolit în Serbia,
dar Cuviosul, din smerenie, fuge în ascuns, pribeag prin pustietăţi.
Călăuzit fiind de dumnezeiescul glas, Cuviosul Nicodim îşi îndreaptă paşii spre locuri
necunoscute în căutarea celui indicat în vedenie, la locul “cascadelor”, unde avea să ridice cea mai
frumoasă şi mai trainică dintre ctitoriile sale:
"…clădi el, în acest colţ de rai, unde vara e
strălucită şi iarna foarte blândă, cea dintâiu
mănăstire mare pe pământu românesc,
cea dintâiu durată în zid: Tismana"
(Nicolae Iorga)
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
34
Reîntors în ţară, aceeaşi dumnezeiască arătare îi spune Cuviosului Nicodim, că nu la
vărsarea Motrului, unde a ridicat mănăstire pentru monahi este locul cel rânduit, ci să meargă pe râul
Jiu în sus spre munţi. Ajungând la poalele munţilor, la locul numit “Gura Sadului”, pe malul drept al
Jiului, pe o stâncă, a ridicat Mănăstirea Vişina, ale cărei ruini se văd şi astăzi. Dar nici acesta nu era
locul căutat. Mergând mai departe au ajuns la Aninoasa, lângă Vălari, unde era un loc frumos şi un
izvor bogat cu apă şi a voit să se oprească. Dar Dumnezeu, care îl alesese pe Cuviosul Nicodim să
întemeieze mai multe aşezări de viaţă monahală pănă să ajungă la Tismana, acum, fiind Cuviosul
bătrân şi obosit I-a spus mai înainte de a începe lucrul, că nici aici nu-i locul rânduit. Pe acest loc,
Protopopul Constantin Negomireanu a ridicat biserică şi schitul Aninoasa.
A plecat Cuviosul Nicodim pe Jiu în sus, până a dat de râul
Tismana şi a mers pe malul acestui râu până la munţi, după cum i s-a
poruncit. Ajungând în satul Groşeni (azi Vânăta) a poposit să doarmă la o
casă de creştini. Copilul gazdei s-a întors cu porcii pe care-i pierduse de
cinci - şase zile şi i-a găsit pe Valea Cascadelor. Cuviosul l-a luat cu el pe
copil ca să-i arate locul, pe râul Tismana în sus, unde curge apă multă, ce
ţâşneşte de prin peşterile munţilor şi găurile pietrelor şi cade de la o
înălţime ameţitoare pe o grămadă de stânci, unde torentul de apă se
sparge şi se preface într-o spumă fumurie.
S-a bucurat mult de vederea acestui loc plin de frumuseţe, străjuit în toate
părţile de munţi acoperiţi de păduri de stejar şi tisă, iar cascada de apă era
foarte mare, una dintre cele mai frumoase din ţara noastră. În faţa peşterii
de unde ieşea apa era un platou potrivit pentru o aşezare mănăstirească, iar deasupra lui era o
peşteră mică, potrivită pentru loc de rugăciune.
Cuviosul Nicodim s-a urcat la aceea peşteră, dar acolo l-a întâmpinat un şarpe mare,
năpustindu-se spre el. A făcul semnul sfintei cruci spre balaur cu crucea de plumb ce o purta la gât, şi
acesta a ieşit din grotă şi a plesnit. Spre pomenirea acestei minuni făcute cu rugăciunea Sfântului, s-a
închipuit acel şarpe, cu gura căscată, în piatra de deasupra intrării în peşteră. Sfântul Nicodim a făcut
să piară balaurul, întruchiparea geniului răului, lăsând locul curat pentru ridicarea mănăstirii.
A doua zi a colindat cu copilul locurile din jur, iar atunci când copilul obosea sau îi era foame,
Sf.Nicodim îi spunea să-şi pună piciorul peste piciorul său şi îi trecea. Acest copil, mai târziu, a făcut
parte din obştea Mănăstirii Tismana - diaconul Antonie; el a fost ucenicul cu care Sf.Nicodim a trecut
prin foc.
Pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a stat în picioare trei zile
şi trei nopţi, în rugăciune neîncetată şi la miezul nopţii s-a pogorât peste el o lumină ca un stâlp de foc
de la cer la pământ şi glasul din lumină i-a zis : “Aicea unde stai este locul cel pomenit ţie de mai
înainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstirea şi pomenirea Adormirii Maicii Mele, cu
mănăstire de adunare de monahi, cu vieţuire a celor ce vor voi să se mântuiască. Şi darul Meu
şi mila Mea şi a Maicii Mele, prin rugăciunile tale nu vor lipsi dintr-acest locaş până în sfârşit ;
şi iată că-ţi dau ţie putere peste toate duhurile necurate, şi să tămăduieşti cu Darul Meu toate
boalele şi toate nepuntinţele din oamenii care vor veni la tine şi în locaşul tău acesta cu
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
35
credinţă.”
După ce Dumnezeu i-a arătat locul pe care să zidească biserica, Sfântul cu ucenicii săi aduşi
de la Vodiţa s-au pus pe lucru: au tăiat pădurea, au pregătit
materialele de construcţie: pietrele, cimentul, varul, bârnele.
Din însemnările lui Ştefan Ieromonahul din “Viaţa
Sf.Nicodim” aflăm că mai întâi Sf.Nicodim a ridicat o
bisericuţă din lemn de tisă, pe rădăcina căruia a făcut
pristolul, dar văzând ei că s-a făcut adunare mare de
monahi şi de fraţi întru Hristos şi că era trebuinţă mai mare,
a mers Sfântul cu câţiva părinţi monahi ai săi la numitul
Radu Negru Voievod, ce era cu domnia la Târgu Argeşului
şi repede a primit ajutorul de la domnitor.
„Întradevăr, ea nu mai are seamăn nici în această
ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o
are” (Paul de Alep)
Ca “sfânt al organizării muncii” cum îl numeşte N.Iorga, Cuviosul Nicodim a ridicat biserica
mare a Mănăstirii Tismana într-un an de zile şi tot el a sfinţit-o la 15 august 1377, cu hramul cel indicat
de Mântuitorul “Adormirea Maicii Domnului”.
După isprăvirea Sfintei Mănăstiri Tismana, Cuviosul Nicodim a zis către ucenicii săi : “Fiilor,
vedeţi ce bun sfânt locaş şi îndemânatec pentru mântuire am înălţat cu ajutorul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi al Prea Curatei Sale Maici, prin care tot sufletul ce va veni aicea, la
această sfântă mănăstire pentru mântuire, va afla odihnă şi spăşanie sufletului în veci.”

Biserica Mănăstirii Tismana (document vechi)
Cuviosul Nicodim, fiind făcut arhimandrit de către Patriarhul Constantinopolului Filotei (în anul
1375) Mănăstirea Tismana a fost dintru început arhimandrie, devenind apoi “Marea Lavră”, având sub
ascultare şi alte mănăstiri şi schituri : Vodiţa, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Prislop. Cuviosul Nicodim a
ridicat şi biserici de mir în satele de pe domeniul mănăstirii, în Mehedinţi, satele Coşuştea şi Jidoştiţa.
Cu ai săi călugări a făcut multe şi impresionante lucrări gospodăreşti: au plantat vii pe coastă
şi de acolo aduceau vinul în mănăstire prin conducte din olane; au plantat în pădurile din jur castani
comestibili; au făcut canalizări între Balta Bistreţ şi gârlele ei pentru prinderea peştelui; erau specialişti
în dogărit: celebrul călător Paul de Alep care a vizitat Mănăstirea Tismana în anul 1657 menţionează
în scrierile sale despre aflarea în beciul mănăstirii a unui butoi “de o dimensiune enormă, a cărui
lungime e de vreo 26 de palme, iar lărgimea de vreo 9 palme. El conţine 3.000 vedre de vin,
fiecare vadră având 12 oca, prin urmare conţine 36.000 oca de vin. Ei îl umplu cu ajutorul unei
pâlnii lungi, care cu un capăt ajunge până la exteriorul pivniţei, iar celălalt este fixat de butoi.
Vinul acesta le ajunge pentru un an întreg pentru cauze binecuvântate. Butoiul acesta l-a
construit acest sfânt cu propria sa mână dintr-un fel de lemn numit tisă…”
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
36
Sf.Nicodim avea multe fapte îmbunătăţite şi mare
înţelepciune, din darul Sfântului Duh care izvora din gura lui prin
alese cuvinte duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Cei ce-l
auzeau se umileau şi cu pocăinţă se întorceau la Dumnezeu,
cerându-şi iertare. Pentru popor el era socotit sfânt fiind încă în
viaţă; cu blândeţea cucerea pe oameni şi cu smerenia alunga pe
demoni.
Duhurile rele ce bântuiau în împrejurimi strigau că nu mai
pot locui aici, că-i arde dumnezeirea Prea Sfintei Treimi, pentru
rugăciunile Prea Curatei Fecioara Maria şi a răului bătrân Nicodim.
Cei ce se tămăduiau, voiau să se facă monahi.
După anul 1387 până la stingerea din viaţă a Cuviosului
Nicodim, se înregistrează o aşa numită “etapă culturală” a vieţii sale.
Acest luminos Meşter Manole al secolului al XIV-lea, cu echipa sa
de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstire care-i
vor purta numele sfânt peste veacuri - calitatea meşteşugului se oglindeşte nemijlocit în durabilitatea
operei.
Cuviosul Nicodim a fost un mare şi iscusit duhovnic, a fost sfetnicul de taină a patru religioşi,
patrioţi şi viteji domnitori Basarabi : Vladislav Vlaicu, Radu Negru Vodă, Dan I şi Mircea cel Bătrân.
Toţi au colaborat cu Sfântul în cele mai grele clipe ale domniei, i-au cerut sfaturi duhovniceşti şi
tehnice.
În urma unui conflict cu Mitropolitul Atanasie al Severinului, Cuviosul Nicodim împreună cu
monahii ce l-au urmat, au trecut în Ţara Haţegului (1398-1399) la Prislop, unde în anul 1401 termină
ridicarea unei biserici de piatră, în stil bizantin, plan triconc, prima de acest fel din Ardeal.
În şederea sa la Mănăstirea Prislop, Cuviosul Nicodim a caligrafiat un Tetraevangheliar, cinci
ani a lucrat la el; pe ultima filă apare datarea lui, scrisă chiar de autor în slovonă şi tradusă în josul
paginii de Anton Pann, în chirilică: “Această Evanghelie a scris-o popa
Nicodim în Ţara Ungurească, în anul al şaselea al izgonirii lui. Socotit
de la facerea lumii anul 6913 (1405).
Tetraevangheliarul Cuviosului Nicodim, foarte priceput în
mânuirea penelului, este cel mai vechi manuscris miniat şi datat din
Ţara Românească, având cea mai veche ferecătură; se păstrează la
Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Pe faţă este reprezentată RĂSTIGNIREA , cu Iisus pe cruce,
încadrat de Maica Domnului şi Sf.Ioan Evanghelistul; deasupra Crucii,
doi îngeri în zbor, iar pe spate este reprezentată POGORÂREA ÎN IAD.
Principala calitate a acestei ferecături este perfecta unitate de
expresie a ansamblului, ceea ce demonstrează înalta spiritualitate
creatoare cu care l-a învrednicit Dumnezeu.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
37
„Niciodată nu vom înceta a spune minunile tale Părinte Nicodime…”
(Acatistul Sf.Nicodim)
Cuviosul Nicodim se întoarce la Mănăstirea Tismana în anul 1405 la dorinţa domnitorului
Mircea cel Bătrân care alungă pe mitropolitul de la Tismana şi se împacă cu Sfântul.
Cuviosul Nicodim avea mare putere în cuvânt şi darul facerii de minuni şi veneau bolnavii la
mănăstire zi şi noapte şi se tămăduiau cu rugăciunile sfântului. Unii se tămăduiau numai atingându-se
de hainele sfântului, alţii prin binecuvântarea lui, iar alţii se tămăduiau şi de la distanţă, chemând
numele sfântului în ajutor.
Pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru minunile ce le săvârşea, cât şi pentru puterea cuvântului
dumnezeiesc ce ieşea din gura lui, a ajuns vestit şi peste graniţele ţării; de pretutindeni veneau la el şi
se vindecau.
Însuşi împăratul austro-ungar Sigismund de Luxemburg, care avea o fată muncită de duhul
necurat încă din copilărie şi pe care o dusese la cei mai vestiţi doctori ai vremii şi la multe locuri sfinte
ale bisericii catolice, fără însă să aibe vreo îmbunătăţire, a venit la Tismana la 13 august 1406 cu
suita lui de înalţi demnitari clerici catolici, civili şi militari. Apropiindu-se de mănăstire, fata se vindecă;
duhul cel rău o trânteşte la pământ lăsând-o în nesimţire şi o părăseşte, apoi fata se ridică complet
sănătoasă.
Împăratul dă poruncă să nu i se spună Cuviosului nimic despre aceasta, dar Cuviosul
Nicodim, îmbrăcat în odăjdii, cu Crucea şi Evanghelia în mână, înconjurat de toţi părinţii mănăstirii, în
dangătul clopotelor, îl întâmpină pe oaspete : “Dă slavă lui Dumnezeu şi Prea Curatei Sale Maici
pentru mila ce a făcut-o azi cu tine, tămăduind pe fiica ta.” S-a cutremurat Sigismund de cuvintele
Cuviosului Nicodim, de sfinţenia lui, dând slavă lui Dumnezeu, iar
clericii catolici care-l însoţeau nu vedeau cu ochi buni aceasta.
A doua zi, pe 14 august în ajunul praznicului mănăstirii
“Adormirea Maicii Domnului” soseşte la Tismana şi Domnitorul
Mircea cel Bătrân împreună cu familia şi mulţi demnitari de la
Curtea de Argeş. Este întâmpinat cu mult fast de Sf.Nicodim şi
soborul Lavrei, împreună cu miile de credincioşi sosiţi aici pentru
marele praznic al Maicii Domnului. În prezenţa înalţilor oaspeţi
Cuviosul Nicodim, înconjurat de un impresionant sobor de preoţi
de la Mănăstirea Vodiţa şi Tismana, a săvârşit seara slujba mare
cu priveghere, iar în ziua praznicului s-a oficiat Sf.Liturghie cu un
fast neobişnuit, încât a rămas împăratul şi cei dimpreună cu el în
mare uimire, fiindcă aşa slujbe dumnezeieşti nu mai văzuseră
niciodată. Strălucitul cuvânt de laudă adus de Cuviosul Nicodim Prea Sfintei Fecioare şi îndemnurile
creştineşti la o viaţă evlavioasă, după exemplul Maicii Domnului, i-a mişcat pe toţi până la lacrimi.
“Niciodată n-am văzut atâta credinţă şi atâta putere de viaţă duhovnicească”, spunea împăratul.
Mulţi bolnavi s-au vindecat atunci prin rugăciunile sfântului , multe izgoniri de duhuri necurate s-au
săvârşit, lacrimi de bucurie se vărsau din ochii tuturor, încât se mirau toţi foarte. Însă clericii catolici
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
38
nesuferind atâta laudă adusă Sf.Nicodim de către împărat, au vrut să-şi bată joc de cuviosul egumen
şi de obştea sa, folosind diverse viclenii.
Aflând că în mănăstire nu se consumă carne la ospăţ, fiind invitat şi Cuviosul Nicodim, i-au
adus purcel la tavă , acoperit cu un capac şi împăratul i-a spus sfântului să binecuvânteze păstrăvul.
Ştiind mai dinainte cu duhul ce este pe tavă, Sfântul a zis: “Fie după cuvântul tău, împărate.
Păstrăv să fie!” şi când a descoperit tava, pe ea era păstrăv. S-au înspăimântat cu toţii de această
minune. Apoi Cuviosul Nicodim le-a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care săvârşeşte minuni prin
cei ce-L iubesc pe El şi despre Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, una singură şi adevărată şi pentru care
El s-a jertfit sfinţind-o cu dumnezeiescul Său sânge, vărsat pentru ea.
Clericii se temeau ca împăratul
să nu se convertească la credinţa
ortodoxă. Ei îl silesc pe Sigismund să-i
ceară Cuviosului Nicodim proba focului :
“Am citit în Sfintele Scripturi că
Dumnezeu pe cine iubeşte îl scoate
nevătămat şi din foc şi din apă.
Acum, pentru dovedirea celor spuse de tine, privitor la credinţa ortodoxă, te rog părinte, arată-
ne nouă astăzi puterea lui Dumnezeu asupra ta, că de vei intra în foc şi nu te vei vătăma, atunci
cu adevărat învăţătura ta , şi nu cea catolică, este plăcută lui Dumnezeu. Atunci, atât eu cât şi
cei ce sunt împreună cu mine, vom primi legea ta cea sfântă după sfatul tău.”
Cuviosul Nicodim le-a răspuns: “Pentru cuvântul tău împărate, rostit astăzi în faţa
Atotputernicului Dumnezeu, Celui în Sfântă Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, îl voi
ruga pe Stăpânul să facă milă de tine şi de toţi cei împreună cu tine şi să-şi arate puterea Sa
astăzi, prin mine, smeritul Său rob, ca tu şi toţi cei dimpreună cu tine să veniţi la cunoştinţa
adevărului spre al vostru folos sufletesc."
A poruncit Sfântul să se facă un foc mare în faţa bisericii; el s-a îmbrăcat în Sfântul Altar cu
veşmintele, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu şi a ieşit împreună cu diaconul său Antonie, cu cădelniţă
şi tămâie, cu Crucea şi Sf.Evanghelie în mână. Au cădit de trei ori în jurul focului, a binecuvântat focul
şi s-a închinat de trei ori şi când Sfântul a păşit în foc, văpaia focului s-a desfăcut în două şi a stat un
sfert de ceas, apoi a ieşit, şi aşa a intrat de trei ori în foc, în numele Sfintei Treimi şi au rămas
nevătămaţi. Nici păr, nici veşminte n-au fost atinse de foc, deşi pe cei ce priveau de departe focul îi
dogora. A luat apoi Sfântul de jos un cărbune aprins, ca să arate că nu a fost înşelăciune şi l-a pus pe
epitrahil şi locul s-a ars, rămânând ca o mărturie peste veacuri această minune. Au căzut cu toţii la
picioarele Sf.Nicodim cerându-şi iertare şi au primit dreapta credinţă, botezându-se cu toţii, Sigismund
primind numele de Matei – Craiul Mateiaş, cum avea să se semneze după aceea.
În anul 1406 Mircea cel Bătrân plănuieşte o alianţă cu regele austro-ungar Sigismund de
Luxemburg, fiind un moment prielnic de înlăturare a pericolului turcesc. În luna noiembrie, Mircea cel
Bătrân vine la Tismana, în drum spre Severin, unde avea loc întrevederea lor, dar Sf.Nicodim nu
poate să-l urmeze.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
39
Fiind foarte bătrân şi slăbit de puteri, Cuviosul
Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri,
Tismana şi Vodiţa ucenicului său Ieromonahul Agaton,
iar el se retrage în peştera de deasupra, în post şi
rugăciune şi cobora la biserică doar sâmbăta seara şi la
Praznice, pentru a sluji Sf.Liturghie şi a tămădui poporul
cu rugăciunile sale. Aşa a făcut şi la Praznicul “Naşterii
Domnului” în anul 1406: a slujit Sf.Liturghie, a luat
masa cu obştea, apoi le-a făcut cuvânt de mântuire,
învăţându-i cum să vieţuiască în mănăstire până la
sfărşitul vieţii, întru unire şi dragoste, în smerenie
duhovnicească şi ascultare, să asculte de mai marii lor ca de Hristos şi toate de obşte să le fie.
Acestea le-a lăsat în scris mănăstirilor Tismana şi Vodiţa.
S-a dus la chilia egumenului şi le-a dat la toţi părintească blagoslovenie şi sărutarea cea de pe
urmă, iar a doua zi, pe 26 decembrie 1406 şi-a dat sufletul său în mâinile Prea Doritului său Stăpân,
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe care din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii din tot sufletul
L-a iubit şi L-a slujit.
După a sa sfântă mutare din viaţa aceasta vremelnică, s-au umplut sfintele sale moaşte de
bună mireasmă şi l-au dus în mijlocul bisericii. Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani,
a fost înmormântat cu multă plângere şi mare cinste; i s-a făcut slujba înmormântării după rânduiala
Marelui şi Îngerescului Chip, apoi a fost aşezat sfântul lui trup în mormântul din pridvorul bisericii, pe
care şi-l săpase dinainte, unde şi azi veghează o candelă neadormită.
Dumnezeu i-a proslăvit sfintele moaşte; după şapte ani a fost scos din mormânt şi dus în
biserica zidită de el, într-o raclă. Pe locul mormântului se află acum o piatră de pisanie din anul 1843,
care le înlocuieşte pe cele anterioare, distruse de cotropitori în căutare de comori.
În anul 1955 Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sf.Nicodim cel Sfinţit de la
Tismana, la 26 decembrie, în vremea Mitropolitului Firmilian şi chipul Sf.Nicodim ţinând biserica în
mână, în dreptul inimii, reprezintă Stema Mitropoliei Olteniei. Cu toate că a fost canonizat formal târziu
de către biserică, el a fost cunoscut ca
sfânt prin cinstirea pe care şi-a câştigat-
o în evlavia populară, ziua de 26
decembrie dedicată Sf.Nicodim a fost zi
de prăznuire în tot anul.
Cuviosul Nicodim a ştiut să
iubească şi a iubit mult poporul în
mijlocul căruia a trăit şi a lăsat o adâncă
şi tainică memorie, tradiţia ocrotirii
Sf.Nicodim de la Tismana se păstrează
vie şi astăzi, aşa cum harul, truda,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
40
înţelepciunea şi dragostea sa a lăsat-o.
El a creat în ţara noastră acel curent de înnoire a Ortodoxiei prin literatură şi artă. Mitropolitul
Olteniei, Nestor Vornicescu (+2000) ne-a lăsat în scris mai multe studii despre Sf.Nicodim de la
Tismana şi ne spune despre Sfântul că “a reprezentat o piatră de temelie întru apărarea şi
consolidarea Ortodoxiei, a creat epocă în cultura medievală românească şi începuturile unei
tradiţii de unde au purces noi etape de înflorire şi continuă rodire în vremurile viitoare…”
Şi astăzi, la Tismana, existenţa moaştelor Sf.Nicodim continuă să facă minuni şi multe
vindecări sufleteşti şi trupeşti pentru toţi cei ce vin cu credinţă să se închine în acest sfânt locaş.
Să urmăm pilda vieţii lui plină de evlavie şi smerenie, de dragoste, râvnă şi sacrificiu de care a
dat dovadă, purtându-şi crucea şi slujindu-i lui Dumnezeu; să-i citim Acatistul şi Paraclisul Sf.Nicodim
în orice primejdii de boală şi neputinţă, de bântuieli ale vrăjmaşului, cerându-i ajutorul, pentru ale cărui
rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Maica Antonia, Stareţa Mănăstirii Tismana




EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
41
 Din comoara inimii 
ANUL NOU: - 1 Ianuarie
“Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri,
care a trecut, şi ca straja nopţii.”
(Psalmi 89, 4)
Biserica prăznuieşte astăzi o întreită
sărbătoare:Tăierea Împrejur a Pruncului
Dumnezeiesc, născut acum opt zile, pe Sfântul
Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii
Capadociei, unul dintre cei trei mari dascăli ai lumii
şi ierarhi, şi Anul Nou. Privite în lumina iconomiei
dumnezeieşti, aceste trei sărbători se leagă una
de alta, aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin
trunchi şi coroană. Iisus este baza vieţii de
sfinţenie şi de înaltă trăire duhovnicească a
Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor, trunchi din
care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de
străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului care a sosit, cum a
fost şi va fi baza tuturor anilor veacurilor şi miilor de ani, ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea
lui.
Mântuitorul a fost supus, a opta zi după naştere, ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea
veche. “Această tăiere împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales,
preînchipuia botezul creştin, care e mai mult decât un legământ; el este mijlocul de înfiere faţă de
Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii” (Pr. Prof. I. Coman).
Odată cu tăierea împrejur, s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, cum a fost numit de înger.
Numele de Iisus înseamnă Mântuitor, cum tălmăceşte îngerul Gavriil, Sfintei Fecioare: “Şi iată vei lua
în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va
chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui
Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 31-33). Sau cum explică îngerul lui Iosif: “Ea
va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21).
Sau cum lămureşte Petru în faţa Sinedriului, vorbind de Iisus: “Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta
Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Faptele
Apostolilor 5, 31). Iisus – nume dumnezeiesc împreunat cu Hristos înseamnă Mântuitor. Uns, adică de
cinstire aleasă, dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel între oameni decât
Mântuitorul. Scump şi dulce nume al lui Iisus, care ai mângâiat, ai întărit şi ai înălţat mii şi milioane de
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
42
creştini, Te cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte fiecare creştin ca
să-I luminezi şi să-i îndrumi viaţa cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Tale! Să sălăşluiască în noi
sfinţenia Ta şi alungă toată necurăţia din gândurile şi vorbirea noastră; îndepărtează de la noi numele
diavolului, pe care în vorbirea noastră îl rostim de atâtea ori pe zi, şi întăreşte în noi curajul şi
frumuseţea Ta! Fii pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor, căci în acest nume se pleacă tot
genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume este cea mai
puternică armă împotriva vrăjmaşilor, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. Bunii creştini nu uită să
rostească continuu numele lui Iisus, în rugăciunea minţii: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Domnul Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa
ne-a răscumpărat, ne-a izbăvit, ne-a mântuit din robie şi de păcat. Iisus, prin propria Sa umilinţă şi
slujire, a adus lumii întregi dreptatea desăvârşită şi alinarea tuturor durerilor. Iisus a fost singura
izbăvire a milioane de morţi de la Adam şi până la Sine şi singura mântuire a milioanelor de oameni
contemporani petrecerii Sale pe pământ. În faţa Mântuitorului, ştiinţa lumii, filosofia, legile şi toată
civilizaţia, fără El (Iisus) îşi vădeşte deşertăciunea. Hristos a fost şi este calea izbăvirii, Adevărul
neumbrit şi viaţa cea adevărată a omenirii: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”.
Gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să o îndreptăm către Domnul Iisus
Hristos, singura putere, singura înţelepciune adevărată, singura fericire a neamurilor şi a noastră.
Domnul Iisus Hristos din dragoste vine în lume să ridice chipul cel căzut al omului la treapta
pentru care a fost creat şi care întruchipează dragostea cerului coborâtă pe pământ.
Iisus este izvorul de viaţă pentru suflet şi pentru trup. Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane
de cruci, de icoane, de biserici şi case etc. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi. El e cunoscut în
universităţi, în tratate de teologie, de filosofie, de literatură. Mari compozitori îi consacră simfonii
vestite. Corurile mari îl vestesc. Îl preamăresc pictorii şi sculptorii prin tablouri vestite. Iisus e bucuria,
nădejdea şi viaţa noastră, a creştinilor – “cine află pe Iisus, află o comoară mare şi nepreţuită” – zice
un mare om de ştiinţă (Pasteur).
Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului, Biserica şi-a pus strajă şi garanţie
puternică acestei unităţi de timp, care începe sub ocrotirea şi binecuvântarea Mântuitorului lumii.
A doua persoană cu care începe anul este Sfântul Vasile cel Mare.
Sfântul Vasile s-a născut în anul 330, la Cezareea Capadociei dintr-o veche, nobilă şi bogată
familie creştină. Bunica lui după tată, Macrina cea bătrână, fusese ucenica Sfântului Grigorie
Taumaturgul, iar mama lui, Emilia, era fiică de martir. Sf.Vasile a primit primele elemente de educaţie
şi instrucţie în familie. După studii strălucite la universităţi şi cu profesori vestiţi, se dedă ascezei şi
adâncirii învăţăturii creştine. Ales mitropolit al Cezareei Capadociei în anul 370, el reorganizează
complet viaţa bisericească, înfiinţând aşezăminte de asistenţă socială creştină: case de primire,
ospătării, spitale, instituţii pentru reeducarea fetelor, şcoli tehnice – vestita Vasiliadă – duce luptă
neînfricată împotriva rătăcirii ariene şi macedonene, adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o
cosmologie creştină ştiinţifică, ţine legătura cu cercurile ştiinţifice, se bate puternic pentru
îmbunătăţirea stării sclavilor şi a muncitorilor, stăruie asupra foloaselor muncii de obşte, combate
războiul cu îndârjire arătând foloasele păcii şi lupta pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru
apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci. Munca sa mistuitoare şi realizările sale
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
43
covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în
fiecare zi, adâncind teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburile
administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor, în sânul
parohiilor şi bolnavilor săi, ne dăm seama căt timp pentru odihnă îi mai rămânea. Era un om cu o
încordare excepţională, un caracter neînfrânt; postul său aproape continuu, rugăciunea şi privegherea
din timpul nopţii au făcut să se sfârşească la 50 de ani.
Pentru viaţa şi faptele sale, Sfântul Vasile este şi rămâne un model neîntrecut de muncă şi
împliniri mari în Biserica Mântuitorului. De aceea, el a fost supranumit “braţul care lucrează” în grupul
celor trei mari capadocieni, ca realizator al înfăptuirii, adică “credinţa care este lucrătoare prin
iubire”(Galateni 5, 6), care are un caracter soteriologic (mântuitor). Sfântul Vasile stă pildă de om al
faptelor, pentru ierarhii şi credincioşii Bisericii pentru toate timpurile.
Ca stâlp de hotar al Anului Nou, Sfântul Vasile ne cheamă şi ne îndeamnă şi pe noi, creştinii
de azi, să fim oameni ai faptelor celor bune, nu ai vorbelor, să împletim tăria credinţei noastre cu
realitatea faptei. Sfântul Vasile ne mai arată că aspiraţia de a urca pe treptele desăvârşirii poate fi
împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe Dumnezeu.
Pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti, ziua de azi este pentru orice om o zi în care este
chemat să mediteze la rostul vieţii sale, la însemnătatea şi rezultatul faptelor sale.
Am intrat într-un An Nou şi azi, mai mult decât în alte zile, ne dăm seama că nu stăm pe loc,
că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: “Călător sunt în faţa Ta,
Doamne, şi oaspete, ca toţi părinţii mei” (Psalmii 33, 13).
Ca urmare a acestui adevăr, la început de an încercăm două feluri de sentimente opuse.
Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al relativităţii noastre. Observăm cum trec anii,
cum se schimbă multe din jurul nostru, cum ne despărţim de cei dragi, cum parcă totul fuge din jurul
nostru, cum noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne simţim legaţi de această
vremelnicie. Dar odată cu acest sentiment, fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul
de veşnicie. Ne dăm seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreaga
noastră făptură, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei în
Iisus Hristos şi pentru aceasta este inepuizabilă. Vrem să trăim, ne spunem mereu „La mulţi ani!”
chiar când din punct de vedere biologic simţim că puterea vieţii pe pământ este pe sfârşite. Învăţătura
noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu, că El este începutul,
mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre.
Timpul face parte din propria noastră fiinţă. În această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi urmează
cursul fără întrerupere; numai pentru om, ziua de azi este un popas din care privim cu un ochi înapoi,
la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă
privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile,
gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în anul care a sosit, cum vor fi aceste zile:
luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor ieşi în cale: bune sau rele? Ce ne va aduce anul care
a sosit: viaţă sau moarte? Nu ştim, nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l
ascunde privirilor noastre. Dar noi suntem credincioşi, ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
44
cum să înţelegem viaţa, care este rostul nostru în lume şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, „de la care
vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile cu
care ne-a miluit şi ne-a ajutat să muncim cu pace, fiecare, la locul unde Dumnezeu ne-a chemat, în
tihnă, căci „Domnul i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării” (Psalmii 106; 29).
Să ne punem întrebarea: cu ce putem răsplăti Domnului pentru toate binefacerile pe care le-
am primit şi le primim? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l
însufleţeşte pe proorocul David când strigă: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru
tăria puterii Lui” (Psalmii 150, 1). „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalmii
135, 1). Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne
face pururea biruitori în Hristos” (II Corinteni 2, 14). Viaţa cu faptele noastre formează o carte a
noastră. În fiecare an noi închidem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. Ştim însă cu
toţii, că această lucrare, ca toate lucrările omeneşti, are un sfârşit. Va veni pentru fiecare om o zi în
care cartea vieţii lui se va închide. Moartea o va pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei
judecăţi de obşte o va deschide şi o va cerceta pe dânsa. De aceea, întrebarea de căpetenie este ce
am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii care îi mai avem să se înmulţească binele, adevărul,
lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”, să devenim cu
adevărat fiii lui Dumnezeu. În zadar ne spunem unii altora: „An Nou fericit!”, dacă în anul cel nou nu
aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai bine, spre mai multă lumină, dragoste, pace
şi bună înţelegere între noi.
Creştinul adevărat, a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii, intră în anul cel nou cu bilanţul
sever al anilor trecuţi, bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii lui Iisus, ca închinător al lui Iisus, care
trebuie să năzuiască cu toată conştiinţa responsabilităţii spre învăţătura lui Iisus, având ca model pe
El şi pe sfinţii Săi, între care străluceşte Sfântul Vasile cel Mare.
Prin mijlocirea timpului, deci să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos viaţa noastră.
„Pretutindeni să fim cumpătaţi şi să creştem dintr-o faptă bună, în alta mai bună” ( Părintele Cleopa
Ilie). Anul Nou ne este în faţă. Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. În acest an să ne silim să
împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu.
De aceea, rog pe bunul Dumnezeu să dea avânt bun creştinilor şi tuturor oamenilor, ca să
facă din noul an sosit un an al bucuriei, al dragostei şi păcii, prin muncă cinstită, rugăciune, creaţie şi
dragoste.
Creştinii să-şi ureze unii altora spor în faptele dragostei, înţelegerii şi ale mântuirii. Prin
rugăciunile sale fierbinţi, Sfântul Vasile cel Mare să ne ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre
în fapte hotărâte pentru apărarea vieţii şi a credinţei, a binelui şi a dreptăţii.
Anul sosit să fie anul dragostei şi bunei înţelegeri între oameni şi popoare! El să fie o nouă
primăvară a lumii, în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora!
„Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce ne-ai făcut ziua
şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremurile pentru zidirea Ta, binecuvântează Doamne, cununa anului ce
a început, fereşte şi păzeşte în pace, sănătate şi ajutor pe credincioşii Tăi, mult milostive.”
La mulţi ani!
Preot Ioan Cârciuleanu, Iaşi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
45
 Teologie 
“FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi
în viaţa umană
Mulţi teologi din zilele noastre - constată Paul
Evdokimov - socotesc că ecclesiologia se află într-un stadiu “pre-
teologic”. Nu există tratate patristice sistematice, nici o ecclesiologie
complet construită. Pe vremea Sfinţilor Părinţi, Biserica era un izvor
de viaţă atât de evident, încât nu se punea problema naturii sale. Pe
de altă parte Biserica, prin fiinţa sa tainică, se pretează prea puţin la
orice definiţie formală. Nevoia de a defini denotă negreşit eclipsa
vieţii ecclesiale, întunecarea evidenţei trăite.
1

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae foloseşte expresia
forma Bisericii
2
de mai multe ori în Dogmatica sa :
a) ca una din accepţiunile Tradiţiei:“totalitatea modalităţilor
de trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii “
3
; b) “ …
opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura
omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu
Dumnezeu şi între noi.”
4
; c) “Biserica este Hristos ca Revelaţie deplină în continuarea eficienţei Lui. Din El
continuă ea să lumineze şi să încălzească prin Duhul Sfânt în mod integral nu numai până la sfârşitul
timpului, ci în veşnicie, în şi prin Biserica de pe pământ şi din cer, din trupul Lui ca forma de comunicare cu
El şi între ei, a celor ce cred.”
5
; d) Dar Revelaţia, ca realitate îndeplinită în Hristos şi manifestând aceeaşi
eficienţă prin Biserică în cursul veacurilor, reprezintă Tradiţia. Deci Tradiţia e însăşi Biserica drept formă a
eficienţei nemicşorate a lui Hristos, prin Duhul Sfânt; sau a Revelaţiei împlinite în El, de-a lungul
veacurilor.
6
e)“Biserica este întemeiată de Hristos, în Care a culminat şi s-a concentrat Revelaţia de acte şi
cuvinte. Dar Revelaţia continuă să se completeze în ea, în partea ei referitoare la forma în care ea se
poate cristaliza ca uniune a credicioşilor cu Hristos, adică în forma structurilor ei esenţiale, organic legate
de conţinutul Revelaţiei, ca aplicarea cea mai adecvată a ei. După aceea Biserica rămâne mediul în care
se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea mântuitoare a lui Hristos prin

1
Ortodoxia,trad.din.lb. franceză de Dr.Irineu Ioan Popa, EIB,1996, p.135
2
Expresia fusese utilizată deja în studiul : Din aspectul sacramental al Bisericii, Studii Teologice, nr.9-10, 1966, p.531: “După aceşti
teologi, Bisericile precumpănitor sacramentale nu pot pretinde deci să reprezinte forma Bisericii…”
3
Dogmatica I, EIBMBOR,Bucureşti 1978, p.61
4
Dogmatica II, p.206
5
Dogmatica I, p.51
6
Ibid., p.58
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
46
Duhul Sfânt, ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El şi se conformează Lui
ca model.”
7

Pentru demersul de faţă vom reţine în mod deosebit conţinutul punctului “b” şi ultima parte a
punctului “e ”: (… ) opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este
dusă la îndeplinire în forma Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi.”; “(...) Biserica
rămâne mediul în care se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea
mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt, ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc
în El şi se conformează Lui ca model.”
Este foarte posibil ca originea acestei sintagme să fie în opera maximiană
8
, al cărei autor s-a
inspirat la rândul său, consideră A.Riou, din imnul hristologic din Epistola către Filipeni. Sfântul Maxim
desemnează de fapt troposul filial - care este noua relaţie - schesis, care se substituie vechii relaţii şi
vechiului raport dintre cauză şi efect - reluând din scrierea paulină termenul morphe. Formei de rob luate
de Adam în urma păcatului, Biserica îi substituie prin harul Duhului Sfânt forma şi vocaţia-prosegorian
unică a filiaţiei, care este şi noua naştere - anaghenomenon şi noua creaţie- anademiourgoumenon. Fapt
posibil deoarece Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat “forma” noastră de fii căzuţi, pentru a ne introduce în
filiaţia restaurată, noua creaţie (II Cor.5,17), care este Biserica, prin Botezul în Duhul Sfânt.
9

A.Precizări terminologice
Expresia forma Bisericii nu este biblică, în schimb întâlnim în Noul Testament expresia mopon
Ocou “Cel Ce dintru început fiind în chipul- morphe, forma lui Dumnezeu” (Filip 2, 6) de aceea
considerăm că este important să începem prin analiza acestei expresii.
În Vechiul Testament este absolut imposibil de gândit că Dumnezeu ar avea o formă deschisă
percepţiei umane, sau că S-ar putea revela într-o formă accesibilă simţurilor. Deşi sunt multe referiri la
Dumnezeu ca la o fiinţă care la fel ca omul are faţă, ochi, urechi, nas, gură, buze, limbă, braţe, degete,
spate, haine, încălţăminte, acestea sunt atât de evident exprimări la figurat încât în Septuaginta nu a fost
nevoie de corective pentru a menţine puritatea conceptului de Dumnezeu. În niciuna dintre numeroasele
teofanii sau anghelofanii vechi-testamentare ( nici chiar în Gen.18,1 sq. sau 32, 25 sq.) nu există o
manifestare în deplină formă umană a fiinţelor supra-pământeşti, şi nu găsim o descriere a formei
dumnezeieşti care ar fi văzută (cf.Ez.1, 26; Iov 4,12 sq.). Dimpotrivă, în Vechiul Testament înţelegerea
teomorfică a omului este mai importantă decât concepţia antropomorfică despre Dumnezeu.
Prezentarea în formă umană nu implică o înomenire. Inexistenţa vreunei imagini în adorarea lui Iahve
reflectă o concepţie personală şi etică în măsură să reziste la orice încercare de obiectivare senzorială a
formei Sale.
Nici în iudaism, unde se pune un accent deosebit pe transcendenţa lui Dumnezeu, nu este loc
pentru afirmaţii pozitive despre forma lui Dumnezeu.
10

În Noul Testament singura afirmaţie importantă cu privire la forma lui Dumnezeu este în Filip.2, 6-
11 : “Cel Ce dintru început fiind în chipul [forma]- morphe, forma lui Dumnezeu a socotit că a fi El

7
Ibid., p.68
8
v.infra
9
Alain Riou, Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur, Ed.Beauchesne Paris,1973,p.142
10
Ibid.749
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
47
întocmai cu Dumnezeu- nu e o prădare- harpagmon, dar S-a golit pe Sine luând chip [formă]-morphen,
formam de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare-schemati, habitu- aflându-Se ca un om; S-a
smerit pe Sine Făcându-Se ascultător până la moarte - şi încă moarte de cruce! Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a preaînălţat- hyperypsosen şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca
întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn-Kyrios este Iisus Hristos, întru slava-doxan lui
Dumnezeu -Tatăl”.
După ce îi sfătuise ca “ întru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el
însuşi.” ; şi “nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora”(Filip. 2, 3; 4). Iisus Hristos
este prezentat ca exemplul suprem de abnegaţie, prin chenoză
11
. Fiind Dumnezeu adevărat, dar devenind
şi om adevărat-en omoiomati anthropon ghenomenos, Fiul lui Dumnezeu ia forma robului-morphe
doulou .
Carmen Christi din Epistola către Filipeni este cel mai interpretat text din Noul Testament .
12
Vom
încerca în cele ce urmează să surprindem rezumativ opiniile câtorva exegeţi consacraţi, în primul rând
pentru precizări necesare demersului de faţă, dar şi ca un argument pentru înţelegerea indisolubilei
legături între exegeza biblică şi orice încercare de a “dogmatiza”.
13

Sunt necesare câteva precizări terminologice, chiar dacă nu se va intra în amănunte: a) morphe-
shema-eidos; b) morphe- ousia; c) morphe- eikon; d) morphe- doxa .
a) morphe-shema-eidos. În uzul grecesc, mai puţin la Homer, dar în mod obişnuit mai târziu,
morphe înseamnă forma , aspectul exterior, şi chiar purtătorul formei, persoana.
14
Morphe în sensul său
de bază este sinonim cu eidos, idea şi schema. Dar în pofida interschimbabilităţii, există încă deosebiri de
sens evidente. Morphe, forma proprie unei fiinţe nu este echivalent cu eidos, adică întrega înfăţişare
vizibilă. Eidos desemnează aspectul genului, ceea ce este comun indivizilor, în timp ce morphe este forma
individuală de apariţie. De eidos ţine ideea de ceea ce poate fi perceput şi cunoscut de alţii, pe când
morphe indică ceea ce este obiectiv acolo. Morphe diferă de schema întrucât exprimă aspectul individual
exterior aşa cum este, în timp ce schema se referă la reprezentarea în afară. Morphe este întregul ( al
trupului etc.) în şi pentru sine, pe când schema este ceea ce aparţine sau are legătură cu întregul (forma,
caracteristicile exterioare, modul de apariţie etc.); morphe, forma dicit quiddam absolutum… schema,

11
v.Problema chenozei în : Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed.Omniscop,Craiova,1993,p.128-
154. Chenoza nu înseamnă renunţarea la firea dumnezeiască, ci “constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii (
oikeiosato, idiopoiesato) firea omenească şi slăbiciunile ei, neimprimate de păcat.” ( Idem, Dogmatica II,p.67)
12
Markus Bockmuehl, “The Form of God” (Phil.2,6) Variation on a theme of Jewish Mysticism, în : The Journal of Theological Studies,
New series, April 1997, vol.48, part 1, Oxford, at the Clarendon Press
13
S-a spus că în opera Părintelui Stăniloae nu ar apărea foarte pregnant această dependenţă a învăţăturii dogmatice de exegeza
biblică. Părinţii Bisericii au fost în primul rând foarte buni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi mari exegeţi. Nimeni n-ar putea contesta faptul că
Părintele Stăniloae a cunoscut magistral Sfânta Scriptură, şi-a împropriat cuprinsul, dar, poate ca în cazul operelor patristice, nu redă
întotdeauna sursele gândirii sale, tocmai pentru că a experiat exemplar conţinutul acestora.
14
Gerhard Kittel, Theological Dictionary of New Testament, translator and editor Geoffrey W. Bromiley, D.Litt., D.D. vol.IV, A-N , Wm.
B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1969, p.742
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
48
habitus, cultus,vestitus, victus, gestus, sermones et actiones. În pofida acestor nuanţe, nu pot fi stabilite
graniţe ferme între termeni.
15

Nici în limbajul filosofic morphe nu are un sens definitiv şi fără echivoc. Parmenide, primul care îl
foloseşte, vorbeşte de lumină şi întuneric ca despre două forme ale firii. Platon nu-l foloseşte mult, dar îl
poate trata ca pe un echivalent pentru eidos sau idea desemnând aspectul exterior sau forma. Pentru el “a
cunoaşte forma lui X înseamnă a înţelege natura lui X; astfel filosoful care, de exemplu, cunoaşte forma
dreptăţii va şti nu numai care acte sunt drepte, ci şi de ce sunt aşa. Similar, Aristotel priveşte forma unui
lucru drept ceea ce îl face inteligibil, ea fiind (asemeni Formelor lui Platon)accesibilă intelectului.”
16
La
Aristotel morphe dobândeşte un sens fix, şi ocupă un loc central în gândirea sa. Cele patru principii ale
întregii existenţe: forma sau natura, materia, cauza mişcătoare şi scopul pot fi reduse la două: forma-
morphe, eidos şi materia-hyle, to hypokeimenon. Aceaşi distincţie dar şi precizări noi apar la
L.B.Lightfoot
17
, R.P.Martin
18
şi Rev M.R.Vincent
19
.
b) morphe- ousia. Exegeţii subliniază distincţia, dar inseparabilitatea dintre cei doi termeni. Chiar
dacă mulţi dintre Sfinţii Părinţi au accentuat această inseparabilitate, din dorinţa de a sublinia unitatea de
fiinţă aceasta nu înseamnă că au identificat propriu-zis cei doi termeni, cum susţine R.P.Vicent : “A
common error of the Greek Fathers, adopted by Calvin, Beza, and others, was the identificatiun of morphe
with ousia, “essence” , şi physis, “nature”.
20
; iar J.Heriban oferă o listă în acest sens.
21
J.B.Lightfoot
afirmă clar: “Thouh morphe is not the same as physis or ousia, yet the possession of the morphe involves
participation in the ousia also: for morphe implies not the external accidents but the essentials
attributes”.
22
Prin urmare nu se poate avea forma a ceva, cuiva, fără a poseda şi ousia respectivă,
deoarece morphe se referă la atributele esenţiale ale fiinţei.
c) morphe - eikon. R.P. Martin afirmă că eikon şi morphe sunt folosiţi ca termeni interşanjabili în
versiunea greacă a Scripturii şi sunt priviţi ca sinonimi, aşa cum ar fi şi “chip” şi “asemănare”- şelem şi
demuth în ebraică, şi în concluzie en morphe Theou, ar fi echivalent cu kat’eikona Theou.
23
P.O’Brien
prezintă iniţial acest punct de vedere, dar îşi exprimă apoi rezerva , spunând că în pofida legăturii, există
diferenţe între cei doi termeni. În mod sigur nu se spune despre Adam, nici în Septuaginta, nici în Noul
Testament, că ar fi en morphe Theou
24
. Aceeaşi atitudine au exprimat-o numeroşi alţi comentatori,
amintim pe G.F.Hawthorne care afirmă : “it is strained and unnatural to interpret morphe by eikon, in order
to compare and contrast Adam with Christ, unless one holds the view that this hymn refers not at all to the
preexistent Christ but only to the human Jesus, his life of humility and his exaltation to an earthly position

15
Ibid., p.743,744
16
Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed.Humanitas,1996, p.145
17
J.B.Lightfoot, Saint Paul’s Epistle to the Philippians, Macmillan and co. London, 1888, p.127-132
18
R.P.Martin, Carmen Christi, Philippians 2,5-11. In recent interpretation and in the setting of Early Christian Worship, Cambridge, At the
University Press, 1967, p. 100
19
Rev. Marvin R,Vincent, D.D., Critical and exegetical Commentary on the Epistles to the Phillippians and to Philemon, T.&T Clark,
Edinburgh, 1955, p.79-80
20
Op.cit., p.82
21
Heriban Josef, Studio exegetico su Filip. 2,1-5; 6-11, LAS Roma, 1983, p.234
22
Op.cit., p.110
23
Op.cit.,p.108,116
24
The Epistle to the Philippians. A Commentary on the Greek text by Peter O’Brien, Grand Rapids Michigan, 1991, p.263, 264
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
49
of glory”- “este forţat şi nefiresc să traducem morphe cu eikon , pentru a compara şi a pune în contrast pe
Adam cu Hristos, dacă nu se susţine ideea că acest imn nu se referă deloc la preexistenţa lui Hristos, ci
doar la Omul Iisus, la viţa Sa pământească şi la preaânălţarea lui la o poziţie de slavă lumească.”
25

J.Heriban
26
şi D.Steenburg căruia îi datorăm un studiu semantic în care neagă sinonimia celor doi
termeni.
27
Distincţia morphe - eikon reiese şi mai clar datorită folosirii expresiei “morphe doulou” în
Filip.2,7.
d) morphe-doxa. Dacă R.P.Martin susţine sinonimia celor doi termeni,- făcând o paralelă între
ICor.15,49 şi Filip.3,21, şi interpretând ca atare IICor.3,18 şi Rom.8,29- Rev.M.R.Vincent afirmă distincţia
lor: “Doxa is the manifestation, the “unfolded fulness”, of the divine attributes and perfections, while
morphe Theou is the immediate, proper, and personal investiture of the divine essence. Doxa attaches to
Deity ; morphe is identified with the inmost being of Deity. Doxa is and must be included in morphe Theou,
but doxa is not morphe (s.n.)”- “Doxa este manifestarea, “plinătatea dezvăluită”, a atributelor şi
perfecţiunilor divine, în timp ce morphe Theou este veşmântul nemijlocit, specific, şi personal al Fiinţei
dumnezeieşti. Doxa ţine de Dumnezeire, morphe este identică cu esenţa tainică a Dumnezeirii. Doxa este
şi trebuie inclusă în morphe, dar doxa nu e morphe ( s.n.)”.
28

Imposibilitatea identificării termenilor în analiză reiese clar dacă dorim să înlocuim doxa cu morphe
în texte cum ar fi Ps.18,1: “cerurile spun slava -doxa lui Dumnezeu”, Ps. 84,10 : “... ca să se sălăşluiască
slava-doxa în pămăntul nostru”, Isaia 11,10: “pe Ea [Mlădiţa] o vor căuta neamurile şi sălaşul ei va fi plin
de slavă-doxa”.
În concluzie se poate spune că nu este vorba de vreo înţelegere filosofică elenistică a termenului
morphe din citatul în discuţie, şi nici de un presupus concept popular despre morphe Theou =ousia sau
physis . De asemenea, ceea ce Sf.Ap.Pavel înţelege prin morphe Theou şi morphe doulou este cu totul
străin de ideile epifanice ale mitului şi legendei. Iisus Hristos n-a jucat rolul unui zeu în formă umană.
Unicitatea creştinismului constă şi în faptul că cele două firi : dumnezeiască şi omenească s-au unit în
Persoana Fiului în mod neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat, prin urmare nu este vorba
de un avatar pasager, cele două firi rămânând unite pentru totdeauna. Nu poate fi vorba nici despre o
metamorfoză în sensul credinţei sau superstiţiei elenistice. Sf.Ap.Pavel nu se referă la schimbarea formei
cuiva cu a altcuiva; în I Cor.2,8 omul Iisus este Domnul slavei-Kyrios tes doxes. În mod esenţial, dacă nu
lingvistic, paradoxala expresie morphe Theou este pe deplin în sfera concepţiei biblice despre Dumnezeu.
Totuşi este foarte dificil să se găsească un termen echivalent pentru morphe, şi în special pentru morphe
Theou. Am putea sugera: “mod de a exista”, “condiţie”, sau “statut”.
B. Metamorphosis, metemorphote - “Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Tabor, dovada
anticipată despre lumina Sfintei Treimi, ce va iradia din trupul Său înviat şi al tuturor celor ce-şi vor
arăta credinţa prin faptele lor”
29


25
Gerald F.Hawthorne, Philippians, World Biblical Commentary, vol.43, Word Books, Texas, 1983, p.82
26
Op.cit., p.237
27
D.Steenburg, The Case Against the Synonymity of morphe and eikon, JSNT 34, 1988, p.77-86
28
OP.cit., p.81
29
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii …, op. cit., p.201
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
50
Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nu are nimic în comun cu metamorphosis în înţeles elenistic.
Mt. 17.2 kai metamorphote emprosten auton, kai elampsen to prosopon autou os o helios, ta de
himatia autou egeneto leuka os to phos.
Mc. 9.2-3 kai metamorphote emprosthen auton, kai ta himatia autou egeneto stilvonta leuka lian,
oia gnapheus epi tes ges ou dynatai outos leukanai.
Textul sugerează că transfigurarea a avut loc pentru cei trei ucenici.
30
Ei au devenit “stâlpi”- styloi
31
în Biserica primară ( cf.Gal. 2,9) şi datorită calităţii de martori oculari ai acestui eveniment cu profunde
semnificaţii.

A.D.A. Moses susţine că morphe, eikon şi doxa sunt concepte interconectate dar nu
interşanjabile. Septuaginta descrie evenimentul transfigurării lui Moise folosind termenul dedoxastai (Exod
34,29), “kai en dedoxasmene e opsis tou chromatos tou prosopou autou” (v.30) şi dedoxastai (v.35).
Sf.Ev. Matei foloseşte verbul metamorphote probabil pentru a face o paralelă cu “glorificarea”- dedoxastai
lui Moise. Formularea : “Kai elampsen to prosopon autou os ho helios” , nu se foloseşte doar ca o
reminiscenţă din Exod 34,29, ci pentru a trimite mai departe. Faptul că Moise a fost acoperit de lumina
slavei lui Dumnezeu- shekinah este atestat de mai multe scrieri iudaice.
32
În tradiţiile iudaice se spune că
lumina care a strălucit pe faţa lui Moise în Sinai şi a rămas cu el, este lumina primordială pierdută de
Adam şi Eva.
33
Moise apare astfel ca un “nou Adam”. Cu atât mai mult despre Mesia se credea că va
avea strălucire, şi astfel lumina Schimbării la Faţă este în primul rând un element definitoriu care-L
confirmă pe Iisus ca Mesia, iar în al doilea rând, împreună cu vocea cerească, confirmă legitimitatea
învăţăturii Mântuitorului, aşa cum strălucirea feţei lui Moise întărea cuvintele adresate israeliţilor.
34
Dar,
aşa cum se va arăta infra, strălucirea feţei lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea Feţei Domnului.
Conceptul care domină viziunea Sf.Maxim Mărturisitorul relativ la Schimbarea la Faţă, şi de fapt
întregul lui“sistem” teologic este acela al îndumnezeirii omului. Schimbarea la Faţă este corelativă
îndumnezeirii naturii umane a Logos-ului, şi astfel propriei noastre îndumnezeiri. Învăţătura Sf.Maxim
despre Hristos Cel transfigurat pe Tabor cuprinde două elemente principale: în primul rând cel al umanităţii
îndumnezeite a lui Hristos, şi apoi cel al manifestării noetice a dumnezeirii Sale. Ambele elemente sunt
evidente în scolia sa la expresia dionisiană:“teofania Sa vizibilă”- tes orates autoutheophaneias
35
în care
Sf.Maxim susţine că termenul vizibil se referă la vederea “trupului Său divin”- to theion autou soma sau la
“trupul său însufleţit”- he empsychomene sarx al lui Hristos. Apoi pune în contrast teofania Sa vizibilă cu
ceea ce numeşte teofania Sa noetică, care se referă la revelarea inteligibilă a divinităţii lui Hristos, primită
prin minte (intelect) - nous, şi care corespunde iluminării noetice- tes noetes autou photodosias descrise

30
A.D.A. Moses, Matthew’s Transfiguration Story and Jewish Christian Controversy, Journal for the Study of the New Testament,
Supplement Series 122, 1996, p.120
31
F.F.Bruce, The Epistle of Paul to the Galatians, Exeter, Paternoster Press, 1982, p. 123- afirmă că acest apelativ era folosit pentru
sfinţii Petru, Iacob şi Ioan iar după martiriul celui de a-l doilea locul l-ar fi deţinut omonimul său, Sf.Iacob, ruda Domnului
32
Ps.-Philo 12.1; Memar Marqah 4.8;6.9; Asatir 9.22 ş.a.
33
Ginzberg, The Legend of the Jews, vol.I, p.8-9.; G.C.Nicholson, Death as Departure:The Johannine Descent-Ascent Schema;
SBLDS63, Atlanta, Scholars Press,1983, p.91-98; E.Haenchen, John I: A Commentary on the Gospel of John Chapters 1-6, Philadelphia,
Fortress Press,1930, p.204, la A.Moses, op. cit., p.122
34
A.Moses, op.cit., p.121,122
35
De divinis nominibus 1.4, P.G. 3, 592 BC, la C.Veniamin, op. cit., p.186
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
51
de Sf.Dionisie.
36
Totuşi, în această viaţă, teofania noetică poate fi experiată doar în parte, în viaţa de
dincolo “ ne va fi comunicată într-un mod mai profund prin minte (intelect) - hetis kata noun estai hemin
methekte tote teleioteros. Dar chiar în eschaton Dumnezeu va rămâne dincolo de capacitatea intelectului
uman creat. Suprema lipsă de inteligibilitate a lui Dumnezeu este diferenţa existenţială între creatură - he
ktisis şi Dumnezeu Cel necreat - aktiston, între cele finite - hoi peperasmenoi şi infinit- to apeiron. Cu toate
acestea omul este chemat, încă de aici, să participe inteligibil şi noetic, adică cu toată fiinţa sa la
Dumnezeu. Pe Tabor ucenicii, datorită “râvnei lor în practicarea virtuţii”- di’ aretes epimeleian au ajuns la
curăţia simţurilor duhovniceşti şi ale celor trupeşti- te enallage ton kat’aisthesin energeion, prin lucrarea
Duhului Sfânt -en autous to pneuma energese. Cei trei “s-au mutat de la trup la duh, înainte de a lepăda
viaţa în trup. Aceasta li s-a întâmplat prin schimbarea lucrărilor simţurilor, pe care o pricinuia în ei Duhul,
înlăturând acoperămintele patimilor de pe puterea lor înţelegătoare (noetică)- perielon tes en autois noeras
dynameos ton pathon ta kalymmata. Prin aceasta, curăţindu-li-se simţurile sufletului şi trupului, sunt
învăţaţi să cunoască raţiunile duhovniceşti ale tainelor arătate lor- ton paradeichthenton autois mysterion
tous pneumatikous ekpaideuontai logous.
37

În nota explicativă la textul citat Părintele Stăniloae scrie: “Lumina cerească arătată pe faţa umană
a lui Hristos a transfigurat-o pe aceasta, dar n-a suprimat-o. Această lumină, ca şi aceea care ţâşnea prin
trupul Lui, a umplut-o de strălucire şi veşmintele sau cuvintele Scripturii şi creaţia de care se foloseşte
fiinţa umană, nesuprimând-o nici pe ea. Lumina aceasta se arată că e dumnezeiască prin poziţia ei
centrală sau prin rolul ei de izvor faţă de lumina în care s-au arătat Moise şi Ilie, fapt experiat de aceştia
prin orientarea lor închinătoare spre Iisus Hristos ca centru. Vederea acestei transcendenţe nu se înfăptuia
prin lucrările naturale ale simţurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele.
Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească
exclusiv trupeşte de suprafaţa materială a lucrurilor, dând naştere patimilor care întunecă înţelegerea
adâncimii spirituale a lor. Aceasta a adus mutarea lor de la viaţa dominată de pornirile trupului, la cea
dominată de Duh deşi ei se aflau încă în trup. Sfântul Maxim respinge prin aceasta din nou origenismul
care nu recunoşte nici o posibilitate de transfigurare a trupului prin Duh.”

Prezenţa Sfinţitorului produce o schimbare a simţurilor lor - nu una naturală, ci una mai presus de
fire, datorită căreia “acoperămintele patimilor” au fost îndepărtate de pe “puterea lor înţelegătoare”. Prin
urmare, după cum va arăta mai târziu Sf.Grigorie Palama, nu e o contradicţie între calitatea luminii
taborice, şi a celei văzute de isihaşti, de a fi necreată, şi posibilitatea ochilor trupeşti de a o vedea Ochii nu
au în mod firesc această putere, ci sunt transformaţi prin lucrarea Duhului Sfânt.
În Capita theologica et oeconomica
38
Sf.Maxim se referă la cele două forme în care Se
descoperă Hristos celor care studiază Sf.Scriptură cu mare atenţie. Mai întâi vorbeşte de “forma comună
şi mai publică” - koinen kai demodesteran morphen, prin care înţelege Întruparea, la care se referă Isaia
“L-am văzut, dar nu avea nici formă nici frumuseţe”- kai eidomen auton, kai ouk eihen eidos oude kallos

36
Ibid.
37
Ambigua 10, 1125D-1128A, t.r. cit., p.125
38
I,97, P.G. 90, 1121C-1124A
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
52
(53,2) . De asemenea, există o “formă mai ascunsă”- kryphiotera morphe prin care Se manifestă Hristos,
aşa cum a procedat pe Tabor, “Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor”-oraios kallei
para tous yious ton anthropon (Ps.44,3). Acest mod de descoperire a Domnului nu a fost rezervat exclusiv
celor trei ucenici, ci este pentru toţi cei care de -a lungul veacurilor vor excela în cultivarea virtuţilor.
39

“Cel ce doreşte cunoştinţă şi-a aşezat temeliile sufletului neclintite lângă Domnul, cum zice
Dumnezeu lui Moise: “Iar tu stai aici cu Mine! ”(Exod 33,2). Dar trebuie să se ştie că şi între cei ce stau
lângă Domnul există deosebiri, dacă nu se citeşte în zadar de către iubitorul de învăţătură, cuvântul : “Sunt
unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu
venind întru putere”(Mc.8,39). Căci nu tuturor celor ce stau lângă El li Se arată Domnul totdeauna întru
slavă; ci celor începători- tois men eisagomenois li se arată în chip de rob- en doulou morphe, iar celor ce
pot să-L urmeze, urcându-se pe muntele înalt al Schimbării Sale la Faţă - hypselon metamorphoseos
oros, li se arată în înfăţişarea lui Dumnezeu- en morphe Theou, în care a fost mai înainte de a fi lumea.
Deci este cu putinţă ca Domnul să nu se arate în acelaşi fel tuturor celor ce stau lângă El; ci unora într-un
fel, altora altfel, schimbându-şi arătarea după măsura credinţei din fiecare”.
40

Un text asemănător este: “Dintre aceste două forme, cea dintâi se potriveşte celor începători; a
doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă , atâta cât este cu putinţă oamenilor. Cea dintâi este
icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei, şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de
pe treapta înfăptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri în slavă, la care se referă duhul
Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicându-i la starea de
îndumnezeire. Aceştia, în temeiul Schimbării la Faţă a Domnului în ei, oglindesc cu faţa descoperită
slava Domnului (s.n.).”
41

Părintele Profesor Ion Bria explică textul astfel: “Sf.Maxim arată că Hristos poate lua diferite
înfăţişări după starea şi poziţia diferită din care Îl privim. La început, El e departe de noi şi pare acoperit, e
oarecum în afară de noi. Prin curăţirea voinţei şi a minţii El începe să devină mai clar, mai luminos şi cât
mai aproape de noi până când El intră înlăuntrul nostru şi noi dispărem. La orice înaintare în virtute, El Se
Schimbă la Faţă. Odată cu schimbarea noastră prin har, Însuşi Domnul se Schimbă la Faţă.”
42

Se face o distincţie între modurile împărtăşirii de prezenţa Domnului. Dacă Origen credea că
modul selecţiei celor trei a fost rezultatul cunoaşterii mai profunde a Persoanei lui Hristos, Sf.Maxim
schimbă accentul de pe criteriul cunoaşterii, pe cel al credinţei, eliminând astfel conotaţiile intelectualiste.
43

Părintele Dumitru Stăniloae precizează că vederea luminii taborice nu înseamnă vederea Fiinţei lui
Dumnezeu, lumina este însă cel mai înalt mod de manifestare al Lui Dumnezeu, de aceea numeşte
apofatism de gradul al treilea (cel mai înalt) vederea luminii dumnezeieşti.
“S-a spus mai sus că prin strălucirea luminoasă a feţei Domnului, apărută pe munte, de trei ori
fericiţi apostolii au fost călăuziţi tainic, în chip negrăit şi necunoscut, spre puterea şi slava lui Dumnezeu de
toate făpturile necuprinsă, învăţând că lumina ce s-a arătat simţurilor lor e simbolul ascunzimii nearătate.

39
Quaestiones et dubia 190 (CCSG 10,131,6-12), la C.Veniamin, op. cit., p.193
40
Capita theologica et oeconomica II,13, P.G. 90,1129C-1132A; F.R.2, p.170
41
Capete gnostice, suta I, 97, FR2, p.162,163
42
Magistrand Ion Bria, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p.324
43
C.Veniamin, op.cit., p.196
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
53
Căci precum aici raza luminii făcute biruieşte lucrarea ochilor, rămânând neîncăpută de ei, aşa şi acolo
Dumnezeu întrece toată puterea şi lucrarea minţii, nelăsând în vreme ce înţelege nici o formă în cel ce
primeşte înţelegerea- oud holon en to noeisthai to noein peiromeno ton oionoun typon apheis.”
44

Redăm şi câteva fragmente edificatoare, din slujba Schimbării la Faţă.
“ Cel ce cu Moise de demult a grăit prin închipuiri în Muntele Sinai, zicând: Eu sunt Dumnezeu,
Acesta iarăşi astăzi în Muntele Taborului Se Schimbă la Faţă, arătând chipul cel dintâi cu razele luminii.
Pentru aceasta, Hristoase, slăvim puterea Ta.”
45
- în primul rând se afirmă preexistenţa Domnului, apoi
faptul că Revelaţia n-a fost deplină în Vechiul Testament, de asemenea faptul că natura umană a fost
restaurată în Hristos, trupul Său, în care ne-a cuprins virtual pe toţi, strălucea: “Astăzi Hristos în Muntele
Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucrare.” ; de
asemenea: “...şi la faţă schimbându-Te, ai făcut firea lui Adam iarăşi a strălucit, mutându-o în slava şi
strălucirea Dumnezeirii Tale”.
“... dar ei de departe nu au putut răbda dumnezeiască venirea Ta, Fiinţa cea cu bună cuviinţă.”
“Firea cea neschimbăcioasă a Dumnezeirii, celei ce se poartă întru Sine fără materie, s-a
amestecat cu omenirea, şi lumina arătându-şi apostolilor, în chip de negrăit a strălucit ”.
Din ultimile două fragmente citate reiese că Schimbarea la Faţă este un eveniment fără
precedent, deoarece lumina taborică nu era slava- shekinah pe care a văzut-o Moise şi faţa lui a devenit
luminoasă, şi o putea vedea astfel poporul, nici ousia lui Dumnezeu, de-a pururea tainică , ci morphe
Theou . Apostolii nu-L mai văd în morphe doulou, ca până atunci, ci au privilegiul să-L vadă în forma Sa
dumnezeiască de care nu S-a despărţit niciodată, şi nici nu Se putea despărţi, fiind Dumnezeu adevărat,
iar morphe Theou ţine intim, este inseparabilă de Fiinţa Sa dumnezeiască . Tomul aghioritic este
edificator în acest sens: “Se Schimbă la Faţă nu primind ceea ce nu avea, nici preschimbâdu-Se în ceea
ce nu era, ci descoperindu-Se ucenicilor Săi ca ceea ce era, deschizând ochii lor şi făcându-i din orbi,
văzători. Căci rămânând Acelaşi S-a făcut văzut acum ucenicilor, arătându-Se altfel de cum Se arăta
înainte. Căci El este lumina cea adevărată (In.1,9), frumuseţea slavei.”
46

“ Mai înainte închipuind învierea Ta, Hristoase Dumnezeule... la Faţă schimbându-Te, Muntele
Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi
a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a
cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei”. Lumina taborică este gustarea, încă de aici, a fericirii de
a-L vedea pe Hristos înviat şi de-a fi cu El pururea: “Doamne bine este nouă să fim aici!”
(continuare în numărul viitor)

Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu,
Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

44
Ambigua 10,1160BC; t.r.cit., p.158
45
Mineiul pe August, Ed. a IV-a , EIBMBOR, Bucureşti, 1974, p.66 sq.
46
Tomul aghioritic, în Filocalia VII, EIB,1977, p.418-419
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
54
INTERZICEREA SACRIFICIILOR UMANE
ÎN VECHIUL TESTAMENT
Unele texte scripturistice amintesc, fără a insista
în mod deosebit pe acest subiect, despre sacrificiile umane
ce erau de obicei dedicate zeilor. Acest obicei era fără
îndoială inspirat din religia popoarelor vecine idolatre, care
printre alte tipuri de jertfe, recurgeau şi la sacrificiul uman.
Prima menţionare biblică referitoare la un posibil
sacrificiu uman este cea cu privire la încercarea la care l-a
supus Dumnezeu pe Avraam cerându-i să-l aducă pe
singurul său fiu, pe Isaac, ardere de tot pe muntele Moria
(Facerea 22,2). Este interesantă această cerinţă a lui
Dumnezeu pentru că nu existau prescripţii legale privitoare la
posibile victime umane
1
. Acest episod biblic a fost mai
degrabă o demonstraţie a faptului că omul nu trebuie să
recurgă la sacrificii umane, pentru că Dumnezeu nu a permis
ca acest sacrificiu să aibă loc, ci i-a oferit lui Avraam ca substitut pentru jertfa pe care intenţiona să o
aducă un berbec, sugerând în felul acesta ca omul să aducă înaintea lui Dumnezeu - drept substitut al
jertfei umane
2
- jertfa de animale (Facerea 22, 11-12). Sacrificiul uman al fiilor, sau fiicelor presupunea
arderea acestora, obicei atribuit canaaniţilor, fiind amintit în Deuteronomul 12,3 căci şi pe fiii şi pe fiicele
lor le ard cu foc înaintea dumnezeilor lor.
Profetul Ieremia referindu-se la aducerea ca jertfă de sacrificiu a copiilor
3
aminteşte şi locurile din
apropierea Ierusalimului în care existau astfel de practici numind locul Tofet, din valea fiilor lui Hinon ca
spaţiu în care fiii lui Iuda îşi ard fiii şi fiicele cu foc, ceea ce Eu nu le-am poruncit şi ceea ce Mie nu Mi-a
trecut prin minte (Ieremia 7, 31; 19, 4). Aceste practici erau în totală contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu şi
denotă tendinţe vădit păgâne în abordarea fenomenului religios şi a stabilirii relaţiilor cu divinitatea. Astfel
de atitudini reprezentau o încălcare flagrantă a legământului pe care Yahve l-a încheiat cu poporul Său
4
,
de aceea imediat după prezentarea fărădelegilor poporului a fost amintită pedeapsa ce se va abate
asupra lui: De aceea, iată vin zile, zice Domnul, când locul acesta nu se va mai chema Tofet şi valea fiilor
lui Hinon, ci valea uciderii, şi în Tofet se vor face înmormântări din pricina lipsei de loc (...) şi voi curma în
cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului glasul de bucurie şi glasul de veselie, glasul mirelui şi glasul
miresei, pentru că pământul acesta va fi pustiu (Ieremia 7, 32,34). Fără îndoială este vorba aici despre o

1
Augustin Pagolu, The Religion of the Patriarchs, Jurnal of the Study of the Old Testament, Supplement Series 277, 1998, p. 66.
2
Idem.
3
Ed. Noort, The Sacrifice of Isaac, Ed. Brill, 2002, p. 10.
4
Walter Brueggemann, A Commentary on Jeremiah, Grand Rapids, Michigan, 1998, p. 83.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
55
calchiere a unor obiceiuri, sau practici ale popoarelor învecinate. De altfel, Vechiul Testament poate fi
văzut şi ca o permanentă confruntare dintre Yahve - Dumnezeul lui Israel - şi divinităţile păgâne.
5
Nu
întâmplător în primele patru versete ale Decalogului (Ieşirea 21, 2-5) sunt indicaţii privitoare la
recunoaşterea lui Yahve ca singur şi adevărat Dumnezeu şi respingerea idolatriei, care era practică
specific păgână. Această concurenţă în plan religios dintre Yahve şi zeităţile popoarelor păgâne a
cunoscut numeroase episoade descrise mai mult sau mai puţin în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului
Testament, însă forma cea mai condamnabilă a rămas aceea a jertfelor umane aduse diferiţilor zei păgâni,
precum Moloh sau Chemoş. Numele zeului Moloh ar proveni de fapt de la o înlocuire a vocalelor
cuvântului ( (melek -rege)
6
cu cele de la cuvântul boș care înseamnă ruşine.
7
Cultul lui Moloh era legat de
practicile ritualice ale amoniţilor fiind pentru legea ebraică de neacceptat. De altfel Pentateuhul are
prevederi clare în acest sens: Din copiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh, ca să nu pângăreşti numele
Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul (Leviticul 18, 21). Atât evreilor cât şi străinilor li se interzicea aducerea
de jertfe zeului Moloh, aceste practici fiind respinse sub ameninţarea pedepsei cu moartea: Dacă cineva
dintre fiii lui Israel şi dintre străinii care trăiesc printre Israeliţi va da din copiii săi lui Moloh, acela să fie dat
morţii: poporul băştinaş să-l ucidă cu pietre (Leviticul 20, 2). Faptul de a jertfi zeului Moloh era privit ca o
apostazie de la credinţa datorată lui Dumnezeu şi de la legile pe care le-a dat poporului Său.
8
Cu toate
aceste există mărturii biblice potrivit cărora aceste legi au fost încălcate chiar de lideri ai poporului Israel
pentru a obţine diferite avantaje conjuncturale. Este bine cunoscut exemplul judecătorului Ieftae care şi-a
jertfit propria fiică pentru că promisese o jertfă umană în cazul unei victorii împotriva amoniţilor (Judecătorii
11, 35). Relatarea promisiunii făcută înainte de lupta cu amoniţii şi urmările acesteia sunt pline de accente
tragice, ce ar putea sugera şi faptul că Yahve a lucrat pentru poporul Său permiţându-i să-i învingă pe
amoniţi, dar împotriva liderului idolatru care s- a văzut pus în ipostaza de a-şi jerfi propria fiică pentru că a
încălcat voia lui Yahve de a nu oferi jertfe umane. Comportamentul lui Ieftae are o serie de similitudini cu
acela al liderilor popoarelor păgâne, el dovedindu-se un necunoscător al Torei şi fiind mai degrabă un
imitator al practicilor religioase ale popoarelor învecinate Israelului. Din acest punct de vedere el se
aseamănă mai mult cu regele Moabului, Meşa, care văzându-se înpresurat de către evrei şi în mare
dificultate a recurs la jerfirea propriului său fiu pe zidurile cetăţii, fiu ce ar fi trebuit să-i urmeze la domnie.
Acest lucru a abătut asupra lui Israel o mare mânie (qeţef) fapt ce l-a determinat să se îndepărteze de
zidurile cetăţii (IV Regi 3, 26-27). Relatarea aceasta a stârnit mai multe semne de întrebare privitoare la
efectele jertfei regelui Meşa, care vedem că şi-a atins scopul, acela de a-i îndepărta pe duşmani, dar şi la
înţelesul mâniei care l-a cuprins pe Israel prin săvârşirea sacrificiului uman. Indubitabil teoria potrivit căreia
zeul Chemoş ar fi ieşit victorios din confruntarea cu Yahve nu poate fi acceptată. Mai degrabă este vorba
aici despre mânia lui Dumnezeu ce s-a abătut asupra poporului Său pentru că a încercat să cucerească

5
Zaron Z.Eliav, The Talmud Yerushalmi and Graeco – Roman Culture, Edited by Peter Schafer, 1998, p. 418.
6
Theological Dictionary of the Old Testament, vol. IX, p. Termenul %l,m este folosit şi în relaţie cu dygIn" ( naghid) care înseamnă
căpetenie vezi II Samuel 5, 2, unde Saul este numit lae(r"f.yI-l[; dygIßn"l. (căpetenia lui Israel).
7
Geoffrey Wigoder, The Illustrated Dictionary & Concordance of the Bible, Sterling Publishing, New York, 2005, p. 660.
8
E. E. Carpenter, Human Sacrifice, în The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Michigan, 1995, p. 259.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
56
un teritoriu ce nu-i fusese hărăzit
9
, deoarece Israel fusese îndemnat să trăiască în pace cu moabiţii: Nu
intra în duşmănie cu Moab şi nu începe război cu el, că nu-ţi voi da în stăpânire nimic din pământul lui (...)
Deuteronomul 2, 9. Cât priveşte confruntarea dintre Yahve şi zeităţile păgâne această problemă fusese
rezolvată definitiv în episodul ce prezintă confruntarea dintre proorocul Ilie ca reprezentant al Său şi preoţii
zeităţilor păgâne, pe muntele Carmel (III Regi 18).
Astfel de acte de cult condamnabile au fost împlinite şi de regi ai lui Israel. Regele Ahaz al lui Iuda
este amintit în paginile Scripturii ca făcând parte din rândul regilor idolatri, jertfindu-şi chiar şi propriul fiu
zeului Chemoş.
10
Aceeaşi politică şi convingeri religioase a avut şi regele Manase care a domnit de la
vârsta de doisprezece ani vreme de cincizeci şi cinci de ani (696-642 î.H., II Regi 21, 1-6) Inclinaţiile sale
către idolatrie au fost sancţionate aspru de către Yahve care l-a condamnat pe el şi pe poporul rătăcit
11
,
decretând distrugerea Ierusalimului (II Regi 21, 13).
Influențe idolatre au existat și în vremea regelui Solomon (971-931 î.H.) când au luat amploare
datorită soţiilor sale de neam străin, care odată cu venirea lor în Israel au adus şi cultul zeilor la care se
închinau, o oarecare dezvoltare cunoscând și închinarea la zeul Moloh. Jertfele erau de o cruzime
extremă. Preotul stătea pe o platformă înaintea idolului şi în timp ce poporul îngenunchea şi se ruga, el
aşeza în braţele idolului persoana ce avea să fie sacrificată, de cele mai multe ori fiind vorba de un copil.
Prin intermediul unui mecanism, braţele idolului se împreunau şi zdrobeau jertfa, în timp ce muzicanţii
loveau cu putere tobele pentru a acoperi ţipetele.
12
Sălbăticia acestor ritualuri şi imoralitatea lor a fost
întotdeauna condamnată de către profeţi care erau adevăraţii exponenţi ai voii lui Dumnezeu. Alături de
profetul Ieremia, şi profetul Iezechiel condamnă în repetate rânduri practica jerfirii pruncilor (Iezechiel 16,
20; 20, 31; 23, 37-39), considerând-o pe aceasta apostazie de la valorile morale pe care Dumnezeu le
pretindea de la poporul Său.
13
În ceea ce privește legislația modernă în vigoare, pe lângă prescripțiile
legale ce interzic atentarea la viața oricărei persoane umane, la care am făcut referire, interzice și orice fel
de tortură, sau tratamente degradante care atentează la demnitatea omului creat după chipul lui
Dumnezeu: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
14

Legea mozaică, ce a fost apărată în discursurile profetice, a militat pentru interzicerea idolatriei în
general, dacă ar fi să ne referim doar la primele porunci ale Decalogului, care se refereau şi la interzicerea
practicilor idolatre de a oferi jertfe umane unor zei păgâni (Ieșirea 20,3). Din această perspectivă legea
mozaică, ce impunea o anumită linie a manifestării religiozităţii era mult superioară cutumelor legislative şi
practicilor cultice ale popoarelor învecinate, prin aceea că respecta demnitatea vieţii umane. Omului nu i
se cerea să devină jertfă de potolire a mâniei zeilor, ci să dovedească jertfelnicie în sensul trăirii vieţii în
frica de Dumnezeu şi atunci primea binecuvântarea Sa.
15

Preot Dr. Marius Daniel Profir

9
Richard D. Nelson, First and Second Kings Interpretation, A Bible Commentary for Teaching and Preaching, John Knox Press,
Louisville, 1987, p. 169.
10
Marvin A. Sweeney, First and Second Kings Commentary, Westminster Press,Luoisville- London, 2007, p. 284.
11
Ibidem, p. 427.
12
Frank S. Dobbins, Error’s Chain: How Forget and Broken, New York, Standard Publishing House, 1883, p. 144.
13
E. E. Carpenter, op. cit. , p. 260.
14
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Roma, art.3; vezi și Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.5.
15
Vezi cazul lui Avraam – Facerea 22, 17-18.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
57
IMPORTANŢA UNEI MĂRTURISIRI CORECTE
A ÎNVĂŢĂTURII DESPRE SFÂNTA TREIME
PENTRU UNITATEA ŞI VIAŢA BISERICII
Tema propusă în acest articol o constituie mărturisirea de credință, al cărei text a fost fixat
la sinoadele I și II ecumenice. Cum se știe, la primul sinod, din 325, s-a fixat ideea consubstanțialității
Fiului cu Dumnezeu cu Tatăl, împotriva
arianismului radical al anomeilor, care Îl
considerau o creatură a Tatălui. La cel de al
doilea Sinod ecumenic, din 381, s-a fixat ideea
egalității Duhului cu Dumnezeu Tatăl și cu
Dumnezeu Fiul împotriva semiarienilor
pnevmatomahi, care-L considerau o creatură a
Fiului. Felul în care este prezentată această
istorie a „Crezului” în multe manuale de
dogmatică și chiar de istoria dogmelor lasă
multora impresia că efortul Părinților de la cele
două sinoade ecumenice a fost mai mult unul
teoretic, decât unul cu consecințe practice, imediate, în domeniul ecleziologiei. Departe de a fi un
simplu exercițiu de cercetarea fundamentală, preocuparea Părinților pentru ortodoxia mărturisirii
învățăturii despre Sfânta Treime era motivată de consecințele extraordinare pe care aceasta le
implica asupra unității și vieții Bisericii. Acest aspect este mai puțin pus în lumină atunci când se
discută despre istoria „Crezului”, ceea ce nu face bine teologiei, dar mai ales relației pe care aceasta
trebuie s-o aibă în orice timp cu viața creștină practică. Într-adevăr, câteva secole mai târziu textul
definitivat la Constantinopol în 381 a fost introdus în Liturghie sub forma unei mărturisiri obligatorii
pentru toți participanții la cultul euharistic. Această decizie nu a fost însă nici ea una pur teoretică, de
decor; cei care au introdus „Crezul” în Liturghie au simțit importanța unei învățături corecte despre
Sfânta Treime pentru viața Bisericii, în special pentru unitatea eclesiastică și pentru trăirea liturgică.
Acest aspect se vede foarte bine dacă studiem, fie și sumar, consecințele arianismului asupra unității
Bisericii și asupra vigorii vieții ei sacramentale.

I. Semnificaţia originară a Crezului niceo-constantinopolitan
Ecleziologia ariană. Voi face o scurtă trecere în revistă a ecleziologiei ariene, folosindu-mă
de tezele a trei ucenici latini ai celebrului Ulfila: Auxenţiu al Durostorului, Palladius al Ratiariei și
Maximin, episcop arian în armata vandalilor lui Sigisvult. Să începem cu Auxenţiu de Durostorum.
Episcop arian de Durostorum și ucenic al lui Ulfila, Auxenţiu reproduce într-o scrisoare conţinutul
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
58
credinței maestrului său, pe care acesta o propovăduia în limba greacă, latină și gotă. Potrivit lui,
Ulfila credea cu toată puterea „în singura și unica Biserică a lui Hristos. Căci – zicea el – una este
Biserica Dumnezeului celui viu, <Stâlp şi Temelie a Adevărului (I Timotei III, 15)> și unică este turma
lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru; nu există decât o singură lucrare și o singură construcție, o
singură fecioară şi o singură logodnică, o singură regină şi o singură viţă, o singură casă şi un singur
templu, o singură comunitate a creștinilor, astfel încât toate celelalte grupuscule nu sunt Biserica lui
Dumnezeu, ci <sinagogi ale Satanei (Apocalipsă II, 9; III, 9)”.
1
„În predica şi în învăţătura sa, adaugă
Auxenţiu, (Ulfila) afirma că ereticii nu erau creștini ci antihrişti; nu erau oameni pioşi, ci nişte nelegiuiţi;
nu erau nici religioşi, ci unii fără religie, nu erau animaţi de teama față de Dumnezeu, ci nişte
nesocotiţi; nu trăiau în speranţă, ci fără speranţă şi nu erau adoratori ai lui Dumnezeu, ci nişte oameni
fără nici un Dumnezeu; ei nu erau învățători, ci nişte seducători, nu erau predicatori, ci mai degrabă
nişte călcători de lege. El se referea la manihei, la marcioniți, la montaniști, la paulinieni, la sabelieni şi
anthropiți, la patripasieni și fotinieni, la novațieni şi donatişti, la homoousieni, homeousieni sau
macedonieni. Emul al apostolilor şi imitator al martirilor, declarând război ereticilor, el se consacrase
combaterii învăţăturilor lor eronate şi edificării poporului lui Dumnezeu, punerii pe fugă a <lupilor
redutabili (Fapte XX, 29)> și a <câinilor, lucrători răi (Filipeni III, 2)> și de a păstra cu atenție şi o grijă
extremă, asemenea unui bun păstor, turma lui Hristos cu ajutorul harului său.”
2

Există, credea el, o singură Biserică, deoarece există un singur Dumnezeu, Tatăl, care a
creat-o și răscumpărat-o prin intermediul Fiului Său, Iisus Hristos, prin care L-a creat și pe Duhul care
o sfințește. Este fundamentarea ariană a ecleziologiei, dar și ceea ce declara Ulfila, potrivit aceluiași
Auxenţiu: „…Fericitul Pavel, spunea el, afirmă (clar) că: <Există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la
care vin toate lucrurile, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin intermediul căruia toate lucrurile există. (I
Corinteni VIII, 6)>. Într-adevăr, devreme ce nu există decât un singur Dumnezeu nenăscut și nu există
decât un singur Domn, Dumnezeul Unic-Născut, Duhul Sfânt care ne asistă nu poate fi numit
Dumnezeu, nici Domn, ci el a primit de la Dumnezeu existența prin intermediul Domnului. El nu este
nici principiu, nici creator, dar lui îi revine să ilumineze, să sfințească, să instruiască și să conducă,
să-și ofere ajutorul și să prezinte cererile noastre. …El este servitorul lui Hristos și el repartizează
harismele, el este chezășia moștenirii noastre; în el am fost marcați în vederea răscumpărării; fără el
nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul, căci apostolul a zis: <Nimeni nu poate spune: Iisus este
Domnul, fără numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni XII, 3)>. …Astfel deci, numai aceia sunt creștini care
adoră și slăvesc pe Hristos <în Duh și adevăr (Ioan IV, 23)> și care, prin intermediul lui Hristos, dau
slavă cu iubire lui Dumnezeu Tatăl.”
3

Principalul reproș al arienilor la adresa adversarilor lor a fost acela de a uzurpa „monarhia
Tatălui”. Apărându-și coreligionarul condamnat la Conciliul de la Aquileea (381), pe Palladius al
Ratiariei, Maximin arianul, şi el episcop, spune despre Sf. Ambrozie și episcopii niceeni următorele:
„Lucru pe care nici demonii n-au îndrăznit să-l facă: să articuleze adică o blasfemie împotriva

1
Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 53; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.243-245
2
Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 49; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.241
3
Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 50-52; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.243
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
59
Dumnezeului suprem care ține toate în mâinile sale – acești oameni, fără nici cea mai mică ezitare, s-
au luat de monarhia Tatălui care ține toate în mâinile sale.”
4
„S-a văzut astfel (la conciliu, n.m.)
viclenia celui ce punea întrebările, care voia ca Fiul să fie veșnic în așa fel încât să se poată spune
despre el că și el este necreat.”
5
„Acești oameni – explică Maximin în același comentariu – cereau să
se recunoască Fiului atribute asemănătoare (Tatălui, n.m.) și, când ar fi auzit aceasta, ei ar fi pus apoi
probleme asemănătoare și în legătură cu Duhul Sfânt. Or, este o gândire sacrilegă aceea care afirmă
trei fără început, în virtutea unei egalități perfecte, trei fără origine – așa cum o mărturisește
manifestul credinței lor mincinoase – sau, încă, trei care se confundă; nimic altceva decât întreaga
perfidie a lui Sabeliu. ”
6
Or, spune el, realitatea biblică demonstrează altceva. Invocând textul ioaneic
în care Iisus însuși spune: <Viața veșnică este să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos. (Ioan XVII, 3)>, Maximin concluzionează triumfător:
„Acolo se spune <tu, singurul Dumnezeu adevărat>, iar nu <eu și tu și Duhul Sfânt, un unic și singur
Dumnezeu adevărat>. Pe de altă parte, (spunând) în ceea ce urmează <și pe cel pe care l-ai trimis,
adică pe Iisus Hristos>, el arată că a fost trimis; în ochii credinței el este cu siguranță <Dumnezeu
adevărat și viață veșnică>; el nu este însă asimilat sau comparat cu Cel care trimite, deși este
Dumnezeu adevărat trimis, cum a zis el însuși…; el atestă astfel că nu putem găsi cale către Primul,
cel care trimite, decât prin altul, cel care a fost trimis, cum zice și apostolul: <Prin El avem acces la
Tatăl și unii și alții în același Duh. (Efeseni II, 18)>.”
7

Arienii fixau, așadar, unitatea Bisericii în Persoana lui Dumnezeu Tatăl: fundamentul
ecleziologiei era monarhia Tatălui. Argumentarea lor era simplă: există doar o singură Biserică pentru
că nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl. Încercarea de a asocia Tatălui pe Fiu ca egal cu El, și
chiar pe Duhul Sfânt ca egal cu Tatăl și cu Fiul, nu făcea în ochii lor decât să dizolve monarhia Tatălui
și să amenințe unitatea Bisericii prin apariția atâtor erezii. Voi spune mai întâi că argumentul lor era cu
totul fals în primul rând din punct de vedere biblic. Conform Sf. Pavel temeiul suprem al unității
Bisericii nu este Tatăl, ci Hristos ca Fiu al Tatălui din eternitate, adică dinainte de a fi fost lumea: „Prin
descoperire dumnezeiască am luat la cunoștință taina aceasta, scrie el efesenilor, …că adică
neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi (evreii), alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu
noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus.” (Efeseni III, 3,6). „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai
este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți
una în Hristos Iisus.” (Galateni III, 28). „Hristos este capul Bisericii, …care este trupul Lui.” (Efeseni V,
23; I, 22-23). În definitiv Mântuitorul a spus clar: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului.” (Ioan V, 22). El este nu numai judecătorul viilor, ci și al morților care împreună cu cei vii
alcătuiesc Biserica. (Apocalipsa XX, 12). În al doilea rând, Hristos îndeplinește acest rod de unificator
al Bisericii numai ca urmare a faptului că nu este creatură, ci deasupra creaturii, deosebit de ea prin
însăși natura Sa, adică Dumnezeu egal cu Dumnezeu Tatăl. Dacă Fiul ar fi fost o creatură, El nu ar fi

4
Comentariile lui Maximin, 66; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.253
5
Comentariile lui Maximin, 17; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.219
6
Comentariile lui Maximinus, 36; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 231-233
7
Comentariile lui Maximinus, 15; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 218-219
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
60
putut fi unificatorul creației și mai ales al oamenilor, ci în mod necesar ar fi fost o creatură care ea
însăși ar fi avut nevoie de unificare alături de celelalte creaturi, un om care ar fi avut el însuși nevoie
de a fi salvat. În al treilea rând, nici arianismul însuși, care s-a prevalat atât de mult de monarhia
Tatălui, n-a putut menține propria-i coeziune internă: cum se știe, marea erezie a lui Arie s-a
fragmentat în final într-o multitudine de fracțiuni, dispărând în cele din urmă din istorie.
Misteriologia ariană. Adevărata problemă a ereziei ariene n-a fost atât aceea a unității
Bisericii, cât cea a realității prezenței lui Dumnezeu în spațiul vieții bisericești. Să începem cu
aprecierea rolului Sfântului Duh. Urmându-i marelui Origen, arienii au văzut în Duhul „cel ce instituie
pe episcopi, cel ce rânduiește slujirile, cel ce distribuie harurile.
8
Sfințenia vine însă de la Dumnezeu.
Or, ce sfințenie poate fi adusă Bisericii și episcopilor ei de către o creatură? Cum poate Duhul să
orienteze creaturile din spațiul Bisericii către o țintă pe care nici el însuși nu o poate atinge, ca unul ce
nu posedă nici măcar condiția Fiului, cu atât mai puțin pe aceea a „singurului Dumnezeu adevărat”
care pentru arieni este Tatăl? Potrivit lui Auxenţiu Ulfila învăța fără echivoc că „el (Duhul) nu este nici
Dumnezeu, nici dumnezeul nostru, ci servitorul lui Hristos, …supus și preaplecat Fiului întru toate.”
9

„Achitându-se de această funcție de servitor, spune și Palladius, Duhul îl predică pe Fiul, …se oferă
mărturie pentru Fiul împreună cu apostolii și prin intermediul apostolilor, …transmite apostolilor ce
auzit de la Fiul, …se ocupă de satisfacerea nevoilor și instruirii Bisericii.”
10
Duhul este deci cel ce
facilitează înțelegerea Scripturii, a mesajului lui Iisus Hristos; pe scurt, accesul la Fiul, potrivit textului
paulin (vezi I Corinteni XII, 3). Sf. Ambrozie nu se sfiește să spună însă în cursul controversei sale cu
arienii la Aquileea că acești oameni, care zic că Fiul este „neasemănător” cu Tatăl, „își întemeiază
eficacitatea otrăvii lor pe o argumentare pur logică, cantonată în limitele opiniei filozofilor; ei nu sunt
deloc mânați de o pasiune constructivă, ci de patima de a distruge.”
11

Cu alte cuvinte, arienii își luau libertatea de a ignora în realitate adevărul biblic profesând o
argumentare filozofică liberă, singura în măsură să le întemeieze marea lor blasfemie potrivit căreia
Fiul nu este Dumnezeu asemenea Tatălui. Condiția semnalată de textul paulin pentru orice exegeză,
anume aceea că nimeni nu va înțelege cu adevărat cine este Iisus Hristos dacă nu va fi sub
călăuzirea Sfântului Duh are subînțeleasă o premisă: numai dacă Duhul însuși este Dumnezeu
adevărat asemenea Fiului și mai ales Tatălui, numai așa poate el fi tălmăcitorul infailibil al Fiului și al
mesajului pe care acesta l-a adresat Bisericii sale. Or, în condițiile în care „Duhul Sfânt, care ne
asistă, nu poate fi numit Dumnezeu, nici Domn, căci el a primit de la Dumnezeu (Tatăl) existența prin
intermediul Domnului (a Fiului)” nu este de așteptat ca o creatură, fie ea și a Fiului făcută la ordinul
Tatălui, să „aducă aminte” apostolilor cuvintele lui Hristos, să „mărturisească” infailibil pe Hristos în
lume, să poată călăuzi adică Biserica „la tot adevărul” (vezi Ioan XIV, 26; XV, 26; XVI, 13). Arienii mai
învățau că Duhul este cel ce distribuie Bisericii „harurile (gratias)”. Or, marii arieni – cum este cazul lui
Eunomiu – nu mai credeau deja în această putere sfințitoare a celui creat de Fiul. Filostorgiu, care l-a
cunoscut personal fiind el însuși anomeu, spune că Eunomiu a renunțat la un moment dat definitiv la

8
Scoliile lui Palladius, 137; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 321
9
Scoliile (epistola) lui Auxentiu, 63; în Sources chrétiennes, vol. 267, p.251
10
Scoliile lui Palladius, 136; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 319
11
Scoliile lui Palladius, 81; în Sources chrétiennes, vol. 267, p. 265
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
61
celebrarea Sfintelor Taine, pe care le întrerupsese încă de la plecarea sa din Cyzic.
12
El nu putea
suspenda, totuși, botezul. Același Filostorgiu spune însă că Eunomiu își permitea să schimbe practica
tradițională și, în locul celor trei scufundări în numele Sfintei Treimi, el practica o singură scufundare
în amintirea morții lui Iisus Hristos.
13
Chiar simpla administrare a botezului ar fi degenerat în cadrul
sectei, potrivit lui Teodoret, în practici ridicole sau nepotrivite.
14
Sf. Epifanie adaugă informația că
Eunomiu a renunțat și la formula tradițională, astfel încât boteza în numele Dumnezeului celui
necreat, al Fiului celui creat și al Duhului sfințitor și procreat prin Fiul cel creat. Marele ereziarh nu se
mulțumea însă doar cu deprecierea tradiției, ci deprecia deopotrivă și Scriptura, ajungând la o
atitudine lipsită de respect și cu totul raționalistă cu privire la textul sacru.
15
Alți autori antici mai
adaugă și amănuntul extrem de semnificativ în ceea ce privește eficacitatea prezenței și acțiunii Sf.
Duh în spațiul Bisericii și anume că în rândurile anomeilor devenise notorie aversiunea lor față de
cultul moaștelor și al sfinților.
16
Să mai adăugăm, în fine, un alt amănunt care dovedește
ineficacitatea harului Sf. Duh nu numai în spațiul oficial al Bisericii, ci și în acela al vieții private a
individului: principiile lor morale erau foarte laxe și cu totul opuse ascetismului creștin.
17

Iată principalele consecințe ale triadologiei ariene în planul unității Bisericii și al vieții ei
sacramentale. Pentru a le contracara, Părinții de la sinoadele I și II ecumenice au proclamat fără
echivoc consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl (la Niceea în 325) și egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul
(la Constantinopol în 381), ceea ce în ambele formulări însemnă că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt
constituie nu trei dumnezei, cum acuzau arienii partida ortodoxă, ci o singură ființă divină împărtășită
însă în mod egal și fără diviziune de cele trei ipostase divine, care formează astfel un singur
Dumnezeu. În felul acesta atât temeiul unității Bisericii, cât și acela al prezenței reale a dumnezeirii în
Sfintele Taine erau asigurate de ipostase egale deplin în condiția lor divină cu Dumnezeu Tatăl însuși.
Apărând divinitatea deplină a Fiului prin mărturisirea în „Crez” a consubstanțialității Fiului cu Tată,
Părinții de la Niceea (325) au asigurat unitatea Bisericii patristice aproape un mileniu, până ce a
intervenit o nouă erezie trinitară, celebrul filioque. Pe de altă parte, afirmând divinitatea deplină a
Duhului Sfânt cu Fiul și cu Tatăl, Părinții de la Constantinopol (381) au asigurat prezența deplină a
dumnezeirii în viața sacramentală a Bisericii, astfel încât nici până astăzi ortodoxia n-a cunoscut încă
fenomenul secularizării așa cum l-au cunoscut Bisericile occidentale. Introducerea „Crezului” în
rânduiala Liturghiei n-a fost altceva decât recunoașterea de facto, dar și de jure, a importanței
covârșitoare, fundamentale chiar și indispensabile a mărturisirii dumnezeirii depline a celor trei
ipostase. În absența unei atari mărturisiri unitatea Bisericii ar fi început să se dizolve de mult, iar

12
Filostorgiu, E. H. IX, 3, 4, col. 568 sq.; la X. Le Bachelet, Eunomius, în DTC, vol. ? ?, col. 1503
13
Filostorgiu, E. H. X, 4; PG XLV, col. 585; vezi și la Sozomen, Hist. Eccel., VI, 26; PG LXVII, 1362 sq.; la X. Le Bachelet,
Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325
14
Teodoret de Cyr, Haeret. fabul., IV, 3; PG LXXXIII, col. 420; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325
15
Epifanie de Salamina, Haeres., LXXVI, 6; PG XLII, 657; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325
16
Asterie al Amasei, Homil. X; PG XL, 331; Ieronim, In Vigilant., c.VIII; PL XXIII, 347; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol.
I B, col. 1325
17
Grigore de Nyssa, Contra Eunomius I, 1; PG XLV, col.266, 282; la X. Le Bachelet, Anoméens, în DTC, vol. I B, col. 1325
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
62
secularizarea și în final chiar desacralizarea vieții bisericești ar fi devenit un fenomen curent încă de la
sfârșitul antichității cu consecințe greu imaginabile pentru întreaga creștinătate.

II. Problemele „crezului” în mărturisirile de credinţă
occidentale şi în ecumenismul actual
Problema Fiului. Odată cu Evul Mediu a început o nouă serie de probleme pentru învățătura
despre Sfânta Treime și, implicit, pentru simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Prima dintre
aceste probleme a fost din nou aceea a Fiului. Părinții orientali au considerat la Niceea că elementul
cheie al combaterii arianismului nu putea fi altul decât acela al definirii egalității de substanță a Fiului
cu Dumnezeu Tatăl prin prisma mult disputatului termen „homousios”. S-a spus atunci: Fiul este
„homousios to Patri”, „de aceeași ființă cu Tatăl”. Acest termen li se păruse Părinților orientali de la
Niceea suficient pentru a apăra consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Nu tot așa li s-a părut însă și
părinților occidentali. La conciliile spaniole, în special la al III-lea de la Toledo din 589, părinții latini au
simțit nevoia să combată același arianism nu prin folosirea lui „homousios” ca la Niceea și nici prin
simpla precizare biblică a relației Duhului cu Tatăl ca la Constantinopol, ci printr-o precizare
suplimentară. Cum se știe, ei au simțit nevoia să adauge la textul crezului niceo-constantinopolitan
precizarea că Duhul nu purcede doar de la Tatăl, cum prevede textul ioaneic, ci și de la Fiul. Ei au
motivat gestul lor prin ideea că – și aici este punctul esențial – pentru a fi cu adevărat egal cu
Dumnezeu Tatăl Fiul trebuie să participe și el la actul purcederii Duhului din Tatăl! În absența acestei
participări, argumentează teologii catolici până astăzi, Fiul ar ocupa o poziție inferioară celei a Tatălui,
ceea ce ar fi dat apă la moară arianismului goților lui Recared. Această motivație însă nu face decât
să pună în opoziție nu doar de facto, ci chiar de jure, conciliile de la Toledo cu sinoadele de la Niceea
și Constantinopol: potrivit apărătorilor conciliilor spaniole gândirea latină ar fi apărat mai eficient
egalitatea Fiului cu Tatăl decât au făcut-o părinții greci prin „homousios”! Aceasta pare să fi fost, în
ordine istorică, prima slăbire serioasă a autorității teologice a părinților de la Niceea și Constantinopol
și, implicit, a celebrului simbol niceo-constantinopolitan.
A continua să argumentezi însă că prin cooptarea Fiului la actul purcederii Duhului Sfânt se
asigură egalitatea acestuia cu Dumnezeu Tatăl – cum fac teologii catolici de azi – însemnă să slăbești
indirect autoritatea lui „homousios” și a gândirii părinților care au redactat în forma lui finală simbolul
credinței pe care-l recităm până astăzi la botez și liturghie. Cum mai poate fi acest simbol temei de
unificare a credinței ecumenice din moment ce încercăm să-l amendăm exact în acel instrument
conceptual prin care marea erezie ariană a fost înfrântă? Mulți teologi, atât dintre catolici cât și dintre
ortodocși, se extaziază în fața faptului că partea catolică a acceptat în ultima vreme ca la reuniunile
ecumenice oficiale, catolicii să poată rosti simbolul niceo-constatinopolitan în forma sa originară, adică
fără „Filioque”. Toată lumea știe însă că aceasta nu este o soluție de „unire” viabilă, întrucât nu face
decât să escamoteze problema. Căci un simbol, ca cel niceo-constantinopolitatan, menit să unifice
spiritele așa cum le-a unificat acela în secolul IV, nu consemnează un minimum doctrinar, menit să
unifice doar formal părțile în litigiu, ci un maximum obținut prin înfrângerea ereziei. Părțile unificate de
intră în acord cu doctrina în toată extensia ei. Astfel simbolul în cauză nu mai este un acord doctrinar
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
63
minimal, cum sunt cele ecumenice contemporane. Mai rău, a crede că diferențele dintre cele două
doctrine care se înfruntă în această problemă, cea „filioquistă” și cea „monopatristă” pot fi trecute sub
tăcere printr-o respectare a formei istorice a simbolului nicio-constantinopolitan echivalează cu a
admite că, în adâncul ei, dogma trinitară nici nu prea contează pentru mântuire sau pentru
organizarea canonică a Bisericii, pentru că adevărul despre cum este Dumnezeu în adâncurile sale
veșnice ar fi – nu-i așa? – învăluit în apofatismul cel mai deplin! O asemenea atitudine este însă
proprie doar „ecumeniștilor” de conjunctură și nu face decât să împingă în derizoriu nu doar efortul
părinților de la Niceea și Constantinopol, ci însăși nevoia unei mărturisiri unice de credință pentru
refacerea vechii unități a Bisericii creștine!
Indiferent care vor fi fost considerațiile părinților latini la conciliile spaniole amintite, cert este
că această revizuire a modului de a asigura divinitatea deplină a Fiului cu Tatăl prin proclamarea lui
Filioque a condus în cele din urmă, cum toată lumea știe, la prima mare diviziune în sânul Bisericii
ecumenice, diviziune în vigoare și astăzi. Lumea orientală și cea occidentală au și astăzi ca piatră de
poticnire fundamentală în efortul lor de refacere a unității dogmatice, canonice și cultice de odinioară
tocmai această problemă a Fiului, mai exact a naturii relațiilor sale cu Tatăl pe fondul problemei
purcederii Duhului Sfânt. Cum se știe, orientalii contestă radical orice participare a Fiului la actul
purcederii ființiale și ipostatice a Duhului din Tatăl, în timp ce occidentalii o afirmă cu aceeași tărie,
întemeindu-și întreaga lor ecleziologie pe această nouă dogmă proclamată la conciliile spaniole de la
Toledo. Este un foarte bun argument pentru a înțelege importanța extraordinară a dogmei trinitare
asupra ecleziologiei. Unitatea Bisericii depinde de modul exact în care concepem relația Fiului cu
Dumnezeu Tatăl în interiorul Sfintei Treimi, adică nu doar în planul iconomiei, al creației și al istoriei
mântuirii, ci mai ales în planul vieții intratrinitare, eterne. Nu este cazul să intrăm acum în detaliile
acestei relații strânse dintre triadologie și ecleziologie; consider că pentru tema noastră cele
argumentate până aici sunt suficiente. Aș vrea să adaug doar atât: este foarte probabil ca tocmai
această proclamare a lui Filioque să fi slăbit poziția Fiului în planul Biserici până la punctul în care
învățătura despre relația sa cu Tatăl n-a mai fost în măsură să asigure unitatea ecumenică,
ecleziologică, de până atunci. Cum se știe, Carol cel Mare, promotorul politic al separării Bisericii
latine de marele Bizanț, a făcut acest pas uriaș către diviziune impunând cu aroganță doctrina despre
Filioque ortodocșilor din Orient drept condiție a menținerii unității.
Problema Duhului Sfânt. Nu a durat prea mult și același Ev Mediu a ridicat o nouă problemă,
cea a Duhului Sfânt, chiar dacă erezia care a făcut-o n-a mai fost de data acesta cea
pnevmatomahilor de odinioară. Protestantismul – căci despre el este vorba – a debutat printr-o vastă
și radicală acțiune de „privatizare” a Duhului Sfânt, punând și mai acut în discuție vechea învățătură
despre Sfânta Treime și, implicit, autoritatea simbolului credinței. În dorința lor de a înlătura monopolul
interpretativ al clerului catolic, reformatorii, în special aripa radicală a anabaptiștilor, au insistat pe
ideea că nu doar clerul, papa sau Biserica pot interpreta infailibil Scriptura, ci orice individ. Duhul este
cel ce luminează mintea creştinului astfel încât interpretarea pe care el o dă textului Scripturii este cea
mai bună pentru el. În felul acesta individul se simte eliberat de limitările unui „Crez” oficial cu care nu
este de acord. Protestanții, în special cei care ilustrează mișcarea penticostală, au reușit să pună în
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
64
opoziție radicală prezența Duhului Sfânt cu ideea de mărturisire unitară a credinței. Mecanismul
acestui proces îl explică foarte bine Gerald Sheppard, teolog american, care consacră mişcării
penticostale americane un întreg studiu pe care l-a intitulat „Crezul niceean, Filioque şi Mişcarea
Penticostală din Statele Unite” şi în care analizează atitudinea acestei mişcări faţă de crezuri în
general. “Penticostalii, spune el, au primit, în general, crezurile ca semne ale ‘formalismului’, ale
separatismului, ca texte moarte din punct de vedere spiritual şi ca mărturisiri lipsite de sfinţenie.
Poporul care a adoptat ‘noua’ experienţă penticostală a simţit că a neglijat de-a lungul secolelor
credinţa apostolică printr-o înăbuşire a darului creştin, experimentând acum ceea ce discipolii au
primit în Cenacol”.
18
Într-o încercare de a reevalua trecutul, aceiași membrii ai mișcării penticostale
americane au ajuns să acuze Reforma însăşi de indecizie în a se separa cu totul de Biserica
Romană. Principala acuzaţie se referă la condamnarea anabaptiştilor în baza unor crezuri.„Ei
(penticostalii), spune același autor, au realizat că reformatorii înșiși au alungat şi chiar au condamnat
grupurile harismatice şi anabaptiste din sânul aşa-numitei ‘Reforme radicale’! S-a dovedit astfel că
reformatorii ‘n-au reformat şi crezurile (romano-catolice)’ ale Vestului, ci au perpetuat o înţelegere
atrofiată a importanţei Sfântului Duh în viaţa creştină de zi cu zi. Deşi penticostalii n-au văzut nici o
problemă în afirmarea de către reformatori a Trinităţii, ei au simţit însă adesea că crezurile reformate
acordă o atenţie inadecvată atât creştinismului practic, cât şi importanţei Sfântului Duh în viaţa
Bisericii”.
19
Un alt motiv al respingerii crezurilor de către penticostali este acela că, în opinia lor, ele
sunt răspunzătoare de divizarea Bisericii. „Penticostalii, spune același Sheppard, au încercat adesea
să surmonteze deosebirile dintre creştini printr-o discreditare a ceea ce ei au perceput ca fiind
crezurile divizatoare. Ei s-au văzut pe ei înşişi ca pe împlinirea eshatologiei promise, ca acel aluat
care va dospi frământătura aducând-o la unitatea unei singure Biserici”.
20
Reformatorii înşişi, spune
un document al mişcării penticostale, prin faptul că au condamnat la vremea lor mişcările harismatice
radicale, „au căzut de la Reformă din cauza crezurilor”.
21
„Biserica lui Dumnezeu, potrivit aceluiaşi
document, nu are nici un crez”.
22

Consecințele acestei „privatizări” a Duhului Sfânt în protestantism au fost grave. Departe de
a apăra noua confesiune de diviziuni interne, pulverizarea confesională protestantă și mai ales
neoprotestantă este o realitate nu doar istorică, ci una care domină prezentul cu toate șansele de a se
amplifica în viitor. Dar cea mai supărătoare dintre consecințe nu este ceea a diviziunii bisericești, ci
aceea a desacralizării vieții sacramentale. Protestantismul a renunțat nu doar la numărul canonic al
Sfintelor Taine; a renunțat la însăși semnificația lor profundă de prezență reală în timp și spațiu a
Duhului Sfânt ca Dumnezeu deplin, și prin el a lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu Tatăl. Cea mai
bună ilustrare a acestei desacralizări o reprezintă teologia euharistică a acestei largi și diverse
confesiuni, unde opiniile despre realitatea prezenței lui Hristos în elementele pâinii și vinului liturgic

18
Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed, Filioque, and Pentecostal Movements in the United States, în „The Greek Orthodox
Teological Review”, vol.31, Holy Cross Orthodox Press, 1986, 3-4, p.404
19
Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.412
20
Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.403-404
21
Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.406, n.8
22
Gerald T. Sheppard, The Niceean Creed…, p.407, n.10
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
65
variază de la cele ale luteranilor, care cred în consubstanțiație (prezența sub pâine, pe pâine, cu
pâinea, etc.), până la cele care neagă cu totul orice nuanță de realitate în această problemă. În
condițiile în care nici măcar în viața sacramentală a Bisericii nu s-a mai putut vorbi de o prezență reală
a lui Hristos, desacralizarea și secularizarea societății laice n-a mai întâmpinat nici o piedică,
ajungându-se la binecunoscuta situație de astăzi a lumii occidentale. În fond, desacralizarea generată
în principal de protestantism nu este foarte diferită de aceea pe care o anunța deja atitudinea față de
Sfintele Taine a marilor arieni pomeniți mai sus. Este cea mai gravă consecință pe care lumea
creștină occidentală a putut-o suferi din momentul în care a abandonat învățătura despre divinitatea
Duhului Sfânt, pe care l-a coborât la nivelul subiectivității individului credinței.
*
* *
Care ar putea fi concluziile acestei succinte expuneri a consecințelor în planul ecleziologiei și
al misteriologiei a învățăturii despre Sfânta Treime codificată în simbolul niceo-constantinopolitan?
Atâta vreme cât doctrina trinitară fixată la Niceea și Constantinopol este luată în serios și respectată
în toată acuratețea ei, nu vor fi probleme în ortodoxie în ceea ce privește unitatea ei canonică și
intensitatea vieții ei sacramentale. Afirmarea neabătută a consubstanțialității Fiului cu Tatăl în
plasează pe Fiul deasupra întregii creații, menținându-l ca reperul teologic, suprauman, al unificării
întregii umanități în sânul Bisericii. Pentru a unifica umanitatea și apoi întreaga creație Hristos trebuie
să fie de cu totul altă natură decât cei pe care trebuie să-i unifice, pentru a nu avea el însuși nevoie de
această unificare. Prin afirmarea statutului de creatură pe seama Fiului, arienii răpeau acestuia exact
condiția în baza căreia El a început să adune umanitatea în sânul Bisericii sale, aceea de Dumnezeu
egal cu Tatăl. Ei negau în fond însuși statutul transcendent al Fiului, statutul său de ipostas existând
din eternitate în „sânul” Tatălui. Tot efortul lor s-a concentrat în direcția descrierii ființei Fiului ca fiind
cuprinsă exclusiv în planul creației, al iconomiei, al lumii noastre finite. Este ceea ce fac cu obstinație
și astăzi mai ales teologii protestanți care resping statutul transcendent al lui Iisus Hristos, reducându-
l adesea la acela al unui simplu personaj istoric. Consecința acestei înțelegeri pur „iconomice” a
statutului lui Hristos este dizolvarea unității Bisericii într-o multitudine confesională pentru care
„Crezul” ca expresie a acestei unități devine fără rost.
Aceeași situație și în cazul Duhului Sfânt. Menținerea afirmației de la Constantinopol și
anume a egalității sale cu Tatăl și cu Fiul înseamnă în realitate afirmarea statutului său transcendent,
cu adevărat divin, anterior creației și istoriei însăși. Numai un Duh Sfânt Dumnezeu deplin, adică
avându-și ființa sa adevărată mai presus de timp și creație, subzistând împreună cu Tatăl și cu Fiul
din eternitate, poate coborî în viața sacramentală a Bisericii și asigura prezența divină reală menită să
amelioreze condiția omului căzut. Un Duh Sfânt inferior nu doar Tatălui, ci și Fiului însuși, va conduce
inevitabil la golirea Tainelor de prezența adevăratei puteri dumnezeiești făcând inutilă practicarea lor,
așa cum au descoperit marii arieni ai secolului al patrulea.
Toate acestea conduc spre concluzia finală care este următoarea: nu este suficientă
afirmarea credinței în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cum s-a convenit la New Delhi în 1961, când
mărturisirea dogmei trinitare a fost inclusă în mărturisirea oficială a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
66
În fond și arianismul a afirmat în „crezurile” sale această credință, așa cum o vedem chiar în cazul
anomeilor. În zadar este inclusă într-o mărturisire de credință mențiunea expresă a ipostaselor
Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, dacă nu este menținută și precizarea de la Niceea și Constantinopol a
consubstanțialității lor. Când spunem, ca la Niceea, că Fiul este „homoousios to patri” noi înțelegem
că El trăiește aceeași condiție supraumană, supramundană, eternă chiar, pe care o are Dumnezeu
Tatăl din veșnicie. Consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl însemnă, de fapt, afirmarea statutului său de
realitate existând din veșnicie, adică anterior creației însăși, asemenea lui Dumnezeu Tatăl.
Consubstanțialitatea sa se referă adică la statutul său teologic, intradivin, etern. Aceeași semnificație
o are și afirmarea faptului că Duhul „este împreună cu Tatăl și cu Fiul închinat și slăvit”: ipostasul
Duhului Sfânt nu apare în existență abia în timp, cum voiau arienii, ci există din eternitate, anterior
timpului și creației. Este exact sensul pe care-l respinge întregul protestantism cu privire la statutul
ipostaselor treimice, făcând inutilă pentru unitatea și viața Bisericii marea dogmă trinitară codificată
ortodox și definitiv în simbolul niceo-constantinopolitan.

Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
67
Taina icoanei 
ICOANA NAŞTERII DOMNULUI
Icoana Naşterii Domnului, pe deplin dezvoltată şi receptată
drept “canonică” de către Biserică, a fost elaborată în epoci marcate
de coincidenţa unei înţelegeri teologice deosebit de profunde a
imaginii creştine, cu o pătrundere artistică ce atingea o densitate cu
totul excepţională (cum ar fi, de pildă, secolele al şaselea şi al
unsprezecelea în Bizanţ, sau al paisprezecelea şi al cincisprezecelea
în Rusia). Astfel, această iconografie a prins formă graţie unor căutări
seculare din partea Bisericii. Într-adevăr, cu cât contemplăm mai mult
această icoană, cu atât ne dăm seama că articularea complexei
imagini ţine de inspiraţie, în sensul profund al termenului. Pentru a o
înţelege bine, vom proceda prin etape succesive. Mai întâi va trebui
să găsim punctul corect de vedere, începând cu care poate fi
sesizată totalitatea imaginii. Apoi vom înainta de la o scenă la alta, urmărind logica internă a
compoziţiei, pentru a desluşi, în cele din urmă, metoda juxtapunerii lor.
Să facem deocamdată abstracţie de partea inferioară a imaginii, ocupată de două scene
diferite, asupra cărora vom reveni mai târziu. Obţinem astfel o ilustrare aproape literală a kontakion-
ului sărbătorii (Condacul Naşterii Domnului), aşa cum este el cântat astăzi. Am putea crede că Sf.
Roman Melodul contempla o icoană în clipa în care scria primul verset al imnului său închinat Naşterii
Domnului. Analogia este, într-adevăr, izbitoare şi atât de exactă, încât kontakion-ul ne poate călăuzi în
lectura icoanei:
a) Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte; şi pământul peştera Celui
neapropiat aduce.
b) Îngerii cu păstorii slavoslovesc
c) Şi magii cu steaua călătoresc,
d) Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.
Este evident că a) şi d) merg împreună; din punct de vedere formal, Sf. Roman nu face decât
să închidă cercul observaţiilor sale, întorcându-se la scena centrală în care începe „icoana sa în
cuvinte”, subliniind prin aceasta faptul că centrul evenimentului, precum şi al compoziţiei, este
„Pruncul tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Trei grupuri se disting clar, prin urmare: a)
Fecioara şi Pruncul în peşteră (cu asinul şi cu boul), b) îngerii şi păstorii, şi, în sfârşit, c) magii şi
steaua, primul grup fiind central, fiindcă este cel mai important. Această analiză este confirmată de
evidenţa picturală: atunci când vedem icoana, privirea noastră este imediat atrasă de Maica
Domnului, întinsă pe un pat roşu. Ea este centrul de atenţie al imaginii, cu toate că dumnezeiescul
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
68
Prunc rămâne centrul material al acesteia, în timp ce peştera se dovedeşte a fi tema-cheie care
permite receptarea structurii de ansamblu a imaginii.
„Peştera din Betleem”, ca loc al naşterii lui Hristos, este deja menţionată în secolul al doilea,
de Sf. Iustin Filosoful, precum şi de evangheliile apocrife ale Sfântului Iacob şi Sfântului Matei. În
secolul al patrulea, ea devenise deja un important loc de pelerinaj, înzestrat cu o splendidă bazilică. În
icoană, această peşteră este întotdeauna pictată în culori închise, care indică umbra păcatului şi a
morţii care domneau peste omenire înainte ca „lumina oamenilor, care străluceşte în întuneric”, să fi
venit pe lume, coborându-se până la noi, El, Care „S-a pogorât din cer în întunecatul adânc al
pământului” (a şaptea odă a Utreniei de Crăciun ). Sf. Irineu din Lyon compara deja, în această
perspectivă, întruparea lui Hristos cu pogorârea Sa în iad, iar peştera Naşterii poate fi privită ca o
prefigurare a peşterii mormântului învietor. În scurt timp, peştera de la Betleem începe să se
mărească şi, datorită perspectivei răsturnate, devine un adevărat munte. Vom reveni puţin mai târziu
asupra efectului pictural al acestui procedeu. Referinţa scripturală a acestei dezvoltări se găseşte în
profeţia din Cartea lui Daniel, citită în timpul Vecerniei de Crăciun: „După cum tu ai văzut că o piatră a
fost desprinsă din munte, nu de mână” (Dan. 2, 45). Hristos, „piatra desprinsă, nu de o mână”,
împlinirea legii şi a proorocilor, este reprezentat cu Mama Sa pe un munte, prefigurare a Pururea-
Fecioarei. În cântările de odinioară, anticul proroc Habacuc prooroceşte noua creare a speţei umane,
căreia el a fost considerat demn a-i contempla, inefabil, imaginea: „pruncul, ieşit din muntele care este
Fecioara, este Cuvântul” (irmosul odei a patra a canonului Utreniei).
Am spus „în munte”, fiindcă, după părerea noastră, amândoi, Hristos şi Mama Sa, sunt plasaţi
în peşteră. Se ştie că în iconografia ortodoxă, evenimentele care se petrec în interiorul unui edificiu nu
sunt niciodată reprezentate „închise” în încăperi; interioarele sunt sugerate prin construcţii plasate în
fundal, în vreme ce evenimentul însuşi rămâne „deschis”, tratat ca o scenă din afară (de exemplu:
Buna Vestire, Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, Adormirea etc.) şi, fireşte, aceeaşi regulă
trebuie aplicată interioarelor nearhitecturale, naturale, cum sunt cavernele şi peşterile.
Această observaţie pare, probabil, secundară; ea conduce totuşi la două remarci. În primul
rând, trebuie constatat că, cel puţin în anumite cazuri, limbajul icoanei ne-a devenit incomprehensibil,
pentru că suntem prea obişnuiţi să o privim aşa cum privim orice tablou ce are în prim-plan şi un
fundal, separate în spaţiu şi în timp. În al doilea rând, din punct de vedere al semnificaţiei teologice,
această apropiere a Maicii Domnului şi a lui Hristos, în interiorul grotei, subliniază unitatea lor după
autentica natură umană pe care Pruncul o primeşte de la Fecioară. Deplina realitate a acestei naturi
umane a Domnului este indicată peste tot prin odihna Prea Sfintei Maici a Domnului, culcată pe patul
său. Nu trebuie uitat că cele mai vechi reprezentări de acest tip datează din epoca Sfântului Roman şi
a lui Iustinian, când preocuparea majoră a teologilor era pericolul monofizit. Această ipostază – întinsă
- este principala raţiune pentru care Fecioara nu este plasată într-un mod mai evident în interiorul
grotei. În alte icoane care zugrăvesc grote sau caverne, ca, de pildă, cea a Sfântului Proroc Ilie, sau a
Sfântului Ioan Evanghelistul din Patmos, Învierea lui Lazăr şi icoana de Paşti (îngerul şi mironosiţele
la Mormântul gol), personajul, stând jos sau în picioare, se înscrie mai uşor în cadrul grotei. Cele
câteva cazuri în care Maica Domnului este reprezentată aşezată vin să confirme opinia noastră,
fiindcă ea este întotdeauna plasată în mod demonstrativ în interiorul grotei: astfel se întâmplă în
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
69
mozaicurile de la Hosios Loukas şi de la Palatina din Palermo. Se înţelege uşor dificultatea de a o
reprezenta pe Fecioară culcată în grotă, deoarece fie deschiderea grotei ar deveni prea mare, încât
nu ar mai exista muntele, fie Maica Domnului ar fi reprezentată mult mai mică, ceea ce ar lipsi
compoziţia de echilibru şi pe Theotokos de locul care îi revine în taina întrupării. În fine, în marile
fresce, artistul poate trata problemele într-un mod mai liber: se întâmplă, de exemplu la Mistra, ca
Fecioara culcată să fie plasată în interiorul cavernei.
Deasupra grotei, vedem „îngerii cu păstorii slavoslovind” (kontakion). Mulţimea îngerilor se
află deasupra celor doi versanţi ai muntelui, unind cerul cu pământul. Pe când cea mai mare parte a
lor îşi ridică ochii spre cer şi cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14), Îngerul Domnului, care este uneori mai mare decât ceilalţi, se apleacă
spre un păstor înmărmurit, indicând prin gestul mâinii că îi anunţă „vestea bună a unei mari bucurii”.
În partea opusă, cei trei magi, după ce au urmat steaua care străluceşte acum deasupra grotei,
se apropie să cinstească Pruncul divin. Steaua însăşi este o altă prefigurare a lui Hristos, după
proorocirea lui Balaam, citită şi ea în timpul Vecerniei de Crăciun: „o stea răsare din Iacob, un toiag se
ridică din Israel” (Num. 24, 17) şi cântă Biserica în a patra odă a Utreniei: „Tu pe magii cititori în stele,
care Te-au adus ca prinoase ale neamurilor, i-ai umplut de bucurie prin cuvintele vechiului ghicitor
Valaam; şi Te-ai înălţat ca steaua lui Iacob”. Cei trei înţelepţi veniţi de la Răsărit reprezintă umanitatea
păgână, necunoscătoare încă a revelaţiei biblice, şi ne fac astfel să ne gândim la „neamurile” devenite
ulterior „regele-cosmos” al icoanei Cincizecimii. Unele texte liturgice le numesc Perşi şi subliniază, în
continuarea povestirii Sfântului Matei, că înţelepţii citeau în stele, făcând astfel aluzie la vechile practici
irano-babiloniene şi poate că şi la religia zoroastriană a Imperiului sasanid, principalul duşman oriental
al Bizanţului, înaintea Islamului. Tradiţia originii persane a celor trei magi este confirmată de iconografia
antică: pe sarcofage, ei poartă întotdeauna pe cap boneta frigiană. Lunga căutare a celor trei magi
înţelepţi ia sfârşit într-o grotă umilă, unde un sugar sărman primeşte daruri împărăteşti, întrucât sensul
ultim al oricărei ştiinţe este contemplarea şi adorarea Dumnezeului-Celui-Viu Care, pentru noi, se naşte
ca un prunc. Cei trei bărbaţi au vârste diferite şi fiecare aduce un dar diferit: „aur curat, ca pentru
Împăratul veacurilor; tămâie, ca Unuia Ce este Dumnezeu al universului; şi smirnă, Lui, nemuritorului,
ca unui mort de trei zile”. Se întâmplă uneori ca magii să fie văzuţi de departe, călătorind călare încă.
Arătând cu degetul steaua pe care o urmează. Cu toate că au ajuns la locul respectiv – fără îndoială,
mai târziu decât celelalte personaje prezente – pare util pentru unitatea imaginii ca ei să nu mai fie
zugrăviţi „călătorind cu steaua, ci deja contemplând Soarele Dreptăţii”. Mici siluete de la orizont introduc,
într-adevăr, dacă nu un gol, cel puţin o profunzime laterală în spaţiu (şi deci şi în timp), care vine să
slujească simultaneităţii liturgice a scenelor compoziţiei, simultaneitate asupra căreia vom reveni la
momentul concluziei. De altfel, dacă kontakion-ul vorbeşte despre „călătoria” magilor, troparul poate să
le presupună prezenţa la locurile Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii
lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie,
Soarele dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus”.
În partea inferioară a imaginii, cel mai adesea în partea stângă, „bătrânul Iosif” şade,
meditând, pe o piatră, vizibil tulburat de îndoieli asupra maternităţii Fecioarei (Mt. 1, 18-20). Este
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
70
foarte semnificativ faptul că „dreptul Iosif” nu este deloc menţionat în textele liturgice ale celor două
zile centrale ale Naşterii Domnului, texte care tratează totuşi îndelung despre păstori, magi, îngeri,
iesle şi, bineînţeles, despre Maica Domnului şi Prunc. În timpul celebrării celor două principale zile de
sărbătoare – Crăciunul şi sinaxa Maicii Domnului – doar lectura din Evanghelii pomeneşte de el, în
timp ce imnografia, care s-a slujit de toate celelalte elemente ale povestirii şi le-a dezvoltat după
dorinţă, nu cuprinde niciun cuvânt despre logodnicul vârstnic. Sensul acestei tăceri este evident: Sf.
Iosif nu este tatăl Pruncului. Separându-l net de grupul central, iconografia a subliniat că Iosif nu este
considerat un personaj principal în acest eveniment. Şi nu numai că nu este tatăl Pruncului care
tocmai s-a născut, dar el se îndepărtează lăuntric, prin incredulitatea sa, şi se izolează în îndoielile
sale. Ideea de izolare şi de non-comuniune este în mod frecvent accentuată de reprezentarea lui Iosif
întorcându-şi spatele către grotă. De la prima sa apariţie în icoana Naşterii Domnului, imaginea sa a
exprimat întotdeauna atitudinea descrisă printr-o stihiră a ajunului sărbătorii: „Iosif îi vorbea astfel
Fecioarei Maria: Care este chinul pe care-l văd în tine? Fiindcă nu înţeleg, sunt înmărmurit de mirare
şi mintea mea este uimită. Îndepărtează-te de mine fără întârziere, Maria. Care este suferinţa pe care
o văd petrecându-se în tine? În loc de cinste, mi-ai adus ruşine, în loc de bucurie, durere, în loc de
laude, dispreţ. Nu mai pot suporta condamnarea oamenilor, fiindcă te-am luat de la preoţii Templului
fără de păcat, în faţa Domnului şi ce-mi este dat să văd?”. Ne aflăm aici la antipozii dulcegei imagerii
care reprezintă natura umană adorându-şi propria creaţie. Sf. Iosif se confruntă cu misterul de negrăit
al Dumnezeului-Cuvânt întrupându-se dintr-o Fecioară. La drept vorbind, nu este o confruntare, ci mai
degrabă o invitaţie de a se alătura laudei şi slăvirii aduse de cer şi pământ, invitaţie la o comuniune.
Atunci când raţiunea umană întoarce spatele Revelaţiei şi se lipseşte de această comuniune, ea nu
poate accepta „victoria asupra ordinii naturii”, iar „strania minune” a Fecioarei-Mame va rămâne
„scandal pentru iudei şi nebunie pentru elini”.
Începând cu secolul al paisprezecelea, numeroase icoane reprezintă un bătrân, mai mult sau
mai puţin adus de spate, îmbrăcat într-o manta din piele de oaie şi care stă în faţa Sfântului Iosif.
Datorită miniaturilor şi mozaicurilor bizantine din secolele al zecelea şi al unsprezecelea (în special
Mineiul lui Vasile II, din Vatican, şi katholikon-ul de la Hosios Loukas), putem constata că locul iniţial
al acestui curios personaj se afla în altă parte. Dintr-o dată, această figură enigmatică, ce a făcut să
curgă multă cerneală şi a permis interpretări dintre cele mai fanteziste, este demistificată. Vedem că
este vorba pur şi simplu despre un păstor ca mulţi alţii, dar cu trăsături mai personalizate (vârsta,
barba, îmbrăcămintea, toiagul şi faptul de a fi reprezentat din profil). El se află singur sau în compania
altor păstori, în partea opusă peşterii, ascultând vestea cea bună adusă de îngeri. Numai faptul că îşi
ridică ochii pentru a-l privi pe înger îl distinge de atitudinea sa ulterioară din faţa lui Iosif. Poate că
printre personajele scenelor pastorale antice care, fără îndoială, au inspirat reprezentarea păstorilor
din Betleem, se aflau unul sau mai mulţi bătrâni, strămoşi ai bătrânului nostru? Oricum, monumentele
demonstrează clar că bătrânul păstor făcea iniţial parte din grupul celor care treceau pe câmp în
ajunul nopţii, păzindu-şi turmele (Mt. 2, 8). Datorită trăsăturilor sale tipice, este probabil că s-a bucurat
de o popularitate deosebită printre iconografi, care au dintotdeauna tendinţa, întru totul de înţeles, de
„a se juca” puţin cu personajele secundare. Aşa că ei l-au făcut să călătorească prin compoziţie.
Astfel, îl vedem pe bătrânul nostru mai întâi la diferite înălţimi ale muntelui, apoi asistând la scena băii
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
71
Pruncului şi, în cele din urmă, In faţa Sfântului Iosif, poziţie care – odată ce el fusese desprins dintre
ceilalţi păstori – se impunea din raţiuni evidente de simetrie. Găsindu-şi aşadar un loc stabil, ca
interlocutor al logodnicului Fecioarei-Mame, a fost, ca să spunem aşa, obligat să împărtăşească
îndoielile acestuia în asemenea măsură, încât a devenit personificarea lor, astfel că, în unele icoane
mai târzii, îi vor creşte două coarne mici şi o coadă scurtă! Autorităţi vestite în materie s-au
entuziasmat în faţa profundei semnificaţii teologice pe care o dobândeşte aici prezenţa diavolului şi
rolul său de ispititor. Se impun totuşi două întrebări. Mai întâi: Chiar este un câştig să-l vezi pe diavol
(sau personificarea uneia din activităţile sale) în icoana Naşterii Domnului? Şi, în al doilea rând:
generaţiile viitoare de iconografi vor fi oare obligate să urmeze aceste detaliu? Răspunsul nostru la
cele două întrebări ar fi unul negativ. Timp de secole, atitudinea meditativă a Sfântului Iosif, întărită
adesea de gestul de a întoarce evenimentului spatele, a fost în limpede şi unanim înţeleasă ca
indicaţie a paternităţii Duhului Sfânt şi ca neînţelegere şi îndoială, din partea bătrânului, în această
privinţă. A dori să justifici introducerea ispititorului printr-o referinţă la scrierile apocrife pare puţin
convingător, fiindcă astfel de referinţe trebuie să fie pe cât posibil excluse sau reduse la un minim
strict necesar şi, în cele din urmă, pare de-a dreptul superfluu să introduci un personaj suplimentar
într-o compoziţie deja atât de încărcată.
În cealaltă latură a părţii inferioare a icoanei se află scena băii Pruncului. S-a spus adesea că
această scenă este ilustrarea unui episod descris de apocrife. Nu este exact. După câte cunoaştem,
această menţionare a îmbăierii Pruncului nu există nici în apocrife, nici în scrierile Părinţilor Bisericii
din mileniul întâi. Singura aluzie în literatura perioadei pre-iconoclaste se găseşte în povestirea
călătoriei episcopului Arnulf, care pare să fie un pelerin de la sfârşitul secolului al şaptelea. El
povesteşte că în apropierea grotei din Betleem i s-a arătat o cuvă din piatră, despre care se credea că
este cea în care Pruncul divin fusese spălat după naşterea Sa. Cea mai veche descriere literară a
scenei îmbăierii o datorăm lui Simeon Metafrastul, deci unui autor bizantin din secolul al zecelea, în
timp ce cea mai veche reprezentare păstrată a Naşterii Domnului, cu această scenă, figurează pe o
dală de marmură, originară din Siria, care datează din secolul al cincilea. Prin urmare, Simeon şi
tradiţia palestiniană menţionată de Arnulf ar fi putut fi foarte bine inspirate de iconografie şi nu invers.
Această ipoteză pare cu atât mai verosimilă, cu cât originea acestei scene trimite la imageria
biografică romană. În basoreliefurile sacrofagelor păgâne din epoca imperială, cicluri biografice,
compuse din scene tipologice, amintesc sumar etapele esenţiale ale vieţii defunctului. Ciclurile încep
toate cu naşterea, urmată de baia nou-născutului. La sfârşitul antichităţii, scena băii a fost
împrumutată de la ciclurile biografice, în general bine cunoscute în acea epocă, pentru a ilustra
adevărata natură umană a lui Hristos, Care, ca orice alt copil, trebuia spălat după naştere.
Astfel vedem că cele două scene din josul imaginii sunt cu adevărat complementare în semnificaţia lor
hristologică. Îndoielile Sfântului Iosif subliniază caracterul impenetrabil al tainei venirii printre noi a
Logos-ului etern, întrupându-Se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în timp ce scena băii insistă pe
deplina realitate a naturii Sale umane, întrucât în trupul care aici trebuie „să sufere” să fie spălat,
Dumnezeu va pătimi şi va muri pe cruce. Pentru noi, faptul că scena băii va fi fost împrumutată din
vechile cicluri biografice este important din două puncte de vedere. În primul rând, el explică uşurinţa
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
72
cu care acest motiv a fost curând transferat de la Naşterea lui Hristos – sau poate chiar direct de la
prototipurile antice – la imaginile naşterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a altora,
pierzându-şi, în mod evident, în aceste cazuri, conotaţia hristologică. Şi, pe de altă parte, ne dăm
seama că situaţia, puţin frecventă, a unei duble reprezentări a lui Hristos în aceeaşi icoană (în iesle şi
în baie) îşi află originea în ciclurile narative în care astfel de repetiţii aparţin în mod indispensabil
schemei înseşi a reprezentării.

Archiprêtre Nicolas Ozoline











EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
73
 File de Pateric 
ÎNCEPUTUL SLOVEI M
Despre mântuire
A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis:
– Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.
– Mergi la mormânt şi înjură morţii!
Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni
de-i spuse bătrânului, care îi zise:
– Şi nu ţi-au zis nimic?
– Nu.
– Atunci mergi şi mâine şi laudă-i.
Fratele merse, lăudându-i aşa:
– Apostolilor, sfinţilor, drepţilor!
Apoi veni la bătrân şi-i zise:
– I-am lăudat.
– Nu ţi-au răspuns nimic?
– Nu.
- Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimic, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu,
dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava
oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit.
Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
– Spune-mi cuvânt.
– Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.
Despre frica de Dumnezeu
L-au întrebat câţiva părinţi pe avva Macarie egipteanul: cum de este trupul tău slab, fie că
mănânci, fie că posteşti? Iar bătrânul le spuse: vreascul cu care întorci spuza e mistuit de foc;
la fel dacă îşi curăţeşte omul cugetul în frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu îi mistuie
oasele.
Despre puterea credinţei
Se spunea despre avva Macarie egipteanul, că urca de la Sketis cărând coşuri, şi de oboseală
s-a aşezat, şi s-a rugat aşa: Dumnezeule, tu ştii că nu mai pot. Şi îndată s-a aflat la Râu.
Era cineva în Egipt care avea un fiu paralitic şi l-a adus la chilia avvei Macarie, şi l-a lăsat la
uşă plângând, şi s-a îndepărtat. Venind bătrânul, văzu copilul şi îi zise:
– Cine te-a adus aici?
– Tata m-a aruncat aici şi a plecat.
– Ridică-te şi ajunge-l din urmă.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
74
El se vindecă îndată, se ridică, ajungându-şi tatăl şi aşa s-au dus la casa lor.
Despre rugăciune
L-au întrebat unii pe avva Macarie:
– Cum trebuie să ne rugăm?
– Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii,
miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte.
Despre stăpânirea simțurilor și a gândurilor rele
Avva Macarie cel mare le spunea fraţilor din Sketis când da drumul adunării: fugiţi, fraţilor. Şi i-
a spus unul din părinţi: unde să fugim mai departe decât în pustia aceasta? Iar el punea
degetul pe buze spunând: de asta să fugiţi; şi aşa se ducea în chilia lui şi o încuia şi se aşeza.
Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu
trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.
L-a întrebat un frate pe avva Matoe:
– Ce să fac, că mă supără limba şi când ies printre oameni, nu o pot stăpâni, ci îi osândesc
pentru tot lucrul bun şi-i mustru; ce să fac?
– Dacă nu poţi să o stăpâneşti, însingurează-te, că este neputinţă. Cel care şade cu fraţii nu
trebuie să fie colţuros, ci rotund, ca să se rostogolească înspre toţi.
Şi apoi adăugă bătrânul:
– Nu din virtute stau singur, ci din slăbiciune; cei care ies în mijlocul oamenilor sunt
puternici.
A mai zis avva Matoe: nu ştie satana ce patimă învinge sufletul. El seamănă, dar nu ştie dacă
seceră, gândurile curviei, ale ponegririi şi la fel celelalte patimi. Şi când vede sufletul
înclinându-se spre o patimă, pe aceea o şi hrăneşte.
Despre neagonisirea de averi
Tot fericitul Macarie, fiind în Egipt, a dat peste un om care avea un dobitoc de povară şi care-i
jefuia lucrurile. Şi el însuşi, i-a dat ajutor jefuitorului, ca un străin, încărcând dobitocul şi l-a
petrecut cu multă seninătate, zicând „nimic nu am adus în lume, şi nici nu putem lua ceva din
ea“ (I Timotei 6, 7.) şi „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov
1, 21. ).
Despre înţelepciune
Călătorind odată avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicându-i mamei
sale: mamă, e un bogat care mă iubeşte şi eu îl urăsc, şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc.
Avva Macarie ascultă, minunându-se. Fraţii îi ziseră:
– Ce înseamnă cuvântul acesta, părinte, de te-ai minunat?
– Domnul nostru este, zău aşa, bogat, şi ne iubeşte, iar noi nu vrem să ascultăm de El, iar
vrăjmaşul nostru diavolul e sărac şi ne urăşte, iar noi iubim spurcăciunea lui.
Un frate a greşit odată la Sketis, şi s-a făcut adunare, au trimis şi după avva Moise, dar el nu
voia să vină. Atunci a trimis preotul după el, să-i spună: vino, că te aşteaptă lumea. El se
ridică şi veni. Luă atunci un coş ciuruit plin cu nisip, pe care îl căra în spate. Ceilalţi, ieşindu-i
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
75
în întâmpinare, îi spuseră:
– Ce e asta, părinte?
– Păcatele mele se scurg dinapoia mea şi nu le văd, şi am venit eu azi să judec păcatele
altora.
Ei au ascultat, nezicând nimic fratelui, şi îl iertară.
Despre smerenie
A auzit odată cârmuitorul (locului) de avva Moise şi a venit la Sketis să-l vadă. Atunci nişte
bătrâni i-au dat de ştire şi s-a dus să fugă în luncă. L-au întâlnit (cei care-l căutau) şi i-au zis:
– Spune, bătrâne, unde e chilia avvei Moise?
– Ce vreţi de la el? E nebun.
Cârmuitorul merse la biserică, spunându-le clericilor: am auzit de avva Moise, şi am venit să-l
văd; atunci ne-a ieşit în cale un bătrân care mergea în Egipt, şi l-am întrebat unde e chilia
avvei Moise. El ne-a răspuns: „ce vreţi de la el? că e nebun“.
Auzind clericii, i-au zis mâhniţi:
– Cum arăta bătrânul care a vorbit aşa despre sfânt?
– Zdrenţăros, înalt şi tuciuriu.
– El e avva Moise, şi v-a spus aşa ca să nu vă întâlniţi cu el.
Apoi a plecat cârmuitorul, folosindu-se mult.

Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu,
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
76


 Ştiinţă şi credinţă 
TRANSCENDENTALITATEA AXIOMELOR MATEMATICE
Pentru a descifra artistic si ştiinţific misterul
existenţei şi natura abisală a infinitului, Dumnezeu a
lăsat omului, pe lângă grupele de bază ale spectului
coloristic, pe lângă notele muzicale, pe lângă cuvinte
şi cele zece numere (de la zero la nouă).
Cuvântul matematică provine din substantivul
grecesc to mathema, -tos care înseamnă învăţătură,
studiu, ştiinţă
1
. Din limba greacă veche termenul a
fost preluat în latină, iar latinescul mathematica a
trecut în limbile moderne. În limba română termenul e preluat prin filieră franceză: matématique.
Cu siguranţă unele abilităţi matematice ale fiinţei umane au existat încă înainte de apariţia
scrierii. La primele civilizaţii, matematica era folosită în scopuri concrete: gestionarea recoltelor,
comerţ, măsurarea terenurilor, sau predicţii astronomice.
Primele descoperiri matematice din cadrul civilizaţiilor babyloniene, egiptene, chineze sau
indiene se reduceau la extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice, fracţii sau aritmetica numerelor
naturale.
Un pas important în istoria matematicii a fost făcut în antichitatea greacă. Aici apar
demonstraţia şi gândirea axiomatică, rezumate în secolul al III-lea înaintea erei creştine de către
Euclid în lucrarea sa Elementele.
Civilizaţia arabă inventează analiza numerică, combinatorica şi algebra liniară.
În perioada renascentistă textele matematice arabe se traduc în latină, ceea ce va face ca
Europa să preia destinele acestei discipline. Descartes dezvoltă calculul algebric. Newton şi Leibniz
descoperă concomitent, însă independent, calculul infinitezimal.
În secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea se dezvoltă structurile algebrice: Galois teoretizează
grupurile, iar Dedekind inelele. Hilbert şi Cantor dezvoltă o teorie axiomatică despre fundamentele
matematicii care va duce mai târziu la întemeierea logicii matematice.
În secolul XX apar noi specializări ale domeniului matematic: teoria spectrală, topologii
algebrice sau geometria algebrică.
Raportul dintre logică şi matematică a fost dezbătut de cele trei mari programe fundaţioniste:

1
Din aceeaşi familie lexicală cu verbul manthanein (a învăţa) şi cu adjectivul mathematikos care se traduce cu
studios, îndemnat la învăţătură.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
77
1. Logicismul (reprezentat de Frege şi Russel) susţinea că logica şi matematica sunt o
singură ştiinţă, logica fiind disciplina fundamentală a matematicii, din care sunt deductibile toate
ramurile ei.
Originile logicismului se află în opera lui Georg Cantor, care, prin teoria mulţimilor, a unificat
structurile matematicii cu logica claselor. În acest fel există doar o singură ştiinţă formală, deoarece
ramurile matematicii devin ramuri ale logicii. Principalele lucrări ale logicismului sunt: Fundamentele
aritmeticii a lui Frege şi Principia mathematica a lui Russel.
2. Intuiţionismul care se originează în opera lui Kronecker şi Poincare. Principalele opere
intuiţioniste sunt cele ale lui Brouwer şi Heyting.
Intuiţioniştii susţin că logica şi matematica sunt două ştiinţe complet diferite. Astfel, logica este
doar un instrument formal al matematicii, în timp ce matematica are o fundamentare intuitivă. Brouwer
preia de fapt în această teză ideile lui Kant din Critica raţiunii pure, care susţinea că aritmetica are o
natură intuitivă şi că este legată de intuiţia internă, adică de timp.
Într-un sens istoric şi mai îndepărtat, tezele intuiţioniste au fost lansate de Aristotel, care arată
că între număr şi timp există o unitate de principiu.
În Fundamentele aritmeticii, Frege a contestat unitatea dintre număr şi timp, afirmând că
numărul este independent de timp (numărul este un concept atemporal), nu are o întemeiere intuitivă
ci una intelectuală
2
.
Logicismul acceptă infinitul actual şi deci numerele transfinite ale lui Cantor, susţinând că
numărul este atemporal după cum atemporal este şi infinitul actual (eonul, îngerul).
Pentru intuiţionişti însă, numărul fiind o entitate temporală, el nu poate fi niciodată infinit
actual
3
.
Alt element esenţial al intuiţionismului va fi respingerea principiului terţului exclus pentru
entităţile infinite. Brouwer susţine că nici o demonstraţie care se referă la infinit nu poate să
folosească principiul terţului exclus şi demonstraţia prin reducere la absurd.
Intuiţionismul spune cu alte cuvinte, că principiul terţului exclus nu se aplică pentru infinit. Din
acest motiv, intuiţioniştii fac o altă logică şi o altă analiză matematică fără infinit actual.
3. Formalismul (reprezentat de Hilbert). În privinţa infinitului, Hilbert are poziţii apropiate de
cele intuiţioniste. De asemenea, în acord cu intuiţionismul şi în opoziţie cu logicismul, afirmă că
matematica şi logica sunt discipline diferite. Mergând pe linie kantiană, Hilbert susţine că infinitul este
o idee regulativă a raţiunii
4
.
Pentru Kant, conceptele totale (sufletul, lumea, Dumnezeu) cărora le-ar corespunde
psihologia, cosmologia şi teologia, nu pot surveni niciodată într-o experienţă dată şi din acest motiv

2
Practic, în spatele acestor dispute, se ascund cunoscutele tensiuni metafizice, pe de o parte dintre Platon şi
Aristotel, iar pe de alta dintre Kant şi Hegel.
3
Intuiţionismul acceptă numai Infinitul potenţial.
4
La Kant, sufletul, lumea şi Dumnezeu sunt concepte regulative, spre deosebire de categorii, care sunt concepte
constitutive.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
78
ele nu pot deveni obiecte de cercetare ştiinţifică. Tot astfel şi pentru Hilbert, infinitul nu poate fi obiect
al aritmeticii, căci el este concept total similar celui de Dumnezeu.
Hilbert consideră că aritmetica trebuie întemeiată pe numere finite, de aici denumirea de finitism
care a fost dată programului hilbertian. Matematica este pentru Hilbert o structură de semne, ea nefiind
nici intuitivă, nici conceptuală, ci pur şi simplu sintactică.
Consecinţele acestor programe fundaţionale au fost extrem de fecunde în dezvoltarea
matematicii. Logicismul a dezvoltat logica matematică, iar logica intuiţionistă a stat la baza logicii
polivalente a lui Lukasievici. Formalismul a avut un rol foarte important în articularea axiomaticii moderne.
În definitiv, amintitele programe au încercat să rezolve problema infinitului. Infinitul este de trei
feluri:
- Infinitul potenţial (temporalitatea, omul);
- Infinitul actual determinat (adică cel eonic, regnul angelic);
- Infinitul absolut (eternitatea, Dumnezeu)
5
.
Relevanţa fundamentelor matematicii pentru teologie
este una de ordin epistemologic. Cercetările din fundamentele
matematicii arată că niciodată conceptele totale identificate de
Kant nu pot deveni obiecte ale studiului ştiinţific. În teoria
mulţimilor se arată că aceste concepte totale generează
paradoxul (de pildă conceptul de mulţime a tuturor mulţimilor
generează paradoxul lui Cantor). Acest lucru înseamnă că
matematica nu poate aborda decât Infinitul potenţial şi Infinitul
actual şi că Infinitul absolut (Infinitul teologic) este în realitate
supramatematic şi supralogic.
Concluziile cercetărilor fundaţionale matematice arată
supraraţionalitatea Infinitului absolut, dar şi limitele de principiu
ale matematicii în faţa trancendenţei. De fapt, rezultatele teoriei
mulţimilor sunt identice cu cele ale teologiei apofatice
6
.
Cele mai importante cercetări legate de transceden-
talitatea conceptelor matematice sunt cele ale lui Frege, care arată natura atemporală a numerelor şi
a Infinitului. Un număr nu poate surveni niciodată în experienţă (nu ne putem întâlni niciodată cu
numărul trei în piaţă sau în laborator).
Pe de altă parte, numărul nu poate fi doar o construcţie mentală, deoarece acest lucru atrage
după sine nişte paradoxuri.
Prezentăm aici două dintre ele:

5
Despre speciile infinitului, vezi pe larg la Florin Octavian, Ontologia Infinitului, Castalia, anuar de arte speculative,
vol. I (Infinitul), ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 14-30.
6
Ibidem, Digresiune matematică, p. 46-59. A se vedea şi scrisoarea lui Cantor despre mulţimile absolut infinite,
adresată lui Dedekind.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011
79
Primul paradox este cel al temporalităţii. În matematică există mulţimi care sunt infinite în act.
Procesele mentale sunt însă temporale, în timp ce infinitul în act presupune o depăşire a timpului. Se
pune în acest caz întrebarea: cum poate o maşină temporală (creierul) să construiască concepte
supratemporale, cum sunt mulţimile actual infinite (ex. Mulţimea numerelor reale, complexe, etc.)?
Pe de altă parte, mulţimile infinit actuale nu sunt cu adevărat construibile pentru că orice
construcţie matematică nu poate fi decât infinit potenţial, în timp ce aceste mulţimi numerice depăşesc
infinitul potenţial. Concluzia este următoarea: mulţimile actual infinite sunt obiective şi neconstruibile.
Obiectivitatea lor însă este una sensibilă, nu inteligibilă, iar Frege a fost cel care a arătat, în
concordanţă cu Platon, că obiectivitatea este un concept mai larg decât cel de experienţă şi că există
şi o obiectivitate inteligibilă, nu numai sensibilă. Această obiectivitate inteligibilă a fost denumită în
istoria gândirii transcendentalitate.
Atemporalitatea şi identitatea numerelor arată că ele nu sunt constructe mentale şi că au o
obiectivitate trancendentă.
Altă opinie logică şi matematică este dată de paradoxul celor trei lumi, inspirat din ideile lui
Popper şi formulat de Roger Penrose
7
.
Există trei lumi: universul matematic care este universul posibilului, universul fizic, care este
cel real şi universul culturii care este şi el ideal, dar uman.
Contradicţia este evidentă: dacă lumea fizică este mai restrânsă decât cea matematică şi
dacă lumea culturii, implicit lumea teoriilor ştiinţifice este mai restrânsă decât cea fizică (realitatea),
cum ajunge un fragment al lumii fizice, care este creierul, să construiască universul matematic la care
lumea fizică este subordonată?
Dacă omul este creatorul universului matematic, înseamnă că el este şi creatorul legilor lumii
fizice
8
, care-i guvernează şi activitatea cerebrală. Astfel, creierul şi-ar produce propriile legi,
ajungându-se la o circularitate cauzală.
La paradoxul celor trei lumi există următorul răspuns:
1. Universul matematic nu este creaţia omului, nu este creaţia creierului. Creierul ascultă de
legi matematice, deci nu le poate genera;
2. Un organ material, cum este creierul, nu poate din principiu să aibă acces la universul
matematic, care este trancendental. Faptul că omul poate face matematică şi că are acces la un
univers inteligibil, arată că el nu este identic cu creierul său. Cum ar putea o masă de neuroni, o
bucată de carne ondulată, înghesuită într-o cutie de os, să se plimbe prin spaţiile Inteligibilului?
Lector Univ. Dr. Vasile Chira,
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu



7
Roger Penrose (n. 1931, Essex, Anglia) este fizician şi mathematician britanic, cunoscut pentru contribuţiile sale din fizica
matematică, relativitate şi cosmologie, însă a făcut cercetări şi de filosofia minţii
8
Afirmaţia lui Stephen Hawking că teoriile fizicii fac inutilă ideea de creator al Universului, Bing-Bang-ul fiind o consecinţă
inevitabilă a legilor fizice, ar putea fi corectă ştiinţific însă nu şi metafizică.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
80
GÂNDIREA ANTINOMICĂ
LA PREOTUL PAVEL FLORENSKI
Adevărurile dumnezeieşti nu pot fi experiate în plan raţional. Ele trec dincolo de raţiune şi
de experimentele pe care aceasta le face. Toate adevărurile de credinţă sunt antinomice, făcând
parte din conţinutul Revelaţiei dumnezeieşti. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca izvoare ale
Revelaţiei supranaturale exprimă adevărurile dogmatice în chip antinomic şi descoperă realitatea
transcendenţei divine.
Antinomia sau paradoxul (antinomos; antinomia;
para - doxa) înseamnă contradicţie, opoziţie faţă de lege,
judecată contrară opiniei comune.
Adevărurile dogmatice sunt antinomice în sensul
că cele două afirmaţii sunt adevărate, fiecare din
perspectiva punctului ei de vedere, însă depăşesc puterea
de înţelegere omenească. Exemple de antinomii
dogmatice: Dogma Sfintei Treimi - Dumnezeu este o Fiinţă
în Trei Persoane şi aceeaşi fiinţă se află întreagă în
fiecare Persoană ; Cele Trei Persoane încep să existe deodată, sunt veşnice deşi Tatăl naşte pe Fiul
şi purcede pe Duhul Sfânt din veci. Acest fapt nu presupune o existenţă anterioară a Tatălui. Fiul se
naşte pururea şi Duhul Sfânt purcede pururea din Tatăl- atât naşterea cât şi purcederea sunt
continue. Dogma hristologică afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om, firea dumnezeiască şi
firea omenească posedând toate însuşirile; Maica Domnului este Pururea Fecioară dar şi Născătoare
de Dumnezeu etc.
Antinomiile dogmatice îşi găsesc rezolvarea numai făcând apel la comuniunea şi iubirea
intertrinitară. Antinomiile se vor explicita în taina zilei a opta, în Ierusalimul ceresc.

I. Antinomiile în reflecţia filosofică a preotului Pavel Florenski
Preotul martir şi om de ştiinţă Pavel Florenski (1882-1937) dezvoltă problema antinomiilor în
Scrisoarea a VI-a, “Contradicţia”, din “Stâlpul”. (Florenskii, P.A., Stolp i Utverjdenie Istinî , Moskva,
Izdatelisvo <Pravda>, 1990; Stâlpul şi Temelia Adevărului, Încercare de teodicee ortodoxă în
douăsprezece scrisori, în româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dumitru Popescu, Studiu
introductiv, diac.Ioan Ică jr., “Polirom”, 1999).
Antinomiile privesc Adevărul revelat prin Duhul Sfânt ce se comunică făpturilor raţionale.
Adevărul şi făpturile se află faţă în faţă. Adevărul se trăieşte, demonstrându-şi fiinţialitatea în actul
libertăţii spirituale, proprii persoanei.
Întrebarea pe care şi-o pune Pavel Florenski este compatibilitatea raţiunii umane la Adevărul
divin: cum Adevărul absolut, existând prin El însuşi, poate să realizeze o concordanţă cu adevărul din
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
81
noi, care este relativ, şi să-l determine să ajungă la El?
Natură contingentă şi efemeră prinsă în clepsidra timpului pământesc, existând între naştere
şi moarte pe altarul fragilităţii - iată enigmatica şi tainica făptură, îmbrăcată în mărire! Ce taină este
aceasta, care rupe zăgazul pentru a ajunge în Necontingent, în “Adamantul” indestructibilităţii, în faţa
Celui prin care se depăşeşte timpul, unde nu este moarte şi gustă din raza veşniciei învăluită de
Adevăr şi purtând pecetea nestricăciunii!
Problema antinomiei este, după părerea noastră, o problemă cheie în teologie. “Pentru
raţiune, adevărul este o contradicţie şi această contradicţie devine evidentă imediat ce adevărul
primeşte o formulare verbală. Fiecare din propoziţiile contradictorii este conţinută în judecata
adevărului şi de aceea prezenţa fiecăreia este demonstrabilă în mod necesar cu acelaşi grad de
convingere. Teza şi antiteza formează împreună expresia adevărului. Cu alte cuvinte, adevărul este o
antinomie şi nu poate să nu fie astfel.”
1

La nota 209 din “Stâlpul”, în “Contradicţia”, Preotul Pavel Florenski expune disciplinele
speciale şi autorii lor, unde se exprimă ideea de antinomism. Astfel, sunt enumerate: lingvistica,
matematica, teologia, fizica şi mecanica, logica şi estetica.
2
Există antinomii ale judecăţilor şi antinomii
ale conceptelor.
Adevărul antinomic are explicitare logică riguroasă. Se foloseşte algoritmul logistic care, prin
metodele moderne ale logicii simbolice ce operează cu principiile implicaţiei şi incluziunii, poate
ajunge la următoarea formulă logică, care este formula antinomiei: “Dacă antiteza atrage după sine
teza şi, totodată, teza atrage după sine sinteza, atunci ansamblul format de teză şi antiteză, dacă nu
este fals, este o antinomie”
3

Schema algoritmului logic al antinomiei se poate adapta şi la antinomiile expuse de filosofie.
Primul care introduce în filosofia sa cuvântul antinomie este I. Kant, în “Critica raţiunii pure”, 1781.
Înainte de Kant termenul avea conotaţie juridică şi teologică. Raportarea termenului la raţiune este
proprie spiritului grec, intelectului superior elen, ce excela prin combinaţiile contrarii. Pavel Florenski
face o incursiune în filosofia greacă, începând cu Heraclit “primul care a simţit în mod clar că există

1
P. A. Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, “Scrisoarea a VI-a: Contradicţia”, p. 98. Metoda lui Florenski implică faptul că
experienţa este baza atât a credinţei dogmatice şi religioase, cât şi a metodologiei ştiinţifice. Implicaţiile metodologice ale
“experimentului”, în matematica modernă şi fizica experimentală, în special în teoria relativităţii care se deosebesc fundamental de
fizica clasică, nu se deosebesc în principiu de experimentul credinţei, în viziunea lui Florenski. Acest lucru devine în special evident
în problema “antinomiei raţiunii”, problemă centrală a gândirii lui. În prelegerea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Kant”, ajunge la
concluzia că problema pusă de Kant a fost adâncită de matematica modernă. Problema antinomiei raţiunii o pune Florenski în teoria
mulţimilor. Dar cu problema antinomiilor în poziţie modernă, nici nu te poţi ocupa fără cercetările filosofico-matematice ale lui Cantor
şi ale numeroşilor săi succesori. În spatele noţiunii de “antinomie a raţiunii”, care se arată în procesul trăirilor experimentale ale
credinţei sau ştiinţei, se ascunde o problematică care la noi poate fi denumită paradoxală. Pavel Florenski porneşte de la
paradoxurile lui Russel, care a descoperit în teoria mulţimilor o serie de antinomii şi care au propulsat experienţele intuiţioniste,
formaliste şi operaţionaliste în domeniul cercetării bazei matematice.” Von Hans Yurgen Ruppert, Vom licht der warheit, Zum 100
Geburtstag von P. A. Florenskij, în: “Kerigma und Dogma”, 28 (1982), p. 198-199
2
Părintele Serghie Bulgakov în lucrarea “Icoana şi cinstirea Sfintelor Icoane”, Anastasia, 2000, prezintă trei tipuri de antinomii: a)
“antinomia teologică” (Dumnezeu în Sine); b) “antinomia cosmologică” (Dumnezeu în Sine şi în creaţie); c) “antinomia sofiologică”
(Înţelepciunea lui Dumnezeu, în Dumnezeu şi în lume)
3
P. A. Florenski, Op. cit., p. 102
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
82
Dumnezeu-Cuvântul”, descoperind “pentru prima dată armonia supremă şi unitatea supralumească a
existenţei”.
4

Preotul Pavel Florenski îl citează în acest context pe Spinoza, filosoful contemplaţiei Unicei
Substanţe şi pe Iustin Martirul şi Filosoful, care au trăit acut dualismul celor două lumi şi contrariile ce
decurg din ele.
Antinomia lumii se creează din combinaţiile diverselor tensiuni sau disensiuni, atenuări sau
non atenuări, consonări sau distonări, acordări sau non acordări. În concepţia lui Heraclit lumea se
divizează şi se armonizează; la fel şi la Friedrich Nietzsche cu optimismul său tragic. Ceea ce este
fundamental în realitatea întregii existenţe este, după Heraclit, cuvântul singur contradicţie. La nota
232 din ”Stâlpul”, Pavel Florenski prezintă o terminologie lingvistică a termenului, amintind câţiva
lexicografi. În cele din urmă, termenul rămâne nerezolvat, enigmatic şi complicat. Pe firul
contradicţiilor în demersul ideii de antinomie, Pavel Florenski aminteşte şcoala eleată, Platon,
Nicolaus Cusanus,
5
Hegel, Fichte, Schelling, Renouvier şi alţii. Referindu-se la Platon, Pavel
Florenski pune în poziţie dilematică întreaga sa filosofie: “Avem de-a face cu un excelent antinomism
sau cu o filosofie foarte nereuşită a filosofiei integrale”.
6

Dialogurile platonice ne invită la disecarea antinomiilor “titanice, dramatizate artistic” şi
dezvoltate meticulos, agravând şi adâncind şi mai mult tezele şi antitezele în sfera filosofică.
Kant, numai pentru simplul fapt că a rostit cuvântul antinomie, merită gloria veşnică. Nu
contează că antinomiile lui nu sunt reuşite: esenţială este trăirea antinomiei.
7

În cadrul filosofiei româneşti, Lucian Blaga îşi începe excursul “Antinomii transfigurate” din
“Eonul dogmatic” printr-o analiză ideatică a dogmei Trinitare, considerând-o pentru intelect de o jenă
iremediabilă şi “un corp străin pentru funcţiile asimilatoare ale intelectului”.
8
Noţiunile de “persoană” şi
“fiinţă” desolidarizate de dogmă sunt scindate în “dogmatismul lui Blaga”, dincolo de diferenţele lor
logice fireşti.
9

Filosoful şi poetul Lucian Blaga n-a pătruns în taina Revelaţie biblice şi patristice şi nici n-a
cunoscut “Teologia Dogmatică Ortodoxă” a Părintelui Dumitru Stăniloae unde, la punctul III din prima
parte a primului volum intitulată: “Sfânta Treime, Structura Supremei iubiri”, vorbeşte despre <Taina
perfectei unităţi a Persoanei distincte, deofiinţimea divină şi umană, Fiinţa şi Persoanele în Sfânta
Treime, Intersubiectivitatea divină, distincţia Persoanelor în comuniune şi iubire şi deplina bucurie a
Uneia pentru Cealaltă, temeiul mântuirii> şi celelalte.
10


4
Ibidem, p. 103
5
“Coincidentia oppositorum, Coincidenţa în Dumnezeu a definiţiilor opuse”, regăsite în lucrarea: Aplicaţii ale matematicii în
teologie, vezi nota 233, la Preotul Pavel Florenski
6
Pavel Florenski, Op. cit., p. 104
7
Ibidem, p. 106. La nota 238 Pavel Florenski ne îndreaptă spre lucrarea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Kant”, Serghiev
Posad, 1903, publicată în “Curierul teologic”, nr. 4, cu o bibliografie, la care adaugă: L. Couturant, “De l’infini mathematique”, Paris
1896; F. Evellin, “Infini et quantité”, Paris 1880; G. Lechalas, “Etude sur l’espace et le temps”, Paris 1896.
8
Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii I, Eonul dogmatic, Structura şi justificarea dogmaticului, Antinomii transfigurate, “Humanitas”,
1993, p. 41-42
9
Ibidem, p. 42
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti 1987, p. 282-317
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
83
Tot pe acest “dezacord” şi relansarea raportului dintre noţiuni (concepte) şi logică ale minţii,
Lucian Blaga aşează şi adevărul Întrupării Cuvântului, unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în
Ipostasul cel veşnic al lui Dumnezeu-Cuvântul precum şi Sfânta Euharistie, care în termenii lui Blaga
este denumită “teza transubstanţializării euharistice”.
Cumulând în sinteză cele spuse, Lucian Blaga consideră dogma o antinomie transfigurată, în
care se interpun raporturi de esenţialitate, sub şi în cadrul, de unul şi multiplu, de soluţii postulate, de
trecere în transcendent în “de dincolo”. “Dogmele sunt antinomii transfigurate de misterele pe care vor
să le exprime”
11
şi, continuă Blaga: “sub unghi logic o antinomie e absurdă, ea cade prin sine însăşi,
prăbuşindu-se ca o boltă sub propria tensiune interioară. Dacă totuşi se persistă în afirmarea
antinomiei, ea duce inevitabil la o transfigurare”.
12
“Transfigurarea” devine astfel o soluţie postulată,
un “metalogic” care dintr-un zero sau nimic logic poate “să reprezinte şi echivalentul intelectual al unui
mister”. Acest lucru l-a ghicit mai întâi filosofia patristică în toată profunzimea sa şi trebuie ridicat din
nou în conştiinţa filosofică a timpului.”
13
Lucian Blaga nu ne spune cum să îndreptăm spre Adevăr
conştiinţa filosofică pe care probabil nici el n-o întrezărea atunci în ce dificultăţi conceptuale poate să
ajungă. Cert este că invitaţia la izvoarele patristice, în parte, salvează “misterul” unei cvasi-cunoaşteri
sau unei cunoaşteri transsubiective, din sistemul gnoseologic blagian.
Considerăm necesar acum, înainte de a trece la antinomiile teologice în gândirea preotului
Pavel Florenski, să-i dăm cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae cu referire la poetul şi filosoful Blaga,
în cadrul capitolului III: “O filosofie religioasă anticreştină” din cartea: “Poziţia domnului Lucian Blaga
faţă de creştinism şi ortodoxie”. Aceasta pentru a observa în plus determinanta filosofică în renegarea
creştinismului, a Revelaţiei şi a credinţei în Dumnezeu.
“Concepţia lui Lucian Blaga este un fel de agnosticism deosebit de agnosticismul clasic prin
accentul apăsat ce-l pune pe mister şi pe rostul creator al necunoaşterii; sau un fel de kantianism
poetic, deosebit de kantianismul propriu prin faptul că acela a analizat sistematic legile după care
subiectul cunoscător transpune realitatea în formele sale…”
14
şi continuă părintele Dumitru
Stăniloae:“Omul participă total la ceea ce e dincolo de graniţa fiinţei sale, la ceea ce nu face parte din
ceea ce stăpâneşte sau poate stăpâni el. Această filosofie a arătat că omul ca întreg se trezeşte la
ceea ce este el propriu, intim (Zu Seiner Eingentlichkeit), adică la starea de existenţă, care e şi una de
adevărată şi înfiorată cunoaştere a ceea ce este, numai când îşi dă seama de graniţa sa ca întreg şi
de ceea ce-i dincolo de sine, adică de transcendenţa sa. Iar o realitate de graniţă, de transcendenţă
pentru om, este numai aceea care nu poate fi absorbită în cuprinsul său sau dominată de el, ci
rămâne cu adevărat în afară de El ca un factor de strâmtorare, ca o opoziţie ireductibilă şi suverană
faţă de propria sa persoană”.
15
“Nu experienţa dubioasă şi bănuielile unui filosof sau altul stau în

11
Ibidem, p. 47
12
Ibidem, p. 49
13
Ibidem, p. 51
14
Dumitru Stăniloae, Poziţia Dlui. Lucian Blaga faţa de creştinism şi Ortodoxie, Paideea,1997, p. 29
15
Ibidem, p. 106. Critica Părintelui Stăniloae priveşte cartea lui Lucian Blaga “Religie şi spirit”
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
84
contact cu realitatea în ultima ei esenţă, ci credinţa religioasă ca mărturia cea mai neclintită şi
universală”
16
.

II. Antinomiile în gândirea teologică a preotului Pavel Florenski
Este adevărat că în Teologia Dogmatică Ortodoxă nu există un capitol special dedicat
antinomiilor. Referirile privind acest termen se fac în contextul Revelaţiei dumnezeieşti şi cunoaşterea
lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae îşi începe primul capitol din Teologia Dogmatică cu
Revelaţia dumnezeiască, convergenţa dintre cele două revelaţii naturală şi supranaturală, explicitarea
lor în Biserică şi cele două izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Părintele Dumitru Stăniloae nu face o analiză amănunţită a conceptului de antinomie pentru că
întreaga gândire teologică este profund antinomică, paradoxală. Ceea ce realizează fundamental
Părintele Stăniloae în Dogmatic este actul dogmatic de referinţă în Teologie, explicitarea dogmelor
prin credinţă, explicarea lor teologică inepuizabilă, slujirea bisericească şi caracterul definit al
formulelor dogmatice, aprofundarea lor din perspectiva planului de mântuire, responsabilitatea
teologiei, viaţa bisericească şi progresul ei spiritual.
Teologia Dogmatică Ortodoxă vorbeşte despre conţinutul infinit, apofatic al experierii
adevărurilor dogmatice, “infinitatea lui Dumnezeu faţă de finit şi capacitatea de înaintare infinită a
omului, sau infinitatea lui Dumnezeu şi capacitatea de infinit a omului finit, solidară cu infinitatea lui
Dumnezeu şi în neîncetată apropiere spre ea”.
17
Acestea sunt dogmele care <<delimitează>>, sunt
definiţiile, “horoi” stricte.
18

Din această perspectivă, “creştinismul nu e o şcoală filosofică, speculând cu noţiuni abstracte,
ci înainte de toate este comuniunea cu Dumnezeu cel viu”.
19

În Scrisoarea “Contradicţia” din “Stâlpul şi Temelia Adevărului”, preotul Pavel Florenski are
cuvinte profunde despre contradicţie şi ideea de antinomie, cu privire la viaţa în pulsaţia ei imediată,
în raportarea eului la misterul negrăit în existenţă şi trezirea lui în actul de cunoaştere adevărată.
După succinta analiză a termenului contradicţie în gândirea filosofică şi aportul Antichităţii în
continuitate cu scepticismul, Pavel Florenski se opreşte la cartea lui Iov construită, condensată pe
contradicţie şi antinomie. <Dumnezeu “ne aminteşte că omul nu este măsura creaţiei” şi “universul
este construit după un plan care depăşeşte infinit de mult raţiunea omenească”. Dorinţele şi faptele lui
Dumnezeu sunt esenţialmente incomprehensibile pentru om, şi, de aceea, îi par lui necugetate (Iov
23). “Nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră… El însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia
dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi” (Iov 37, 23-24). “Totul este taină, spune Dostoievski, în toate
este taina lui Dumnezeu… şi dacă-i taină, cu atât mai bine: ea îi e inimii spre spaimă şi mirare […].
Misterul dezordinii morale îl uimeşte pe Iov cu măreţia sa, iar prietenii lui nici nu îl observă” (Iov 21).

16
Ibidem, p.104
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 95
18
Ibidem.
19
V.L. Lossky, Ocerk misticiscoe bogoslovia Vostocinoi Tzerkvi, în: “Bogoslovskie Trudî”, Izdanie Moscovscoi Patriarhii, 1972, p.
26, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit. p. 108
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
85
“Puneţi degetul pe buzele voastre”, iată un gest de tăcere şi taină, acelaşi gest, care adesea este
pictat pe icoana Văzătorului întru Taină, Ioan.>
20

Aici, în această viaţă, ne spune Pavel Florenski, trăim în fisurile şi clocotul antitetic, uneori
inexprimabil, de negrăit al afirmaţiilor antinomice care pot fi şi “da” şi “nu”. Contradicţia, în lumina
rugăciunii, a tainei sufletului, a dragostei că ne apropiem de Dumnezeu şi-L simţim în relaţia ce-o
dezvoltăm cu alte persoane, devine şi mai puternică, mai amplificată. În viaţa de dincolo nu vor mai fi
contradicţii. Atunci va străluci lumina şi frumuseţea cerească, Adevărul Luminii, dacă aici vom adânci
şi mai mult antinomiile şi observăm acut existenţa fisurilor, propriul eu care se îmbracă în credinţă
adevărată, în profunda simţire a prezenţei lui Dumnezeu în el.
Preotul Pavel Florenski consideră că, din punct de vedere dogmatic, antinomiile sunt
inevitabile. Existenţa păcatului ne plasează pe noi şi lumea în stare de fisurare, de fracţionare. “Însăşi
raţiunea este abstractă, scindată şi numai intelectul purificat, teofor al sfinţilor asceţi este întrucâtva
mai integru; în el fracturile au început să se sudeze, fisurile să se închidă, în el bolta existenţei se
vindecă, rănile lumii se cicatrizează”.
21
În toate există incompatibilitate cu raţiunea, dar din unghiul
purificării şi al luminării prin har, contradicţiile trec într-un plan al supra-raţionalului. Dogma din
această limită ideală suprimă contradicţia, este depăşit caracterul formal specific raţiunii. În “stare de
har a sufletului, ea absoarbe seva vieţii şi devine Adevărul care se demonstrează pe el însuşi. Fiind o
normă ce reglementează raţiunea, pentru mintea purificată prin har a celui ce primeşte revelaţia,
dogma apare ca un adevăr dat intuitiv”.
22

Preotul Pavel Florenski ne pune în ipostaza determinării mistice şi analizei duhovniceşti a
dogmei. Adevărul este în mine iar raţiunea cere imperativul categoric al enunţării Lui. Din orice
direcţie ar fi privită dogma, raţiunea luminată de credinţă îşi susţine antinomia. Raţiunea purificată de
rugăciune şi asceză consideră dogma o axiomă care se demonstrează prin ea însăşi, care-şi devine
antinomică sieşi (raţiunea unui sfânt).
Pavel Florenski ne încredinţează că nu putem experia un adevăr de credinţă decât participând
la acel adevăr duhovniceşte. Ce copleşitoare a fost viaţa acestui martir, care din perspectiva ştiinţei a
simţit pe Dumnezeu printr-o conştiinţă, raţiune şi demnitate de preot, inimaginabile pentru noi!
Pătrunzând în gândirea harică, natura omenească, în raţiunea şi plenitudinea ei în unitate, nu
mai emite postulate, ci postulatele devin daturi intuitive, embrionul făpturii reînnoite, devenită una cu
Hristos. Gândirea mea trebuie să devină gândirea lui Hristos. Viaţa mea trebuie să devină viaţa lui
Hristos. Să-L văd pe Hristos în toate faptele, în acţiunile şi demersurile mele existenţiale. Acest fapt
mă trezeşte la propria-mi analiză sufletească, la deschiderea conştiinţei, la pătrunderea lui Dumnezeu
în interiorul gândurilor. “Cât de rece şi îndepărtată, cât de atee şi aridă mi se pare acea perioadă din
viaţa mea, ne spune Părintele Pavel Florenski, când consideram că antinomiile religiei sunt

20
Pavel Florenski, Op. cit. p. 105
21
Ibidem, p. 106
22
Ibidem, p. 106-107
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
86
rezolvabile, dar încă nerezolvate, când, în nebunia mea orgolioasă afirmam monismul logic al
religiei!”
23

Dragostea este aceea care ne face să renunţăm la raţiune, să renunţăm la noi înşine.
“Renunţarea la sine este singurul lucru care ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu”.
24

Plenitudinea înţelegerii dogmelor, trăirea lor se realizează în Duhul Sfânt, în Biserică. Preotul
Pavel Florenski expune o schemă, în “Scrisoarea a VI-a” din “Stâlpul”, cu exemple de antinomii
dogmatice, toate scoase din Sfânta Scriptură, Carte prin excelenţă plină de antinomii.
Adevărurile de credinţă se experiază în taina rugăciunii inimii şi a minţii. Adevărurile
fundamentale în Biserică devin vii, mântuitoare în urcuşul pocăinţei şi al smereniei. Dumnezeului
Celui Viu ne închinăm în Tainele Bisericii, determinând sensul mântuirii personale în relaţie cu
Persoana lui Iisus Hristos. Din această perspectivă sufletul se eliberează de contradicţii, filosofia şi
gândirea omenească capătă valenţe noi ale vieţii duhovniceşti, iar antinomiile şi paradoxurile se
trăiesc în indefinitul personal în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii.

III. Rolul simbolului în structura ontologică a creaţiei
a) Întruparea Sensului şi semnificaţia frumuseţii spirituale
Preotul Pavel Florenski îşi defineşte concepţia creştină de viaţă în termeni antinomici: şi
"estetism" şi religie. Fundamentul ontologic al creaţiei constă în Întruparea Sensului, Întruparea
Logosului, venirea Fiului lui Dumnezeu în trup. Toate contradicţiile existente între cultură şi Biserică,
între artă şi religie, între ştiinţă şi filosofie (care nu se reduce numai la interpretare hermeneutică) s-au
datorat pierderii rădăcinilor cultice ale actului de cultură în sine şi afirmarea autonomă, individualizată,
a diferitelor concepţii încadrate în sisteme pe baze nereligioase. În aceste sens, se poate vorbi de o
tragedie a culturii "renascentiste" care a avut încă din secolul al XVII-lea urmări dezastruoase asupra
conştiinţei bisericeşti. Secularizarea culturii şi orientarea occidentală postrenascentistă au afectat
profund Biserica. Negarea culturii în fundamentul ei cultic este considerată "doketism", negarea
Întrupării lui Iisus Hristos
25
, drept erezie religioasă.
Pavel Florenski afirmă cu toată puterea sensul iconoclast şi "cultoclast" al culturii din vremea
sa şi consecinţele ce rezultă din aceasta. Cultura creştină şi fundamentarea ei hristică, bazată pe
Întruparea Logosului au constituit argumentele "convertirii" sale din ipostaza omului de ştiinţă şi intrării
în Academia duhovnicească. Acest fapt rezultă evident din "Scrisoare către mama" din 1904,
explicându-i că face acest gest din dorinţa "de a realiza o sinteză între cultura bisericească şi laică, de
a se uni total cu Biserica, fără compromisuri, cinstit, pentru a-şi însuşi total învăţătura pozitivă a
Bisericii şi concepţia ştiinţifico-filosofică împreună cu arta..."
26

Preotul profesor Dumitru Popescu avertizează în introducerea "la "Teologie şi cultură" asupra

23
Ibidem, p. 108
24
Ibidem.
25
Vezi: Florenskii P. A., Zapisi leckţii P. A. Florenskogo iz kursa “kulturno – istoricekoe mesta i predpasâlki hristiankogo
miropanimania”, în: “Florenskii P.A., “Sacinenie”, tom 2, Moskva, Pravda, 1990, p. 275
26
Egumen Andronic (Trubaciov), P. V. Florenskii, Pavel Alexandrovici Florenskii în “Literaturnaia gazeta”, nr. 48 (5218), 30 ,
1988, p. 5
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
87
pericolului secularizării considerat un factor cultural, care a "scufundat omul într-o profundă criză
spirituală"
27

În ciuda progreselor realizate în ştiinţă şi tehnologie de la Renaştere încoace, echilibrul unei
adevărate spiritualităţi ieşită din sfera sectarismului şi prozelitismului, precum şi a violenţei şi
agresivităţii, îl dă numai "legătura internă a omului cu creaţia"
28
, deschiderea spre transcendenţa
divină, concilierea teologiei şi a culturii, a dialogului real între ştiinţă şi teologie.
Fundamentul creaţiei-de-viaţă florenskiene îl constituie orientarea spre Esenţă, spre Arhetipul
ontologic <Primul Simbol>, Dumnezeiescul Chip, Care se Întrupează; Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
a devenit Om. În aceasta constă ontologia creaţiei întregi - de a ieşi din individualitate şi autonomie şi
a considera viaţa însăşi, dar de la Dumnezeu şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Omul devine creator
pentru că este creaţie din Dumnezeu şi de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Arhetipul Divin, în
virtutea "sinergiei", a împreună-lucrării, în Duhul Sfânt, în Biserică. Creaţia se luminează, devine
transparentă, pentru că în centrul ei se află omul (obraz Bojii), care tinde spre actul plenar al
personalităţii (licinosti), după Modelul Întreit Ipostatic, fiind un subiect creator care-şi realizează şi
distinge chipul. Omul accede la Sensul Întrupat (Smslvaplaşcionîi), îşi modelează chipul, după Chipul
Cuvântului Cuvântător Suprem, folosind expresia părintelui Stăniloae. Structura creaţiei creştine-de-
viaţă nu se exprimă numai teoretic ci se "întrupează" în viaţa autorului. Într-o primă etapă, urmărind
cartea "Stâlpul şi Temelia Adevărului", Pavel Florenski face intrarea propriu-zisă în Biserică, ca
funcţionalitate vie şi investire sacramentală: preoţia sa se va solda, în cele din urmă, cu actul de jertfă,
punctul culminant al personalităţii sale. Trinomul teodicee-antropodicee-cosmodicee este perfect
realizat. Creaţia, ca unitate a Întrupării şi Transfigurării este determinată ascensional spre Dumnezeu
în funcţie de vectorii căii duhovniceşti, teodiceea şi antropodiceea. Ascensiunea omului spre cer,
transfigurarea şi "îndumnezeirea" este proprie teodiceii; coborârea lui Dumnezeu la om, a Darului în
adâncul din noi şi înaintarea cu Dumnezeu pe această cale este proprie antropodiceii.
29

Chipul central al "teodiceii" este chipul transfigurării făpturii; centrul "antropodiceii este
hristologic, este Logosul Întrupat, care se experiază în cult. Construind "teodiceea" în jurul simbolului
Transfigurării, existenţei făpturii în care se includ şi simbolurile Sofiei, Preasfintei Fecioare, Bisericii,
Luminii Taborice, etc. Pavel Florenski defineşte teologia din perspectiva frumuseţii duhovniceşti.
Simbolul frumuseţii, în acest punct al transfigurării coincide cu eclesiologia, cu duhul bisericesc care
dezvăluie făptura nouă, perceptibilă numai în lumina harului, eliberată de orice formulare logică.
30

Aceasta este taina persoanei eminamente sfântă, cuceritoare şi smerită. Evghenie Trubeţkoi
şi Nicolae Berdiaev au puncte de vedere diferite faţă de cele două noţiuni puse în discuţie de
Florenski. Berdiaev vede pericolul împlinirii formale a cultului, pierderea simţirii de persoană şi creaţie,

27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, “Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române”,
Bucureşti 1993, p. 5
28
Ibidem p. 6
29
Florenskii P. A., Vstupitelinoe slovo pered zascitoi na stepeni maghistra knighi: “O Duhovnoi Istine”, Moskva, 1912, Skazanoe
19 mai 1914 g., Serghiev Posad, 1914, p. 7
30
Idem, Stolp i Utverjdenie Istinî, Moskva, 1990, p. 7- 8
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
88
considerându-l pe Florenski, un stilizator în cele ale ortodoxiei
31
, aducându-i o critică, după părerea
noastră, nemeritată. Trubeţkoi afirmă că, ortodoxia trebuie protejată, ferită de "estetism", estetismul
constituind primejdia izolării în stihia individualităţii religioase, în afara experienţei "soborniceşti".
Lucrările lui Florenski, din punctul de vedere trubeţkian au o continuitate profundă cu literatura rusă,
atât teologică cât şi artistică, având drept temă centrală problema transfigurării.
32

Pentru Părintele Pavel Florenski, frumuseţea nu este "etalonul oficial" al sfienţeniei (Berdiaev),
ci este sensul profund religios-ontologic ce îşi are izvorul în Sensul Întrupat, chipul şi simbolul
existenţei transfigurate. Eclesiologia nu este determinată de o ierarhie a puterii duhovniceşti, având
drept concept, la catolici: eclasiastico-juridismul, iar la protestanţi: eclesiastico-ştiinţificitatea
33
ci
esenţa Ortodoxiei o constituie, pentru Pavel Florenski, viaţa duhovnicească, viaţa în Duh, verificată
prin Părinţii duhovniceşti, ca <arta artelor>
34
.
Filosoful Serghie Serghievici Horujii, gânditor de marcă al timpului actual în cercetarea lui
Pavel Florenski, exprimă caracterul static al simbolului, făcând următoarea remarcă: "Filosofia lui
Florenski se găseşte în totalitate în cadrul tabloului static al existenţei. Tema îndumnezeirii omului
este legată de înţelegerea dinamică a realităţii, iar tabloul dinamic al existenţei a fost străin lui
Florenski",
35
remarcă neconcludentă. Îndumnezeirea omului este descoperirea în om a "chipului lui
Dumnezeu", activarea acestui chip şi transfigurarea persoanei adevărate. Această revelaţie constituie
de fapt obiectul cărţii "Stâlpul şi Temelia Adevărului", ceea ce defineşte "frumuseţea duhovnicească".
Părintele Pavel Florenski trage o linie de demarcaţie între estetismul religios propriu-zis şi "estetismul
religios" a lui Leontiev.
36

Ceea ce îl atrage pe Leontiev la Florenski este puterea care străpunge toate straturile
transversale. Dumnezeu este Frumuseţea Supremă prin cuminecarea căruia toate devin minunate;
estetismul lui Florenski, definindu-se ca "duhovnicesc şi teocentric"
37
. Adevărul religios este
antinomic. "Pentru conştiinţa religioasă superioară, antinomia devine interior unică, total integrală şi
interioară Adevărului duhovnicesc".
38
Revenind la simbol, elementul important al structurii acestuia
este modul existenţei sensului în el. Losev evidenţiază în simbol prezenţa perspectivei semantice care
se realizează în şirul infinit, analog matematic al simbolului. El consideră funcţia pusă în desfăşurare,
infinită. Dar funcţia se dă ca un proces oarecare în dependenţă cu parametrii ce se schimbă. Faţă de
şirul unicităţii, simbolul se arată ca modelul creator. "Simbolul este acea putere generalizatoare
semantică a obiectului care, descompunându-se în şirul infinit se defineşte prin sine şi prin toată

31
Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine, exerciţiu de autobiografie filosofică, “Humanitas”, 1998, p. 183. <Stilizovannoe
pravoslavie>, Russkaia Mâsli, ianuarie,1914, p. 109-126
32
Ev. Trubeţkoi, Svet Favorskii i preabrajenie uma, “Puti”, Moskva 1914
33
Pavel Florenski, Stolp…, p. 7
34
Ibidem p. 8
35
Horujii S.S., Filosofskii simvolism, P. A. Florenskogo i evo jiznennîi istok, în: “Istoriko-filosofskii ejegodnik”, Moskva, Nauka
1988, p. 199-200
36
K. N. Leontiev (1831-1891). Excursul XXVII - Estetism şi religie, p. 362-363 în Stâlpul trad. rom. “Pentru Leontiev, frumosul
este aproape identic gheenei, nefiinţei, morţii… estetismul său fără har şi ateu”. Ibidem p. 363. Problema estetismului este pusă şi
de Ev. Trubeţkoi în: “Svet Favorskii…” şi în: “Smîslî jizni” (1918)
37
Floreskii P.A., Stolp i Urtverjdenie Istnî, p. 585-586
38
Ibidem, p. 299
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
89
nemărginirea obiectelor particulare al căror simbol îl reprezintă.
39

Analogia modelului existenţei ca simbol este întregul neoplatonic corelat cu principiul
emanaţiei introdus în el. Această înţelegere a existenţei, după Losev, este "dinamică" şi "energică",
fapt care corectează în mod substanţial, chipul cosmosului antic ca fiind numai static. Unitatea este
"punctul din care se desfăşoară întreg Universul”
40
. În antropologia creştină, un asemenea punct
ontologic al centrului în om este chipul lui Dumnezeu, chip care exprimă întreaga persoană.
"Teodiceea" este definită de către Pavel Florenski drept o cale ascendentă a omului la starea
transfigurării. Din capitolele cărţii "Stâlpului" reiese că esenţa, ca şi simbolurile, sunt trepte ale acestei
ascensiuni pe "scara lui Iacov". Neputinţa de a concepe Adevărul prin mijloace raţionale (Scrisoarea
"Contradicţia") duce la problema integrităţii fiinţei omeneşti. Rădăcina antinomismului raţiunii se află
nu în raţiunea ca atare, ci în deteriorarea, prin păcat, a întregului om în tulburarea înlăuntrul lui a
chipului lui Dumnezeu (Scrisoarea "Păcat"). Chipul lui Dumnezeu în om este acea sămânţă a
Adevărului duhovnicesc căruia trebuie să-i dai germinarea. Tema centrală a cărţii "Stâlpul", din punct
de vedere al subiectului şi compoziţiei o constituie Scrisorile "Gheena" şi "Făptura". Frumuseţea dată
de Dumnezeu făpturii umane care se descoperă în "lucrarea duhovnicească" este "înţelepciunea ei"
(Scrisoarea "Sofia"). Dar înţelepciunea-frumuseţe este deasemenea integralitatea făpturii în
Dumnezeu. În stare ideală, omul deţine caracterul de sobornicitate, proprie întregii umanităţi,
întregului cosmos. De aici reiese problematica sobornicităţii, a unităţii în acţiunea sobornicească a
transfigurării (Scrisorile "Prietenia", "Gelozia"). Osatura cărţii "Stâlpul şi temelia Adevărului" constă
tocmai în desfăşurarea sensului noţiunii de simbol, osatură dată, mai concret, de ţesătura simbolurilor
care exprimă importanţa Adevărului duhovnicesc: Biserica, Sofia, Chip şi Asemănare cu Dumnezeu,
etc. Această mişcare nu se exercită liniar ci în contrapunct, în multiplele ramificaţii ale temei. O
asemenea construcţie a cărţii permite să se vadă în ea concepţia autorului despre creaţia –de - viaţă
creştină.
Esenţa Adevărului este unitatea Întreit ipostatică în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.
Autoidentitatea monadei "Eu sunt Eu" este starea păcatului, existenţa în afara Adevărului, care duce
la pieirea monadei. Aceasta este formula monologului. Formula dialogului este : "Eu sunt Tu".
Prototipul unei asemenea unităţi a două persoane, acordul în dialog şi dragoste este dat de unitatea
Persoanelor Sfintei Treimi. Adevărul care coboară în lume se fracţionează într-o mulţime, însă în
relaţiile de iubire dialogice, El din nou se reuneşte. Actul întrupării este inseparabil de actul
transfigurării celor ce se iubesc. De aceea, creaţia-de-viaţă creştină, după Florenski, este dialogică în
esenţa sa. Astfel apare frumuseţea transfigurată, unde făptura începe să se pătrundă de o lumină
"necreată", reflectând în sine pe Creatorul. Cu alte cuvinte, relaţiile dialogice în esenţa lor de iubire
dau temeiul ontologic al frumuseţii. Dragostea contemplată în persoană exprimă frumuseţea.
41



39
Losev A.F., Problema simvola i realiticeskoe iskustvo, Moskva, 1976, p. 66
40
Idem, Istoria anticinoi estetiki, Moskva , 1980, p. 163
41
Florenski P. A., Stolp…, p. 75
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
90
b) Cuvântul omenesc şi Logosul întrupat
În limbaj filosofic, cuvântul (limbii) este antinomic. Preotul
Pavel Florenski dedică un studiu "antinomiei limbii", supunându-l şi
cercetării lingvistice. De la Dialogul lui Platon “Cratylos”, continuând
cu Wilhelm von Humboldt şi Steinhal
42
, preotul Pavel Forenski se
opreşte la cercetătorul rus A.A. Potebnea
43
, care subdivizează
sistemul său în următoarele antinomii particulare referitoare la
cuvânt şi limbă:
1.antinomia dintre obiectivitatea şi subiectivitatea cuvântului;
2. antinomia dintre vorbire şi înţelegere;
3. antinomia dintre libertate şi necesitate;
4. antinomia dintre individ şi popor.
44

Nu insistăm pe fundamentul lingvistic al analizei. Punctul
nostru de vedere se opreşte la misterul cuvântului şi încercăm să
dezbatem rolul Cuvântului Cuvântător al Întrupării Logosului.
Pavel Florenski, în creaţia de maturitate aşează intuiţia Întrupării Sensului în două albii
metafizice: Întruparea în Cuvânt şi întruparea iconologică. "Substanţa" primului tip al întrupării este
Cuvântul, iar substanţa celei de-a doua întrupări este Chipul. După părerea logicianului Losev
"noutatea lui Pavel Florenski pe linia platonismului este învăţătura despre chip şi magia numelui".
45

Părintele Pavel Florenski consideră că sensul ontologic al manifestărilor firilor omeneşti, ceea ce este
relevant şi pentru lumea veche, îl constituie vederea şi auzul. Ele conduc la înţelegerea platonică a
"lumii ideilor" (“deducţiravati celoveka iz evo idei”)
46
. Vizualitatea s-a accentuat mai mult în antichitate.
Pentru ontologia lui Florenski, importantă rămâne "nesepararea dintre ceea ce este exterior şi ceea
ce este interior", dintre trup şi suflet, dintre văzut şi nevăzut, ultimul învăluindu-se în simbol. Din punct
de vedere istoric, arta vizuală este proprie mai mult catolicismului, iar muzica şi literatura -
protestantismului. Ortodoxia dezvoltă un echilibru, o armonie între vizual şi auditiv.
47
Sinteza
paralelismului întrupării verbale şi vizuale dezvăluie, în gradul cel mai înalt, Persoana - "Cuvântul
contemplativ" şi "Chipul cuvântător". Chipul, la Pavel Florenski, nu este "duhovnicescul necopt" ci o
treaptă de succesiune a Duhului ce porneşte după Cuvânt, Cuvântul fiind anterior Chipului. Cuvântul
primenit de Duh în simţire şi corporalitate este transformat de Duh. Cuvântul este prioritar în faţa lumii
"văzute" şi aceasta se poate vedea din "succesiunea biblică a sensurilor întrupate". Cele şapte zile
ale creaţie se deschid prin crearea luminii: "Să fie lumină" - primul cuvânt creator dumnezeiesc.
Lumina necreată este inseparabilă de însuşi Cuvântul dumnezeiesc: "Cuvântul era lumina oamenilor"

42
Wilhelm von Humboldt (fratele filosofului german Alexander von Humboldt 1769-1859), lingvist, filolog, filosof, creatorul
“filosofiei limbajului”, limba fiind considerată una din formele de activitate ale spiritului; Heiman Steinthal (1823-1899), lingvist german
care a pus bazele direcţiei psihologice în lingvistică (vezi nota 3 la “Antinomia limbii” din P.I., trad. rom., p. 236
43
A.A. Potebnea (1835-1891), filolog slavist rus de origine ucraineană, filosof al cuvântului şi al artei.
44
Pavel Alexandrovici Florenski, Antinomia limbii în: “Perspectiva inversă şi alte scrieri”, Humanitas 1997, p. 173
45
Losev A. F., Ocerki anticinogo simvolisma i mifologhii, Moskva, 1927, p. 680
46
Florenskii P. A., Zametki po antropologhii, în: “Florenskii P. A., Socinenia”, tom 2, Moskva “Pravda” 1990, p. 39
47
Idem, “Filosovskaia antropolghia”, Op. cit. p. 34
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
91
(Ioan, 1,4). În mod nemijlocit, lumina urmează după Cuvânt, văzutul, după cele spuse. "Şi a zis
Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună." (Facerea
1,3).
Cele spuse şi cele văzute nu sunt despărţite cum se despart în Logosul întrupat Cuvântul şi
Trupul. Logosul există înaintea tuturor. "La început a fost Cuvântul" (Ioan 1,1). Cuvântul este veşnic
şi deofiinţă cu Tatăl prin care "toate s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan
1,1). Toate sensurile şi raţiunile în existenţă sunt logoi, ce transcend din Logosul divin veşnic.
Întruparea prin Cuvânt are, la Pavel Florenski, două semnificaţii principale. "Gena", în înţeles
semiotic, conţine în structura sa "codul" universului omenesc, deci este cheia spre om, iar în
semnificaţia ei ontologică este Logosul Întrupat, taina Ipostatică negrăită a unirii dintre Sensul
Suprem şi realitate ("La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul" (Ioan 1,1). Revenim la cuvântul omenesc ca temei al Cuvântului Suprem Întrupat. El este
pecetea chipului dumnezeiesc în om, indelebilitatea, pecetea de neşters a divinului din om care-l
evidenţiază dintre făpturile "negrăitoare" şi-l înzestrează cu capacitatea de a crea. "Cuvântul, scrie
preotul Florenski, nu este o anexă exterioară a esenţei omeneşti, nu este un criteriu întîmplător al
omului, la a cărui eliminare totul ar rămâne neschimbat, ci este criteriul (semnul) constitutiv, este
însăşi esenţa omului, întrucât omul s-a autorevelat cu energia sa duhovnicească, a devenit pentru
alţii şi pentru sine existent. Nu se poate vorbi: <omul şi cuvântul lui>; cuvântul este însuşi omul, în
aspectul autodescoperirii."
48

Evidenţa sensului încorporat vital al activităţii omeneşti şi cultura, sunt determinate de
centrul de iradiere pnevmatică, esenţial cuvântătoare. Cuvântul se evidenţiază a fi lumina
persoanei. Avem nevoie de prezenţa cuvântului, deci a persoanei sensibile şi transformate de duhul
delicat-omenesc. Părintele Pavel Florenski vorbea încet, abia se auzea. În lumina cuvântului său se
concentra gândirea, care devenise un suport al inimii propriu Sfinţilor Părinţi. Tensiunea cunoaşterii
îl ridica deasupra realităţii curente şi a realităţilor: ştiinţifice, filosofice, matematice. În mintea sa, în
inima sa, a concentrat ceea ce este limitat, relativ, ca un adevărat eşec existenţial, profesional
determinat. Descoperindu-se în Dumnezeu la modul mucenicesc al unei jertfe inimaginabile, Pavel
Florenski a învins. A învis tragismul istoriei, ispitele exilului şi gloria unei nerecunoaşteri imediate. A
învins pentru Dumnezeu, depăşind ştiinţele, cercetările şi angoasele, luminând pe firmamentul unei
lumi noi. A cucerit un piedestal postum care în ciuda speculaţiilor de tot felul, referitoare la sofia şi
altele rămase în urmă, este o jertfă totală uman-preoţească, etalon pentru o preoţie care se
clădeşte pe o iubire ce nu are margini - iubirea lui Hristos.
Îl iubim pe Pavel Florenski în temeiul acestei nevoi de a descoperi valoarea reală a
ortodoxiei şi a iubirii de jertfă ce decurge din ea.
Referitor la structura cuvântului, în actul Întrupării Sensului, părintele Pavel Florenski
dezvoltă semnificaţiile esenţei şi misterului (magiei) cuvântului. "Cuvântul este veşnic", scrie
Florenski în "Rădăciniile general-umane ale idealismului". Cuvântul este numele. Resortul acţiunii

48
Florenski P. A., Lekţii po filosofii kul’ta, Iz bogoslovskogo nasledia în: “Bogoslovskie trudî”, XVII, Moskva, p. 194
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
92
este cuvântul, cauza cuvântului este numele. Numele lucrului (obiectului) este şi substanţa
obiectului ... Obiectul (lucrul) se creează odată cu numele.
49

Cuvântul este energia esenţei, energia autorevelării sale. Cum am spus mai înainte,
cuvântul este însuşi omul, în aspectul autodescoperirii sale, autodefinirii în existenţă. Logosul este
autodescoperirea, revelaţia Tatălui în Fiul şi a Duhului Sfânt în Fiul. Adevărul întreit ipostatic este
intersubiectivitate în structura supremă a iubirii treimice, Persoanele, revelându-se unele pe altele.
Revelaţia Tatălui în Fiul ne îndreaptă spre Adevărul fiinţial Unul, al întregii obârşii dumnezeieşti şi
izvorul dumnezeirii în Tatăl, temei al distincţiei Persoanele Treimice. Din perspectiva acestei taine
negrăite a Fiului care s-a făcut Om, "fiecare nume are în el ceva divin, dumnezeiesc, chiar dacă nu
este Numele lui Dumnezeu.
50

Cuvântul este Logosul întrupat, înomenit. Cuvântul este ipostasul Sfintei Treimi, Persoana
Dumnezeu-Omului, "prototip", model veşnic al oricărei persoane omeneşti. Creaţia prin întrupare şi
restaurare concretizează şi aprofundează sensurile persoanelor. Numele este prima treaptă după
întrupare, căci numele este "cuvântul personal". Pavel Florenski expune învăţătura despre nume în
două lucrări: "Slăvirea numelui ca premisă filosofică (1922) şi "Numele" (1923-1926). Prima lucrare
constituie un răspuns în legătura cu învăţătura despre Numele lui Dumnezeu, apărută în Muntele
Athos, la începutul secolului XX, a cărei origine se constituie în controversele palamite din secolul
XIV, referitoare la distincţia dintre esenţă şi energie în Dumnezeu. Conform acestei învăţături,
numele lui Dumnezeu este energia esenţei dumnezeieşti. Dacă esenţei nu i se poate da un nume,
atunci în energii, ea este accesibilă, contemplată (lumina taborică). În nume activează astfel
energia însăşi a esenţei. Condamnată de Sinod, slăvirea numelui a fost totuşi stimulată de gândirea
"laică" a filosofiei numelui, la care face referire părintele Pavel Florenski.
51

Preotul Pavel Florenski dă o definiţie cuprizătoare simbolului. Simbolul este "existenţa care
trece dincolo de ea însăşi" - aceasta este definirea de bază a simbolului. Simbolul este acea esenţă
sau energie ce reprezintă dezvăluirea prin sine a ceea ce nu este ea însăşi, rămânâd învăluită şi
mai mare decât ea, însă esenţialul se exprimă. Deschidem această definire formală: simbolul este
acea esenţă, energie care devine mai valoroasă în relaţia cu altă esenţă, dezvăluind-o pe cea din
urmă."
52

Simbolul se defineşte prin ceea ce simbolizează, numele este numitul cu toate că nu se
poate spune invers, ceea ce se simbolizează nu este simbolul şi Dumnezeu nu este numai Numele
lui Dumnezeu. Prin corelarea slăvirii numelui cu energiile esenţei se defineşte numele persoanei,
"metafizica numelui". Numele este categoria construcţiei duhovniceşti a persoanei ca integritate
concretă. Aceasta este noţiunea de bază a creaţiei ontologice. Numele şi persoanele sunt prototipul
şi chipul ce exprimă cheia creaţie de viaţă ca întregul concret - simbolic al persoanei. Pavel
Florenski face o întreagă analiză numelui Pavel, care este şi schema creaţiei de viaţă creştine,
raportată la sfârşitul său mucenicesc. Lucrarea "Numele" evidenţiază rădăcinile fiinţei sale ancorate

49
Florenskii P. A., Obsceceloveceskie korni idealisma, Serghiev Posad, 1917, p. 22
50
Ibidem p. 24
51
Vezi: Bulgakov S.N., Filosofia imeni, Paris, 1957, A.F. Losev, Filosofia imeni, Moscova, 1927
52
Florenskii P. A., Imiaslavie kak filosofskaia predpasâlka în: P.A. Florenski, tom 2, U vodorazdelov mâsli, Moskva, 1990, p. 287
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
93
în voinţă ca principiu de bază al existenţei. În "Stâlpul şi Temelia Adevărului" se poate observa lupta
cu "stihia dionisiacă proprie" şi învingerea acesteia. Părintele Pavel Florenski "ştie şi simte, percepe
prin toată fiinţa sa puterea duhovnicească care merge deasupra beznei iniţiale şi ea însăşi este
prezentare şi iluminare a haosului".
53

Fiind adânc înrădăcinat în matricea pământului care l-a născut, Pavel Florenski se întoarce
către el unind componentele persoanei sale, trupul şi sufletul, cele de jos şi cele de sus, pentru a
sfinţi existenţa creată şi a o întrupa duhovniceşte. Chinul său existenţial se săvârşeşte "căutarea lui
s-a îndreptat spre o întrupare perfectă, care este la fel de duhovnicească şi pentru trupescul din
lume".
54
Pavel "tânjeşte după lumea sfântă, comunitatea sfântă, existentul sfânt şi, mai ales, după
trupul sfânt."
55

Semnificaţia preoţiei lui Pavel Florenski este axa verticală şi vocaţia simbolică care
străpunge toată latura orizontalităţii sale - ca filosof, om de ştiinţă, teolog şi preot. Experienţa
preoţiei, a creaţiei-de-viaţă autentice a determinat şi deznodământul tragic şi drama vieţii lui.
Suferinţa este legată de natura numelui întrupat în sensul definirii sale. Este "arhetipul" creaţiei - de
- viaţă creştine.
* * *
Societatea omenească “construită” pe alţi ”piloni” efemeri şi rigizi, şi în afara Întrupării
Sensului sfârşeşte lamentabil. Preotul martir şi om de ştinţă Pavel Florenski a avertizat acest fapt la
timpul său. Şi gândirea sa este atât de actuală pentru noi astăzi!
Umanitatea nu se poate salva decât în lumina Adevărului Suprem întrupat în Persoana lui
Iisus Hristos, Logosul dumnezeiesc cel veşnic, care devine Om din iubire de oameni.
Contradicţiile, contrariile, abaterile de la lege îşi găsesc rezolvarea prin trăirea sau norma
duhovnicească a adevărurilor descoperite în Biserică. Numai din această perspectivă adevărurile
antinomice cuprinse în Revelaţia dumnezeiască luminează sensul existenţei iar lumea şi implicit
omul se transformă duhovniceşte prin Har. Pe acestă punte de fiinţialitate, persoana omenească
descoperă iubirea şi comuniunea Sfintei Treimi.

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

53
Florenskii P. A., Imena în: “Saţiologhiceskie issledavania”, 1989, nr. 6, p. 142
54
Ibidem p. 144-145
55
Ibidem, p. 145
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
94
 Conştiinţă românească 
UNIVERS LIVRESC: COGNIŢIE ŞI DEONTOLOGIE
În plină derută axiologică, apar din când în când şi semne de normalitate, inclusiv în sfera
culturii, poate cea mai afectată de tranziţie. Nu exagerez, sper, constatând că semnele ce ne vin de
peste Prut, în acest domeniu, par a fi şi cele mai semnificative. Am avut
ocazia să remarc aceasta, la răstimpuri, ca istoric şi ca membru al cetăţii,
interesat de problematica românească a timpului
1
.
Un volum recent, impunător sub multe aspecte, mi-a înlesnit
rememorarea unor fapte de cultură cu totul aparte, cum sunt studiile
filologice (literatură, lingvistică, bibliologie etc.) şi de istoria culturii
semnate de cercetătoarea Zamfira Mihail, figură proeminentă în domeniu,
cu un lung stagiu şi în mediul academic ieşean. Ea ne face acum surpriza
unui volum consistent, în care adună la un loc, cumva tematic,
comentariile întreprinse, de-a lungul anilor, pe seama unor cărţi de interes
profesional, destul de multe şi variate pentru a nutri o extensie a
interesului şi spre alte zone ale cunoaşterii
2
. Comparatismul lingvistic i-a
înlesnit abordări de cel mai viu interes în studiul culturii noastre vechi, în
spirit multidisciplinar şi cu avantajul unei bune cunoaşteri a spaţiului slav. Institutul de Studii Sud-Est
Europene, unde a lucrat peste trei decenii, i-a oferit şansa unor proiecte de amplitudine, pe linia
marilor ctitori (N. Iorga, V. Pârvan, G.M. Murgoci) şi cu beneficiul noilor achiziţii din zona ştiinţelor
umaniste.
Volumul 155 de cărţi într-o carte reuneşte analize făcute lucrărilor mai de seamă cu care s-a
întâlnit pe traseul activităţii sale, din 1955, când a publicat primele recenzii, până în 2009, anul
terminus al bibliografiei personale din volum.
Cuvântul preliminar, semnat de Lidia Kulikovski, subliniază amplitudinea viziunii integratoare,
diversitatea tematică, rigoarea analizelor întreprinse de la primul până la ultimul text. Perspectiva
axiologică a demersurilor se impun oricui, autoarea „cărţii despre cărţi” fiind preocupată să pună în
lumină mereu valorile, să selecteze riguros într-un timp când selecţia a devenit un gest adesea
riscant. Între înfăptuirea valorii şi cunoaşterea ei se iscă uneori un dezacord, o sincopă ce
îngreunează înţelegerea şi justa evaluare. În cazul de faţă, se poate spune că autoarea a găsit soluţii
optime pentru orice „piesă” din volum. Multe subiecte au fost extrase din spaţiul basarabean, cu
problemele lui specifice de limbă, cultură, istorie, spaţiu de care Zamfira Mihail e legată indisolubil.

1
Cf. Alexandru Zub, Chemarea istoriei. Un an de răspântie în România postcomunistă, Iaşi, 1997; Impasul reîntregirii, ed. III,
Iaşi, 2009.
2
Zamfira Mihail, 155 de cărţi într-o carte, Cuvânt introductiv de Lidia Kulikovski, Chişinău, Prometeu, 2010, 530 p.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
95
Alcătuit din trei părţi afine şi complementare, volumul în discuţie dă seama, în fond, nu numai
de un anumit „material de construcţie”, la îndemâna filologului comparatist, a istoricului culturii, a
literatului sensibil la tot ce e semnificativ pentru discursul identitar, ci totodată relevă ideile directoare,
impulsurile structurante, adesea greu sesizabile. Literatura română, civilizaţia cărţii şi relaţiile culturale
formează întâia parte, cu exegeze dintre cele mai diverse, conturând un câmp tematic deschis la orice
nouă contribuţie istorico-culturală. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, studiul deja clasic,
semnat de P.P. Panaitescu, e dealtfel şi prima carte, din cele 155, comentată de autoarea volumului.
Al. Elian, M. Tomescu, V. Cândea, Al. Duţu sunt autori semnificativi pentru orizontul de interes al
autoarei şi nu mai puţin pentru epoca în care i-a fost dat să activeze. Lingvistică şi etnolingvistică se
intitulează al doilea compartiment, nu mai puţin substanţial ca ofertă, Al. Rosetti, Marius Sala, Grigore
Brâncuş, Eugen Coşeriu, Alexandru Niculescu, B. Cazacu, Klaus Bochmann, Iorgu Iordan, V. Arvinte,
H.-M. Gauger, G. Mihăilă ş.a. au fost comentaţi aici, cu grija de a sublinia partea de noutate a oricărei
lucrări. Ultima secţiune a tripticului, Etnografie şi antropologie culturală, prezintă adnotări pe seama
unor contribuţii subscrise de P.H. Stahl, Paul Simionescu, N. Dunăre, D. Mioc, P. Cernovodeanu,
Klaus Roth, I. Taloş etc., contribuţii ce se cuvin raportate, desigur, la stadiul cognitiv al domeniului şi
la contextul socio-cultural.
Atenţia e îndreptată, firesc, spre fondul problemei, spre conţinut, spre noutatea fiecărui
demers ştiinţific, stabilită prin raportare cât mai riguroasă la context. Nu lipsesc însă nici sugestiile
ameliorative, nuanţele de interpretare, chiar dezacordurile, acolo unde restituţia era defectuoasă
conceptual, faptic sau metodologic. Cu bun temei prefaţatoarea volumului, Lidia Kulikovski, prezentă
şi ea în cuprins cu două cărţi, relevă exemplaritatea operei, degajând anume din ea „o lecţie de viaţă,
de acţiune, de slujire culturală”.
Sintagma de „slujire culturală” îşi dezvăluie mai bine sensul dacă amintim că autoarea este
fiica preotului Paul Mihail, menţionat şi în caseta biobibliografică, unul dintre cei mai de seamă
cunoscători ai culturii noastre vechi. Basarabeancă ea însăşi, a ţinut să facă dreptate românilor de
peste Prut, afirmând că „generaţia de după război a ridicat din umilinţă limba – expresia primă şi
ultimă a unui popor – şi a şters o pată de pe obrazul romanităţii şi a culturii europene. S-a restituit
astfel limbii române demnitatea de a fi considerată, în ansamblul ei firesc, limbă folosită de românii de
pretutindeni”
3
.
Volumul 155 de cărţi într-o carte, menit să valorifice o anumită categorie de texte personale pe
seama altor texte, cumva şi cu rost bilanţier, trebuie parcurs în cheie bibliologică, evident, însă şi prin
raportare la un timp istoric plin de restricţii, unul în care totuşi cărturăria autentică, precum cea
probată de Zamfira Mihail în noul său volum, era posibilă şi a putut deveni pentru mulţi exemplară.
Efortul cognitiv e bine servit, în acest caz, de propensiunea deontologică.
Acad. Alexandru Zub


3
Ibidem, p. 1.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
96
 Pagini de istorie 
Academicianul Florin Constantiniu –
DESPRE ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

"Clasa politică post decembristă este cea mai incompetentă,
cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României"
La 20 de ani de la marea vărsare de sânge din decembrie
1989, România arată ca un animal bolnav si hăituit. Ne uităm în urmă şi
nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice.
Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc
stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu
degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipseşte o viziune, un proiect
naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din
cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi
pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare,
academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune
în faţă o oglindă necruţatoare în care, daca avem curajul să privim, ne vom
afla poate izbăvirea.

"Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost
ratate"
- Cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră,
domnule profesor?
- Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care
inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial,
înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel,
Romania împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.
- Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă
pentru istorici aceeaşi perioadă?
- Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale
de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de doua decenii, ca aceea
scursă de la căderea regimului comunist.
Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres
uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la caştigarea
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
97
independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864 şi
politica de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut ca statul român să se smulgă din
înapoierea determinată - în principal - de dominaţia otomană, şi să se modernizeze rapid. Progresele
au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval,
apar "Junimea" şi Eminescu!
A doua perioadă: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o
duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în
toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.
- Vorbiţi de două perioade excepţionale, domnule profesor! Ce se întâmplă astăzi în
Romania se află la polul opus!
- Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a
fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: în 1859, aşa cum am spus, se
aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22
decembrie 1989, se închide "paranteza" comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se
reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord - sper - ca la cea mai
sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate.
- Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România ? Sunt, astăzi,
românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români?
În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de
satisfacţie şi deloc de mândrie.

"Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească.
A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o".
- De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din
perioadele pe care le-aţi amintit?
- Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei
politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi
stimulator.
În 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare
generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi
independenţa. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat
la unison cu societatea care voia "România Mare" şi afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi "Piaţa Universităţii"), lipsită de
un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau:
în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea
românească nu au fost în masură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor
posibilitaţi oferite de căderea comunismului.
- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o "ratare" postcomunistă a României?
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
98
- Vorbim de clasa politică şi de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative:
cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză,
avidă de căpătuială şi sigură de imunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se
îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia
catastrofală a României este imensă.
Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în
colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută.
Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi,
guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în
dificultăţi şi deznădejde, clasa politică prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase
locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în
proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum, vedem că
politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire. "Un popor de oi naşte un guvern de lupi"
- Cine este vinovat de această situaţie?
- Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează
perfect observaţia că "un popor de oi naşte un guvern de lupi".
Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc,
nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să
tragă la răspundere clasa politică sau să "tempereze" setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează
situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc., şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi
unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară,
când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situaţii şi mai
dramatice. Românii pleacă - din nevoia de câştig - să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în
Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să
lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.
- Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă.
- Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o.
Aduceti-vă aminte că, în 1997, când Romania a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de
inutilă, SUA ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid. În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa
Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos.
După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva
terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a
NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară, şi în cazul
intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă
avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul
standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.
Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, şi
atunci, la grămadă - iertaţi-mi expresia! - am intrat şi noi. "Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale
intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă".
- Ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
99
- O "mare idee", un mare proiect naţional. Înainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a
fost desăvârşirea Unirii. Astăzi nu ne mai însuflţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică,
Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devină Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare
patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a
devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel
de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii
români aşteaptă, în continuare, Nobelul... În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut
să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific.
Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la
tot felul de "reforme" şi "programe" inepte şi distructive. Dacă din rândul elevilor sau studenţilor au
ieşit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din ţară.
Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.
- Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui
carusel mortal?
- Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate
rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale.
În Franţa, ţara cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre
identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl
acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii
noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii - îi am în vedere pe cetăţenii SUA - ne
oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi
la minunata lor pildă.
- Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?
- Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de
sănătos al "Junimii": "Patriotism în limitele adevărului". Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le
ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o
componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei.
Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.
- Cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de
ani?
- Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă.
Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politică şi poporul român împărţind, în
egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un
secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi!
Interviu realizat de Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
100
 Galeria personalităţilor 
DIMITRIE GUSTI
Dimitrie Gusti a fost un sociolog, filozof şi estetician român. S-a
născut la Iaşi pe data de 13 februarie 1880. Şcoala primară şi liceul le-a
urmat în oraşul natal. După absolvire a urmat studiile Facultăţii de Litere din
cadrul Universităţii din Iaşi (1898-1899). Ulterior şi-a continuat studiile în
Germania, mai întâi la Berlin (1899-1900), ulterior la Leipzig (1900-1904)
ca student în filosofie şi apoi începând cu anul 1905, ca student în ştiinţe
juridice, la Universitatea Humboldt din Berlin. După studii strălucite a
susţinut doctoratul în folozofie la Leipzig, în anul 1904, cu teza intitulată
“Egoism şi altruism.Motivaţia sociologică a voinţei practice” sub conducerea
profesorului Wilhelm Wundt. Ulterior, în perioada studiilor sale de la Berlin
(1905-1909) s-a perfecţionat în sociologie, drept şi economie politică. Între
1909 şi 1910 a studiat sociologia la Paris.
Revenit în ţară, Dimitrie Gusti a lucrat ca profesor la Universitatea din Iaşi în „Departamentul
de Istorie antică, etică şi sociologie”, unde a funcţionat între anii 1910 şi 1920, după care a activat tot
ca profesor, la catedra de Sociologie, Etică şi Politică, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din
Bucureşti (1920). În anul 1918 înfiinţează la Iaşi, împreună cu Virgil Madgearu şi Vasile Pârvan,
“Asociaţia pentru studiu şi reformă socială”, care va deveni in 1921 “Institutul Social Român”, o
instituţie de prestigiu a culturii române din perioada interbelică.
Dimitrie Gusti va organiza în cadrul institutului o serie de conferinţe şi dezbateri asupra
problemelor politice şi sociale, cu participarea celor mai proeminente figuri ale timpului. Sub egida
institutului au avut loc o serie de conferinţe cu privire la partidele politice, noua Constituţie din 1923,
conferinţe care vor fi grupate în culegeri de studii. În anul 1919 Dimitrie Gusti înfiinţează publicaţia
“Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială”, o publicaţie ştiinţifică de prestigiu în perioada interbelică.
Dimitrie Gusti este întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, care a grupat în cadrul ei, o
serie de personalităţi precum Mircea Vulcănescu, teoretician al Şcolii sociologice, care a elaborat
fundamentele teoretice ale sistemului sociologic, H.H. Stahl un sociolog remarcabil, Traian Herseni,
autor al unor lucrări şi sinteze teoretice de referinţă, Anton Golopenţia, Constantin Brăiloiu, Mihai Pop,
Leon Topa, Pompiliu Caraion etc.
Între anii 1932 şi 1933, Dimitrie Gusti a ocupat funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice,
Cultelor şi Artelor, poziţie din care a înfăptuit o reformă a învăţământului românesc, urmărind legarea
acestuia de nevoile reale ale economiei şi ale ţării. A fost ales membru al mai multor academii,
societăţi şi institute de sociologie de peste hotare. Dimitrie Gusti este fondatorul Şcolii sociologice
monografice de la Bucureşti.
Savantul prezintă sistemul său sociologic astfel: — societatea se compune din unităţi sociale,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
101
adică din grupări de oameni legaţi între ei printr-o organizare activă şi o interdependenţă sufletească;
— esenţa societăţii este voinţa socială; — voinţa socială depune ca manifestări de viaţă: o activitate
economică şi una spirituală, reglementate de o activitate juridică şi de o activitate politică; — voinţa
socială este condiţionată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru
categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic şi istoric; — schimbările suferite de societate în
decursul timpului, prin activităţile ei şi sub înrâurirea factorilor condiţionanţi, se numesc procese
sociale; — începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă şi deci, le
putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinţe sociale.
Plecând de la sistemul său, Dimitrie Gusti a fundamentat metoda monografică, metodă ce
presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe
de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc.
Dimitrie Gusti a iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România
(1925-1948). De asemenea a obţinut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituţionaliza,
pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu
pedagogia socială.
A fondat şi condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919-1921), Institutul Social
Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul
naţional de cercetări ştiinţifice (1947-1948). Valorificâdu-şi calităţile de bun organizator, Dimitrie Gusti
a creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului (1936). A înfiinţat şi a
condus revistele "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" (1919-1943), "Sociologia românească"
(1936-1944) ş.a.
Operele principale ale lui Dimitrie Gusti sunt: "Egoismus und Altruismus" (1904), "Die
soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik" (1908), „Sociologia Războiului” (1915), „ Realitate,
ştiinţă şi reformă socială.Câteva indicaţiuni asupra metodei” (1919), „ Individ, societate, stat” (1923),
„Cosmologia elenă” (1929), „Sociologia monografică, ştiinţă a realizării sociale” (1934), „Sociologia
militans. Introducere în sociologia politică” (1935), (vol. I, 1935; vol .I şi II, 1946), „Cunoaşterea
sociologică şi acţiunea culturală-însemnătatea lor pentru viaţa naţională şi de stat” (1936), „Temeiurile
teoretice ale cercetărilor monografice” (1937), „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii” (1939),
Ştiinţa raţiunii” (2 volume, 1939), "Problema sociologiei" (1940), „Îndrumări pentru monografiile
sociologice” (1940), "La science sociologie, d’ethique et politique” (1941), “La Science de la réalité
sociale" (1941), „La sociologie des unités sociales (1943)” ş. a. A coordonat monumentala lucrare
„Enciclopedia României” apărută în 4 volume între anii 1938-1944.
Dimitrie Gusti organizează la Bucureşti, cu studenţii seminarului de sociologie şi etică un fişier
centralizator al tuturor cărţilor de sociologie, etică şi politică aflate în bibliotecile publice din Bucureşti
(1923). A fost apreciat şi iubit de studenţi. Ion Zamfirescu, unul dintre studenţii şi colaboratorii lui
afirma următoarele: „Amfiteatrul „Titu Maiorescu” — amfiteatru rezervat „filozofiei” era de regulă plin.
Funcţiona, perpetuându-se din an în an, un soi de consemn tacit: „ La Gusti, deşi nu se ia frecvenţa,
nu se lipseşte”. Apariţia profesorului impunea, era aşteptată; producea impresie; în sală dintr-o dată
se așternea tăcere respectuoasă şi se simţea adeziune sufletească”.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
102
În anul 1929 este numit decan al Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ulterior înfiinţează Premiile
Autorilor Tineri Needitaţi (1929), trecute apoi pe seama Fundaţiilor Regale. Sub propria influenţă şi
coordonare se infiinţează Recensământul (1930), Şcoala de Asistenţă Socială (1930), Şcoala de
Statistică (1930), Institutul de Conjunctură, Asociaţia Camerei de Comerţ şi Industrie. Este numit
Ministru de Instrucție (1929). Întocmeşte proiectul de reformă a învățământului (1933).
Dimitrie Gusti a fost director al Casei Culturii Poporului şi apoi al Fundației Culturale
„Principele Carol”. A fost organizatorul şi conducătorul campaniilor de cercetări monografice, al
echipelor studenţeşti ale Fundaţiei Regale „Principele Carol”.
Dimitrie Gusti a organizat propaganda culturală a ţării, atât în interior cât şi în afara graniţelor.
A coordonat participarea României la Expoziţiile de la Barcelona, Dresda, Paris şi a organizat
expozițiile de la Muzeul Satului.
În anul 1918 este ales membru corespondent al Academiei Române, ca un an mai târziu în
1919 să fie ales membru titular. În Academia Română a ocupat diferite funcții fiind vicepreședintele
acestui înalt for, între anii 1923-1925 și 1943-1944 și președinte între anii 1944-1946.
În anul 1929 este numit președinte al Oficiului Naţional și preşedinte al Societăţii de
Radiodifuziune (1929). A înființat şi a condus revistele „Arhiva pentru stiinţă şi reformă socială”(1919-
1921), „Institutul Social Român”(1921-1939, 1944-1948), „Institutul de științe sociale ale României”
(1939-1944), „Consiliul naţional de Cercetări științifice”(1947-1948). A fost coordonatorul revistei
„Sociologie românească”.
Paralel cu activitatea sa științifică și universitară, Dimitrie Gusti a fost la intervale diferite și
titular al multor alte sarcini, unele dintre acestea pe linie statală, altele în cadre superioare ale vieții și
politicii culturale din țara noastră.
Sociologul Dimitrie Gusti nu a fost membru în nici un partid politic şi din acest motiv nu a fost
în nici un fel dator pentru cariera sa vreunei organizaţii politice. Până la momentul interzicerii
partidelor din 1938, profesorul Gusti nu a fost suspectat de partizanat decât cel mult în favoarea
dinastiei regale. În activitatea sa politică, ca fost ministru tehnocrat în guvernele ţărăniste ale lui Al.
Vaida-Voievod şi Iuliu Maniu, Dimitrie Gusti nu a trebuit să țină cont de disciplina de partid, iar
discursurile sale politice nu trebuiau să se conformeze vreunei doctrine politice.
Concepţia politică a sociologului era concepţia sa ştiinţifică de modernizare a satului. Rolul
monarhiei, ca de altfel al omului politic în general, era în gândirea mentorului Şcolii Monografice,
acela de a interveni la sat acolo unde omul de ştiinţă efectuase în prealabil cercetarea şi inventariase
lipsurile existente.
Analiza operei și activității teoretice și social politice a lui Dimitrie Gusti dă posibilitatea stabilirii
precise a locului și rolului celui care a inaugurat o tendință nouă în sociologia românească. De-a
lungul timpului, Dimitrie Gusti s-a conturat ca adept al reformelor care, după credința lui, ar fi putut
îmbunătăți soarta celor mulți și săraci, ca un pacifist consecvent și umanist, ca o personalitate
culturală și științifică, om politic neîncadrat însă în vreun partid politic, teoretician în sociologie,
conducător și remarcabil organizator al cercetării realității sociale românești dintre cele două războaie
mondiale.
Dimitrie Gusti a fost o personalitate științifică şi culturală complexă, creatorul unui sistem
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
103
sociologic original, recunoscut pe plan mondial. Marele savant a murit pe 30 octombrie 1955 la
București şi a fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Bibliografie:
1. http://sociologie.dreamstyler.ro/gusti.htm
2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti
3. http://biblior.net/scoala-sociologica-a-lui-dimitrie-gusti.html
4. http://www.referates.ro/referate/Dimitrie-Gusti-204.html
5.htp://ww.preferate.ro/referat-Diverse-Sociologia-ca-disciplină-de-studiu-instituție-și-profesie-O-perspectivă-
românească-6-5564.html
6. http://www.scribd.com/doc/24889074/DIMITRIE-GUSTI
7. Gheorghe Pavelescu, Journal of Sociology (Revista de Sociologie), issue: 2/2006, p. 107-108
8. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/135/art12-momoc.html
9. Ovidiu Bădina, Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
10. Ilie Popescu Teiuşan, Pedagogi şi oameni de şcoală din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975, p.68-69.
11. Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Eminescu, Bucureşti,1989, p.7-21
12. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999, p.364.
13. Constantin Stroe, Etica lui Dimitrie Gusti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978
14. Ovidiu Bădina, Octavian Neamţu, Dimitrie Gusti, Editura Meridiane, București, 1968

Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Chimie, Iași





EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
104
Omul de lângă noi
Cu recunoştinţă şi respect ,
Domnului profesor universitar academiciam dr. TOMA CONSTANTIN, la a 75 a aniversare

Nimic nu apare în timp mai răscolitor decât anii tinereţii, anii studenţiei, cu numeroasele emoţii,
insomnii în perioada sesiunilor de examen, care au rămas ca un muzeu sentimental individual pe
care-l vom vizita până la sfârşitul vieţii.
La ceas aniversar este un prilej plăcut de a contura personalitatea unuia dintre profesorii
eminenţi pe care i-am avut şi de a profita de acest moment pentru a ne exprima recunoştinţa ce o
purtăm tuturor profesorilor emeriţi, academicieni, doctori care ne-au fost alături în anii formării noastre
iniţiale şi nu de puţine ori de-a lungul carierei. Le mulţumim că ne-au ajutat să aprofundăm tainele
naturii şi să credem în demnitatea meseriei pentru care am optat.
Ne temem, în schimb, că a încerca să conturezi personalitatea atât de complexă a domnului
profesor, academician, doctor Toma Constantin înseamnă să apelezi prea des la epitete
respectuoase şi la adjective la superlativ, care ar putea converti gândurile şi sentimentele în omagiu
de complezenţă. Am dori să avem măiestria de a exprima şi descrie exact ce reprezintă fiecare dintre
domniile lor în inimile noastre, dar nici cei mai buni maeştrii ai condeiului nu au reuşit pe deplin să
exprime trăirile şi sentimentele.
Primul curs de Morfologia şi anatomia plantelor, prima întâlnire, prima impresie: o imagine
distinsă, de aristocrat ce a rezistat timpurilor noi, cu părul grizonat, de statură mijlocie, dar impunător
prin poziţia verticală şi eleganţa mersului. Cu atitudine calmă, cu voce caldă şi prietenoasă, dar cu
îndemnuri ferme, a început să ne provoace în a descifra tainele ce se ascund în structura plantelor.
Ulterior am descoperit ce analist de subtilitate al fenomenelor biologice este domnul profesor, câtă
sete neistovită de cunoaştere, cât de mult te captiva cu vasta-i cultură biologică şi inteligenţa rafinată,
ce talent în redarea grafică a structurilor plantelor pe care le modela cu măiestrie pe tablă şi o
perioadă de timp nu ne înduram să le ştergem.
Dascăl de o mare probitate profesională, dedicat muncii alese, meticulos, nu concepea să se
prezinte în faţa studenţilor decât dăruind ce avea mai bun, un curs atractiv ce ne fascina, cu o
organizare de excepţie. Oricare dintre cursurile predate emanau pasiune, chibzuinţă, capacitate de
selecţie şi de sistematizare a conţinuturilor, şi un algoritm de expert. Calitatea cursurilor era
completată de talentul şi maniera de prezentare a problemelor de biologie vegetală, de logica
impecabilă a expozeului condus cu o rară măiestrie. Uşurinţa cu care îi determina pe studenţi către
cunoaştere şi învăţătura temeinică , în a reţine uşor fenomenele biologice , a devenit un stil didactic.
Generaţiile de studenţi nu-i vor uita talentul persuasiv, rigoarea şi claritatea noţiunilor biologice
predate pe care le exprima în acest stil magistral, preluat cu siguranţă de mulţi profesori de biologie.
Domnul profesor rămâne şi ca un model în justeţea evaluărilor la examene. Adeptul pregătirii
temeinice a studenţilor, cu un înalt simţ de răspundere pentru cei ce intră în sistemul de învăţământ,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
105
am fost evaluaţi prin lucrări scrise sumative, cu subiecte din aproape toate cursurile pentru ca
studentul să dovedească o înţelegere unitara a disciplinei. Dovada activităţii de pedagog şi de
profesor temeinic înarmat ştiinţific suntem noi, profesorii de biologie, care ne-am alăturat discipolilor
noştri, încercând acelaşi joc al iniţierii în miraculoasa lume a viului şi al apărării naturii, începând cu
cei de vârsta copilăriei până la vârsta opţiunii profesionale.
Dovedea o aleasă distincţie şi eleganţă nu numai în ţinuta intelectuală, ci şi în atitudinea
manifestată faţă de tineri. Spiritul cavaleresc era manifestat şi în maniera de a saluta, cu o reverenţă
ce-l personalizează, deseori o făcea înaintea celor tineri, lăsându-le o urmă de regret în suflet şi de
reproş că nu l-au observat mai devreme pentru a fi primii în a-l saluta cu respect.
Nu putem uita că domnia sa a îmbinat în mod armonios şi eficient vocaţia de dascăl, cu
pasiunea pentru cercetare şi cu aptitudinile şi capacităţile de manager instituţional cu aceeaşi
eleganţă, pasiune şi chibzuită înţelepciune. A construit echipe, a format numeroşi profesori de calitate,
cercetători , biologi, a lăsat urme adânci în oameni.
Tinereţea spiritului , deşi părul îi este acum complet alb, ţinuta la fel de dreaptă care sfidează
trecerea timpului şi a greutăţilor întâmpinate de-a lungul vieţii impun mult respect şi admiraţie.
Vă mulţumim, domnule profesor, pentru lecţiile de dăruire şi devotament profesional, pentru
energia şi talentul care ne-au fost transmise şi vă dorim în continuare ani mulţi, liniştiţi, cu împliniri şi
sănătate. LA MULŢI ANI !...

Cu recunoştinţă şi respect,
Prof. NINA NEDEA, Colegiul Naţional „M. Eminescu”
Prof. MIRCEA NEDEA, Colegiul Naţional „C. Negruzzi”
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
106
 Artă vizuală 
CETATEA ZIDIRILOR
Iaşii sunt un oraş incitant. Cetatea e privită, totuşi, cu condescendenţă, cu superioritate, ba
chiar cu un anume dispreţ de unii români. Aceste atitudini se nasc poate din lipsa de respect faţă de
moldoveni, pe care în deosebi valahii îi socotesc mai înapoiaţi. Or, se ştie că urbea Iaşului reprezintă
expresia sublimată a moldovenismului. În egală măsură, ba poate şi mai mult, Iaşul este adorat. Şi pe
bună dreptate. Dar adoraţia aceasta se hrăneşte mult din gloria trecutului. Oraşul este o sublimă
necropolă a României şi depozitar al unor inestimabile zăcăminte spirituale naţionale. Asta nu face
decât să alimenteze şi să întemieze remarca răutăcioasă a inamicilor din alte părţi şi cu asupra de
măsură a detractorilor dinlăuntru, că oraşul e mort şi nimic nu-l poate trezi din adormire. Astfel de
judecăţi tranşante nu pot fi decât excesive şi simplificatoare. Târgul celest, cum l-au alintat unii dintre
adoratori, nu a murit şi nici nu se va întâmpla degrabă lucrul acesta. Dar e fără tăgadă că
însemnătatea lui a scăzut. Centralismul, de care tânărul stat român a avut nevoie vitală mai ales după
Unirea cea Mare, a diminuat până aproape la anulare rolul Iaşilor şi a supradimensionat importanţa
Bucureştilor. Au perceput asta la timpul respectiv marii intelectuali ai Iaşilor. Cei mai mulţi au părăsit
ca nişte marinari puntea unei corăbii care a luat apă şi se scufundă. Aşa au plecat Mihai Ralea, Ionel
Teodoreanu, Sadoveanu.Topârceanu, rămas aici, cântă în clavire soarta târgului, căruia potrivit
zicerii poetului, Baladelor..., nu-i mai rămăsese decât un drum, cel la Eternitate. Iaşii nu că
deveniseră prea strâmţi ca să-i cuprindă pe corifeii intelighenţiei româneşti, ci nu mai dispuneau de
mijloacele ce le-ar fi permis acestora dezvoltarea şi afirmarea plenară. Dintr-o astfel de pricină marile
personalităţi plecau la Bucureşti în număr aşa de mare. O veritabilă hemoragie de materie cenuşie,
ce nu avea cum să nu lase urme. Oraşul şi-a păstrat însă pe mai departe aura de cetate sfântă a
românilor şi ţesutul de centru universitar. Această din urmă dominantă n-a fost estompată nici de
industrializarea forţată din anii comunismului, ce încerca să schimbe şi profilul oraşului şi să-l
transforme într-unul muncitoresc.
Ceea ce uită cei care judecă cu asprime căderea Iaşilor de după Unirea cea Mică, şi cu osebire
după cea Mare, e faptul că fruntaşii moldoveni au consimţit la un sacrificiu în interesul binelui naţional.
Atunci, în 1859, s-a făgăduit Iaşilor o soartă mai bună şi un tratament aproape egal cu cel al
Bucureştilor. Promisiunea a fost uitată repede şi şi nu de puţine ori de înşişi ieşeni ajunşi în dregătorii
înalte. Însă Iaşii au rămas, în pofida nejunsurilor generate de subdezvoltare, a mutilărilor de
arhitectură suferite în toate timpurile, şi mai cu seamă în anii regimului comunist, când clădiri cu
valoare de simbol, precum Academia Mihăileană, au fost nemilos dărâmate, un oraş fascinant. Spre
deosebire de majoritatea oraşelor româneşti desfigurate de sistematizarea urbană socialistă, Iaşul şi-
a păstrat, cu toate aceste pierderi, nu puţine,identitatea şi aura de cetate nepereche. Cele mai multe
dintre edificiile emblematice sunt în picioare, de la bisericile sale unice, la Palatul Culturii, Biblioteca
Fundaţiilor,Teatrul National, Universitate, Primărie, Casa Pogor. Pe deasupra, datorită inspiraţiei unor
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
107
edili din defunctul regim şi chiar din cel postdecembrist, câteva dintre aceste edificii au fost puse şi
mai bine în valoare prin crearea în jurul lor a unor generoase spaţii de respirare, ori printr-o iluminare
feerică.
Pătimirile pe care le au de îndurat multe dintre aceste construcţii identitare şi de mare preţ,
adevărate nestemate de arhitectură, par a nu avea însă sfârşit. Cum afirma cu năduf şi disperare
istoricul Ioan Caproşu, poate cel mai profund cunoscător al tezaurului cel vechi al oraşului, fiinţa
Iaşilor este azi mai ameninţată ca niciodată cu pângărirea. Primejdia cea mare vine,după spusa
apăsată şi îndurerată a lui Ioan Caproşu, de la lansarea ediţei a doua a admirabilei cărţi Iaşii marilor
zidiri,semnată de Dan Bădărău şi de Domnia Sa, de la un duşman mai feroce decât toţi cei de până
acum,de la ban. Zicerea istoricului sună cutremurător. Înclini să-i dai dreptate şi te îngrozeşti la
gândul că Iaşi ar putea pierde ceea ce au poate cel mai valoros, monumentele. Acestea şi amintirea
faptelor marilor bărbaţi ai neamului, care au vieţuit aici, i-au adus renumele de Iaşii marilor iubiri.
Datorită splendorii lor şi întâmplărilor cărora Iaşii le-au fost sălaş, Nicolae Iorga a exlamat că nu
trebuie să fie român care în viaţa lui să nu fi văzut cetatea. Îmi aduc aminte cât de captivat eram de
Iaşi în vremea copilăriei mele de la Fălticeni. Visam să ajung la Iaşi cum râvneşti să păşeşti în
grădinile raiului. Îl admiram fără să-l fi privit, doar din cărţi şi din poveştile altora. În casa părintească
exista un cult pentru Iaşi. Când am intrat în Iaşi pentru întâia oară, oraşul mi-a tăiat pur şi simplu
respiraţia. Era o senzaţie cu mult mai intensă decât cea încercată atunci când m-am dus de la ţară la
iarmarocul de Sfântul Ilie din Fălticeni. Iaşii erau de-a dreptul copleşitori. Simţeam,aflându-mă
înlăuntrul lor, că păşisem într-o lume a urieşescului. Magnificienţa Iaşilor mă cufunda într-o emoţie ce
n-o mai trăisem. Eram încă mic, elev de gimnaziu, şi ceea ce vedeam depăşea cu mult închipuirea
mea. De atunci s-a născut o legătură ce s-a adâncit şi consolidat în timp. Una de viaţă şi de moarte.
M-am ataşat de acest loc pentu totdeauna. M-au bucurat reuşitele sale şi tare m-au mai întristat
eşecurile lui. Le-am socotit şi ale mele. Sunt aici, ca şi la Fălticeni, acasă la mine. Mi-a plăcut şi-mi
place nespus de mult să trăiesc în acest burg la Moldovei. Am suferit când am auzit vorbe de ocară la
adresa Iaşilor şi m-a revoltat batjocorirea aşezării chiar de unii dintre ieşeni, nu numai cu vorba, ci mai
ales prin nevrednicia lor.
În Iaşi am însă scutul meu de apărare. Procedez mai totdeauna aidoma actorului Dan Nasta,
fostul ieşean, omul de gust subţire care-mi mărturisea într-un interviu, la Oleacă de taifas că atunci
când se află în Iaşi se simte fericit, deoarece nu are ochi decât pentru ceea ce merită privit. Şi eu, ca
şi distinsul meu interlocutor, nu mă uit decât la splendorile acestui oraş sublim. Urâtul, ce se
lăbărţează în atâtea dintre părţile lui, nu mai există în asemenea momente. Nu că-l ignor, dar nu-i dau
dau drept la loc în cetate. Şi lupt, cât poate lupta un nevolnic ca mine, să-l înlătur. Puterea, câtă o
am, se hrăneşte sufleteşte din frumosul ce sălăşluieşte neatins în aceşti sâmburi de demult ai Iaşilor.
Această frumuseţe primordială e întruchipată mai cu seamă de biserici. De cele de odinoară,
îndeosebi. Iaşii sunt, de altfel, prin excelenţă un oraş al bisericilor, ale căror cupole, turle şi trupuri din
piatră şi cărămidă reprezintă pietrele cele preţioase ale unei monturi ea însăşi măiastră. Iaşii şi-au
perepetuat duhul prin vremi tocmai prin duhul lor. Felurite alte întrupări s-au mistuit sub neprielnicia
vremurilor, dar bisericile care, la Iaşi,se spune,erau cândva câte în pravoslavnica Moscovă,au
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
108
rezistat neclintite la locurile lor ca semne ale eternităţii acestor ţinuturi şi seminţiilor omeneşti ce le-au
locuit.
Sfântul Nicolae Domnesc, ctitorie ştefaniană zidită din voia Domnului între 1 iunie 1491 şi 10
august 1492, este expresia frumuseţi măsurate şi de adânc, la care ajunsese stilul moldovenesc în
timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin sinteza diferitelor tendinţe ale epocilor premergătoare, filtrate
de simţirea şi creativitatea meşterilor de la Moldova şi petceluite cu geniul lor. Zvelteţe şi armonie,
rafinament artistic şi smerenie, măreţie fără de trufie, se regăsesc în matricea tuturor acestor
monumente ce au punctat secolii de aur ai Moldovei. Atingerile veacurilor, inevitabile, între care se
cere a fi amintită restaurarea arhitectului francez Lecomte de Nouy, au tulburat desăvârşirea
originară, dar n-au îndepărtat ceea ce era esenţial, imaginea de osie polară, de inimă a cetăţii, de
punct de întâlnire armonică a cerului cu pământul. Emoţionat de acest spectacol de arhitectură, un fin
cunoscător şi interpret al acestei arte de for public, el însuşi subtil şi original exponent al acesteia,
G.M.Cantacuzino glăsuia înaintea capodoperei din cuprinsul fostei curţi domneşti de la Iaşi: Când am
spus că în faţa acestui monument te gândeşti la Bramante, acesta nu este rezultatul unei
impresii trecătoare. Europa trăia încă din secolul al XV-lea sub prestigiul Bizanţului, cu toată
înflorirea stilului gotic. În Moldova influenţele bizantine şi gotice s-au întâlnit ca şi în nordul
Italiei, dând forme şi concepţiuni înrudite.
O altă perlă a Iaşilor, oraş al bisericilor, este
Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu, Domnul cel mai
darnic în împodobirea Iaşilor cu capodopere. A
purces în 1635 la zidirea mănăstirii, săvârşită în
1639,cu dorinţa de a da la iveală o biserică a
bisericilor ortodoxe. Fructul vrerii domneşti s-a
dovedit cu adevărat neasemuit. Unicitatea bazilicii
stă, cum remarcă cu proverbiala-i pătrundere
George Călinescu, şi el locuitor pentru o vreme al
Iaşilor, …în broderia fastuoasă în piatră, ce
încinge în bande biserica, evitând repetiţiile.
Monumentul pare opera unui bijutier. La rândul lui, G.M.Cantacuzino subliniază:… că această
biserică este o capodoperă de gust.
Proporţiile cântă într-adevăr în chivotul de stâncă al Trei Ierarhilor. Trupul de piatră înflorită
pare a nu avea greutate. E o navă ce pluteşte parcă pe apele cerului, pe apele pământului. Se
arcuieşte spre bolta văzduhului, învârtejindu-se ca şi florile ce-i brodează pereţii , turlele,fereştile, uşile
şi mai ales trupul lăuntric, sufletul cel nemuritor. Istoriile din veacurile de viaţa monahală a celor trei
sute de vieţuitori de odinioară, spiritul academic statornicit aici prin Şcoala Vasiliană întemeiată de
Mitropolitul Varlaam, cel al cărţii, cultivat la tipografia aşezată la Trei Ierarhi de acelaşi Vlădică al
Moldovei, aducerea moaştelor Cuvioase Parascheva şi adăpostirea pentru vecie a rămăşiţelor
pămâneşti ale lui Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Al.I.Cuza, au împlinit şi au adăugat juvaiere la fel
de preţioase măiestritei alcătuiri dintru început.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
109
O altă splendoare a Iaşilor este biserica Bărboi.
Reprezintă transplantarea vechiului spirit al Eladei în Iaşii
jumătăţii a doua a veacului al XIX-lea. Atunci, la 1841, se
isprăvea de către arhitecţi greci construcţia biserici
ctitorite de familia domnitoare Sturza, ce-şi are aici
necropola, ridicată pe locul alteia, se zice zidită de
logofătul Bărboi. Palpită graţie divină în semeaţa-i
alcătuire. Silueta bisericii planează parcă peste tot ceea
ce-o înconjoară. Îţi atrag atenţia de îndată,
impresionându-te, deschiderile îndrăzneţe, boltirile
majestuoase, cupolele strânse aidoma unor căpăţâni de
Golgota. Monumentalei şi elegantei zidiri bisericeşti i s-a alăturat, încununând-o, turnul cloptniţă, cu
italica lui înfăţişare de campanilă. Prin săgetarea sa suie spre nevăzuturile înaltului toată superba
horire de turle şi cupole a Bărboiului. E o zidire unică, dar care consonează prin particulara sa croire
cu şiragul de biserici ale Iaşilor. Rostire într-un cântec polifonic.
La mică distanţă tronează voievodală basilica
Mănăstirii Golia. Este cea mai veche biserică a Iaşilor.
Datează din secolele al XIV-lea –al XV-lea şi a fost refăcută
de Ianachi Caragea la 1625. Un faimos călător, Paul de
Alep, i-a remarcat, (imediat) ce-a privit-o, originalitatea şi
strălucirea diamantină. Zidirea e lungă şi simplă, notează
acesta, dar ridicată pe nişte muri tari şi dubli, cu câte
nouă deschizători pentru aer din fiecare parte şi cu două
mari cupole turnate, după modelul celor mari din ţara
noastră. Ele sunt unice în felul lor în aceste ţări.
Biserica Goliei, minunat restaurată şi resfinţită în toamna acestui an, seamănă cu un chivot ţinut
în mână de un domn sau o domniţă într-un tablou votiv de ctitorie. Creşte din pământ şi atinge parcă
cerul. Zidirea are masivitate de cetate, dar şi fluiditate de plăsmuire îngerească. Sălăşluieşte în trupul
Goliei spiritul Renaşterii, tălmăcit de rafinata dispunere a coloanelor, a decoraţiunilor şi de lumina alb-
calcaroasă a pietrei cu reflexe marmoreene. G.M.Cantacuzino crede că Vasile Lupu, cel care a
început zidirea actualei biserici în 1649, spre a înlocui pe cea veche, ctitoria marelui logofăt Ion Golia,
ruinată, a fost inspirat, prin arhitectul lui, de măreţia Romei. George Călinescu s-a arătat mişcat de
expresia renascentistă a stilului architectonic al Goliei…caracteristic acestei fantome albe,pline de
fantezie.
Iaşi, oraş cu biserici şi al bisericilor. Minunatele lor întruchipări aşează o diademă pe fruntea
cetăţii. Strălucirea acesteia nu s-a stins niciodată în veacurile de existenţă ale Iaşilor. E duhul etern
al celestului târg. Este de sperat ca acest semn nobiliar va străbate cu aceeaşi vigoare şi cutezanţă
timpul, în ciuda primejdiilor şi agresiunilor de tot felul, din care cea a banului, invocată de istoricul
Ioan Caproşu, e cea mai perfidă. Este de sperat că adaosurile de arhitectură, stratul de modernitate,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
110
de care oraşul are vitală nevoie, precum doritele edificii ale Centrului cultural, Sălii polivalente, Operei
sau Bibliotecii, să se integreze printr-o expresivitate contemporană, cuviincioasă în originalitatea şi
eleganţa ei, în ambianţa splendorilor cele vechi, constituind un tot organic. Din păcate, ceea ce s-a
croit după decembrie 1989 nu prea alimentează speranţa. Mallurile şi aşa- zişii zgârie nori din vatra
oraşului nu au nimic din fiorul capodoperelor, ci mai degrabă sunt faţete ale unei platitudini agresive.
Insinuarea lor în rezervaţia de îngeri a Iaşului cel bătrân, ce-ar trebui să fie tărâmul marilor opera de
arhitectură ale viitorului, este nocivă de-a dreptul.
Ca să-şi perpetueze gloria trecută, cetatea Iaşilor, atât de fericit situată pe dulcile coline romane,
nu are altă şansă decât să ducă mai departe, să continue neabătut duhul măiastrelor zidiri de
altădată, alăturând pecetea de neconfundat a timpului respectiv. Aceste noi valori, dacă s-ar plămădi
cu harul ce învăluie vechile zidiri, ar stârni cu siguranţă simpatie şi preţuire pentru Iaşi, simţăminte
izvorâte din respectul pentru lucrarea frumosului. Iaşii au fost şi trebuie să rămână un tărâm al
izvodirii frumuseţii, o cetate a zidirilor nepereche.

Grigore Ilisei


EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
111
 Carte religioasă 
Părintele Theodor Damian:
NOI „EXERCIŢII DE ÎNVIERE” POETICĂ
Theodor Damian face parte, fără nicio îndoială, din familia
personalităţilor proteiforme, din ce în ce mai rare astăzi: este preot al comunităţii
româneşti ortodoxe din Queens, New York; profesor la Universitatea Spiru
Haret, Bucureşti (la Catedra de Filozofie şi Literatură); director al centrului de
învăţământ la distanţă New York al aceleiaşi universităţi şi profesor la
Metropolitan College of New York; director al revistei newyorkeze de
spiritualitate şi cultură românească „Lumină lină. Gracious Light” ş.a. Pe lângă
toate acestea, este şi un prolific scriitor de esenţă şi expresie teologală (The Icons: Theological and
Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion,”The Edwin Mellen Press”, Kingston, New
York, 2002; Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei, „Eikon”, Cluj, 2003; Introducere în istoria
creştinismului. Primul mileniu, „Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2008), un eseist si
critic literar dedicat (Roua cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, „Danubius”, Bucureşti,
1998; Pasiunea textului, „Universalia”, New York, 2003; Răsăritul cel de sus: De la Naştere la
Înviere,”Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2006; Filozofie şi literatură: O hermeneutică a provocării
metafizice, „Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2008), în fine, un poet de cea mai pură fibră
metafizică. Transcrisă fie exclusiv în româneşte (Lumina Cuvântului, „Libra” Bucureşti, 1995; Dimineaţa
Învierii, „Axa”, Botoşani, 1999; Rugăciuni în Infern, „Axa”, Botoşani, 2000; Ispita rănii, „Limes”, Cluj,
2001; Nemitarnice, „Dionis”, Botoşani, 2005; Semnul Isar, „Paralela 45”, Bucureşti, 2006; Stihiri cu
stânjenei, „TipoMoldova”, Iaşi, 2007), fie bilingv, în româneşte şi în limba ţării de adopţie (Liturghia
Cuvântului, „Tremain, Klamath Falls, OR”, 1989; Calea Împărăţiei, „Timpul”, Iaşi, 2000; Poesias,
„Lumină Lină”, New York, 2005), poezia lui se nutreşte, fireşte, din preocupările şi misiunea teologului.
Trebuie totuşi precizat de la început faptul că fervoarea mistică a trăirii de esenţă religioasă, anunţată de
intensitatea exprimării senzaţiilor, dar şi de revenirea, constantă, la topoï specifici discursului religios, nu
sufocă lirismul autentic, ci doar îl înnobilează într-o manieră particulară.
Ultimul volum al poetului Theodor Damian, Exerciţii de înviere („Universalia”, Bucureşti, 2009), se
naşte din aceeaşi ardoare a trăirii duhovniceşti, o ardoare care fuzionează însă cu experienţa omenescului
celui mai firesc. În carte se topesc, altfel spus, şi asperităţile trăitului în ceas profan, şi lucirile diamantine
ale extazelor sacre. Secvenţa a 7-a din secţiunea Ţipătul dintâi, care deschide cartea, demonstrează, spre
exemplu, tocmai faptul că biograficul şi anecdoticul percepute de unii poeţi religioşi drept minore pot
deveni semne ale esenţialului: „Scriu şi nu-mi vine să cred/ pe stradă apare un tractor/ cu doi funcţionari/
fără mapă/ cu volan şi furtun/ tractorul merge încet/ iar furtunul/ udă florile agăţate/ sub bec/ la fiecare stâlp
de telegraf/ atâta grijă pentru detaliu/ te uiţi în jur/ şi te miri/ nicio urmă de praf/ nici în New York n-am
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
112
văzut/ în douăzeci de ani/ atâta grijă pentru culori/ miros şi cercuri concentrice/ poate acolo se face totul/
invizibil/ cum nu vezi spinul înflorind/ în pustii/ prin satelit/ sau altfel/ de nici nu vrei să mai ştii” (subl. ns.).
Ipostaza predilectă a lui Theodor Damian în acest ultim volum de versuri este aceea de homo
viator. Cea de-a doua secţiune a cărţii, Scrisorile pelerinului, ilustrează tocmai figura călătorului ce
traversează cu entuziasm spaţiile dintre cele mai pitoreşti (Palmierii Granadei, Am mai fost în Argentina,
Spre Malmö, De la Apenini la Anzi), adăugând sensului să spunem pur fizic al drumului unul cu mult mai
înalt, spiritual. Exploratorul alterităţii geografice este dublat, prin urmare, de căutătorul alterităţii radicale,
care este Dumnezeu cel viu. Prin El poetul aflat, bunăoară, în drumeţie în Granada are, din nou, revelaţia
că practica trupului nu este decât o treaptă înspre experienţa sufletului, şi că aceasta din urmă este, la fel
ca poezia însăşi, eternă: „În Granada/ verbele la timpul trecut/ se îneacă-n prezent / Aqui esta Granada/
los Gringos n-au ştiut/ că poezia niciodată nu moare/ că între pustie şi fulger/ pustia e mai tare/ ei n-au
ştiut/ dar palmierii o ştiu şi o spun/ cu crengile lor mişcând/ în direcţii dirijate/ numai poeţii pot înţelege/ de
ce vântul în lumină/ nu bate// Crucea catedralei trimite lumini/ peste oraş/ In hoc signo vinces/ ne spune/
crucea mocneşte în poezia/ Granadei/ cum pustia mocneşte în dune” (Palmierii Granadei).
Sigur că, indiferent unde l-ar purta paşii, călătorul – preot şi deopotrivă poet, ştie că posedă un har
şi, implicit, că are o responsabilitate: aceea de a reproduce, în textul pe care dă senzaţia că îl scrie
aproape simultan cu experienţa reală, imediată, grafemele trans-senzorialului. Spre deosebire de insul
comun, marcat exclusiv de experienţa pitorescului, autorul Exerciţiilor de înviere este un iniţiat, în sensul
de hărăzit cu aptitudinea rară, dacă nu chiar excepţională, de a descifra, în hieroglifele vieţii de aici, rostul
(de)spre viaţa de dincolo. Astfel se explică, în unele poeme ale cărţii, prezenţa unei exultanţe reale sau a
unui amestec bine dozat de mysterium tremens şi mysterium fascinans, după cum în altele se percepe un
vag frison al neliniştii determinate de percepţia dificultăţii acestei misiuni. Chiar şi în astfel de situaţii,
dincolo de conştiinţa unei generalizări a suferinţei („Încă nu s-a descoperit/ câtă disperare este-ntr-un
deşert/ şi cât pustiu într-un ceas/ de disperare/ toţi ne naştem cu o disperare-n/ deşert/şi toţi murim cu
deşertu-n inimi”, ne mărturiseşte vocea care are viziunea teribilă a unui Clopot arzând), poetul îşi
păstrează totuşi forţa de a crede cu tărie în iubire şi în revelaţia mântuitoare. Din această perspectivă, mai
multe poeme din ultimul ciclu al volumului, Ca o piramidă jefuită, rezumă tocmai etapele unei salvatoare
purificări, a unei trudnice, dar fericite ieşiri la lumină din abisul nostalgiilor sfâşietoare sau al îndoielilor de
sine: „Mi-e dor de un port/ în ţările calde/ acolo unde rândunelele ajunse deja/ îmi vor prinde sufletul/ cu
ambele mâini/ să nu se irosească vreo picătură// O, îngheţatul meu suflet/ sub mângâierea aripilor/ cu gust
de zmeură/ şi miros de tămâie/ căuşul palmelor/ cu munţii şi râurile şi văile lor/ un alt mod de a fi/ suspin
dar nu-s trist/ e noapte dar întunericul/ nu mă atinge// O nouă zi a creaţiei/ a opta zi”. La fel ca această
Ziua a opta a eternei revelaţii, întreaga poezie scrisă de Theodor Damian distilează experienţa spiritualităţii
în exerciţii de înviere dintre cele mai sensibilizatoare.
Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie,
Facultatea de Litere a Universităţii „AL. I. Cuza”, Iaşi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
113
 Femeia în Biserică 
HARUL MATERNITĂŢII

Nu fi nepăsăto(a)r(e) față de harul care este întru tine!
(I Timotei 4, 14)
Poate părea ciudat, la prima vedere, punerea la feminin a unui
adjectiv care se referă în textul biblic la primirea harului dumnezeiesc, în
Sfânta Taină a Preoției. Căci la această taină, a hirotoniei, și la harul dat
episcopului Timotei, se referă acest citat.
Însă acum este timpul pentru a discuta despre alt aspect, extrem de
important pentru societatea de astăzi, și care se referă în principal la femeie.
Este vorba despre darul maternității.
Crăciunul este prilejul cel mai potrivit pentru a aduce în atenție nu
doar darul special pe care îl are femeia, acela de a fi mamă, numită în
majoritate așa după naștere, ci și pregătirea pe care ea trebuie să o parcurgă
din multe puncte de vedere pentru a ajunge aici, și mă refer în special la
pregătirea duhovnicească.
În orice familie, apariția unui copil trebuie să fie întâmpinată de multă pregătire, uneori ani, pentru a
crea cât de cât condițiile sociale și materiale pentru venirea lui. Tinerii părinți își caută o locuință, un
serviciu stabil, se îngrijesc de sănătatea lor și a celor din familie, pe cât posibil, pentru ca nașterea
pruncului să se facă fără probleme și să nu fie umbrită de alte probleme și necazuri. Însă cred că
fundamentală pentru nașterea de prunci este pregătirea duhovnicească, acest „know – how” care te ajută
de fiecare dată să te raportezi în mod corect problemelor inerente în viața fiecăruia.
Nu trebuie studii academice pentru a dovedi că un copil are nevoie de părinți, de ambii părinți, de
„mama și tata”, adică mama – mamă (femeie!) și tatăl – tată (bărbat), și nu de alte aberații sociale
importate recent de pe alte meleaguri, care par atât de neverosimile și aiurite, încât atunci când le vezi larg
mediatizate în presă, nici nu mai știi cum să reacționezi, să te apuci să protestezi în cele mai vocale
moduri, sau să închizi televizorul și să-ți vezi de treabă. Dar mai departe te gândești că în lumea aceasta
va crește copilul tău, și n-ai vrea ca el să fie expus atâtor aberații bolnave ale psihicului uman care să-i
distrugă sensibilitatea și normalitatea, și parcă vrei să faci ceva, totuși.
Astfel mă întorc și spun că și aici răspunsul pornește tot din familie. De la dragostea și respectul
care trebuie să-i unească pe „mama și tata”, înainte de a fi mamă și tată. Și aceasta înseamnă căsătorii
făcute pe baza dragostei și a respectului, nu din calcule sociale și materiale. Dragostea îi ține pe soți uniți
în toate problemele, dar și în fața educației copilului. De când este mic, copilul trebuie învățat să
recunoască și să anihileze ispitele neascultării de părinți și aruncării în toboganul plăcerilor. Libertinajul
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
114
sexual, relațiile de o noapte sau câteva luni afectează grav, contrar filmelor cu care suntem intoxicați,
sufletul omului și puterea lui de a iubi cu adevărat. Nu se mai poate distinge între o atracție trupească
efemeră și o dragoste de o viață până nu vezi dincolo de flacăra pasiunii, respectul și dragostea durabilă
care te poate ține o viață lângă cineva. Tinerii care au „relații” înainte de căsătorie au mari probleme cu
fertilitatea și fac, de multe ori, tratamente îndelungate pentru a putea naște. Relațiile întâmplătoare nu fac
decât rău, și sufletului, și trupului. Iar dacă se iubesc într-adevăr, ce-i mai reține pe tineri să primească
binecuvântarea lui Dumnezeu în taina căsătoriei, punând început sfânt vieții lor conjugale? Dar în ziua de
astăzi, e foarte greu să mai reziști ispitelor, să mai gândești limpede când tot trupul fierbe, să-ți stăpânești
pornirile firești, care dau curs instinctelor naturale. Pentru aceasta, copilul trebuie obişnuit de mic să țină
posturile, să se înfrâneze de la cerințele trupului, punându-l sub ascultarea lui Dumnezeu. Copilul trebuie
educat de mic în cultul familiei, în dragoste și ascultare. El trebuie să vadă afecțiune și respect între părinți,
să-i considere într-o unitate desăvârșită, să-i simtă aproape și să poată oricând să-și deschidă sufletul în
dialog cu ei. Moda de azi de a face copilului toate voile este o crimă pentru sufletul lor. Într-o convorbire
duhovnicească avută mai demult la Putna cu părintele Adrian Făgețeanu, el ne întreba, testându-ne
patristic: „Ce înseamnă: «Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți»? Cum poți opri un copil să vină la
Hristos?” Și tot el ne-a răspuns: „Alintându-i. Făcându-le toate voile. Așa oprești copiii să vină la Hristos”.
Dar pentru a înfrâna un copil trebuie să vadă și în tine, ca părinte, voința și înfrânarea. Trebuie să le dai
pildă în tot lucrul bun. Având pe mama ei model, fetița va gândi cu bucurie la momentul când ea însăși va
fi mamă și va avea grijă de ea să nu își atragă asupra trupului său probleme și complicații care pot greva o
viitoare sarcină. Avorturile, contraceptivele, alte metode de contracepție nu fac decât să dezechilibreze
organismul tânăr și să favorizeze complicații serioase, până la sterilitate secundară greu de tratat. Înainte
vreme, deși igiena la țară era (și mai este pe alocuri) defectuoasă, țărăncile aveau copii mulți și sănătoși,
pentru că era bine statuată de biserică starea de „mireasă” a fetei la cununie. Nu se pomenea decât arar
ca cineva să încalce acest statut, regula era cea deci respectarea fecioriei până la cununie, iar rezultatul,
generații puternice, viguroase și echilibrate, dăinuie până azi. Fetele urmează calea de abnegație, cinste
și dăruire a mamei. Având ca model pe tatăl muncitor, demn și corect, și băiatul va urma cu onoare calea
părintească. Astfel se pun bazele formării educaţiei duhovniceşti încă din copilărie, din sânul familiei.
A doua etapă a formării duhovniceşti a tinerilor părinţi începe cu întemeierea familiei în faţa lui
Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei. Ţinerea posturilor de către tinerii soţi, prezenţa icoanelor şi a
unei candele în casă, spovedania regulată, participarea la sfintele slujbe, grija faţă de o casă cât mai
curată, sfinţită prin aghiezme periodice fac parte din pregătirea unui cuib cât mai sfinţit şi mai neinfluenţat
de duhurile malefice. Fumatul, televizorul care merge permanent, chefurile, certurile şi mizeria atrag
instalarea demonilor în case şi vor afecta sănătatea trupească şi spirituală a pruncului ce se va naşte.
Tânăra femeie, proaspăt măritată, trebuie să aibă grijă să mențină o stare de bună înțelegere cu
noua familie, pentru a avea ajutor în casă în perspectiva nașterii. Se leagă prietenii de viață între noră și
soacră. Familia întreagă are rolul de a-și ierta greșelile unii altora, de a nu se certa membrii între ei.
Rugăciunea zilnică, mersul la biserică, spovedania completă făcută cu dorința de a se îndrepta, sunt
măsuri duhovnicești care veghează la echilibrul sufletesc al omului, în care se ridică puteri noi care îl ajută
să treacă peste probleme.
A treia etapă a pregătirii duhovniceşti a mamei este momentul apariţiei pruncului în trupul mamei.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
115
Odată zămislit pruncul, el are un suflet care și el participă, nevăzut, la viața casei. Orice gând al mamei,
orice neliniște, orice bucurie, trece și prin sufletul pruncului. Dacă mama este liniștită, bucuroasă, și el are
parte de o dezvoltare armonioasă. Dacă mama este supărată, sau face păcate, el participă nevrând, prin
trupul mamei, la aceste frământări. De aceea se spune că pentru orice sfânt, a fost o mamă sfântă care l-a
format. În acest mod, pregătirea nașterii de prunci începe cu viața duhovnicească a mamei, încă dinaintea
apariției pruncului în pântecele ei. Totuși, formarea pruncului în mamă nu se rezumă la viața pe care o
duce ea. Harul lui Dumnezeu lucrează în pântecele mamei, fără ca ea să fie conștientă de lucrul acesta.
Este ca și cum în fața lui Dumnezeu ai purta o coroană de lumină cerească pe care tu, ca mamă, nu o
vezi, ci doar o simți uneori că există. Comunicarea dintre mamă și copil trece de limitele firii. Harul
zămislirii de către Dumnezeu a vieții în copil trece și asupra mamei, așa cum frumos ne arată Scriptura:
„Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de
Duhul Sfânt”, adică mama a auzit, deci a auzit și copilul, iar copilul, fiind dăruit de Dumnezeu, umplându-
se de har în pântecele mamei sale, a umplut-o de har și pe mama sa, care a slăvit-o pe Maica Domnului.
Deci a auzit mama, a auzit și copilul. S-a sfințit copilul, s-a sfințit și mama. Această legătură este mai
presus de fire și este cea care ne-a mântuit și ne mântuiește pe noi, căci prin harul Maicii Domnului, primit
de la Însuși Hristos Dumnezeu, noi toți ne-am mântuit și ne mântuim prin rugăciunile ei.
Tânăra mamă are gânduri numai ale ei, împletite cu ale copilului.
Deși soțul nu poate înțelege această taină, prin dragostea și atenția sa el își
atrage dragostea copilului. S-a dovedit prin studii științifice că pruncul poate
recunoaște din viața intrauterină vocea tatălui, dar și simțămintele nerostite
ale mamei. Universul sufletului pruncului există, el încă este puțin explorat,
dar se pare că prin tipul de activitate corticală, este capabil de un o
comunicare aparte, care se atrofiază cu vârsta și învățarea socială. În acest
context, ne întrebăm cum se plasează o viitoare mamă la tehnica fertilizării
în vitro, cunoscând că pentru un embrion, un prunc viabil, este foarte posibil
să moară alți cel puțin trei-patru? Ce mai înseamnă copilul atunci? O jucărie
luată dintr-un raft?
Aici intră în joc alt aspect al vieții prenatale a copilului: spovedania și împărtășirea mamelor care
merg să nască. Orice femeie care se pregătește să devină mamă ar trebui să înceapă cu o spovedanie
generală împreună cu soțul. Nemaivorbind de prezența multor păcate care afectează chiar sănătatea
copilului, ca fumatul și consumul de cafea, majoritatea femeilor nu se spovedesc nici măcar înainte de
naștere, deși este știut că acum orice duhovnic este obligat canonic să dezlege și să împărtășească
gravida, considerând riscul potențial de moarte la naștere, risc mic dar care nu poate fi redus la zero nici
cu tot progresul medical de azi. Împărtășania dinainte de naștere nu este doar pentru situațiile de limită, ci
și pentru ajutor la naștere ușoară, pentru har și binecuvântare și pentru părinți, dar și pentru pruncul ce se
naște.
Recent am auzit un întreg scandal mediatic despre copiii arși din Maternitatea Giulești. Au fost voci
care acuzau Biserica pentru faptul că pruncii morți nebotezați nu au fost introduși în biserică. Dar dacă
acești prunci ar fi fost botezați de urgență îndată după naștere, știind că sunt prematuri și expuși morții
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
116
imediate, atunci situația ar fi fost alta. De ce părinții nu au cerut botezul de urgență, botez pe care l-ar fi
putut in extremis administra și ei, urmând ca apoi să fie completat de preot, dacă acest lucru era posibil și
dorit? Dreptul la asistență religioasă este un drept fundamental al omului, indiferent de locul unde omul
se află. Trebuie doar cerut. Faptul că nu este solicitat decât prea târziu este atitudinea clasică a multor
români care cred doar cu gura, pentru că, de fapt, nu-și pun nădejdea în Dumnezeu. Importanța
mântuitoare a tainei Sfântului Botez trebuie cunoscută și asumată de toți cei care se recunosc creștini
ortodocși. Poate mai important ca trupul este sufletul, și grija pentru el trebuie avută din primele momente
ale existenței pruncului.
„Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei![...]Și
iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus: Acesta va fi mare și Fiul celui Preaînalt
se va chema” (Ev. Luca 1, 30-32). Iată ce Prunc a zămislit Maica Domnului! Este mărturie de arhanghel.
Și iată ce mamă, ce model de existență umană, cel mai apropiat și cel mai desăvărșit, a avut Omul,
Pruncul Hristos!
Este vremea Crăciunului, a Anului Nou și a Bobotezei. Suntem încă răi și lipsiți de pocăință. Mă
întreb cum poate Dumnezeu să iubească și pe cel din urmă păcătos, și zic, poate Dumnezeu ne vede pe
fiecare încă un copil. Mai bun sau mai rău, mai cuminte sau mai obraznic. Așa cum, ca mamă, iubești și
pe copilul bun, și pe cel rău, că-s toți ai tăi, poate noi suntem priviți toți ca nişte copii în ochii lui Dumnezeu.
Și cel mai mare dar al nostru este să fim noi înșine, în toată măreția, splendoarea, simplitatea și
nevinovăția din ochii noștri din copilărie, când nu vedeam nicăieri răul, și nu ne trebuia decât glasul
părintelui pentru un surâs.
Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
117
 Mărturii 
UN MARE IMPERATIV ACTUAL
Ne apropiem de Sfintele Sărbători ale iernii:
Nașterea Domnului, Botezul Domnului cu arătarea Preasfintei
Treimi, îmbrățișate de sărbătorile dedicate sfinților Nicolae,
Vasile cel Mare și Ioan Botezătorul, care le prefațează și,
respectiv, le încheie într-un minunat grupaj. Așa cum este
cunoscut din viața obișnuită, pregătirea în vederea întâmpinării
unor evenimente deosebite în familie sau între rude este
însoțită de un ansamblu de activități specifice, dintre care se
detașează cu precădere curățenia și ordinea ce trebuie
asigurate peste tot, de dorința și bucuria de a se prezenta cât
mai bine și a cinsti cum se cuvine pe cei dragi.
În cazul întâmpinării Sfintelor Sărbători, vom insista mai
ales asupra importanței curățeniei și ordinii noastre lăuntrice,
cât și asupra eliminării unui mare păcat care se manifestă acum cu mare violență și care este
cunoscut încă de la primii oameni, fariseismul.
Primul care a adus acest păcat în lume a fost diavolul, care i-a ispitit pe primii oameni, Adam
și Eva, să guste din pomul cunoașterii binelui și răului, asigurându-i că astfel vor fi ca Dumnezeu. S-a
deschis astfel calea intrării morții în lume, iar drumul spre iad a fost pavat cu intenții bune.
Consecințele le cunoaștem - fiecare a încercat să se justifice în fața lui Dumnezeu: Adam, că a călcat
porunca la îndemnul Evei, iar Eva, că șarpele a amăgit-o să facă acest lucru. Însă niciunul dintre ei nu
a recunoscut că a greșit în fața lui Dumnezeu, că voința lor liberă ispitită de mândrie i-a condus la
săvârșirea păcatului, și apoi să se roage bunului Dumnezeu pentru iertare. Totodată au realizat faptul
că sunt goi în fața lui Dumnezeu, fiind cuprinși de rușine.
Din păcate, ispitele și amăgirile s-au înmulțit în lume și au fost purtate în continuare de unii
oameni care, dându-se binevoitori, milostivi, bine intenționați și iubitori, au dus în greșeală pe mulți
naivi, creduli și nepregătiți sufletește, fără experiență de viață pentru a face față unor asemenea
încercări. Și toate acestea, evident, spre bucuria, mulțumirea și satisfacerea intereselor sau orgoliilor
unor asemenea farisei.
Domnul Iisus Hristos nu a fost atât de aspru cu cei care pângăreau trupul: prostituate, tâlhari,
vameși, pe cât a fost de intransigent cu cei care întinau sufletul – cu fariseii. Desigur că Mântuitorul,
ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, putea oricând să-i determine pe farisei să-și schimbe fondul
lor interior, întrucât le cunoștea și gândurile, dar Dumnezeu respectă voința liberă a oricărui om,
apelând la convingere și nu la constrângere. Nu întâmplător El îi face atenți pe ucenici asupra
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
118
nocivității „aluatului fariseilor”, pe care la un moment dat îl aseamănă cu mormintele frumoase pe
dinafară, dar pline de necurăție și putreziciune pe dinăuntru.
Dacă ne raportăm la realitățile curente pe care le trăim, observăm că avem de-a face cu munți
de intenții bune exprimate de unii și alții în cei peste douăzeci de ani de democrație, dar adevărata
realitate economică, socială și etică este aceea pe care o cunoaștem cu toții și care evidențiază fără
îndoială fariseismul acelora, gândurile viclene. Ne vom pune, firesc, întrebările: Ce să facem? Cu ce
să începem? Cu noi înșine, să descoperim și să recunoaștem gunoaiele din sufletele noastre, să le
înlăturăm cu ajutorul rugăciunii, a postului și a faptelor bune făcute în numele lui Hristos și cu ajutorul
Lui. Să cultivăm permanent și cu toată ființa noastră dragostea pentru Dumnezeu și aproapele nostru,
precum și virtuțile creștine care ne înalță de la trup la suflet, de la pământ la cer, de la materie la spirit.
Încă din lumea antică, Socrate, un atent și profund observator al comportamentului uman,
spunea: „Este mai bine să fii, decât să pari
ceea ce ești”. Ca pelerini în această lume,
este bine să avem în vedere mai ales unde
dorim să ajungem și prin ce mijloace. Astfel,
sfântul Maxim Mărturisitorul arată la un
moment dat în scrierile sale că atunci când
realizăm planul unei case, nu primul desen
este cel care stabileşte cum va arăta casa la
sfârșit, ci schițele, adică viziunea arhitectului
referitoare la modul cum va fi clădită casa,
sunt cele care determină începutul.
Suferințele, tentațiile, ispitele diverse sunt și
multe, și mari; de noi depinde dacă vrem să
urcăm sau să coborâm ca oameni, decizia ne aparține.
În Cum să citim Biblia, părintele Paulin Lecca arată: „A fost necesară o singură voință pentru
creație, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire” (editura Sophia, 1999, p. 40). În Teologia
Dogmatică Ortodoxă (vol I, p. 283, București, 1996), părintele Dumitru Stăniloae menționează la un
moment dat: „Persoana umană este cea mai înaltă creație numai pentru că Dumnezeu pune în ea
posibilitatea iubirii, dar și a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creații ale Sale,
ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreția sa de a putea deveni
dumnezeu, omul este capabil să poată cădea”. În rugăciunea către Dumnezeu a unui erou al său,
Herbert Marcuse pune și următoarea cerere: „Doamne, salvează-mă de mine însumi !”.
Insistăm pentru o bună pregătire a intrării noastre în Postul Nașterii Domnului, atât trupește,
cât și sufletește, să ne cunoaștem pe noi înșine, judecându-ne prin propria noastră conștiință de
creștini ortodocși, să ne clarificăm propriile lumini și umbre și să punem ordine în viața noastră. Să ne
apropiem de Dumnezeul nostru cu frică, credință și dragoste, de Domnul Hristos Care S-a întrupat de
la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria pentru noi și pentru a noastră mântuire. Referindu-se la
preocuparea majoră pe care trebuie să o aibă în permanență creștinul ortodox, părintele Dumitru
Stăniloae ne arată: „Fără îndoială, Iisus Hristos stă în centrul preocupării religioase a credinciosului.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
119
Creștinismul întreg este dominat de Persoana lui Iisus Hristos. Acțiunea dumnezeiască de mântuire a
lumii, dialogul dintre Dumnezeu și făptură, reînceput la «plinirea vremii» se desfășoară prin mijlocirea
Fiului devenit Om. La Tatăl nu se poate ridica nimeni fără a folosi «Calea» și «Scara» care este Fiul
cel întrupat, iar Duhul Sfânt, cu lucrarea Sa, ne este dat tot prin Fiul. Peste prăpastia care despărțea
transcendența dumnezeiască de făptură și o păstra neajunsă de toate titanicele sforțări ale omului de
a o atinge, ne trece numai Fiul, care a umplut-o cu Persoana Sa, fiind Dumnezeu adevărat și, în
același timp, om dintre noi, cu față concretă omenească în istorie, față netrecătoare, însă în veci și în
legătură interioară frățească cu toate fețele din ciclul naturii omenești” (Dumitru Stăniloae – Ortodoxie
și românism, p. 76 , reeditată de Asociația Românilor din Bucovina de Nord, 1992).
Să întâmpinăm cu toată dragostea și bucuria Sfintele Sărbători și să ne rugăm bunului
Dumnezeu să ne ajute în dorința și efortul nostru de a face voia Sa, și să ne rugăm din toată inima,
din tot sufletul și din tot cugetul nostru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și
ne mântuiește pe noi, păcătoșii!”
Sărbători fericite!
Prof. Neculai Iorga

CRĂCIUNUL ÎNTRE CINSTIRE CULTICĂ,
PERVERTIRE ŞI POVARĂ

1. Introducere
Întrucât Dumnezeu este solidar cu săracii, care au
fost sau sunt asupriţi şi, uneori, victime ale celor bogaţi şi
puternici, Dumnezeu intervine cu mustrări şi reguli,
deoarece această atitudine nedreaptă „rupe” drepturile lui
Dumnezeu, iar legea Sa e nesocotită.
1.1. Realitatea dintre sărbătoare și legea divină
Legătura între sărbătorile religioase şi
responsabilitatea socială a lui Israel, şi mai târziu a
creştinilor, se poate rezuma astfel:
a) instrucţiunile privind desfăşurarea sărbătorilor cultice cuprind concret obligaţia social-
filantropică într-o manieră multiplă;
b) scrierile despre înţelepciune şi cele ale profeţilor îşi îndreaptă critica lor împotriva cultului
neadecvat, care nu arată deschis şi curajos situaţiile de exploatare şi de nedreptate socială, ci le
tăinuieşte, le ascunde;
c) critica nu se îndreaptă împotriva complexităţii şi belşugului unei sărbători, care este simţită
şi văzută cu uşurinţă în sărbătorile vechitestamentare, ci împotriva practicilor din timpul sărbătorilor,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
120
care cimentează nedreptatea; aceste critici redate în scrierile înţelepţilor şi ale profeţilor merg mână
în mână ; ambele surse cer ca desfăşurarea acestor sărbători să scoată în evidenţă dreptatea socială
pe baze ale revelației divine şi „să serbeze anticipat“ o societate dreaptă;
d) reglementarea unei societăţi viitoare drepte creează un scop, un ţel şi o stare de spirit în
rândul credincioşilor, la care aceştia trebuie să năzuiască, primind în schimb apelativul de „fii ai Celui
Prea Înalt”, adică mântuirea.
Cu alte cuvinte, „timpul serbării religioase anticipează realizarea poruncii biblice de unitate,
egalitate şi frăţietate. De aceea, cel puţin în timpul sărbătorilor biblice, trebuia să li se garanteze
tuturor oamenilor din Israel accesul la toate resursele materiale”.
Deci Vechiul Testament critică acele săbători care nu se ridică la înălţimea pretenţiilor la care
omul este chemat de Dumnezeu, întrucât o sărbătoare prefigurează veşnicia dragostei şi dreptăţii
divine. Dacă nici măcar în sărbătoarea religioasă nu se realizează, cel puţin pe perioada desfăşurării
ei, “dreptatea socială pe termen scurt”, concretizată în accesul tuturor la bunurile materiale, atunci
„dreptatea socială pe termen lung” nu se va realiza niciodată din partea omului.
Iov, de exemplu, practică atât un cult corespunzător prescripţiilor biblice, cât şi unul
corespunzător comportamentului social responsabil.
Între condiţiile unui cult plăcut lui Dumnezeu se număra şi alegerea rituală corectă a unei
jertfe, pe care preotul era obligat a o face cu mare atenţie şi vigilenţă preoţească. El începea cu
alegerea unor animale de jertfă, care trebuiau să fie fără de prihană, adică fără defecte fizice, şi
continua cu urmarea strictă a prescripţiilor privind aducerea jertfelor de animale. Cu aceeaşi vigilenţă
şi responsabilitate trebuia să vegheze preotul şi la probelma socială, întrucât jertfa se aducea pentru
toţi, indiferent de poziţia sau starea socială.
Dacă în cartea profetului Osea se formulează o antiteză între jertfa şi mărturisirea lui
Dumnezeu cu solidaritatea faţă de cei aflaţi în necaz, faţă de care trebuie să aibă milă, dacă în cartea
Proverbelor se descrie întâietatea dreptăţii faţă de practica aducerii de jertfe, nu găsim nicăieri un text
biblic care să îndemne la renunţarea adorării lui Iahve – JHWH – prin aducerea de jertfe. Toate
jertfele aduse drept cinstire lui Dumnezeu trebuie însă să trezească vocea conştiinţei faţă de cei aflaţi
în sărăcie şi nevoi. Strigătul disperat şi neliniştit al animalelor sacrificate simbolizează strigătul şi
durerea sărmanilor sacrificaţi de lăcomia sau egoismul celor fără milă.
Profetul Amos arată foarte clar că nu are ca scop desfiinţarea cultului, ci împlinirea cu
adevărat a sensului dat de Dumnezeu prin prescripţiile cultice. Renunţarea la sărbătorile cultice ar
echivala cu renunţarea la un corectiv foarte important privind reglementarea relaţiilor celor ce sunt
asupriţi cu cei ce asupresc, iar ţinerea sărbătorilor fără grijă faţă de cei săraci ar pune sub semnul
întrebării sensul ţinerii şi cinstirii acestora, ba chiar s-ar perverti scopul pentru care au fost ele rânduite
de Dumnezeu.
1.3. Raportul dintre dreapta serbare și dreptatea lui Dumnezeu
Cine în viaţa de zi cu zi nu caută cu adevărat dreptatea, acela nu poate serba cu adevărat nici
o sărbătoare în numele lui Dumnezeu. Celor ce, totuşi, ţin aceste sărbători fără să respecte dreptatea
aproapelui, Dumnezeu le priveşte jertfa şi cinstirea ca pe o povară. Între serbarea cultică şi scrierile
profeţilor sau prescripţiile biblice privind sensul cultic, adică de adorare a lui Dumnezeu, există o
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
121
dependenţă reciprocă strânsă, care priveşte formarea sensibilităţii şi responsabilităţii faţă de nevoile
sociale ale aproapelui, aşa cum găsim aceasta expusă în cartea Neemia. Una fără alta nu-şi au
sensul. Sărbătoarea cultică dezvoltă imperativul aducerii aminte de cel sărac şi aflat în diferite nevoi.
Ea extinde cultul biblic la cultura solidarităţii interumane, dând astfel omului sărac posibilitatea să
mulţumească lui Dumnezeu că a rânduit astfel de sărbători, în care, în mod direct, şi săracul este
serbat şi i se acordă atenţie şi un moment de respiro, pentru a supraveţui cotidianului nemilos.
2. Ortodoxia între tradiții și spiritualitate
Tradițiile unui popor definesc și artă în modul cel mai concret religiozitaea și spiritualitate lui.
Felul cum se intereferază sau se opun acestea cu doctrina Bisericii este o problemă teologică amplă.
De felul cum tradițiile locale sau obicieiurile legate de anumite momente din viața omului sunt
analizate doctrinar, depinde acuratețea credinței ortodoxe. Dacă acestea sunt relativizate sau
încurajate mai mult decât este permis, atunci Biserica permite în mod tacit sau prin lipsa de
responsabilitate și vigilență doctrinară la secularizarea societății și a Bisericii. Dacă Biserica, în cel
mai fericit caz, nu provoacă secularizarea, atunci ea o poate înlesni prin lipsa luării de poziții ferme
față de fenomenele tot mai agresive ale reînvierii unor obiceiuri păgâne și oculte.
2.1. Unele tradiții creștine între păgânism și secularizare
Nu voi face o anliză a tradițiilor păgâne sau creștine, ci voi prezenta doar câteva din acestea și
impactul lor în viața spirituală a creștinului.
Cert este faptul că noi am împrumutat foarte multe obiceiuri păgâne. Secularizarea nu este
rezultatul confruntării dintre credință și necredință, ci a parazitării credinței, care o transformă în
pseudocredință, pseudotradiție sau pseudospiritualitate.
Fără să nesocotesc sau să subevaluez patrimoniul de tradiții și obicieiuri foarte bogat al țării
noastre, care are caracteristicile unei moșteniri culturale și spirituale ancestrale, voi pune totuși
accentul pe limita între sacru creștin și ”sacru” păgân și importanța pusă în mod normal pe
dimensiunea spiritualității mântuitoare a credinței în Hristos.
2.2. Crăciunul
Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din festivităţiile Crăciunului
românesc. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale oraşelor
şi satelor, ţinând în mână o stea făcută din carton şi hârtie, cu scene biblice pictate pe ea.
Tradiţia din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea şi
recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului.
Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală
masură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Intâmpinată cu bucurie, Naşterea
Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă,
momentul în care natura dă speranţe că va renaşte, așa cum omul prin Hristos va renaște spiritual și
va învia. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi
simboluri ale unei străvechi spiritualitaţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu
celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea
cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului. In ajunul Crăciunului,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
122
pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi
sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.
Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă
lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.
Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuşi
înpărţite: unii văd în el o reprezentare a “arborelui lumii’’, alţii îl consideră o referire directă la “arborele
Paradisului’’, împodobit cu mere de un roşu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii
oameni, înainte de alungarea lor din rai.
Până în sec. al 15-lea, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului,
ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă
vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.
Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Craciun, într-o piaţă
publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. In 1611, la Breslau, ducesa Dorothea
Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.
După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult
succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întraga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că
este vorba despre ţări din Asia, Africa, America de Nord şi de Sud sau Australia. La sfârşitul sec. al
19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi
scânteietor. In 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la Războiul
de Independenţă, tradiţia pomului de Craciun ajunge şi în Statele Unite, iar în anul 1880 cucereşte şi
Casa Albă.
La noi obiceiul a pătruns odată cu influenţa germană, când primii studenţi români au inceput
să meargă la studii la universităţile din Berlin sau Viena, şi la curtea regală a dinastiei Hohenzollern,
sosită în Ţările Române în 1866, unde prinţii şi prinţesele au început să împodobească bradul,
obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureşteană. Cântecul german de Crăciun O
Tannenbaum devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în
toate casele românilor.
2.3. Anul Nou
Sărbătorirea Anului Nou a fost permisă şi în timpul regimului comunist, pentru că aceasta nu
avea o conotaţie religioasă. Se crede că nici o persoană nu ar trebui să petreacă această noapte de
una singură, atât timp cât este noaptea în care noul an, reprezentat de copil, se naşte, iar vechiul an,
reprezentat de bătrânul obosit, e înlocuit.
Pe 31 decembrie, sătenii merg cu plugul din casă în casă pentru a ura lumea de Anul Nou,
dorindu-le un "prosper nou an" (La mulţi ani!). Pe 1 ianuarie, copiii aruncă seminţe de grâu peste
pragul vecinilor, urându-le prosperitate şi "semănare bună".
2.3.1. Obiceiuri de Anul Nou
Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre
Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru "urat", sistem complex de datini
şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară
"Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii", "Mascaţii" etc.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
123
Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste
manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale
şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascaţii".
Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai
mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au specializat în confecţionarea
lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.
Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei
de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice.
Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul,
remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.
În diferite zone ale ţării, costumaţia şi interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esenţă
acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a
maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe frumoase, de
prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu "Pluguşorul", fiecărei gospodării. Ca o
incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să nu-l cunoască.
Tot ajunul Anului Nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să
prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sărbătoare, la care participă
mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă
noul an, mai ales, dacă şi cu cine se vor căsători.
În casa unei gazde, anunţată din vreme de "colceri" sau "chemători" se adună toţi cei
interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal -
inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este "Vergelatorul". El urmează să
"proorocească viitorul", să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele
de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantaţie. Obiect după obiect
este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă,
ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.
După ce toate răspunsurile au fost date, cu toţii, trişti sau plini de speranţă, se adună în jurul
căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin şi petrecerea începe.
Când se apropie miezul nopţii către Noul An, ţăranii recurgând la meteorologia populară,
obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care
le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. In fiecare din ele pun puţină sare. A
doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea
topită în fiecare foaie. Aşa vor şti, pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite, dacă vor avea
secetă sau ploaie şi în ce lună anume. Toate acestea sunt obiceiuri păgâne.
3. Abordare canonică
3.1. Obiceiul
Obiceiul care este în conformitate cu principiile de bază ale Creştinismului şi este recunoscut
de Biserică trebuie respectat. 6, 7 I; 2, 7 II; 8 III; 28, 30 IV; 3, 87, 89 etc. Vasile cel Mare.
- Care este protivnic canoanelor să se desfiinţeze. 15 I; 62 VI.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
124
- Fiecare biserică particulară îşi poate păstra obiceiurile ei, dacă sunt în consonanţă cu
canoanele. 8 III; 39 VI.
- Foarte multe obiceiuri din viaţa bisericească se bazează pe Sf. Tradiţie. Ex.: «facerea
semnului Crucii, îndreptarea spre Răsărit la rugăciune, binecuvântarea apei la botez, lepădarea de
satana» etc. 91 Vasile cel Mare.
- În Biserica Egiptului e obiceiul ca Episcopii să nu facă nimic mai de seamă fără ştirea şi
îndrumarea Arhiepiscopului din Alexandria. 30 IV.
- Obiceiul din Biserica Romei de a ajuna în sâmbetele postului Paştilor se reprobă. Clericul
care practică acest obicei să se caterisească; mireanul să se afurisească. 55 VI.
- Judecătorii bisericeşti şi duhovnicii să caute să cunoască obiceiurile şi dispoziţia sufletească
a păcătoşilor, pentru ca astfel să le poată da epitimiile cele mai potrivite pentru vindecarea lor
sufletească. 102 VI. 21 Gangra; 91 şi 92 Vasile cel Mare.
3.2. Obiceiuri păgâne
- Creştinii să se ferească de obiceiurile păgâne. 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare. Clericii care
practică astfel de obiceiuri să se caterisească; mirenii să se afurisească. 70, 71 ap.; 24, 51, 61, 62,
65, 71, 94 VI. Clericul care practica obiceiuri superstiţioase să se caterisească; mireanul să se
afurisească. 65, 79.
4. Concluzii
Doresc să precizez, că dacă se subțiază prea mult sau fără discernământ conținutul
patrmoniului tradițional sau spiritual al unei nații, din dorința de a păstra cât mai pură credința creștină,
atunci există pericolul să se lupte tocmai împotriva religiozității și a nevoiei psihologice de sacru și
creștinul să simtă că Biserica nu mai este a lui, că preotul nu mai este parte din turma lui cu el, sau că
preotul este un slujbaș al cărui limbaj nu îl mai poate înțelege. De aceea se cere mult tact pastoral,
înțelepciune și vigilență pentru a da unor tradiții și obiceiuri necreștine o valoare și dimensiune hristică
sau să luptăm împotriva lor pentru a fi ”izolate” cu multă pricepere duhovnicească.
Deci soluția din punct de vedere teologic nu este dezrădăcinarea și distrugerea acestor
obiceiuri și tradiții, ci transfigurarea lor în dimensiune creștină, așa cum magii de la răsărit, prin știința
lor astrologică au fost conduși spre Hristos și au devenit vestitori ai venirii lui Mesia. Așa cum primii
creștini transformau altarele păgâne în altare cereștine, fără să le distrugă tot așa și noi să
transfigurăm și să încreștinăm pe cât posibil obiceiurile păgâne, iar dacă acest lucru nu e posibil,
atunci să le respingem și să respectăm cele ce ne învață sfintele canoane ale Bisericii noastre.
Unde sărbătoarea cultică nu contribuie la relaţia de dreptate între oameni şi de cinstire a lui
Dumnezeu, acolo Dumnezeu Se retrage, şi astfel sărbătoarea se transformă într-una „fără
Dumnezeu“. Or, la Naşterea Sa, Fiul lui Dumnezeu primeşte tocmai numele de Emanuel, adică „cu
noi este Dumnezeu”...
Oare mai trăim noi, creştinii acestui mileniu, „sărbătorile cu Dumnezeu”, Îl mai simţim pe
Hristos ca fiind efectiv cu noi, sau mai percepem noi dimensiunea autentică a sărbătorilor sfinte? Oare
nu suntem din toate părţile asurziţi şi orbiţi de hiturile radio, de emisiunile TV şi de alte surogate
„crăciuniste”, iar în goana noastră din timpul isteriei cumpărăturilor de Crăciunul devenit comercial,
consumist şi chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simţim pe Hristos ca Mântuitor? Nu cumva nu vedem
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
125
din taina şi dragostea lui Hristos decât bradul, obiceiurile păgâne reînviate frenetic, porcul şi pe Moşul
care face discount?
Şi, totuşi, chiar în acest vacarm şi haos, unde Fiul lui Dumnezeu nu mai este primit, nu mai
există timp pentru El, nu mai este băgat în seamă, Hristos se naşte din dragoste pentru noi. De aceea
se cuvine să-L mărim, să-I mulţumim, să-L iubim. Şi să-L întâmpinăm pe Hristos din ceruri plini de
dragoste faţă de săracii cu care El, ca Fiu al lui Dumnezeu, Se indentifică personal si haric cu fiecare
in parte.

Preot Prof. Dr. Mihai Valică, Vatra-Dornei

TRISTEŢEA OMULUI CONTEMPORAN
„Va veni o vreme când medicul, poetul şi filosoful
vor vorbi aceeaşi limbă şi se vor înţelege”
(Claude Bernard)
Trăim vremuri grăbite, fugărim zilnic nişte deziluzii, cădem în dezamăgiri, mucegăim în inimi
nişte sentimente pe care, din goana noastră, am uitat să le mai scoatem din cămară spre a le aerisi şi,
văzându-le un trecător, să se bucure de ele.
Ne-am închis în carapacea grijilor cotidiene şi uităm să ne dăm seama că soarele vrea să ne
salute. Planurile noastre nu numai că ne-au înnegrit zecile de pagini ale agendelor de activitate, dar s-
au şi extins pe cîţiva ani înainte: azi o să-mi cumpăr o geantă nouă, de mîine într-o săptămînă
renovez bucătăria, iar vara viitoare montez alte ferestre la sufragerie şi uşă nouă la intrare...
Listele schimbărilor şi renovărilor gem de povară, cele din minţile noastre cer antinevralgice...
iar noi, ajunşi la birou, ne plângem colegilor că nu mai avem timp să visăm! Fenomenul este foarte
bine explicat de Cuv. Paisie Aghioritul care spune că epoca noastră se caracterizează prin
impresionism lipsit de sens. Adevărul e că noi avem nişte planuri, iar Dumnezeu are alte planuri cu
noi; ”Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre, planurile mele nu sunt ca planurile voastre”, zice
Domnul Atotţiitorul. Dorinţele ne depăşesc puterile şi posibilităţile şi atunci, pentru a înfrâna setea
exorbitantă, Dumnezeu ne mai scutură cu încercări grele.
Adevăr ascunde următoarea frază: „Începi să preţuieşti fericirea, abia când ai pierdut-o.”
Încercaţi de boli şi necazuri, ajungem să ne dăm seama că din puţinul pe care l-am avut odinioară era
atâta îndestulare. „Sănătatea trupului, scria Sf. Tihon de Zadonsk, îi deschide omului uşa spre multe
capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide.”
Starea maladivă a societăţii reiese din comportamentul tinerilor, din forfota valizelor încărcate
cu cele trebuincioase şi mai puţin trebuincioase care circulă zilnic prin autogări; din „viermuirea”
cotidiană a pieţelor în care frunţi crispate se mişcă în „neunde”; din agitaţia spitalelor şi din
însingurarea bisericilor. Dumnezeu a dat oamenilor viaţă pentru a-i face părtaşi bucuriei Împărăţiei
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
126
Cerurilor şi dacă ei nu vor să trăiască decât pentru trup, boala le aduce aminte că trupul nu este
nemuritor: ea e dascălul înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, căci este
perisabilă. Şi totodată ”înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s, /adevăratele
înfrângeri / sunt renunţările la vis.”(Radu Gyr) Dum spiro spero! Omul trebuie să trăiască şi bucuria
împlinirilor, dar şi drama suferinţelor şi a necazurilor, ca o baie fierbinte urmată de un duş rece, spre
călirea trupului, iar speranţa, îmbrăcată în straie de rugăciune, să ne însoţească mereu, să ne
lumineze calea! Grijile vieţii pămînteşti sunt mari, nu zic „problemele zilei de azi”, pentru că, de am
cerceta datele istorice, ne-am da seama că ele au fost diverse şi în toate timpurile! Mai grav e că omul
timpului nostru, încorsetat de griji, va cădea pradă tristeţii, iar aceasta îi restrînge universul şi îl
populează cu tenebre, aruncându-l în braţele disperării.
Doina este dovada că omul vechi îşi cânta necazul, iar acesta, odată cântat, îşi dispersa
greutatea în sunetele muzicale şi era expulzat odată cu ele în afară. Noi ne-am dezvăţat a cânta, ba
mai mult; am şi uitat a plânge. Iar lacrima s-ar preta foarte bine asocierii cu fenomenele din natură;
ploaia sau ninsoarea, la căderea cărora se degajă căldură!
Toate în viaţa asta, se ştie, au un rost. Indiferent de greutăţile vieţii, omul e dator să caute, în
fiecare clipă, să descopere motive pentru care viaţa trebuie trăită. „Şi e atât de trist şi ne-nţeles/ Că nu
privim la cer mai des,/ Că nu culegem flori şi nu zâmbim,/ Noi, care-atât de repede murim!”, spune
Magda Isanos. Experienţa demonstrează că, în relaţiile interumane, persoanele vesele, optimiste,
sunt preferate celor pesimiste, pentru că, prin entuziasmul lor debordant, au puterea de a-i „re-monta”
pe cei din jur. Persoanele abătute, triste, sunt greu de acceptat şi, de cele mai multe ori, sunt
marginalizate. E bine să înţelegem faptul că, în viaţă şi în lume, nu toate sunt aşa cum ne-am dori noi,
că există şi succes, dar şi eşec; şi progres, dar şi regres; şi bogăţie, dar şi sărăcie; şi sănătate, dar şi
boală. Că, în definitiv, toate sunt schimbătoare.
Proasta raportare la realităţile vieţii interioare sau exterioare, alterarea sau demolarea
adevăratelor repere morale, printre care şi religiozitatea, duc la dezechilibru, la întristare. Elocventă în
această ordine de idei este relatarea în care la un medic se înfăţişează un om abătut, necăjit,
mărturisindu-i cu lux de amănunte toate frământările sale interioare, neliniştile existenţiale de ani mulţi
şi grei - cauzele unei tristeţi apăsătoare. Ascultându-l şi înţelegându-l, medicul îi recomandă, ca un
mijloc de luptă împotriva tristeţii şi drept o cale de cultivare a bucuriei, comediile lui Moliere, la care
bolnavul îi răspunde: „Doctore, eu sunt Moliere!”
De cele mai multe ori, încerc să-mi motivez aceste situaţii printr-o religiozitate scăzută.
Credinţei în Dumnezeu îi ia loc încrederea în forţele prometeice ale omului, socotit măsură a tuturor
lucrurilor. Ierarhia valorilor este una a lumii materiale, care nu–i aduce omului, în mod obligatoriu,
fericirea. Idealurile s-au schimbat. Drama omului contemporan este lipsa de comunicare; tragediile
interioare germinează, se declanşează în ascuns şi erup apoi în focuri vulcanice într-o lume care pare
a nu-l mai înţelege... „la acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi!/ unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / altul caută în lume şi în vreme adevăr...”
(Mihai Eminescu).
Prezbitera Profesor Tatiana Scutelnic Bibica,
Liceul Teoretic BP Hasdeu, Cubolta (Basarabia)
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
127
NAŞTEREA DOMNULUI ŞI STAREA DE PEŞTERĂ

„Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă naşte, cer fiind peştera”.
(Condacul praznicului)
Alegoria peşterii din scrierile platonice permit definirea
acesteia ca iluzie. Peştera este locul umbrelor, cei ce trăiesc acolo
trăiesc în iluzie, iar iluzia este anti-realitate, fals, ignoranţă, moarte.
Peştera este „latura şi umbra morţii” de care aminteşte
proorocul Isaia (Isaia, 9, 1). Latura este marginea, centrul însă este
realitatea, viaţa, adevărul.
Fiul lui Dumnezeu s-a născut pentru a ne arăta adevăratul
centru al tuturor lucrurilor: El însuşi. De aceea a zis: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6), de aceea a atras atenţia: „Fără Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5). El a adus lumina cunoştinţei, cum
zice şi troparul praznicului: „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”, a
adus periferia la centru, a făcut ca peştera să devină împărăţie aşa
cum după ce a fost pus în peştera mormântului, a făcut ca aceasta
să devină mormânt al nestricăciunii.
Înainte de Naşterea Domnului lumea era toată o peşteră. Iluzia ţinea locul adevărului,
ignoranţa locul cunoaşterii, moartea locul vieţii.
Lumea fiind peştera, „sălăşluind în întunericul şi-n umbra morţii” (Isaia, 9, 1), „lumea pe El nu
L-a cunoscut” (Ioan, 1, 10).
Totuşi El fiind lumina cea adevărată, când a venit în întunericul peşterii, „întunericul nu a
cuprins-o” (Ioan, 1, 5). Nu a cuprins-o pentru că nu a putut.
Iisus s-a născut în peşteră tocmai pentru că fiind loc al umbrei şi al morţii, era punctul
depărtării maxime a omului de Dumnezeu. Trăirea în peşteră înseamnă trăirea în subterane. Omul
era astfel ascuns, captiv, în imposibilitatea de a vedea lumina şi căldura soarelui, fără să ştie ce este
afară, crezând că umbra este realitatea şi neputând concepe umbra ca umbră.
Dar aşa cum Iisus a înviat acceptând moartea, şi încă pe cea mai grea, moartea pe cruce,
acceptând peştera mormântului, şi chiar mai mult, coborârea în iad pentru a învinge moartea în
propria ei casă şi imperiu, şi aşa cum celebrarea Învierii Domnului în Biserica Ortodoxă se face la
miezul nopţii, miezul însemnând întunericul cel mai adânc pe care Iisus îl sparge aducând acolo
lumina, lucru simbolizat prin cuvintele preotului de la miezul nopţii: „Veniţi de luaţi lumina”. Astfel, prin
naşterea Sa în peştera-iesle, Fiul lui Dumnezeu vine să înfrângă umbra, iluzia, ignoranţa şi moartea la
ele acasă, în propriul lor imperiu, în miezul propriei lor tării. Prin aceasta Iisus transformă peştera-
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
128
mormântul stricăciunii în mormânt al nestricăciunii, ca peştera-mormântul Învierii, după cum spun
cântările canonului de la slujba marelui praznic.
Dacă Iisus vine să se nască în peşteră, iar peştera este lumea şi întregul pământ, înseamnă
că toată lumea este chemată la opera de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat, după cum se şi
spune cu privire la predica Sf. Apostoli: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii
cuvintele lor” (Psalm 18, 4). De asemenea, Sf. Ap. Pavel precizează: că „Dumnezeu voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I. Tim. 2, 3).
Aşa cum prin Naşterea Domnului peştera din Betleem se face cer („cer fiind peştera”) cum se
cântă în axionul praznicului, la fel întreaga lume care umbla „întru întuneric” “a văzut lumină mare”
(Isaia, 9,1).
Pe de altă parte, în evenimentul Naşterii Domnului un schimb paradoxal are loc între
Dumnezeu şi lume, şi creaţia Sa: Dumnezeu oferă omului mântuirea în Fiul Său întrupat, iar creaţia,
lumea, se oferă pe sine ca peşteră şi loc al petrecerii evenimentului. Întâi, din partea lumii, prima
ofertă este cea a Sf. Fecioare Maria care la vestea arhanghelului despre naşterea cea mai presus de
fire, în totală supunere, dar şi uimire totodată, răspunde Fiat! „Iată roaba Domnului” (Luca, 1, 38).
Pântecele ei devine peştera vie a sălăşluirii Fiului lui Dumnezeu, a mântuirii. Apoi lumea însăşi
prin Betleem se aduce pe sine ca peşteră pentru marele eveniment după cum spune condacul
praznicului: „şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce”.
Scriitorul polonez Stanislaw J. Lec spunea că suntem prea mulţi ca să ne mai putem întoarce
în peşteri, însemnând că am ajuns prea departe pe calea civilizaţiei pentru a ne mai permite să fim
primitivi în mentalităţile şi atitudinile noastre.
După Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii, dar şi în peştera lumii noastre, nu ne
mai putem întoarce la peştera lumii dinainte de Hristos pentru că de la naşterea Sa încoace totul este
altfel, cum zice Sf. Ap. Pavel: „cele vechi au trecut; iată noi le fac pe toate” (II Cor., 5, 17).
Peştera este cer, lumea este împărăţie, omul este pus pe calea de a deveni “om ceresc” sau
„înger pământesc”, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Hristos s-a născut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei;
S-a născut, a venit, dar El vine mereu, cum se vede din implorarea făcută în Apocalipsă: „Vino,
Doamne Iisuse”! (22, 20). Cu alte cuvinte, schimbul paradoxal dintre Dumnezeu şi om încă se face.
Dumnezeu Îl trimite pe Fiul spre noi, noi oferim locul acestei extraordinare întâlniri. Acest loc este
sufletul nostru. El este peştera unde Îl primim pe Cel ce vine pentru ca sufletul, întreaga noastră viaţă
să se schimbe total, să treacă de la întuneric la lumină, de la ignoranţă la adevăr, de la moarte la
viaţă, şi aşa, înnoiţi fiind, să putem înainta pe calea mântuirii date nouă, slăvindu-L pe Cel ce a venit,
cum zice colinda, „Să se nască/ şi să crească/ să ne mântuiască”.

Preot Prof. Dr. Theodor Damian,
New York


EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
129
OCROTIREA DREPTULUI LA VIAŢĂ
DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ
Momentul Naşterii Domnului reprezintă un bun prilej de dezbatere a modului în care legislaţia
din România (stufoasă şi dinamică) se preocupă de apărarea acestui drept fundamental, şi, în acelaşi
timp, natural, al omului. Drepturile naturale sunt cele care nu au nevoie de nici o consacrare juridică pentru
a simţi că suntem titulari ai acestora. Se nasc de cele mai multe ori din trăirea internă a persoanei, iar
legiuitorul înţelege doar să le asigure respectarea şi garantarea în faţa celorlaţi subiecţi de drept, care ar
atenta la normala desfăşurare a exercitării acestora.
Doctrina juridică distinge multiple accepţiuni privitoare la naşterea momentului din care produsul
de concepţie devine subiect al protecţiei legale (diferitele ramuri de drept, fie că aparţin dreptului public, fie
că sunt parte a dreptului privat, percep în mod diferit momentul din care trebuie protejată viaţa). Prezentul
articol se structurează pe variate opinii care se desprind în primul rând din dreptul constituţional (deoarece
acesta tinde să devină un drept bază a tuturor ramurilor de drept, conferindu-le legitimitate prin iradierea
acestora cu drepturile şi libertăţile fundamentale înscrise în tabloul legii de căpătâi a ţării), şi din dreptul
penal (întrucât este ramura de drept care aplică poate cel mai bine forţa coercitivă a statului, incriminând
numeroase fapte contrare normelor ce guvernează o societate normală şi civilizată).
Dreptul constituţional
Articolul 22 din Constituţia României, Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (“Dreptul la
viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”) poate fi uşor criticat
poate pentru modul lacunar de consacrare a acestui drept atât de important. Însă, reglementările
europene la care România este parte (ne referim aici la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), în
special prin comasarea unor principii desprinse din cazuistica europeană, dezvoltă acest drept
fundamental. Astfel, problemele ridicate de interpretarea normelor legale privitoare la dreptul la viaţă
constau în dezbaterea a două noţiuni antinomice, poate chiar alfa şi omega: naşterea şi eutanasia. Cu
privire la naştere, dreptul constituţional este destul de restrictiv, în sensul că evită interferenţa cu dreptul
femeii de a dispune de propriul trup, protejând viaţa doar din momentul în care fătul a părăsit corpul
mamei. Sigur, că în acest moment intervine un conflict între drept şi religie, care subzistă încă din perioada
în care discutăm despre evoluţia noţiunii de stat, îndepărtându-ne de statul teocrat (unde puterea laică şi
puterea religioasă se regăseau într-o formulă de identitate) şi ajungând la statul modern (care se preocupă
de aspectele laice, preferând doar o colaborare cu puterea religioasă, fără însă a o îndepărta excesiv din
sfera de conducere). Ajungem la momentul în care ne întrebăm dacă dreptul la viaţă poate dispune şi de
un drept corelativ, dreptul la moarte. Este unul dintre aspectele care unifică punctele de vedere laice şi
religioase. În vreme ce viaţa ne este un dat de la Dumnezeu, şi moartea trebuie lăsată în seama
Creatorului. Interesant este faptul că în acest scop argumentativ, dreptul apelează la aceleaşi motive
religioase, pentru a împiedica expansiunea fenomenului de eutanasie. Aspectele medicale ale eutanasiei
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
130
(fie aceasta activă – prin acţiunea directă a medicului sau a bolnavului sau pasivă – prin lipsa unei
implicări din partea medicilor), deşi conduc la o formă de tragism, în sensul că o persoană bolnavă
incurabil, aflată în ultimul stadiu al bolii, cu dureri cumplite îşi doreşte doar să pună capăt chinului, nu
justifică o reglementare legală a unei astfel de manifestări.
Dreptul penal
Legiuitorul penal asigură o formă de protecţie a dreptului la viaţă neconsacrată expressis verbis,
aşa cum se întâmplă în Legea fundamentală şi incriminează o serie de infracţiuni care au ca obiect juridic
protejarea valorii sociale fundamentale. Este vorba aici despre omor (art. 174 Cod penal), cu toate formele
sale agravate (omor calificat – art. 175 Cod penal sau omor deosebit de grav – art. 176 Cod penal). Viaţa
nou-născutului intră şi ea în atenţia specială a legiuitorului prin infracţiunea de pruncucidere, dar şi viaţa
intrauterină se înscrie în rândul drepturilor protejate, în anumite circumstanţe, prin incriminarea provocării
ilegale a avortului. Ne vom opri în primul rând asupra infracţiunii de omor, deoarece raţionamentul
protejării dreptului la viaţă rezidă în aceea că un dat de la Dumnezeu poate fi luat doar de El. Nimeni nu
poate dispune de viaţa altei persoane; drept pentru care, indiferent de rezoluţia infracţională (la baza
căreia stau inclusiv aspecte biblice, marcate de invidia şi gelozia ce l-au acaparat pe Cain, conducându-l
la uciderea propriului frate) sau de latura subiectivă a făptuitorului (intenţie sau culpă), acesta devine
subiect activ pedepsibil. Pedeapsa penală aplicată celor care îndrăznesc să suprime viaţa semenilor lor
apare ca un coercitiv social; însă de cele mai multe ori, căinţa interioară poate fi mult mai grea şi mai
profundă, decât simpla ispăşire a unei pedepse privative de libertate. Din decembrie 1989, pedeapsa cu
moartea, considerată cea mai severă dintre toate şi care se aplica acestor infracţiuni (pornită din
interpretarea Legii talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte) a fost abolită, înlocuită fiind de
detenţiunea pe viaţă. Sigur că la baza acestei schimbări a stat acelaşi raţionament: nimeni nu poate pune
capăt vieţii unei alte persoane. Cu privire la momentul când începe viaţa ca obiect de ocrotire penală prin
incriminarea faptei de omor, acesta a prilejuit exprimarea mai multor puncte de vedere în doctrina penală,
în final doar două teorii ajungând să se confrunte. O primă teorie consideră că acest moment este cel al
începerii procesului naşterii şi al desprinderii fătului de uterul mamei (chiar dacă această desprindere nu s-
a realizat integral). A doua teorie este cea împărtăşită de legea penală română, dar şi de cea franceză,
susţinându-se că momentul apariţiei persoanei în viaţa ocrotită prin incriminarea faptei de omor este acela
al desprinderii totale a fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepţiei nu
mai este făt, ci copil, începând să ducă o viaţă independent de cea a mamei (apare respiraţia pulmonară
independentă). Aspectul delicat al interferenţei dintre normele divine privitoare la dreptul la viaţă şi dreptul
penal, apar în momentul în care este adusă în discuţie infracţiunea de provocare ilegală a avortului.
Simplul fapt că legiuitorul ne subliniază termenul de ilegal, conduce la ideea că există şi o latură legală.
Aspectul ilegal constă în întreruperea unei sarcini care a depăşit vârsta de 14 săptămâni, este efectuată
de personal necalificat şi într-un mediu departe de a fi o clinică specializată. Ceea ce presupune, per a
contrario, că în toate situaţiile în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii ne aflăm în postura de a nu
condamna o astfel de faptă. Ori, divergenţa cu Biserica intervine nemijlocit, deoarece aceasta din urmă
este împotriva oricărei forme de întrerupere a unei sarcini, pe acelaşi considerent al vieţii dăruite de Sus.
Însă, statul modern a dorit găsirea unei căi de compromis între indiferenţa laică şi rigoarea morală a
religiei. Practic, i se oferă celui supus ambelor tipuri de norme posibilitatea de a alege între una sau
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
131
cealaltă.
Ca o concluzie, putem sintetiza că dreptul la viaţă, protejat atât de norme naţionale, cât şi de
prevederi internaţionale, reprezintă valoarea fundamentală care aduce numeroase puncte de convergenţă
cu viziunea religioasă. Conştienţi fiind că legislaţia relevantă este perfectibilă, apreciem însă modul în care
legiuitorul a înţeles să se raporteze la un sistem unitar (regional sau internaţional) de garantare şi protejare
a dreptului în discuţie. Cu cât avansăm în cunoaştere, cu atât trebuie să preţuim ceea ce pentru unii poate
reprezenta un miracol – viaţa.

Prep. Univ. Drd. Andra Iftimiei

OMUL - ÎNTRE PREZENT ŞI TRECUT
Omul în decursul existenţei sale umane descoperă că nu este singur. Pe măsura creşterii sale,
îşi dă seama că are alături nu numai semenii ci şi familia. Construieşte şi pune în operă lucrurile pe care
divinitatea i le-a dăruit prin darurile sale. Aşadar îşi dă seama că este o fire raţională dar şi spirituală,
desăvârşind astfel prin tainele ce poartă natura întreagă a arhitectului suprem. Descoperă că sensul
existenţei sale nu este numai de a crea, deci prin virtuţile umane are un întreit rol acela de a dărui, a jertfi
şi conlucra cu Dumnezeu ce i-a dat libertatea de a descoperi natura creatoare, prin spirit şi raţiune.
Evoluţia este de la micro la macro, urcă ajutat şi coboară singur, este exemplul tipic al unui copil
nou născut ce se îndeletniceşte să meargă dar nu poate face primii paşi până când cineva din spate îi
îndrumă paşii. Astfel în timp creşte şi învaţă singur că poate să meargă în plinul existenţei.
Simetria aflării răspunsurilor umane o face în societate, la un moment dat avem de a face cu
situaţii puerile, fără să ne dăm seama conştientizam că răspunsul este în cel de lângă noi. Simţim că
trebuie să împărtăşim ceea ce ştim şi la un moment dat să ni se lărgească orizontul prin răspunsurile date
de către interlocutor. Urcăm trepte spre o evoluţie plină de mister, fără să ne dăm seama că la o răscruce
de drumuri ce ne aşteaptă este o scară a bucuriei, a suferinţei dar în acelaşi timp a împlinirii noastre
umane, care face parte din sensul propriu al existenţei. Viaţa este cântec, melodia este greu de compus
pentru a fi dansată pe scena vieţii. Compozitorul trece prin multe chinuri pentru a avea o tonalitate potrivită
pe partitură, dar cel mai minunat lucru este atunci când acea melodie la final devine un “best off”, visele nu
au preţ.
“Dăruind vei dobândi!” este crezul marilor duhovnici, dăruim iubire ca să dobândim jertfa prin
comuniune. Acest indemn este actual şi azi, pentru societatea seculară în care trăim. Visăm la o viaţă
mai bună şi la mai multă iubire, dimensiunea unei iubiri se află în infinit, pornind de la “eu” şi se
termină la “noi”.
Plenitudinea iubirii este în acea urcare continuă ce duce către cer indiferent de jertfă si numai
întru bucurie.
Prof. Ing. Florin Onofrei
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
132
NOSTALGII DE IARNĂ
“O simplă literă ne cere să punem în ea toată forţa coţinutului,ca şi cum i-am sculpta înţelesul,
pentru ca mâna care trasează liniile să oglindească sufletul celui care scrie".-Coelho
Cu emoţie şi cu o nostalgie nemărginită , îmi revine din nou plăcerea şi bucuria de a-mi
transpune câteva gânduri în ceea ce priveşte Sfânta Sărbătoare a Praznicului Naşterii Domnului,
şi câteva din momentele de mare încărcătură sufletească a acestei sărbători- Crăciunul.
S-a lăsat peste noi parfum de iarnă, umbră de frig. Sunt lumini de sărbătoare pe străzi şi
inimile noastre se pregătesc şi de lumina Crăciunului, şi de răceala sfârşitului de an. Vin ceasuri de
poezie, de melancolie, de visare, de regăsirea cu cei dragi sufletului nostru
Cred că nu doar odată, ci de mai multe ori mi-am creat o lume a mea în care am fost fericită.
Un fel de glob de cristal pe care, dacă îl agiţi, cad fulgi de zăpadă. Eu am fost mereu omuleţul din
mijlocul globului. Uneori oamenii m-au "zguduit" atât de tare încât fulgi mari şi reci de zăpadă au căzut
pe pielea fierbinte şi asta a durut. În ultimele zile globul a fost mult prea zguduit: prieteni care te ceartă
din nimic, oameni care nu au ce face şi îţi vorbesc urât colegi supăraţi, părinţi nervoşi…el, ea…dar a
trecut! Dacă m-ai întreba ce îmi doresc azi, primul lucru pe care ţi l-aş spune ar fi "zăpadă". Însă în
spatele acestui cuvânt se ascund alte sute de dorinţe, sute de amintiri şi alte sute de lucruri ce o să
vină. Dacă m-ai fi pus să aleg azi, între trecut şi viitor, de data aceasta aş alege viitorul. Chiar dacă nu
am nici cea mai mică idee de cum o să fie. Iar dacă mi-ai spune să iert azi- aş ierta, însă lucrurile ar
rămâne la fel. Îmi trăiesc prezentul şi visez la viitor. Cine ţi-a spus că sărbătoarea Crăciunului e
perfectă dacă e petrecută în doi? Trebuie să-ţi spun că te-a minţit. Eu îi am pe ei şi pe ele şi nimic nu
se compară cu dimineaţa de Crăciun când mama şi tata vin să mă trezească şi toată casa miroase a
brad.Sunt înconjurată de oameni care mă iubesc şi asta contează cel mai mult. În fiecare dintre noi
există puterea de a dărui dragoste şi sprijin pentru ceilalţi, care de multe ori, te fac să te simţi că nu
eşti singur. Trebuie redată speranţa, şi-mi amintesc că Arghezi, spunea:”SPERANŢA este un vis cu
ochii deschişi”. Trebuie să încercăm să fim mai optimişti, mai încrezători şi mai buni!
De ce contează atât de mult perioada aceasta pentru mine? Răspunsul e simplu. Am rămas
acelaşi copil care se bucură de primul fulg de nea ,acelaşi copil care mai face îngerşi în zăpadă şi
acelaşi copil care îi va strânge în braţe pe cei dragi.
Să ningă peste tot ce-a fost, dar n-a fost frumos. Zăpada e frumoasă. Acoperim cu zâmbet de
alb încruntări şi îndârjiri…Să ningă cu Moş Crăciun, cu Rudolf, cu colinde, cu nuci şi mere, mese pline
de Crăciun şi jocuri de lumini şi culori de Anul Nou. Cu zâmbete, cu zboruri pe pârtie şi patinoar, cu
globuri şi beteală, cu crengi de brad şi clinchete de zurgălăi.
Dragii mei, vă transmit din suflet tuturor să ningă cu gânduri bune, cu prietenie şi iubire
sinceră, cu ambiţii, curaj şi cu speranţa unor Sărbători minunate.
Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate pe calea vieţii, înţelepciune în cuvânt şi oameni
sinceri alături! La mulţi ani!!!
Alina Gabriela Tuţu

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
133


Rugăciune pentru sufletul lui
Heisenberg

Te-am întîlnit pe drumul cuanticii
şi pe calea Terţului Ascuns.
Dormi în pace!
Profet al indeterminismului,
a trebuit să înfrunţi sarcasmele lui Einstein,
profetul teoriei opuse.
Dar dreptate ai avut tu
şi ai schimbat felul în care am privit Realitatea.
Dormi în pace!
Călător prin infinitul mic,
te-ai înfricoşat de nebănuita energie ascunsă în
el.
Şi-atunci i-ai propus lui Bohr,
în zilele negre dinaintea marelui masacru,
ca fizicienii să-şi oprească cercetările pentru
arma totală.
Căci, în viziunea ta,
un ucis rămîne un ucis,
că e alb sau negru, că e galben sau roşu.
Şi nu te-a ascultat nimeni.
Şi nici n-ai răspuns la nemernicele acuzaţii.
Dormi în pace!
Mare precursor al transdisciplinarităţii,
ai simţit adînc nevoia
de a pune ştiinţa în dialog cu poezia,
de a pune ştiinţa în dialog cu religia.
Căci lumea este UNA,
aşa cum Dumnezeu este UNUL.
Şi ne-ai spus că,
în prezenţa lui Dumnezeu,
suntem, în această lume, la noi acasă.
Dormi în pace!
Ai fost fascinat, ca şi mine,
de prezenţa Terţului Ascuns între noi şi univers,
zălog al demnităţii noastre în această lume.
Lumina albă a Raţiunii
şi lumina neagră a Terţului Ascuns
sunt, pentru noi,
două faţete ale luminii,
una şi aceeaşi.
Dormi în pace!
Noi nu vrem să strivim
corola de minuni a lumii,
pentru că misterul este
însăşi condiţia cunoaşterii depline.
Cu cît avansăm
în cunoaşterea raţională a lumii,
cu atît misterul
se adînceşte mai mult.
Savant printre cei savanţi,
îndrăzni-voi să te numesc
fratele meu spiritual?
Dormi în pace!

Acad. Basarab Nicolescu

Icoana mamei

O mamă, sfântă mamă!
Cu ochii tăi albaștri,
Te caut printre lacrimi,


Te caut printre aștri.

Căci ai plecat de mult… departe
Și ochiul nu pătrunde,
În nesfârșite zări albastre,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
134
Unde doar gândul poate-ajunge.

Ai fost izvorul vieții mele,
Viața însăși, tu mi-ai dat,
Mi-ai pus în ochi multiple stele
Eu ție, oare, ce ți-am dat?!

Mi-ai dat în suflet bunătatea
Din inimă, mi-ai dat căldura
M-ai învățat să-mpart dreptatea
Să n-am nimic comun cu ura.

Mi-e dor de brațele-ţi deschise,
Când alergam râzând spre tine
Mi-e dor de multe alte vise
Când mă simțeam atât de bine!

Mi-e dor de tine, sfântă mamă,
Icoană ce-mi apari mereu,
Absența ta e ca o rană
Și mie-mi este atât de greu!

În fața voastră, sfinte mame,
Ce dați viața-ntregii lumi,
Bărbații toți să se închine,
Stând în genunchi, vre-o… nouă luni.

Ing. Ioan Huțanu





HRANA ESTE SACRĂ
ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ
(continuare din numărul anterior)
Codexul Alimentar este cel mai nou şi cel mai eficace mecanism de exterminare a umanităţii la
nivel mondial. La baza acestuia stă istoria puţin cunoscută a înfiinţării Trustului Mondial al Chimiei
Farmaceutice. Acest cod intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii
(terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor etc.) pentru a înlătura concurenţii
industriei farmaceutice.
Între obiectivele urmărite de Codex Alimentarius menţionăm:
- Eliminarea oricărui supliment alimentar natural. Acestea vor fi înlocuite cu produse de sinteză,
farmaceutice;
- Medicina naturistă (acupunctura, medicina energetică, ayurvedică, tibetană etc.) va fi interzisă;
- Agricultura şi alimentaţia animalelor vor fi reglementate conform normelor fixate de trusturile chimiei
farmaceutice, interzicând din principiu aşa-numita agricultură bio.
Orice animal de pe planetă folosit în scopuri de hrană trebuie să fie tratat cu antibiotice şi cu
hormoni de creştere. Produsele care conţin O.M.G. (organisme modificate genetic) să nu mai fie etichetate
corespunzător. Deşi în 2001 unele substanţe au fost interzise în 176 de ţări ca fiind cancerigene, prin
Codex Alimentarius multe sunt reintroduse: hexaclorbenzen, dieldrin, aldron etc. Alimentaţia umană
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
135
certificată legal trebuie să fie iradiată cu cobalt. La începutul Mileniului al III-lea omenirea este îngrozită şi
alarmată de măsurile care se impun la nivel global de unele forţe obscure care doresc să controleze
populaţia umană. Ce minte sănătoasă poate accepta măsurile draconice de genocid impuse prin Codex
Alimentarius? Cine sunt autorii acestui experiment diabolic? Codex Alimentarius este numele unei Comisii
a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Este posibil ca tocmai o astfel de Comisie să planifice epurarea speciei
umane? În spatele Comisiei stau O.N.U., O.M.S., Marele Cartel Farmaceutic şi Băncile Internaţionale.
Ce prevede acest cod?
- suplimentele alimentare nu se vor mai comercializa nici în scop preventiv, nici terapeutic;
- vor fi necesare reţete pentru toate medicamentele peste o doză extrem de mică;
- usturoiul sau menta, alături de alte produse comune, vor fi considerate droguri de categoria a III-a,
care pot fi comercializate doar de marile corporaţii farmaceutice;
- produsele modificate genetic vor fi comercializate fără avertizarea consumatorilor.
Atacul împotriva populaţiei umane a început odată cu folosirea aditivilor alimentari. Totul a pornit
uşor, având la bază intenţii bune, ameliorarea gustului hranei umane.
Hrana este sacră şi aşa ar trebui să rămână în societatea umană. De aceea la prepararea
alimentelor se curăţă şi se elimină toate părţile care nu pot fi consumate, fie ele fructe, legume sau carne.
Aşa cum nu poţi mânca o aripă de pasăre cu tot cu pene, tot aşa nu poţi consuma porumbul cu tot cu
cocean. În mâncare nu se adaugă nimic altceva decât ingredienţi
alimentari caracteristici, naturali.
Acum a apărut o modă de-a dreptul satanică de a pune în
mâncare aşa-numiţii aditivi alimentari. Aditivii alimentari sunt
substituenţi care în mod normal nu se consumă ca alimente şi nici
ca ingredienţi alimentari. Sunt produse introduse în mod intenţionat
în scopuri tehnologice, pe parcursul procesului de fabricare,
tratament, ambalare, transport sau depozitare, Cei mai mulţi aditivi
alimentari sunt obţinuţi prin procedee chimice nenaturale. Sunt
adăugaţi în alimente sau în băuturi în scopul de a ameliora diverse
proprietăţi ale acestora: culoarea, gustul, mirosul, rezistenţa la alterare etc. Sunt etichetate cu litera „E” şi un
indice numeric format din 3 cifre. Introducerea aditivilor alimentari nu a fost cerută de consumatori.
Producătorii le oferă, iar consumatorii le consumă fără a şti măcar ce şi fără a-şi pune întrebări. S-a născut
o industrie uriaşă a E-urilor având o cifră de afaceri de peste 20 miliarde de dolari anual, care impune
folosirea acestora prin diverse mecanisme, de tipul aşa numitului Codex Alimentarius.
Menţionăm câţiva dintre aditivii alimentari cei mai periculoşi:
E110 – Sunset yellow, colorant galben; cancerigen; folosit în bomboane, dulciuri, sucuri, budinci;
E123 – amarant, colorant roşu; cancerigen, interzis în SUA şi Rusia; folosit la dulciuri, jeleuri,
brânză topită;
E124 – Ponceau 4R, colorant roşu; toxic, interzis în SUA; folosit la mezeluri;
E127 – Eritrozină, colorant roşu; provoacă cancer; folosit în alcool, îngheţată, bomboane, sucuri
răcoritoare;
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
136
E128 – Roşu 2G, colorant; mutagen; interzis în SUA; folosit în hamburgheri;
E211 – Acid benzoic şi derivaţi; cancerigen; interzis în SUA; folosit în băuturi răcoritoare;
E220/E228 – sulfiţi, conservanţi; provoacă alergii; folosiţi în hamburgheri, cartofi deshidrataţi,
cipsuri, fructe confiate, bere, vin;
E240/E252 – nitriţi şi nitraţi, conservanţi, folosiţi în mezeluri, conserve, brânză;
E621 – Glutamat monosodic – efecte neurotoxice; folosit în supe concentrate, brânză, gumă de
mestecat, produse zaharoase;
E953 – Acetsulfam K, îndulcitor, cancerigen, interzis în SUA, folosit în gume de mestecat, produse
dulci, băuturi răcoritoare.
Între cei mai periculoşi aditivi alimentari menţionăm: E123, care este interzis în SUA şi în Rusia. Se
găseşte în bomboane, jeleuri, dropsuri mentolate, brânză topită şi creme de brânză. Este considerat cel mai
cancerigen dintre aditivi. Tot aşa de cancerigen este şi E110, care se găseşte în componenţa tuturor
dulciurilor colorându-le.
Să acceptăm că un neavizat venind în România cu familia urmăreşte reclamele care se fac la
televiziune pentru diferite produse alimentare. Se va simţi asaltat, cu siguranţă, de reclamele care se fac
pentru diferite produse pentru copii, între care margarina se află în top, după care urmează guma de
mestecat, jeleurile, sucurile răcoritoare şi altele.
Ce poţi să crezi despre mass-media românească şi despre conducerea acestei ţări când afli că
margarina (sub toate formele de preparate care circulă în comerţ) este cea mai toxică mâncare oferită
consumatorilor. A face reclamă la margarină, mai ales pentru copii, nu este de-a dreptul o acţiune
satanică?
Margarina a apărut în cel de al II-lea Război Mondial, în urma raţionalizării untului. Cercetătorii
americani au descoperit, accidental, că dacă se încălzeşte un amestec de uleiuri vegetale în prezenţa
hidrogenului şi a unor catalizatori de nichel, la 150° C, se obţine un produs asemănător untului, cu o
structură identică cu a plasticului, pe care l-au numit margarină (în cinstea doamnei Marga, soţia unuia
dintre cercetători). Margarina a fost mult îmbunătăţită la gust cu numeroşi ingredienţi alimentari sintetici şi
astfel a devenit cea mai toxică mâncare care circulă pe piaţă.
Dorim să mai atragem atenţia şi asupra altor produse alimentare oferite consumatorilor.
Supele concentrate (delicioase la gust) conţin între altele şi glutamat monosodic care este una
dintre cele mai cancerigene substanţe. Se mai foloseşte în unele semipreparate în cantităţi mari: mezeluri,
îngheţate, budinci, drojdie autolizată, gelatină vegetală, condimente, arome, suc de roşii, lapte, brânzeturi
etc. Glutamatul monosodic este un produs toxic interzis în Australia, însă tolerat în SUA şi în alte ţări.
După cum apreciază Blaylock glutamatul este „gustul care ucide”.
Pentru a ne da seama cât de periculos este trebuie să aflăm doar câteva dintre simptomele pe care
le provoacă: aritmie, tahicardie, angină pectorală, diaree, crampe stomacale, astm, dureri de prostată,
depresii, migrene, paralizie, sciatică, vorbire inconsistentă, uscarea gurii etc. Guma de mestecat este
preferată de copii, iar reclamele se întrec în a-i ademeni pe aceştia să le consume. Gumele de mestecat
conţin foarte multe E-uri care sunt deosebit de periculoase: E171, E320, E330, E420, E421, E422, E950;
E967 etc. Hypocrates îi sfătuia de contemporanii săi astfel: „alimentele să vă fie medicamentele şi
medicamentele să vă fie alimente”. Cum putem însă înţelege unele măsuri care se iau în ţara noastră, care
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
137
sunt împotriva sănătăţii populaţiei? Al cui este interesul şi ce fac instituţiile care trebuie să protejeze
consumatorii? Guvernul a emis Hotărârea 568/2002 privind iodarea universală a sării de bucătărie
destinată consumului uman. Cum este posibil acest lucru când este ştiut că un consum necontrolat de sare
iodată provoacă hipertiroidism, creşterea constantă a Basedow-ului, favorizează tiroidita Hashimoto,
determină necroza celulelor tiroidiene, provoacă alergii şi apariţia cancerului tiroidian?
Este salutară avertizarea populaţiei umane să nu consume prea multă sare, zahăr şi alcool.
Consumul de zahăr este periculos nu numai pentru diabetici, ci pentru toţi oamenii. Pentru a veni în ajutorul
celor care nu pot consuma zahăr producătorii au preparat multipli înlocuitori ai zahărului, între care cel mai
mult sunt folosiţi aspartanul (E950, E951) şi zaharina (E954), numai că aceste substanţe sunt considerabil
mai periculoase decât zahărul; aspartanul provoacă peste 70 de boli. Hrana este sacră, este natura vie
care pătrunde în noi şi care se întrupează în viul nostru. Hrana este un dar de la Dumnezeu, iar acest dar
nu trebuie să fie întinat, fie că este vorba de hrana fizică sau de cea spirituală. „Pâinea noastră cea de toate
zilele” o primim de la Dumnezeu Tatăl. Prin ea realizăm comuniunea cu Dumnezeu. Darul său nu trebuie
să fie întinat. Noi trăim zile cu adevărat apocaliptice; suntem împresuraţi de tot felul de ispite satanice care
ne modifică şi ne întinează hrana. La Cina cea de Taină Iisus a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul
Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu,
care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Aceasta este hrana cu care ne hrănim; este o hrană
sacră şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, de fiecare dată pentru darul pe care ni-l oferă: „Pâinea
noastră cea de toate zilele”.
Încheiem modestele noastre consideraţii privind Hrana Sacră cu Rugăciunea Vieţii a Părintelui
Ghelasie Gheorghe:
„În NUMELE TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH.
VIAŢA este DARUL Tău DOAMNE. Noi din păcat l-am rupt şi distrus.
Revarsă-L din nou, ca să nu piară CHIPUL Tău din Făpturile Tale.
Nu există moarte, ci doar VIAŢĂ
Făptura noastră este ca un „Vas”,
care dacă este spart nu mai poate ţine DARUL VIEŢII în el.
Noi încercăm să „reparăm” Vasul, dar fără o încă o Readucere a DARULUI Tău,
VIAŢA ne lipseşte.
DOAMNE Cel în TREIME IUBIRE şi VIAŢĂ, Miluieşte Zidirea Ta cu Mângâierea PALMEI Tale.
Binecuvântează-ne PĂRINTE DUMNEZEU, iartă-ne FIULE MÂNTUITOR
şi Tămăduieşte-ne DUMNEZEULE DUHULE PREASFINTE.
Sfinţii Tăi sun Mântuirea DARULUI VIEŢII. Fă-ne şi pe noi Părtaşi acestora. Pentru
Rugăciunile Preacuratei MAICII Tale în deosebi, dă-ne şi nouă SĂNĂTATEA VIEŢII.
IUBIREA cea ÎNTREITĂ şi absolută, Miluieşte-ne şi pre noi păcătoşii, ca iarăşi să căpătăm ASEMĂNAREA
CHIPULUI Tău, care este VIAŢA cea nepieritoare. Amin.”
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
138
 Biserica, azi
BISERICA ÎN ERA GLOBALIZĂRII
Unificarea lumii în Hristos este trăită în primul rând în plinătatea omului duhovnicesc, a
sfântului care în iubirea lui jertfelnică faţă de lume poartă neputinţele şi durerile ei. Bucuria
duhovnicească este mereu în veacul acesta o bucurie răstignită de suferinţele semenului înstrăinat de
Dumnezeu. Tragedia lumii acesteia este trăită mai intens de omul duhovnicesc, care ştie că
adevărata lipsă a omului e dată de absenţa vieţii lui Hristos.
,,În vremea noastră, popoarele au rătăcit de la Calea cea
bună, oamenii au devenit nemiloşi, s-au înăsprit cu toţii. Nu mai e
iubire. De aceea nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu pentru ei.
Din pricina învârtoşării inimii lor, oamenii cred că Dumnezeu e ca
ei înşişi şi adeseori îşi pierd chiar în întregime credinţa în
Dumnezeu. Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-
aş spune: Priviţi! Iată pe Domnul. În faţa iubirii Lui, sufletul omului
se topeşte ca ceara. Dar această iubire nu poate fi descoperită
numai de mintea singură; ea e cunoscută prin Duhul Sfânt.
Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru
întreaga lume, ca popoarele să Te cunoască şi să trăiască veşnic
cu tine! Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Tău Duh Sfânt ca să putem înţelege slava Ta.
Sufletul meu varsă şi varsă râuri de lacrimi. Mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceaţa zdrobirii
inimii, şi sufletul meu are o singură mare dorinţă: ca milostivirea Domnului să fie cu toţi oamenii, ca
lumea întreagă să ştie cu ce dragoste ne iubeşte Domnul” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul
deznădejdii şi iadul smereniei”, Ed. „Deisis”, Alba Iulia, 1994, p.149).
Mărturia Ortodoxiei în contemporaneitate trebuie să plece de la experienţa duhovnicească a
propriei Tradiţii şi ea nu trebuie să urmărească unificarea exterioară şi artificială a umanităţii,
rămânând în felul acesta captiva schemelor ideologice ale globalizării. O concentrare pe un activism
exterior riscă să subsumeze efortul Bisericii la crearea unei amăgitoare unităţi a lumii construită prin
orgoliul sistemului impersonal propus de globalizare. Adevărata demnitate a persoanei se împlineşte
prin metanoia şi isihie lăuntrică, autentice criterii de validare a iubirii faţă de lume.
Universalitatea creştină reprezintă adevărul în faţa himerei globalizării ideologice. Creştinismul
afirmă vocaţia întregii creaţii de a se uni eshatologic cu Hristos. În condiţiile în care există riscul ca
Biserica să fie angajată într-un demers exagerat socializat pentru a fi aliniată la exigenţele activismului
contemporan favorizat de globalizare este obligatoriu să mărturisim că instituţiile eclesiale nu servesc
exclusiv unor oportunităţi istorice (oricât de grandioase ar fi ele), ci slujesc dincolo de istorie, prin
împlinirea eshatologică a lumii în Hristos.
Inclusiv instituţiile eclesiale vădesc caracterul profetic al Bisericii. ,,Toate instituţiile eclesiale
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
139
trebuie să aibă o justificare prin raportarea la ceva ultim, nu numai la o oportunitate istorică. Există,
desigur, slujitori meniţi să slujească nevoilor istorice temporale, dar ei nu-şi pot revendica statutul
eclesial într-un sens fundamental structural. Istoria nu poate fi niciodată o justificare suficientă pentru
o instituţie într-adevăr eclesială, fie ea cu referinţă la Tradiţie, succesiune apostolică, fundamentare
scripturistică sau nevoile istorice actuale. Sfântul Duh călăuzeşte dincolo de istorie şi nu împotriva ei,
desigur, deşi poate şi adesea să se îndrepte împotriva istoriei aşa cum este ea de fapt, printr-o lucrare
profetică a preoţiei. Prin faptul că sunt condiţionate eshatologic, instituţiile eclesiale devin
sacramentale în sensul de a fi plasate în dialectica dintre istorie şi eshatologie, dintre ceea ce există
deja şi ceea ce urmează să fie. Ele îşi pierd, astfel, suficienţa de sine, fiinţa lor individualistă şi există
epicletic, adică depind în mod constant de eficacitatea lor în rugăciune, de rugăciunea comunităţii. Nu
în istorie îşi găsesc instituţiile eclesiale certitudinile lor, ci în continua dependenţă de Sfâtul Duh.
Numai Acesta le face sacramentale, adică iconice în limbajul teologiei ortodoxe” (Ioannis Zizioulas,
,,Fiinţa eclesială”, traducere Aurel Nae, Editura „Bizantină”, Bucureşti, 1994, p.154).
Dimensiunea profetică a eclesiei lui Hristos salvează Biserica de orice tendinţă istoristă, care
în mod tendenţios vrea s-o reducă la o simplă instituţie socială, una printre multe altele. Fără a eluda
istoria, Biserica este prezentă în istorie, dar afirmă împlinirea eshatologică a istoriei în Hristos prin
Duhul Sfânt. În acest sens, Biserica este profund universală, ecumenică, deschisă către adevărata
unitate în Hristos ce integrează identitatea şi distincţiile persoanei.
Condiţiile societăţii contemporane favorizează distorsionarea sensului autentic al Bisericii, prin
estomparea naturii sale profetice ce subliniază condiţia eshatologică a ecleziei. Afirmarea sensului
eshatologic al Bisericii este cu atât mai actuală astăzi, cu cât lumea contemporană orbecăie tot mai
mult prin bezna unor concepţii pragmatice ce valorizează exclusiv imediatul. În primul rând, Biserica
are menirea de a sfinţi oamenii, de a fi vehiculul prin care se împlineşte sensul eshatologic al întregii
creaţii: transfigurarea ei. Sfintele moaşte sunt expresia clară a rolului eshatologic al Bisericii. Ele arată
că transfigurarea omului, a materiei începe încă de aici. Biserica rigidizată de cadrele fixe ale
instituţionalismului birocratic (înţeles ca o realizare în sine, fără suport eshatologic), care nu mai
crează sfinte moaşte, a abdicat de la vocaţia sa eshatologică. Astăzi, conştiinţa publică receptează
Biserica precum o instituţie, cu un rol important pentru viaţa socială. Se insistă mult asupra implicării
Bisericii în problemele complexe ale societăţii pentru a asigura un consens social, pentru a
detensiona anumite conflicte. Din această perspectivă, chiar ateii consideră benefică prezenţa
Bisericii în viaţa socială şi se folosesc de ea spre rezolvarea propriilor interese.
Misiunea profetică trebuie mărturisită mai ales printr-o lume dominată de mentalitatea
consumistă impusă ideologic la nivel planetar. ,,Mai mult ca niciodată, Biserica trebuie să-şi asume
rolul ei de a fi în Hristos, lumină a lumii şi să poarte steagul misiunii ei profetice într-o lume
secularizată care a pierdut sensul transcendenţei divine, ca să înainteze cu lumea, în lupta cu forţele
ostile, către cerul nou şi pământul nou al Împărăţiei lui Dumnezeu, cu puterea crucii şi învierii lui
Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, ,,Omul fără rădăcini”, Ed. „Nemira”, Bucureşti, 2001, p. 90).
Prin viaţa duhovnicească, fiecare persoană devine universală şi se deschide autentic unităţii
lumii desăvârşite în Hristos. ,,Fiecare om şi întreaga lume, potrivit mărimii liberei acceptări şi a
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
140
împroprierii minţii lui Hristos, participă la edificarea universalităţii creştine. Prin smerenie şi prin iubire,
care constituie cele două feţe ale aceleiaşi realităţi, omul acţionează în mod universal şi devine fiinţă
cosmică. Universalitatea creştină nu se realizează în spaţii naturale sau extraistorice, ci înlăuntrul
omului şi în istorie, prin strădanie şi jertfă de sine. Prin smerenie şi înaintare chenotică spre vârful
piramidei răsturnate a fiinţei lumii, omul şi întreaga lui viaţă se deschid spre viaţa necreată şi spre
împărăţia cerurilor. Persoana umană devine universală şi trăieşte universalitatea nu numai local, ci şi
temporal, interesată fiind şi rugându-se pentru întreaga lume şi întreaga creaţie în perspectiva
existenţei lor diacronice”(Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, Ed.“Bizantină”, Bucureşti,
2002, p. 28-29).

Preot Boris Răduleanu

MARTIRII NEAMULUI ÎNTRE SUFERINŢELE
TEMNIŢELOR, INDIFERENŢA ACTUALĂ
ŞI CRITICAREA UNUI SIMPOZION DE MARTIROLOGIE
Referitor la criticile aduse de unii cu privire la recentul
Simpozion de martirologie ţinut la Bucureşti pe data de 11 oct. 2010
şi organizat de Fundaţia Sf. Irina, la hotelul Hilton, pe unele le
consider nedrepte şi subiective iar pe altele chiar răutăcioase.
Întrucât, din punct de vedere creştin, au voie să vorbească
despre martiri şi martiraj nu doar cei ce au suferit, sau doar Biserica,
ci şi cei care doresc să cunoască istoria martirilor pentru ca să-şi
însuşească moral exemplul acestora, pentru ca istoria să nu se mai
repete şi să se pregătească să meargă la judecata finală cu slava
neamului şi jertfa lui, consider simpozionul o reuşită şi un semnal de
alarmă pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română şi pentru întreg
neamul românesc.
Referitor la referatul „Mucenicia: o perspectivă Iudeo-
Creştină”, a profesorului de filosofie Dominic Rubin şi la
afirmaţia că: „soarta întregii omeniri, şi soarta omenirii în trecerea ei către metaistorie depinde de
continuitatea poporului evreu”, răspunsul meu post-factum este că, destinul nostru şi soarta
omenirii este Hristos şi nu un popor, iar multe alte păreri filosofice şi personale expuse de el,
rămân doar la nivel filosofic şi partinic şi nu sunt în duhul credinţei ortodoxe, în ciuda faptului
că se crede ortodox.
Personal am considerat inutil şi o pierdere de vreme, un răspuns la un astfel de referat,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
141
întrucât răspunsul lui Sorin Lavric în referatul său Nevoia de martiri, precum şi intervenţia unui
participant din sală, au contrapus punctual realitatea ortodoxă despre marturi şi acestea au
fost suficiente pentru a corecta deviaţiile filosofice ale prof. Rubin.
Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam,
respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) , doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul
lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului.
Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor,
dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric. Nu
era nevoie de alt răspuns mai concret şi de bun simţ la toate speculaţiile filosofice ale prof. Rubin.
Ce-i drept, organizatorii nefiind teologi, nu au reuşit să surprindă unele subtilităţi sau diversiuni
teologice şi sper să-şi asume creştineşte neajunsurile şi critica corectă a unor vigilenţi creştini, însă a
critica pe cei ce au organizat simpozionul, pe motiv că ei nu au fost
martiri sau deţinuţi politici, este ca şi când ai hotărî de unul singur,
că doar sfinţii care au suferit au voie să vorbească despre suferinţă
sau martiraj.
Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur
suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor
comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei
confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice,
cu scopul de a-şi etala meritele sau curajul, sau şi mai rău cu
scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria, (vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy,
de origine maghiară, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra
românilor din Ardeal), atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine
noţiunea de martiraj şi o poate transforma, în acest caz, fără valoare hristică.
Alegerea locaţiei arată tocmai discrepanţa, ruptura şi neînţelegerea care există între cei ce
reprezintă Biserica în mod oficial şi între cei ce trăiesc dreapta credinţă în mod responsabil şi
conştient cu istoria şi neamul. Probabil a fost aleasă locaţia în mod intenţionat, tocmai pentru a
sublinia neimplicarea celor în drept.
Pentru că nu s-a oferit Biserica să ofere un spaţiu, din sutele de spaţii bisericeşti doar în
Bucureşti şi pentru că din peste 50 de episcopi invitaţi, au fost prezenţi doar trei, atunci s-a ales
locaţia oferită de hotelul Hilton. Apoi, întrucât ”cei chemaţi la nuntă” nu au venit, s-a umplut sala cu
cei de la răspântii şi ce s-a găsit prin pieţe, la garduri şi pe uliţele societăţii româneşti, adică oameni
fireşti, curajoşi şi creştini sinceri, fie episcopi, preoţi, monahi şi monahii, fie laici inimoşi.
Unii au venit cu haina de nuntă a smereniei şi a dragostei, însă au intrat şi unii, la ”cina
martirică” şi fără haina de nuntă (Luca 14, 23), ci cu haina lor de masoni cunoscuţi şi necunoscuţi,
precum şi unii provocatori sub acoperire...
Personal pe masoni şi pe provocatori îi consider în mod egal un pericol real şi duşmani ai
Bisericii lui Hristos şi ai martirilor, care au compromis un moment atât de important (şi unii încă îl mai
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
142
compromit), fără să se lepede mai întâi de satana şi de toată lucrarea lui şi de toată trufia lui şi
să ia parte fără jenă, tocmai la un moment al cinstirii martirilor. Martirul reprezintă o sinteză a
smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în ei. Ceea ce un mason
reprezintă tocmai contrariul.
Dar cine ştie poate unii s-au lepădat prin lucrarea aceluiaşi har, de masoneria şi
rătăcirea lor după simpozion...! Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.
Eu mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe toţi masonii să se lepede de satana şi de
rătăcirea lor cumplită şi să-i aducă la cunoştinţa Adevărului veşnic şi la turma lui Hristos.
Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona în acelaşi timp. Slujirea la doi domni este
contraslujire şi batjocorire a lui Dumnezeu.
În contextul de mai sus s-a oferit lumea laică, pe care criticii simpozionului o consideră mai
puţin vrednică decât lumea bisericeasca oficială, care păcătuieşte prin tăcere şi tărăgănare sau poate
chiar tăgăduire a propriilor martiri, să ajute cu bani şi să ofere locaţie pentru organizarea unui astfel de
simpozion.
Aşa cum Biserica rămâne sfântă chiar dacă în ea sunt şi păcătoşi sau nelucrători după
vrednicie, tot aşa şi acest Simpozion rămâne un moment sfânt, indiferent câte iude ştiute şi neştiute
au fost de faţă. Sfinţenia a venit direct de la martiri şi nu de la donatori sau de la vrednicia
organizatorilor sau a participanţilor.
Dacă după 20 ani de la revoluţie nu au găsit de cuviinţă nici Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe,
nici Facultăţile de Teologie, nici vreo mănăstire unde trăiesc martiri în viaţă, nici Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici, nici jurnaliştii palavragii şi nici vreo instituţie a statului; s-au găsit totuşi un medic şi
un actor, consideraţi pe nedrept locuitori ai Samariei, să suplinească, pe cât posibil, această
enormă lipsă şi să diminueze cât de puţin din indiferenţa unei Biserici şi a unei naţii, faţă de martirii
neamului nostru, fără să se substituie nici Bisericii şi nici neamului şi fără să-i critice pe cei
responsabili.
Scopul simpozionului nu a fost nici acuzarea torţionarilor, nici criticarea celor
responsabili şi autoîndreptăţiţi să vorbească doar ei despre martiri şi nici alte scopuri oculte,
ci să arate că martirii sunt ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al
întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în
topitoare; să facă cunoscut românilor că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste
noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale. Apoi
să arate că România sub teroarea roşie a dat ”nor de mărturii”
1
ai credinţei creştine şi aceştia trebuie
să fie puşi în calendare şi nu în sertare sinodale sau academice şi amânaţi sine die.
În loc să mulţumească celor doi organizatori şi să continue acest gest de onoare, şi să facă ei
şi mai bine decât au făcut cei doi, justiţiabilii societăţii jurnalistice şi unii justiţiabili eclesiali, îi critică, îi
blamează şi aruncă cu pietre, ca unii care sunt fără de păcat. Imi pare rău pentru ei şi sper să-şi
reconsidere atitudinea mai puţin creştină.

1
Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne
împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
143
A nu studia martirii din punt de vedere academic, instituind un centru de martirologie post
comunism, ar însemna că nu trebuie să dăm importanţă nici sinaxarelor, nici patrologiei, nici teologiei
şi nici persecuţiilor din istoria creştinismului, ca obiect de studiu.
Ortodoxia nu trebuie redusă doar la cler, doar la nivel de slujbe, parastase şi colivă, elemente
vitale pentru Biserică, însă nu reprezintă totul. Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este
puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează
jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire
a faptei bune în Duhul Sfânt.
Fără răspunsul nostru la jertfa lui Hristos cu jertfa noastră, Ortodoxia se goleşte de sens.
Ortodoxia nu este conservatoare şi statică, ea este radicală şi profundă şi de aceea nu critică gestul
sfânt al laicilor, uneori mai responsabili şi mai conştienţi decât mulţi clerici, oricât de imperfect ar fi
acesta săvârşit, ci este îndelung-răbdătoare, sfătuitoare, îndrumătoare, mustrătoare şi lucrătoare prin
iubire şi într-o permanentă relaţie dinamică cu lumea la toate nivelurile ei şi mijloceşte lucrarea harului
necreat al lui Dumnezeu în fapta cea bună, care lucrează sinergic cler-mirean, care mistuie orice
necurăţie şi împlineşte orice neajuns, numai dacă există dorinţă sinceră de mântuire, de adevăr şi
îndumnezeire.
În clipa în care nici tu nu intri în Împărăţia lui Dumnezeu şi nici pe alţii nu îi laşi să intre, atunci
cred că acei oameni care au astfel de atitudini morale şi de opinie, sunt departe de o ţinută
duhovnicească autentică, departe de desăvârşire, departe de mântuire şi nu au înţeles prea mult din
Ortodoxie. Să ne rugăm pentru ei să-şi recunoască măcar limitele, spre îndreptare şi mântuire!

Preot Dr. Mihai Valică,
Vatra-Dornei



EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
144
 Probleme contemporane 
BISERICA ŞI PROBLEME ALE LUMII CONTEMPORANE
(continuare din numărul anterior)

3. Problema libertăţii
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înţelege prin termenul
de libertate: posibilitatea omului de a acţiona după propria sa voinţă;
posibilitatea de acţiune a oamenilor în condiţiile cunoaşterii legilor de
dezvoltare a naturii şi societăţii; starea unei persoane care se bucură
de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi
asuprire; independenţa sau neatârnarea unui stat faţă de o putere
străină.
Prin expresia drepturi cetăţeneşti se înţelege: libertate
individuală; sau garantarea inviolabilităţii persoanei; libertatea de conştiinţă sau dreptul oricărui cetăţean
de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate ; libertate de gândire sau libertatea cuvântului sau
dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Dicţionarul Noului Testament defineşte
noţiunea de libertate ca starea de neatârnare sau autodeterminare. Ca fiinţă raţională, omul are libertatea
ca pe una din puterile sufleteşti care alcătuiesc chipul lui Dumnezeu în om, relaţia, voinţa liberă şi simţirea
în năzuinţa lui spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber faţă de pasiunile vinovate. Prin libertatea lui de
alegere însă, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire şi de a ajunge la nemurire, dar şi de a cădea în
neascultare şi deci în moarte şi stricăciune. Răspunderea îi aparţine integral.
Prin urmare, prin cuvîntul libertate, în sensul lui general, se înţelege absenţa oricărei constrângeri
a omului, dar privită în sinea ei, libertatea este expresia capacităţii înnăscute a omului ca fiinţă psiho-
somatică înzestrată cu raţiune şi cu voinţă proprie de a alege în mod deliberat între două sau mai multe
alternative posibile şi constă din puterea de a acţiona sau nu în favoarea binelui fără nici o constrângere
sau impediment din exterior. Libertatea este un privilegiu dat oamenilor de la creaţie de însuşi Dumnezeu.
În temeiul libertăţii, oamenii pot chiar să-şi imagineze că lumea este autonomă, că a apărut de la sine, şi
că poate să se organizeze în mod liber după legi pe care poate să le creeze ea însăşi. Se vede că
Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea care duce şi spre altceva, spre ce vor ei,
dar i-a pus în gardă, i-a avertizat că pe orice altă cale vor merge, îşi vor pierde viaţa. Sfatul din Raiul cel
din Eden a fost prima atenţionare : « În ziua în care veţi mânca din el, negreşit cu moarte veţi muri ! »
(Facere 2 : 17). Când Josua Navi aşează seminţiile lui Israel în Ţara Făgăduniţei le cere : « Alegeţi-vă
acum cui veţi sluji » (Josua 24 : 15 ). Înţeleptul rege Solomon arată că : « Cine părăseşte calea (Domnului)
este aspru pedepsit, ba chiar va muri » (Pilde 15 : 10). Astfel de texte nu limitează libertatea, nu constrâng,
ci cultivă conştiinţa libertăţii. Ele arată că Dumnezeu a acordat libertatea în forma ideală ca omenirea să se
simtă demnă şi independentă. Această libertate a aşezat-o Dumnezeu ca fond al planului Său creator.
Această libertate dă voie oamenilor să aleagă să fie cu Dumnezeu, fără de El sau împotriva Lui.

Cine îşi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
145
asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. E liber să decidă, să aleagă. Oricum,
Dumnezeu tuturor oamenilor le-a pus la îndemână pe lângă libertate şi mijloacele care să-i orienteze în
sfera libertăţii.
În acest înţeles rosteşte şi Mântuitorul Iisus Hristos cuvintele: « Oricine voieşte să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie » (Marcu 8, 34) şi, prin ele, Hristos oferă
omenirii opţiunea urmării Sale, oferă libertatea de a-L urma sau nu, oferă criteriile opţiunii pe care El o
consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei, dar Hristos nu sileşte pe
nimeni, pentru că pe oameni El îi creează spiritual liberi şi prin libertatea lor ei pot lua singuri decizii
favorabile sau nefavorabile.
Hristos arată că oamenii sunt liberi, dar şi responsabili pentru integrala lor manifestare, bună sau
rea, că nu-i corect să se arunce vina cum au aruncat-o primii oameni Adam şi Eva : « Zis-a Adam :
Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul
Dumnezeu către femeie : Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis : Şarpele m-a amăgit şi eu am
mâncat » (Facere 3, 12-13).
Tocmai pentru că are acest conţinut pozitiv, libertatea constitue o valoare etică, un bun spiritual, un
corolar al superiorităţii omului faţă de celelalte făpturi, o condiţie esenţială pentru împlinirea menirii şi
manifestarea demnităţii fiinţei umane.
Cu toate acestea, libertatea este una din aspiraţiile permanente şi majore ale tuturor oamenilor şi a
popoarelor şi ea reprezintă prima condiţie a progresului uman şi drept fundamental al oamenirii care
trebuie păstrat şi apărat.
Libertăţii umane i–au fixat cadre legale
În acest sens, de-a lungul istoriei s-au format organizaţii speciale, s-au promulgat legi, care
ocrotesc şi apără drepturile omului.
În decembrie 1948, la Paris, a fost aprobată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în 30 de articole, considerând că recunoaşterea demnităţii
inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie fundamentul
libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. Considerând că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au
proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea
persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărât să favorizeze progresul social şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.


Adunarea Generală proclamă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca ideal comun spre care
trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate popoarele şi toate organele societăţii să
se străduiască, având această declaraţie permament în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi
internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor
membre, cât şi a celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor (p. 219-220).
Articolul 1 « Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu
raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii ».
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
146
Articolul 2: « Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta
Declaraţie, fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări. »
Prezenta Declaraţie cuprinde, pe articole, dreptul la viaţă, la libertate, la securitatea persoanei, la
educaţie, la învăţătură, la muncă, la etnie, la religie, căsătorie, dreptul de a participa la activităţi culturale şi
altele.
În 4 noiembrie 1950 a fost semnată Convenţia (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
În 1953 a fost semnată şi a intrat în vigoare Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor
Omului.
În 22 noiembrie 1969 a fost semnată Convenţia Americană pentru Drepturile Omului, şi intrată în
vigoare la data de 18 iulie 1978.
Toate acestea apără drepturile omului, pornind de la dreptul la viaţă, pentru ca umanitatea să
progreseze şi să trăiască în pace, în libertatea ca o capacitate de a alege, de a decide şi de a trăi,
socializând, în virtutea dragostei, căci capacitatea de a alege singur, de a decide între două sau mai multe
alternative, face parte din însuşirile sociale cu care Dumnezeu l-a înzestrat ontologic pe om, de la creaţie.
Şi, întrucât teologumena creştină monogenistă susţine că toţi oamenii au origine şi natură comună,
descinzând biologic din protopărintele Adam; iar spiritual au darul de la singurul Părinte Dumnezeu,
rezultă, prin silogism, că pentru toţi oamenii s-a rostit cuvântul Evangheliei lui Iisus Hristos spre mântuire,
desăvârşire şi fericire veşnică şi că libertatea, ca o condiţie indispensabilă dezvoltării însuşirilor personale
şi dobândirea fericirii, se constituie în dreptul fundamental al fiecărui om. Iar ceea ce constituie un drept
fundamental şi o condiţie de propăşire spirituală şi materială pentru fiecare om, trebuie sancţionat ca fiind
un drept inalienabil, un bun sacru şi o condiţie esenţială de viaţă pentru individ, pentru grupuri etnice,
pentru popor, pentru uniune de popoare.
Libertatea este un dar dumnezeiesc

Libertatea, ca dar dumnezeiesc ontologic, nu este una formală, ci una reală. Vorbind despre
Adam, mai înainte de căderea în păcat, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că «în libertatea de alegere, el se
aseamănă Celui care are putere asupra tuturor lucrurilor, el nu era aservit nici unei necesităţi din exterior,
ci gândirea lui îl conducea să decidă el însuşi şi el alegea liber ceea ce îi plăcea.
Relatări vechitestamentare despre libertatea ca dar dumnezeiesc
Cartea Deuteronom arată mai întâi darul libertăţii ca pe un dar inalienabil fixat prin cuvântul
dumnezeiesc, dar care rodeşte numai în sfera binelui, iar în sfera răului el aduce sancţiune: Iată Eu astăzi
ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, sfătuindu-tei astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău,
să umbli în toate căile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvinteze
Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni. Iar de se va întoarce inima ta şi nu vei asculta,
ci te vei lăsa ademenit şi te vei închina la alţi dumnezei şi le vei sluji lor, vă dau de ştire astăzi, că veţi pieri
şi nu veţi trăi mult pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu
acum Iordanul. Ca martori înaintea noastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi
înainte şi benecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! (Deuteronom 30,15-19).
În acelaşi înţeles vorbeşte Duhul lui Dumnezeu prin glasul profeţilor: De veţi vrea şi de Mă veţi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
147
asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va
mânca, căci gura Domnului grăieşte aceasta (Isaia 1 : 19-20); Aşa zice Domnul : Iată vă pun înainte calea
vieţii şi calea morţii (Ieremia 21,8).
Observăm că şi profeţii îl arată pe om ca pe o capodoperă a lucrării dumnezeieşti, singura fiinţă
creată cu libertatea de a alege, de a decide, de a avea discernământ, de a face deosebire dintre bine şi
rău. Prin acest dar al libertăţii oamenii se deosebesc de celelalte făpturi dumnezeieşti. Origen pune pe
seama raţiunii acest dar şi arată că având raţiune, avem şi prilejul de a vedea binele şi răul şi de a alege
astfel binele sau a ne feri de rău, făcându-ne vrednici de laudă dacă ne dedicăm săvârşirii binelui şi din
contră, vrednici de osândă, când urmăm calea opusă adică calea răului, căci raţiunea cu care ne-a
înzestrat Dumnezeu, ne arată că deşi evenimentele din exterior nu depind de liberul nostru arbitru, ne stă
în putere să acţionăm într-o direcţie sau alta, după cum ne dictează raţiunea, pentru a examina ce trebuie
să facem faţă de anumite stări din afară.
În anii ’90, Petre Ţuţea concluziona că libertatea poate fi asemănată cu o frânghie agăţată de
undeva de sus pe care te poţi urca până la cer, însuşindu-ţi mântuirea creştină, dar de pe care poţi cădea
sau pe care poţi chiar coborî în întuneric, pentru că aspectele libertăţii sunt bipolare. De aceea pildele lui
Hristos ne spun că libertatea poate fi un vehicul cu care, pe calea viciului, se poate coborî în întuneric. Un
teolog al vremii noastre observă încă un aspect al libertăţii, cel absolut, care este activ în ritualuri liturgice
şi despre acesta zice că: singura zonă în care acţionează libertatea absolută a lui Dumnezeu este ritualul
creştin din Biserică Acolo nu există teroare, forţă coercitivă, ci eliberare absolută a omului de legile
pământului, cărnii şi spiritului material. Acolo, omul nu are vecin decât pe Hristos. Iisus Hristos este
eternitatea care punctează istoria.
Libertatea este o stare socială
În vocabularul Vechiului Testament, verbul a mântui, înseamnă a elibera (Miheia 4,10), a apăra
(Ieremia 50, 34), a feri sau a izbăvi de suferinţele individuale sau colective (1 Regi 1, 29 ); Ieremia 15, 21),
a ierta păcatele şi a umple de binecuvântări (Isaia 51, 11). Aceasta nu înseamnă că autorii Vechiului
Testament ar neglija faptul că libertatea ca şi sclavia, depind practic de voinţa şi activitatea oamenilor, ca
de altfel orice faptă şi orice stare socială. De aceea profeţii, condamnă în cuvinte aspre pe toţi aceia care
nu o respectă ca stare socială, pe cei care înrobesc pe alţii, care tratează neomenos pe sclavi şi pe cei
care pun piedici în calea eliberării lor. În acest context este arătat Mesia, ca cel promis de Dumnezeu, ca
trimisul cerului, care va elibera pe oameni de orice asuprire. Idealul mesianic al profeţilor era atât de
natură religioasă, spirituală, adică mântuirea credincioşilor din latura şi umbra morţii şi a păcatului, cât şi
de natură socială, adică desfiinţarea robiei, a nedreptăţii, a violenţei, şi crearea unui climat sau a unei ere
veşnice de libertate, egalitate, dreptate, pace, fraternitate şi iubire pe toată suprafaţa pământului. În
viziunea profeţilor a fi om, înseamnă a fi liber, a acţiona uman, înseamnă a acţiona liber. De aceea,
libertatea voinţei este un drept inalienabil al omului, la care acesta nu poate renunţa.
Vechitestamentar, grija dumnezeiască este accentuată ca omul să înveţe să facă binele, să caute
dreptatea. (Isaia 1,15-17); altminteri, vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău, de cei care socot lumina
întuneric şi întunericul lumină, amarul dulce şi dulcele amar, de cei ce dau dreptate nelegiuitului pentru
mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept.(Isaia 5, 20-23). Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne cheamă, ne dă
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
148
încredere în El, ne arată ce poate face El pentru ca viaţa noastră să fie bună; ne arată şi ce vrea să facă
cu noi, dar nimic nu face fără voia noastră, Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă că viaţa
aceasta este ca o gestaţie pentru viaţa veşnică.
În cuvintele Noului Testament libertatea, ca dar ori dimensiune a persoanei umane şi ca stare
socială, este privită în contrast cu păcatul şi cu alte religii şi cu sclavia.
În termeni teologici patristici, libertatea este exprimată în forma substantivală (Romani 8, 21; 1
Corinteni 10, 29; Galateni 2, 4; Iacob 1, 25; 1 Petru 2,16); în forma verbală (Ioan 8, 22; Romani 6, 18;
Galateni 5,1) şi în forma adjectivală (eliberat, liber), (Matei 17, 26; Ioan 8, 33; Romani 6, 22; Galateni 3, 28;
Efeseni 6 ,8; Coloseni 3 , 11)
Aceste noţiuni exprimă ideea de libertate, pe de o parte, prin prisma relaţiilor generale dintre
oameni, în cadrul vieţii sociale, de pildă în textele: noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-
am fost robi. Cum zici Tu că : Veţi fi liberi? (Ioan 8, 33); ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să
fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul care a fost chemat în Domnul, este un eliberat al Domnului. Tot
aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos (1 Corinteni 7, 21-22); Galateni 2, 4; Efeseni 6, 8; Apocalipsa 6,
15), iar pe de altă parte, prin mijlocirea relaţiilor individuale dintre creştini şi a relaţiilor în comunitatea
bisericească, în care sensul se îmbogăţeşte, prin cuvântul sfântului Pavel, care se declară pe sine liber,
dar zice că : deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi (1
Corinteni 9, 19), înţelegând libertatea în Hristos Iisus (Galateni 2, 4).
În contrast cu păcatul, libertatea înseamnă izbăvire de păcat, căci Hristos «ne-a scos de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale»( Romani 6,1; Coloseni 1 , 13);
înseamnă izbăvirea de puterea morţii, pentru că «precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să
împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos» (Romani 5, 21 ); căci «boldul morţii este
păcatul, iar puterea păcatului este legea» (1Corinteni 15, 56) ; înseamnă însă robie faţă de dreptate
(Romani 6 : 18), robi faţă de Dumnezeu : trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept
acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (1 Petru 2, 16), şi respect faţă de Evanghelia Domnului
Iisus Hristos: căci legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii (Romani
8, 2).
În contrast cu alte religii, libertate este înţeleasă independenţa creştinilor faţă de prescripţiile
Legii mozaice, considerate ca un jug de robie pentru iudei, independenţa creştinilor faţă de ritualurile şi
mesele idoleşti. Cauza morţii şi a oricărei asupriri a omului este neascultarea de Dumnezeu, adică
săvârşirea păcatului, care nu este altceva decât libertatea omului aplicată în mod greşit. Dar prin credinţa
în Iisus Hristos, prin harul divin şi prin săvârşirea faptelor bune, creştinul devine o făptură nouă, un om
nou, asupra căruia nu mai are nici o putere nici Legea mozaică : «Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare,
în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?
Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu
El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi
noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El, prin asemânarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi
ai învierii Lui. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se
nimicească trupul păcatului pentru a nu mai fi robi ai păcatului» (Romani 6,1-6; Galateni 3, 2)
În cuvintele Evangheliei Domnului Iisus Hristos, libertatea este deci un aspect al mântuirii,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
149
aşa cum anticipau, în vremea copilăriei lui Iisus, dreptul Simeon şi proorociţa Ana, care-L văd pe pruncul
Iisus Hristos ca pe împlinitorul speranţelor de mântuire : «Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după
cuvântul Tău în pace; căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor
popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel» (Luca 2, 28-32); «Şi venind
şi ea (Ana), în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în
Ierusalim» (Luca 2, 38).
Mântuitorul Iisus Hristos, când şi-a început activitatea Sa, a declarat solemn scopul venirii Sale în
lume, citându-l pe profetul Isaia: «Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozenie şi celor
prinşi în războaie, libertate; să dau de ştire un an de milostivire a Domnului şi o zi de răzbunare a
Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristaţi, celor ce jelesc Sionul să le pun pe cap cunună în loc de
cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde»(Isaia 61, 1-3 şi
Luca 4, 18-19).
Această filiaţie divină se cere întreţinută prin colaborarea cu harul dumnezeiesc, pentru ca ceea
«ce a murit, să fi murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ceea ce trăieşte, să trăiască lui Dumnezeu,
socotiţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus» (Romani 6, 10-11); «Staţi deci tari în
libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei» (Galateni 5, 1) ; «Şi veţi
cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32).
În relaţiile cu Dumnezeu şi cu semenii, singura limită a libertăţii omului, rămâne iubirea, care de
fapt înseamnă o deschidere a omului spre comuniune, o continuă dăruire, o mai profundă reabilitare,
reechilibrare, restaurare, o mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu şi a semenilor, dar şi o unire intimă,
tainică cu aceştia.
În antiteză stă egoismul ca o «negarea absolută a celuilalt, a tu-ului printr-o libertate care nu
cunoaşte limita deschiderii pusă de iubire, duce la negarea însăşi a eu-lui, care nu poate exista (prin
definiţie) fără relaţia cu un tu; înseamnă însă şi negarea libertăţii, ca o consecinţă firească a dispariţiei
suportului ei.
Ortodoxia oferă omului libertatea de a participa sau nu la actul mântuirii. Credinţa ortodoxă arată
lucrarea de răscumpărare realizată de Preasfânta Treime prin Iisus Hristos, Mântuitorul ca pe un pom plin
de roade ce stă lângă drumul vieţii noastre, îndemnându-ne să ne apropiem fără sfială şi să luăm din
roadele lui. Aceasta este culmea libertăţii umane. Să stea răscumpărarea pe cărarea vieţii fiecăruia şi să
cheme, prin harul dumnezeiesc, pe fiecare ca să guste din roadele ei.
În temeiul acestei libertăţi, în ortodoxie mântuirea are pe lângă aspectul de răscumpărare în
Hristos şi pe acela de îndreptare în Hristos. Această îndreptare cere participarea fiecărui individ, este
vorbind teologic aspectul recapitulării personale a fiecăruia în jertfa lui Hristos, şi se realizează în
sinergismul hrului, al credinţei şi al faptelor bune. În contextul mântuirii, libertatea ne încarcă cu
responsabilitate etică, cu conştiinţa răspunderii faţă de noi înşine, părinţi, fraţi, semeni, Biserică, patrie,
lumea întreagă. Această responsabilitate etică sau simţul răspunderii este însuşirea persoanei umane
conştiente, care este chemată să răspundă cu privire la faptele pe care le-a săvârşit în mod liber şi voit, să
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
150
prezinte cauzele care au determinat-o la săvârşirea lor, precum şi de a primi sancţiunea sau răsplata
cuvenită după natura şi valoarea lor.
Ea presupune că persoana umană participă la judecarea propriei sale fapte. Ea este solidaritatea
persoanei umane cu propriile sale acte. Rezultă aşadar că, simţul răspunderii este în funcţie de conştiinţa
morală, iar funcţionarea lui corectă, depinde de starea sănătoasă a conştiinţei morale. După cum libertatea
voinţei, rodeşte deplin numai în cadrul colectivităţii, tot aşa şi responsabilitatea se desăvârşeşte numai prin
integrarea ei comunitatea iubirii. Relaţia dintre responsabilitatea etică individuală şi cea colectivă, trebuie
concepută cu gravitate şi pondere deosebită, spre aceasta din urmă. Pentru că relaţia umanistă, care
trebuie să se desfăşoare între ele, nu are numai un sens unic şi anume, de la societate spre individ, ci se
impune cu deosebire conştiinţa reversului obligatoriu, cel de la individ spre societate, care constitue
întruparea cea mai grăitoare a participării la responsabilitatea comună pentru propăşirea colectivităţii.
În spiritul Evangheliei, libertatea înseamnă responsabilitate faţă de oameni
Fiecare om este purtător al chipului lui Dumnezeu şi chemat să-şi redescopre şi recâştige
asemănarea cu Dumnezeu, realităţi pentru care s-a întrupat, a murit şi a înviat Domnul Iisus Hristos.
Această idee angajează pe toţi oamenii ca să se poarte unul faţă de altul după modelul lui Hristos, să
jungă fiecare om la starea de desăvârşire la care a ajuns omul în Iisus Hristos. Sf. Ap. Pavel (I Corinteni
12, 25-26) arată comunitatea creştină ca pe un trup, trupul lui Hristos extins în umanitate şi sfătuieşte: «Să
nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular
suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură
împreună» ; «Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos» (Galateni 6 : 2); «Purtaţi
grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor» (Romani 12, 17); «Să nu caute nimeni numai ale sale, ci
fiecare şi ale altuia» (Filipeni 2, 4); «Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos» (1 Corinteni
6, 12), iar Sf. Ap. Petru sfătuieşte: «Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept
acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu» (1 Petru 2, 16).
În spiritul Evangheliei, libertatea înseamnă şi responsabilitate faţă de natură
Sfinţii Părinţi arată că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, constitue argumentul principal pentru a
fundamenta, pentru a deschide şi a proiecta valorile creştine spre un universalism izvorât din libertate şi
iubire, care uneşte pe toţi oamenii între ei şi pe aceştia cu întreaga natură, în aşa fel, încât să constitue o
unitate. Această unitate trebuie să conste în preţuirea umanităţii şi a tuturor stihiilor, inclusiv fauna şi flora,
care participă la unitatea acestui întreg.
În contextul istoric actual al lumii, cu toate nevoile ei vitale şi cu toate aspiraţiile ei legitime şi nobile,
Biserica contribuie la acţiunea de sprijinire a frontului universal al eforturilor pentru mai-binele lumii, mai
întâi prin propovăduirea principiilor morale creştine, apoi prin angajarea unor programe cu tematică
ecologică.
Preot Conf. Univ. Dr. Ştefan Pomian
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
151
 Doctorul trupului, doctorul sufletului 
CANCERUL TIROIDIAN –
POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE VECHI ŞI NOI
Cancerul tiroidian este cea mai frecventă tumoră malignă a glandelor endocrine. Pe studii
necroptice, la decedaţi de cauze diverse, aşa numitul cancer ocult se găseşte la 3% dintre tiroidele
studiate. Cel microscopic, la acelaşi tip de cercetare, frecvenţa cancerului tiroidian este şi mai mare:
10% din decedaţii de alte cauze decât boli tiroidiene prezintă o asemenea tumoră.
Din fericire, aceste situaţii necroptice nu se
întâlnesc şi în clinică.
Morbiditatea prin cancer tiroidian este de circa 20-
35 cazuri la un milion de persoane. Este mai frecvent în
zonele geografice cu aport iodat insuficient sau în zonele
unde populaţia a fost supusă unor iodări accidentale (vezi
de ex. Cernobâlul, dar nu numai!). Mortalitatea prin cancer
tiroidian este de 5 cazuri la un milion de persoane pe an.
Per ansamblu cancerele tiroidiene reprezintă 1,3%
din totalul cancerelor, 0,3% din decesele prin cancer, 5-
10% din nodulii tiroidieni solitari, 10-15% din nodulii acaptori de izotopi radioactivi (iod sau techneţiu).
Se notează o creştere lentă, dar sigură a numărului de cancere tiroidiene, din fericire, în urma
profilaxiei iodate a guşii, fiind mai frecvente cancerele papilare, cele cu prognostic excelent după
tratament adecvat. Cancerele tiroidiene au o variabilitate marcată în agresivitate: comportament
aproape benign în cancerele papilare diferenţiate şi cu agresivitate crescută în cele anaplazice
(nediferenţiate), sau medulare.
Printre factorii implicaţi în etiologia cancerelor tiroidiene se numără deficitul, dar şi excesul de
iod, iradierea cervicală externă, iodul radioactiv, tiroiditele, deficitul de selenium.
Tumorile maligne tiroidiene pot avea origine foliculară (derivate din intestinul primitiv),
parafoliculară, (celulele C, secretoare de calcitonină, derivate din creasta neurală), sau stromală:
frecvenţa lor este diferită, ca şi agresivitate.
Există cancere papilare şi foliculo-papilare (mixte), cancere foliculare, cancere anaplazice
(nediferenţiate), cancere medulare (parafoliculare, ale celulelor C), limfoame, etc.
Cele mai agresive 2 forme de tratat sunt cele anaplazice şi medulare.
Diagnosticul se pune pe baza examenului clinic, al stadiului echografic, puncţiei cu ac subţire,
dozării calcitoninei şi mai ales examenului histologic, pe piesa extirpată chirurgical (examen
extemporaneu şi apoi prin includere la parafină).
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
152
Mijloacele terapeutice sunt: chirurgical (tiroidectomie), iradiere cu iod radioactiv (pentru
cancerele diferenţiate care captează acest izotop), chimioterapie, terapie de substituţie şi supresie
hormonală (levotiroxina sau combinaţie tri şi tetraiodotironina: T3+T4). Practicăm curent la Iaşi şi în
ţară operaţia, iradierea şi substituţia hormonală, cu rezultate excelente în imensa majoritate a
cazurilor.
Care ar fi noile modalităţi terapeutice de care vor beneficia curând şi bolnavii noştri?
Este în prezent posibil să se cerceteze alterările genetice în sânul fiecărei tumori tiroidiene:
aşa numitele tratamente individualizate, ţintite. Medicamentele folosite pot fi dirijate contra unei ţinte
precise sau contra a mai multor “actori” ai căilor de semnalizare implicate în carcino-geneză, cum este
cazul moleculelor zise “multikinaze”.
Expresia receptorului factorului de creştere EGFR (epidermal growth factor receptor) este
crescută în cancerele puţin diferenţiate şi anaplazice, oferind calea terapiei potenţial ţintite contra
EGFR. Noi terapii pot acţiona de asemeni contra angiogenezei tumorii.
Angiogeneza este primordială pentru dezvoltarea atât a tumorii primitive cât şi a metastazelor.
A se vedea rolul VEGF (vascular endothelial growth factor) şi PDGF (platelet derived growth factor).
Molecule dirijate contra acestor factori sau a receptorilor lor blochează formarea de noi vase sangvine
şi destabilizează vasele tumorale existente.
Iată câteva din aceste noi promisiuni terapeutice pe care doar le voi cita:
În cancerele papilare şi foliculare sunt în curs de studiu cu rezultate bune motesanibul,
axitinibul, sarafenibul, sunitinibul, gefitinibul, pazopanibul, wandetanibul, thalidomida, lenalidomida,
ATRA (acidul all trans retinoic, varinostatul, depsipeptidul;
- în cancerul medular se testează matesanibul, wandetanibul, axitinibul, XL 184, gefitinibul,
imatinibul;
- în cancerul anaplazic specialiştii testează sorafenibul, axitinibul, gefitinibul, fosbretabuline,
CA4P (combrestatine A4 fosfat).
Nu voi insista deloc asupra toxicităţii, a efectelor adverse, a nenumăratelor studii clinice ce se
fac în marile centre specializate. Literatura de specialitate este deosebit de bogată. Trebuie de reţinut
doar că există noi posibilităţi terapeutice pentru cancerele tiroidiene diferenţiate, pentru cele medulare
şi cele anaplazice. Aceste tratamente sunt promiţătoare, dar nu lipsite de efecte secundare.
Există şi mecanisme de rezistenţă la tratament ce pot apare, dar se pare că nu există
rezistenţă încrucişată, ceea ce permite să se aibă în vedere posibilitatea prescrierii a unor altor
molecule.
Şi, Dieux Merci, aşa cum s-a văzut există destule.
Să fim optimişti!
Ceea ce experimentează acum peste tot în lume, inclusiv în România, va fi curând şi în
practica medicală curentă la noi.



Profesor universitar emerit Eusebie Zbranca
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
153
PIRAMIDA ALIMENTARĂ
(continuare din numărul anterior)
După ce s-a stabilit necesarul caloric şi s-a împărţit raţia calorică pe principii alimentare se
va întocmi tabelul cu alimentele ce vor fi folosite la prepararea meniului, astfel încât să se respecte
piramida alimentaţiei sănătoase, care prevede ca fiecare principiu nutritiv să aibă o anume
provenienţă. Piramida alimentară (Figura 1) reprezintă o exprimare grafică a recomandărilor
nutriţionale privind cantităţile şi tipurile de alimente ce trebuie consumate zilnic pentru a menţine
starea de sănătate şi pentru a reduce riscul de apariţie a unor boli.
Indicaţiile sunt exprimate în porţii de alimente, al căror consum zilnic va furniza toţi nutrienţii
esenţiali (Figura 2). În linii generale, piramida alimentară cuprinde următoarele grupe:
1. Pâine, cereale, orez şi paste (6-11 porţii pe
zi);
2. Legume şi zarzavaturi (3-5 porţii pe zi);
3. Fructe (2-4 porţii pe zi);
4. Lapte şi derivate (2-3 porţii pe zi);
5. Carne, peşte, ouă (2-3 porţii pe zi).
Fiecare grupă de alimente este etalată vizual,
pentru a uşura sfatul nutriţional practic. De
asemenea, este reprezentat numărul de porţii ce
trebuie consumate zilnic. Variaţia dintre minim şi
maxim în ceea ce priveşte numărul de porţii
depinde de necesarul energetic şi de preferinţele
alimentare personale.
Fiecare persoană trebuie să consume cel
puţin numărul minim de porţii pentru fiecare grupă
de alimente. Astfel, consumând alimente din toate
„etajele” piramidei se realizează un aport adecvat
de macro- şi micronutrienţi.
Alcătuirea meniului
Meniul se obţine prin gruparea felurilor de
mâncare într-o anumită ordine la o masă, într-o zi
sau într-o săptămână. Acesta trebuie să fie cât mai
variat, atât în ceea ce priveşte tipul de aliment, cât
şi în modul de prezentare a acestora, astfel încât să se obţină un apetit cât mai bun, care să
declanşeze şi să întreţină secreţiile digestive necesare transformării alimentelor în timpul digestiei.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
154
Se vor asigura 4-5 mese pe zi, recomandându-se respectarea orelor fixe de masă pentru
crearea şi întreţinerea reflexelor stimulatoare ale secreţiilor digestive. Ultima masă se va lua cu 2-3
ore înainte de culcare.
Caloriile vor fi repartizate astfel: 15-20% dimineaţa, 40-45% la prânz, 15-20% seara şi câte 10%
la fiecare gustare. Primul fel (aperitive, supe, ciorbe) are rol de declanşare a apetitului, felul al doilea
trebuie să fie cel mai consistent şi va fi urmat de desert, preferabil fructe, pentru a asigura saţietatea.
Gastrotehnia
Gastrotehnia este o ramură a nutriţiei care se ocupă cu arta preparării alimentelor, studiind
transformările suferite de alimente în cursul preparării lor prin diverse tehnici culinare, precum şi
influenţa acestor transformări asupra stării de sănătate a individului.
Pentru a fi folositor în hrana omului şi pentru a contribui la menţinerea echilibrului său biologic,
alimentul trebuie să aibă următoarele calităţi: să fie salubru, nutritiv şi plăcut. Aceste calităţi sunt
menţionate în ordinea importanţei lor pentru sănătatea organismului. Dacă am ţine seama de tendinţa
instinctivă a omului de a acorda prioritate efectului psihosenzorial produs asupra lui de alimente, ar
trebui să luăm în consideraţie, în primul rând, calitatea acestora de a fi plăcute. Crearea unei
adevărate arte care şi-a propus realizarea numai a acestui deziderat – gastronomia – evidenţiază
tocmai această înclinare spontană a omului.
Sursele de proteine animale (carne, lapte, brânzeturi, ouă) se vor prepara, preferabil, prin
fierbere, frigere sau înăbuşire. Prăjirea în grăsime încinsă va fi evitată, întrucât rezultă produşi de
degradare a lipidelor cu consecinţe aterogene. Se
recomandă, în schimb, folosirea metodelor moderne
de prelucrare termică în măsură să înlăture
inconvenientul amintit: fierberea în vapori sub
presiune sau prepararea în tigaie de teflon pot
înlocui prăjirea în grăsime.
Pentru alimentele de origine vegetală este de
preferat ca acestea să fie consumate crude (ca
atare sau sub formă de salate) pentru a se conserva
cât mai mult din vitamine şi minerale. În cazul când
este necesară fierberea lor, acest lucru se face în
vapori sub presiune, care au avantajul scurtării
timpului de prelucrare termică şi conservă la
maximum componentele termosensibile.
În general, cu cât prelucrarea culinară este
mai laborioasă şi mai prelungită, cu atât mai mult
pierderile principiilor nutritive amintite este mai
mare. Când cantitatea de apă folosită la prepararea
unui aliment este redusă, retenţia de vitamine şi de
minerale este mai importantă decât în condiţiile în
care apa de fiert este în exces. În măsura în care este posibil, apa de fiert nu trebuie aruncată, ci
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
155
folosită la prepararea meniului (se recuperează astfel o parte din vitaminele pierdute).
Gustul alimentelor poate fi îmbunătăţit prin adaosul a numeroase condimente: mărar, cimbru,
tarhon, pătrunjel, leuştean, suc de lămâie, piper, ardei iute, scorţişoară, mentă etc.
O alimentaţie sănătoasă va asigura creşterea şi dezvoltarea normală a organismului,
menţinerea stării de sănătate, desfăşurarea activităţii zilnice şi protecţia faţă de diverse agresiuni sau
boli.
Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai,
Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Iaşi

Bibliografie

1. Societatea de Nutriţie din România. Ghid pentru alimentaţia sănătoasă. Coordonator Graur M., Editura
„Performantica”, Iaşi, 2006.
2. Webster-Gandy J, Madden A, Holdsworth M. Oxford Handbook of Nutrition and Dietetics, „Oxford University Press”,
2008.
3. Mincu I. Dietoterapia la începutul mileniului III. Editura „Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2004.
4. Graur M. Nutriţie şi dietetică. Editura „Junimea”, Iaşi, 2005.
5. Moţa M. Alimentaţia omului sănătos şi bolnav, „Editura Academiei Române”, Bucureşti, 2005.
6. Mogensen CE. Rebuilding the Food Pyramid. International Journal of Metabolism by Fax, 2003.
7. Mogoş V. Alimentaţia în bolile de nutriţie şi metabolism, „Editura Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1997.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
156
 Priorităţi: educaţia în credinţă 
SINERGIA DINTRE SPERANŢĂ, IUBIRE ŞI CREDINŢĂ
De 20 de ani sunt un cercetător pasionat al psihologiei credinței religioase. Din 1991 am
predat neîncetat cursuri universitare (la București și la Iași) cu acest orizont tematic. În anul 1997 am
publicat volumul ”Psihologia credinței religioase. Transconștiința umană” (cu o prefață de acad.
Alexandru Surdu intitulată ”Religiologia și psihologia religiei”). În anul 1999 am publicat ”Psihologia
creștină a adâncurilor. Dostoievski contra Freud” (reeditată în 2008; se pregătește ediția a III a). În
anul 2006 am publicat, împreună cu soția mea, Maria Tănase Mânzat ”Psihologia tăcerii. Liturghiile
silențioase ale Sinelui”.
În tratarea fenomenului religios am pornit de la trei
premise originale:
1. credința religioasă din perspectiva psihosinergetică;
2. ridicarea credinței la nivelul transconștiinței – un supranivel
al conștienței (spre deosebire de psihologii anteriori care au
căutat tainele credinței în abisalul inconștient);
3. sinergia dintre minte și inimă.
Psihologia credinței religioase este disciplina care
cercetează particularitățile psihologice ale credinței și
experienței religioase ca și atributele și trăirile personalității
credincioșilor. În problematica fundamentală a acestei
discipline s-au conturat teme ca: structura și dinamica
psihismului la Homo Religiosus (în opoziție cu cel ateu),
rădăcinile psihologice ale credinței ca trăire multiprocesuală,
rolul conștiinței în trăirea religioasă, complexitatea
sentimentelor de tip religios, filiația speranță – iubire – credință,
psihologia rugăciunii, consecințele fanatismului și sectarismului
religios, psihoterapia creștină etc.
Acad. Alexandru Surdu scria în prefața cărții despre psihologia credinței religioase: ”Psihologia
sinergetică a transconștiinței religioase se dovedește, după opinia noastră, operantă în toate
domeniile credinței religioase și conduce la rezultate spectaculare... cert este că psihologia
sinergetică explică factologia religioasă fără s-o infirme, în maniera generală a religiologiei și fără să o
falsifice.”
Dar ce este psihologia sinergetică? Este o nouă paradigmă a psihologiei pe care am fondat-o
în 1991 și am dezvoltat-o permanent după aceea. Printre numeroasele sale aplicații este și domeniul
credinței religioase. Psihologia sinergetică demonstrează creșterea eficienței sistemului psihic uman
prin autoorganizarea proceselor psihice care sunt stimulate să lucreze ”împreună și deodată și unele
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
157
prin altele, nu unele după altele”. Astfel această paradigmă devine o speranță și o promisiune pentru
descifrarea misterelor sincronismului și prin aceasta spre pregătirea armonicității și ritmicității
psihice. Psihologia sinergetică a credinței studiază de pildă: sinergia om – Dumnezeu în Ființa lui
Hristos, sinergia dintre Tată, Fiu și Sfântul Duh în Sfânta Treime, sinergia dintre speranță, iubire și
credință.
Psihologia sinergetică, la cel mai înalt nivel al său de teoretizare, devine psihologie a
religiozității întrucât credința este cel mai complex și dinamic proces sinergetic din sfera psihismului
uman. Este realmente cel mai înalt nivel al psihismului dacă avem în vedere că ne aflăm în orizontul
transconștienței, prin care înțelegem conștiența transcenderii și cosmizării.
Speranța, iubirea și credința sunt cele mai importante virtuți creștine.
Virtutea este hrana sufletului (Avva Evagrie Ponticul). Omul devine asemenea cu Dumnezeu
prin virtute (Sf. Grigorie de Nyssa).
Toate virtuțile sunt legate între ele; ele sunt un lanț duhovnicesc: una atârnă de cealaltă (Sf.
Macarie cel Mare) – iată un exemplu de sinergie.
Ființa tuturor virtuților este Iisus Hristos.
Speranța este încrederea în îndreptare, este curajul de proiectare conștientă a viitorului. Tot
ce este viu speră, iese din închidere. În clipa în care omul nu mai speră nimic din afară, el mai speră
ceva de la Sine. Prin speranță omul continuă să trăiască, continuă lupta pentru propria existență.
Fundamental speranța, ca virtute creștină, este încrederea constantă, puternică și continuă în
Dumnezeu.
Mircea Eliade afirmă că pentru Homo Religiosus speranța este eliberarea definitivă, care
implică transcenderea și cosmizarea. J. Lacroix (1966) proiectează o religie a speranței după care
atitudinea creștină este adevăratul remediu al eșecului întrucât surmontează toate eșecurile și eșecul
însuși. Judith von Halle (2010) afirmă că Hristos întoarce cursul evoluției spre țelul îndumnezeirii
noastre. Ceea ce era mort devine viață. Hristos a ridicat din abisurile întunericului veșmântul
strălucitor al viitorului, astfel încât de acum înainte moartea devine viață (impulsul lui ”mori și devino”
după expresia lui Goethe) – iată marea speranță.
În religia creștină Iubirea este iubirea de Dumenzeu, iubirea de aproapele, iubirea universală,
caritatea creștină. Vladimir Lossky subliniează că adevărata iubire este unirea a două vieți, nu
contopirea lor, nu asimilarea cu celălalt, nu absorbirea lui, ci afirmarea celuilalt. Sf. Isaac Sirul susține
că iubirea față de aproapele este semnul dobândirii adevăratei iubiri față de Dumnezeu. N. Berdiaev
crede că iubirea ne face părtași la ierarhia cosmică universală. Ea unește cosmic pe cei care au fost
dezuniți în ordinea naturii.
Comentând valoarea credinței, Kant o consideră drept un act de voință, de adeziune
individuală, subiectivă, care exclude îndoiala și se lipsește de rațiunile logice comunicabile. Fr Jacobi
vede în credință singura modalitate a omului de a accede spre infinit și o identifică cu sentimentul
realității. Teologia răsăriteană consideră ca rațiunea și credința sunt gemene, deopotrivă divine.
Credința este comunicare cu nevăzutul care-l conduce pe om în zarea libertății de a fi în Lumină.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
158
Credința este convingerea despre existența lui Dumnezeu. Credința unește speranța cu iubirea și
trimite spiritul omenesc spre o transcendență care-l înalță pe om pâna la supraomenesc.
Sperața, iubirea și credința sunt trăiri psihice complexe, afectiv – voliționale și cognitiv
motivaționale care trebuie studiate de psihologia omului ca trei dimensiuni care concresc și se
manifestă într-un chip sinergetic, adică împreună și deodată. Sf. Ioan Scărarul spune că între cele trei
există o asemennea unitate încât ele formează o singură realitate: ”Pe una o văd ca rază, pe alta ca
lumină iar pe cealaltă ca un cerc”. Credința este raza care dăruiește cunoașterea celui iubit, nădejdea
este lumina revelatoare a viitorului, dragostea este cercul care le cuprinde pe celelalte în eternitate.
În fiecare din aceste virtuți și în toate laolaltă se stabilește adevărata sinergie, adică acordul perfect
între divinitate și libertatea creștinului. Doar acolo unde este nădejde, iubire și credință se manifestă
puterea divină, prin mijlocirea credinciosului. Astfel faptele creștinului se unesc sinergic cu faptele lui
Hristos.
Credința fără iubire degenerează în fanatism. Iubirea fără credință duce la patimă oarbă.
Credința autentică este de neconceput fără speranța care proiectează viitorul până dincolo de
moarte. Speranța fără credință este limitată, meschină și neputincioasă. Apostolul Pavel vorbește de
credința care lucrează, de dragostea care jetfește, de nădejdea care perseverează. Aceste trei virtuți
creștine împreună și deodată, într-o unitate sinergică, mărturisesc Ființa și definesc religiozitatea
omului.
Părintele Dumitru Stăniloae spune: ”Credința ne asigură că Dumnezeu este, dar este încă
afară de noi; Nădejdea ne asigură că Dumnezeu este spre drum spre noi, și noi pe drum spre El;
Iubirea este unire deplină cu Dumnezeu, Care este și Care a venit la noi, dar pe Care am început să-L
iubim prin credință, înainte de a veni la noi.”
Din cele arătate până acum reiese că sinergia care lucrează în cadrul religiozității este
răspunsul credinciosului la chemarea Duhului Sfânt, cooperarea tainică și liberă între Harul lui
Dumnezeu și voința omului. Mântuirea este un act sinergic: ”Căci nici un folos nu vine din lucrarea
omului, fără înrâurirea de sus. Dar nici înrâurirea de sus nu vine peste cel ce nu o primește în chip
liber. De amândouă avem trebuință: și de lucrarea dumnezeiască și de cea omenească.” (Sf. Petru
Damaschinul). Principiul care pune în mișcare sinergia este Harul Dumnezeiesc, care nu este un
merit, ci se dă în dar. Dar Duhul Sfânt nu cucerește cu forța închinarea voinței omului ”căci nu naște
Duhul o aplecare a voii, fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire.” (Sf. Maxim
Mărturisitorul). Psihosinergia presupune exercitarea libertății personale, un efort voluntar responsabil.
Marii părinți ai spiritualității au subliniat că, de fapt, conlucrarea cu Duhul Sfânt nu este o simplă
deprindere etică, ci atașarea totală față de Dumnezeu, trăirea Sa sinergică, participarea nemijlocită
la viața divină, îmbrăcarea chipului lui Hristos.
Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat,
Universitatea Hyperion, București

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
159
 Psihologia – o necunoscută? 
TRANSFORMARE ŞI DEZVOLTARE INTERIOARĂ -
Căi psihoterapeutice de schimbare eficientă
Psihoterapia este o abordare sistemică, pornind de la
supoziţia că modul în care o persoană va percepe şi evalua
starea sa, precum şi strategiile adaptatative pe care le foloseşte,
sunt importante în modul în care aceasta îşi gestionează
impasul, iar aceste strategii reprezintă punctul de intervenţie şi
schimbare, în sensul unei evoluţii favorabile.
Convingerea de la baza unei psihoterapii eficiente este
aceea că orice persoană se poate schimba, poate evolua,
învăţând noi strategii de a percepe realitatea şi de a se comporta
în raport cu ea. Paradoxal, putem considera că dacă un om a
avut capacitatea de a pune în mişcare, de cele mai multe ori
automat, nişte strategii dezadaptative, are aceeaşi capacitate de
învăţare şi înlocuire a acestora cu nişte strategii alternative,
eficiente, optimizatoare. Important este că există în fiecare din
noi potenţialul evolutiv, dar la fel de importantă este direcţia lui de manifestare.
În acest context, obiectivul general al intervenţiei psihoterapeutice este de a înţelege
comportamentul clientului şi de a găsi căi personalizate de optimizare şi adecvare a acestui
comportament şi a filtrelor cognitiv-emoţionale de raportare la realitate.
Reunind rolul proceselor cognitive asupra comportamentului cu orientarea spre obţinerea unor
performanţe, psihoterapia cognitiv-comportamentală este interesată de utilizarea tehnicilor de
schimbare la nivel mental şi comportamental într-o manieră pragmatică, eficientă, pozitivistă, centrată
pe soluţii.
Persoana care reuşeşte să-şi transforme modelele negative de auto-percepere şi
gândire care stau la baza stărilor emoţionale disfuncţionale şi priveşte dimensiunea viitorului
într-o lumină mai realistă şi mai optimistă va obţine o imagine de sine mai bună, nu va
experimenta stări de depresie, va stabili relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi şi îşi va desfăşura
activitatea cu un randament sporit.
Păstrând criteriile de eficienţă a psihoterapiei în timp, prin centrarea pe soluţie şi remiterea
simptomelor, dar şi în intervenţie, prin calitatea serviciilor oferite, putem oferi sub titlul de axiome de
lucru, câteva principii de bază care ne pot ghida travaliul terapeutic. Aceste principii provin din surse
diferite: semantica generală, lingvistica transformaţională, teoria sistemelor, cibernetică, pragmatism,
fenomenologie, logica pozitivistă, programarea neuro-lingvistică, terapiile scurte.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
160
Dacă urmăm aceste principii, atunci le vom regăsi şi le vom realiza în lume, îmbogăţind sfera
noastră de a gândi, simţi, acţiona, prin oferta flexibilizată de răspunsuri alternative adaptative.
- Schimbarea se produce tot timpul şi e inevitabilă!
- Mintea şi corpul sunt părţi ale aceluiaşi sistem. Schimbarea dintr-o parte a sistemului
determină schimbări şi asupra celorlalte părţi!
- Harta nu e teritoriul! Comportamentul nostru nu este dirijat de realitatea obiectivă, ci de
diferitele percepţii, „hărţi” individuale formate despre realitatea „teritoriu”. În realizarea
dorinţelor, oamenii nu sunt împiedicaţi de realitate, ci de limita percepţiilor lor despre lume.
Consecinţa cea mai interesantă care derivă din această presupoziţie este aceea că,
schimbând filtrele pe care le folosim atunci când ne raportăm la realitate, putem schimba
lumea în care trăim.
- Cu cât avem mai multe alegeri, cu atât mai bine! Cele mai eficiente şi mai sănătoase hărţi nu
sunt mai adevărate decât altele, dar sunt mai bogate - oferă mai multe posibilităţi de alegere.
- Reprezentările exterioare percepute şi reprezentările interioare create se formează pe
aceleaşi canale şi influenţează la fel de mult comportamentul nostru!
- Omul se află în posesia tuturor capacităţilor de care are nevoie! Omul are la îndemână,
potenţial, toate capacităţile de care are nevoie. Schimbarea are loc atunci când, într-o situaţie
anume, îi îmbogăţim harta şi îi eliberăm resursele, le folosim şi i le facem accesibile.
Psihoterapia este un demers focalizat pe soluţie, avându-l pe client drept expert. Singura
piedică este că, deocamdată, nu ştie că el este expertul propriei probleme.
- Întotdeauna alegem ce este cel mai bine! Cu toate că un anumit comportament ni se pare
oribil, nebun, nefolositor, admitem că acel comportament reprezintă cea mai adaptativă
formulă disponibilă persoanei în momentul în care a fost iniţiat. Dacă o structură având drept
consecinţă o comportare inutilă, nedorită sau gravă este modificată, instalarea unei noi
structuri este urmată de noi comportamente. Lărgind harta unei persoane, ea primeşte şi alte
posibilităţi pe care le va folosi la nevoie.
- Focalizarea asupra pozitivului, soluţiei şi viitorului facilitează schimbarea în direcţia dorită!
- La orice problemă, terapeutul şi clientul pot găsi, creea excepţii care pot fi utilizate pentru
construirea soluţiei!
- Comunicarea înseamnă răspunsul primit! În interacţiunea nostră e nevoie să fim atenţi la
răspunsul trezit în celălalt. Clienţii cooperează întotdeauna; ei ne arată propria viziune despre
schimbare. Pe măsură ce înţelegem modul în care gândesc şi acţionează, cooperarea este
inevitabilă, iar ghidarea din ce în ce mai eficientă.
- Interacţiunea dintre oameni se realizează prin feedback loop (bucla de feedback)! Baza
comunicării umane nu este lineară, ci se realizează prin feedback loop: suntem influenţaţi şi
de impactul pe care acţiunile noastre îl provoacă celorlalţi.
- Sarcinile şi scopurile pot fi împărţite în componente! Dacă sarcina sau scopul este împărţit în
componente adecvate, optime, suntem cababili să realizăm orice.
- Cea mai eficientă schimbare este cea care se produce automat! Merită să acordăm încredere
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
161
că inconştientul nostru va alege cea mai potrivită cale de transformare. Uneori nu este
necesar să lucrăm cu conţinutul şi să insistăm asupra problemei, ci e important să aflăm ce
merge şi să facem mai mult din ce merge, iar dacă ceva nu merge, pur şi simplu să facem
diferit. Nu avem nevoie de multe informaţii despre problemă pentru a-i găsi soluţia.

Ni se pare util să aducem în discuţie câteva dintre particularităţile relaţiei şi atitudinii terapeutice
în abordarea cognitiv-comportamentală, centrată pe soluţie, mai ales că dincolo de orice tehnică,
instrumentul cel mai util de de lucru este relaţia terapeut-client.
Această relaţie este de tip contractual, implicând obţinerea alianţei psihoterapeutice înţelese ca
o colaborare a două persoane. Este o relaţie de natură conştientă, raţională şi non-regresivă, în care
terapeutul face apel la ego-ul de adult al clientului, pe care îl tratează ca pe un partener ştiinţific.
Alianţa terapeutică este bazată pe acordul implicit sau explicit, materializat sub formă scrisă al
celor doi parteneri de a lucra împreună, un acord prin care sunt stabilite obiective şi sarcini pentru
fiecare dintre partenerii relaţiei, termene şi toate condiţiile de desfăşurare a procesului. Poate lua
forma unei relaţii de subordonare (tip profesor-elev) în care clientul aplează la serviciile terapeutului
pentru a învăţa cum să facă faţă anumitor situaţii, cum să rezolve anumite probleme, cum să
negocieze cu gândurile şi emoţiile. În fapt, clientul are la dispoziţie toate capacităţile de a face faţă
impasului şi este expertul propriei probleme, având o viziune particulară legată de procesul de
schimbare, terapeutul devenind, pe alocuri, ghid şi indicator directiv al procesului în raport cu cel care
experimentează schimbările în congruenţă cu structura internă.
Dacă rolul clientului în procesul terapeutic este decis de variabila motivaţională, rolul terapeutic
se construieşte pe atitudinea vânătorului care caută dovezi, caută excepţii, normalizează,
reîncadreză, pozitivează, amplifică folosirea resurselor, observă şi apreciază schimbările mici, dă
feedback, încurajează diferenţele, provoacă răspunsuri la întrebarea miracol, subliniază ce se poate
face, nu ce nu se poate, stimulează stabilirea scopurilor şi derularea paşilor necesari atingerii
acestora, pozitivează, orientează către viitor, către posibilităţi, catre soluţii, verifică ecologia
procesului.
O astfel de abordare a procesului facilitează extinderea, flexibilizarea şi motivarea clientului în
aria posibilităţilor de schimbare.
Procesul este analogic celui de învăţare şi putem spune că un client vine la psihoterapie atunci
când se confruntă cu incompetenţa inconştientă cu privire la anumite laturi ale vieţii sale, cu lipsa
resurselor sau a strategiilor adaptative, precum şi a oricărei idei despre cum poate fi depăşită
problema.
În continuare, clientul este ajutat să înţeleagă cu ce anume se confruntă - incompetenţa
conştientă, să descopere alternativele posibile şi să treacă la punerea lor în practică – competenţa
conştientă, pentru ca în faza finală a psihoterapiei acesta să achiziţioneze acele deprinderi şi abilităţi
care să-i permită descoperirea şi rezolvarea de unul singur a propriilor probleme, construcţia de
strategii adaptative personale – competenţa inconştientă.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
162
Atunci când un client apelează la psihoterapie, vine cu un set de convingeri limitative, iar
sarcina terapeutului este de a-l ajuta să credă că lumea lui funcţionează şi altfel. Deşi credinţele nu au
neapărat legătura cu realitatea, diferenţa dintre noul sistem de convingeri şi cel vechi constă în aceea
că cel nou, dacă se dovedeşte eficient, îl va ajuta pe client să trăiască mai bine şi să fie mai mulţumit.
Cea mai puternică sugestie pe care o presupune psihoterapia şi care poate fi integrată
în sistemul de convingeri al clientului este aceea că procesul terapeutic implică o schimbare.
În momentul când o persoană vine în terapie, este deja pregătită să se schimbe. Percepţia
acesteia cu privire la schimbarea posibilă este blocată sau neclară, astfel încât ajutarea ei să-şi
modifice percepţia respectivă reprezintă fundamentul schimbării. Erickson era de părere că orice
client aduce cu sine un dar care poate fi folosit în procesul terapiei. Acuzele, simptomele, dificultăţile
pot fi utilizate în cursul procesului, fiind deja un material pregătit să se transforme. O dată obţinut, noul
mod de a percepe lumea trebuie să vizeze restructurarea hărţii interne prin intermediul căreia omul
abordează lumea.
Atunci când comunicăm cu o persoană, transmitem mesaje atât emisferei cerebrale stângi, cât
şi emisferei drepte, adică ne adresăm atât zonelor conştiente, cât şi celor inconştiente ale psihismului.
Sugestiile indirecte se adresează inconştientului, emisferei cerebrale drepte, caracterul
indirect constând în aceea că intenţia de a comunica sau sugera ceva nu este pe deplin conştientizată
de client. Avantajele terapeutice ale comunicării indirecte se referă la faptul că mesajele ocolesc
rezistenţele conştiente, prejudecăţile, convingerile, ideile iraţionale în legătură cu ceea ce pot sau nu
să realizeze. De asemenea, administrarea unor sugestii indirecte îi face pe clienţi să credă că
schimbarea vine din interiorul lor şi nu le-a fost impusă din afară, deşi la o analiză mai atentă,
demersul psihoterapeutului are un caracter directiv.
Pe terenul unor transformări sugerate, abordarea metaforică îi propune clientului un nou
sistem de referinţă, care nu este identic cu cel inţial, deschizându-i perspectiva unor noi opţiuni. Noile
opţiuni preced modificările pe plan perceptiv, comportamental, emoţional, cât şi modificările de rol
social. Pentru ca aceste modificări să se generalizeze, trebuie ca subiectul să-şi formeze o nouă
imagine de sine, care să-i permită acomodarea la schimbările respective.
Adesea ne gândim la metafore ca fiind simple ilustrări ale realităţii, dar în foarte multe feluri,
propriile noastre percepţii asupra realităţii sunt influenţate de metafore profunde din noi. Ele oferă
reprezentări simple, dar codate, fiind adesea cel mai eficient mod de a ne exprima cele mai profunde
surse ale identităţii şi valorilor noastre.
Metafora este o exprimare sub formă de simptom, fiind cea mai bună soluţie de prezentare a
unei probleme, sub influenţa mecanismelor de apărare, dar şi o tehnică terapeutică indirectă şi
provocativă, una dintre cele mai elegante tehnici disponibile în asistarea oamenilor de-a lungul
procesului transformării personale.
Metafora ca simptom reprezintă, în concepţia lui David Grove, descoperirea unui nivel al
sensurilor simbolice care subliniază probleme şi simptome. Informaţiile din experienţele personale
sunt cuprinse în interiorul nostru nu doar ca trăiri (durere, tensiune), dar şi ca metafore (o durere e
resimţită ca lama unui cuţit).
În context terapeutic, metaforele sunt folosite ca instrumente ale transformării, facilitând noi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
163
paternuri de gândire, simţire şi comportament. Este o conversaţie subtilă cu inconştientul, în care
ceea ce pare o poveste misterioasă devine tema unui proces de devenire. Metafora este o fantezie
care înlocuieşte realitatea la un anumit nivel. Înţelesul ei nu constă în specificul evenimentelor care
compun conţinutul, ci în patternurile ei profunde ori în principiile pe care le presupune.
David Gordon recomandă 3 criterii pentru descrierea unei metafore bine construite:
-izomorfismul: metafora corespunde caracteristicilor modelului intern despre lume al clientului
şi este semnificativă pentru el;
-rezolutivitatea: metafora permite o reprezentare complexă a situaţiei problematice, conţinând
în sine elementele soluţiei;
-generalizarea: metafora acţionează la mai multe niveluri, modificările de la un a numit nivel
antrenând modificări şi în restul sistemului.
O exemplificare a modului cum funcţionează utilizarea metaforei în terapia scurtă, centrată pe
soluţie, e dată de cazul unei persoane cu simptome depresive, care se descria ca o meduză pe
nisipul fierbinte, simţindu-se incapacitată de o astfel de stare din care nu vedea nici o ieşire. Printr-o
simplă întrebare de genul „ De ce ar avea nevoie meduza pentru a se simţi în toate puterile?” s-a
produs restructurarea contextului, cu trecerea accentului de pe stare, pe o posibilă soluţie, de pe
trăirea depresivă, pe acţiune, derulată iniţial în plan imaginativ, prin transportarea meduzei de pe nisip
în apa mării.
În acestă perspectivă sugestivă şi pe tărâmul exprimării metaforice, ne propunem să
prezentăm în continuare structura unui scenariu care poate fi folosit într-o stare de transă sau de
relaxare şi care sintetizează, la nivel inconştient, procesul schimbării din perspectiva nivelurilor
neurologice cognitiv comportamentale. Acest scenariu este o modalitate elegantă de a încheia terapia
şi de a ancora noua structură şi experimentarea schimbărilor în realitatea vieţii.
„Imaginează-ţi că am făcut împreună o călătorie şi că pe parcursul ei am învăţat foarte multe
lucruri importante despre noi, despre cum suntem în interior... şi poate că atunci când am plecat, în
ziua aceea şi la o anumită oră, ne-am întâlnit şi pur şi simplu nu ştiam ce o să ni se întâmple şi cum o
să fie pe drum...aveam fiecare un bagaj şi ne-am îmbrăcat cu ce credeam noi că este potrivit pentru o
călătorie. Am traversat împreună evenimente şi am participat la tot felul de activităţi. Am purtat
discuţii, am căutat răspunsuri, am reacţionat la tot ce trăiam pe traseu...ai descoperit că poţi să faci
foarte multe lucruri, unele de care înainte nu te credeai capabil, ai exersat noi capacităţi de a percepe,
de a vedea lumea, de a relaţiona, de a vorbi, de a-i sprijini pe alţii, de a fi cu tine însuţi...poate că
această călătorie te-a făcut să descoperi câteva mesaje din înţelepciunea lumii, lucrurile cu adevărat
valoroase pentru tine, poate ţi-ai schimbat părerea despre multe lucruri şi ai făcut legături noi...asta te-
a adus din ce în ce mai aproape de cine eşti tu acum şi aici şi te-a ajutat să te exprimi autentic, în
acord cu adevăratul tu care s-a eliberat...acum poţi privi de undeva de sus, ca de pe vârful unui munte
pe care l-ai escaladat cu forţele tale, la cum se leagă această călătorie de călătoriile tuturor oamenilor
care caută un sens şi cum toate aceste mişcări fac parte din marea mişcare a universului care ne
conţine...poţi lua cu tine toate aceste înţelesuri şi lasă-le să se aşeze inconştient în locul cel mai
potrivit pentru tine...lasă ca asta să dea naştere la noi sensuri, să te completeze, să te îmbogăţească,
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
164
să te schimbe şi să-ţi permită ca de-acum să experimentezi starea de a fi pur şi simplu tu, a fi întreg,
bun, una cu universul, cu iubirea...un tu care crede diferit şi ştie care-i sunt valorile, care crede că
lumea este un mare joc al transformărilor...află ce posibilităţi noi au fost eliberate, ce resurse s-au
trezit la viaţă, lasă să apară ceea ce deja ştii inconştient...imaginează-ţi ce poţi face în fiecare zi cu tot
ce ai aflat...şi cum o parte din tot ce ai învăţat şi ai experimentat în acestă călătorie îi va ajuta şi pe cei
din jurul tău, în locurile şi momentele în care va fi nevoie de experienţa ta...lasă ca procesul să se
completeze de la sine, lasă imagini, credinţe, trăiri să se aşeze în mod sigur şi plăcut şi să se
integreze automatic în viaţa ta...”

Bibliografie
1. Andreas, Steve, (2002) - „Transforming Your Self. Becoming who you want to be”, Real People Press
2. American Psychological Association, (1999) - „Beyond Talk Therapy”, Edited by Daniel J. Wiener, Washington,
DC
3. Dilts, Robert (1990) - „Changing Belief Systems with NLP”, Meta Publications, SUA
4. Grove J.; Panzer J.B. (1991) - „Rezolving Traumatic Memories; Metaphors and Symbols in Psychotherapy”,
Irving Publisher, Inc., NY
5. Holdevici, Irina (1997) - „Elemente de psihoterapie”, ediţia a III-a Ed. All, Bucureşti
6. Holdevici, Irina (1995) - „Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă”, Ed. Victor, Bucureşti
7. Ionescu, George (1997) - „Tulburările personalităţii”, Ed. Asklepios, Bucureşti

Lect. Univ. Dr. Florinda Golu
Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei








EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
165
 Plăgile ecologice 
(continuare din numărul anterior)

7. Terorismul şi antiterorismul
Prezentam mai înainte că omul este un animal de pradă. Forţa sa, destul de modestă, a fost
amplificată prin intermediul uneltelor. Fiind singura fiinţă creativă de pe Terra a reuşit să fabrice unelte
din ce în ce mai eficiente intereselor sale. Numai că uneltele folosite la vânătoare au devenit treptat
arme de război. Omul a transformat vânătoarea în război. Războiul este tot o vânătoare, însă nu de
animale, ci de oameni. Fabricând arme de foc din ce în ce mai sofisticate şi cu putere de distrugere
mai mare, omul a transformat războiul în genocid şi teroare. Treptat terorismul a devenit de sine
stătător, putând fi, sau nu, asociat cu războiul.
Terorismul a fost utilizat, la început, doar ca o armă politică, fiind folosit sub forma atentatelor
politice. Treptat a devenit o modalitate de luptă împotriva supremaţiei unui stat. Terorismul înlocuieşte
războiul şi provoacă obţinerea rapidă a unor rezultate care, practic, se pot obţine doar prin luptă
armată.
Terorismul este folosit împotriva civililor sau a unor obiective civile, sau constă în ameninţarea
cu un atac major, în vederea obţinerii unor scopuri politice.
Terorismul poate fi comis de agenţi secreţi sau grupuri subnaţionale împotriva unor ţinte
necombatante, având ca obiect influenţarea populaţiei sau a unei părţi a acesteia (Andrew Lloyd,
Peter Mathews, 2002).
Teroriştii sunt asasini. Puţini ştiu că numele de asasini vine de la teroriştii lui Hassan Sabbah,
care îi droga cu haşiş pe tinerii care erau folosiţi pentru eliminarea adversarilor politici. Asasinatul s-a
practicat şi se practică pe scară largă. Un val de terorism s-a revărsat în a doua jumătate a secolului
al XX-lea sub forma deturnărilor de avioane sau a răpirii de persoane. Aldo Moro, primul ministru al
Italiei, a căzut pradă terorismului politic. Limitele morale ale terorismului au fost depăşite, teroriştii
alegându-şi ţinte din rândul femeilor şi al copiilor. În 1985 teroriştii au provocat explozia unui avion cu
363 de pasageri (Ai India) (Lloyd P., Mathews P., 2002).
Megaterorismul a început din 1990, numărul morţilor fiind de zeci de mii de oameni, iar cel din
11 septembrie 2001 a fost cel mai îngrozitor.
Terorismul a devenit o plagă a lumii moderne ameninţând toate statele (Sevillia J., 2004,
Bernard J., 1994).
Terorismul a dat naştere antiterorismului. Adunarea generală a ONU a adoptat în 2001
Convenţia privind lupta împotriva terorismului. Se pare însă că antiterorismul începe să se folosească
de principii asemănătoare terorismului. Se întoarce nu atât împotriva teroriştilor cât împotriva
oamenilor nevinovaţi. Chiar scopul luptei antiteroriste este deturnat, căpătând iz de hegemonie sau de
ocupare necondiţionată, cu voal sclipitor de democraţie. În lupta antiteroristă au murit mai mulţi
oameni nevinovaţi decât în toate atacurile teroriste. Chiar scenariul Cosovo poate fi judecat în această
sferă de idei.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
166
Încă nu dăm crezare „zvonurilor” care consideră că acţiunea teroristă din 11 septembrie 2001
ar fi fost un scenariu bine montat de unele forţe oculte, pentru a avea motiv de expansiune. Ne temem
ca nu cumva setea de hegemonie să conducă la astfel de scenarii, că dezastrul va fi mai mare decât
ne închipuim.
Păzeşte-ne Doamne de această plagă satanică – terorismul şi antiterorismul!
8. Înarmarea demenţială
Antropologii consideră că omul este un animal de pradă, şi nu greşesc. Numai că, în zilele
noastre jignim animalele de pradă dacă le asemănăm omului. Chiar şi cele mai feroce animale de
pradă nu ucid decât pentru a-şi ostoi foamea, însă omul atacă mânat de vanitate, de orgolii, de beţia
puterii şi de ambiţia satanică de a supune pe ceilalţi.
Patima înarmării a apărut din momentul fabricării primelor unelte, a uneltelor de piatră. Silexul
cu cea mai mare suprafaţă de tăiş era selectat ca armă de vânat. Vârful cel mai penetrant era folosit
la suliţă. De atunci şi până în zilele noastre tot ceea ce a creat mintea omenească în ştiinţă şi în
tehnică a fost folosit în primul rând în perfecţionarea armelor de luptă. Numai că armele de luptă au
început să vizeze nu atât animalele cât omul. Vânătoarea a degenerat în război, iar războiul a depăşit
treptat legile luptei şi s-a transformat în genocid.
Ca biologi am înţeles că pentru lumea animală modul de viaţă de tip prădător a constituit
motorul evoluţiei, al progresului biologic. Paradoxal este faptul că acest principiu se aplică perfect şi
evoluţiei sociale a omenirii. Înarmarea şi lupta pentru supremaţie au constituit motorul evoluţiei
societăţilor tehnicizate, de tip prădător (Mustaţă Gh., Mustaţă M., 2002).
Tot ceea ce a creat omenirea mai măreţ în ştiinţă şi tehnică a folosit în primul rând în război,
împotriva omului. Puterea aburilor a fost valorificată în primul rând în construirea unor nave de război
mai puternice; ridicarea de la sol şi cucerirea aerului a condus la dezvoltarea exacerbată a aviaţiei
militare; descoperirea dinamitei a dinamitat liniştea societăţii umane, iar folosirea forţei atomului a
generat bomba atomică, una dintre cele mai puternice arme de distrugere în masă. Au urmat bomba
cu hidrogen şi alte arme de distrugere în masă, care n-au fost folosite doar în experimente, pentru a
proba celorlalte puteri forţa, ci au fost folosite efectiv în nimicirea oamenilor.
Înarmarea a ajuns la paroxism şi, totuşi, competiţia nu s-a terminat. De la armele terestre s-a
trecut la cele aeriene şi de la acestea la cele cosmice (Reeves H., 2005).
Înarmarea nu încetează deşi stocul de arme de distrugere în masă sunt suficiente pentru a
distruge planeta de zeci de ori.
Cea mai diabolică armă îndreptată împotriva omenirii este arma biologică. Armele biologice
sunt de zeci de ori mai periculoase decât bombele atomice şi cele cu hidrogen. Pot fi fabricate pe
bază de microorganisme (bacterii şi viruşi), toxine biologice, hormoni sau neuropeptide, gaze
neuroparalizante etc. Bacteriile au fost armificate.
Este suficient să menţionăm că sporii antraxului supravieţuiesc decenii în sol, iar decesul se
instalează în trei zile de la infestare şi că un gram de toxină botulinică poate provoca moartea a peste
un milion de oameni, pentru a înţelege dimensiunile acestei plăgi.
Domnul Dumnezeu a lovit Egiptul cu ciuma vitelor şi cu vărsatul negru, alături de celelalte
urgii. Acestea au rămas înscrise în Referatul Biblic, însă câte urgii nu s-au abătut de atunci asupra
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
167
omenirii, însă cine le-a înţeles tâlcul?
Fiecare perioadă din istoria omenirii a fost bântuită de boli grave şi de epidemii care au
secerat sute de mii şi chiar milioane de oameni. Omenirea a plătit tribut cu vieţi omeneşti malariei,
febrei galbene, ciumei, holerei, tifosului, tuberculozei etc.
Neputincioşi, oamenii au înţeles că viaţa şi moartea se află în mâinile lui Dumnezeu. Tragedia
a început să capete proporţii din momentul în care, unele epidemii au început să fie provocate de
oameni, folosind diferiţi agenţi patogeni ca arme de luptă. Mintea omenească devine adesea
diabolică. Încă din antichitate romanii aruncau hoituri în apa de băut folosită de inamici provocând
grave epidemii. În timpul asediului cetăţii Kaffa oştile tătare au aruncat peste ziduri cadavrele unor
ciumaţi, provocând o epidemie care a bântuit apoi toată Europa medievală, făcând peste 25 de
milioane de victime (Lloyd A., Mathews P., 2002). Mult mai recent, în perioada colonizării triburilor
amerindiene, englezii le-au dăruit indienilor pături în care au zăcut unii bolnavi de variolă, provocând o
epidemie care a făcut ravagii între băştinaşi. Japonezii au folosit în 1910-1911, împotriva chinezilor,
bombe cu pureci contaminaţi cu ciumă.
Începutul fiind pornit s-a ajuns la înarmare pe scară largă cu bombe biologice.
Epidemiile provocate de virusul Ebola, de virusul gripei H
5
N
1
, de virusul Hendra (virusul
rujeolei calului – Equine morbilli) sau virusul Nipah (al meningitei porcilor) se pare că au avut tangenţă
cu unele laboratoare militare.
Se aduc acuzaţii că virusul HIV
-1
a fost prelucrat în laboratoare prin hibridarea viruşilor Visna
şi HTLV
-1
. Argumentele aduse sunt combătute, totuşi, în ultimii 20 de ani au apărut peste 30 de boli
infecţioase noi (Lloyd A., Mthews, 2002).
Chiar dacă în 1972 s-a semnat Convenţia Internaţională privind Armele Biologice (Biological
Weapons Convection), cercetările sunt continuate în multe ţări. Sunt ţări care continuă un program
nedeclarat de fabricare a acestor arme (Iran, Libia, Siria, China, Taiwan etc.). SUA a recunoscut că
încă mai fabrică arme biologice în arsenalele militare din Utah.
Omul reprezintă cel mai mare pericol al omenirii prin plăgile ecologice pe care le provoacă.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
168
 Tradiţii 
ÎN AŞTEPTAREA SĂRBĂTORII
SFINTE A CRĂCIUNULUI
În lumea satelor de altădată, o dată cu intrarea în Postul Crăciunului şi, mai ales, după sărbătorilor
Sfinţilor Andrei şi Nicolae, oamenii trăiau cu nerăbdare fiecare zi, aşteptând şi pregătindu-se, din toate
punctele de vedere, pentru perioada sărbătorilor
Crăciunului şi Anului Nou. Starea de spirit dominantă a
oamenilor era bucuria, copiii fiind cu gândul la colinde, la
stea sau irozi, în vreme ce flăcăii se pregăteau intens
pentru a intra cât mai bine în pielea personajelor de la
capră, de la căiuţi, de la urs sau de la cetele de urători.
Fetele mari aveau, se pare, o singură şi majoră grijă: să
se pregătească sufleteşte cât mai bine spre a nu rata şi
Câşlegii ce urmau, sperând că vor ieşi în primăvara
următoare măritate.
Însă pentru aceasta trebuiau să se îngrijească, alături de mamele lor, ca gospodăriile să arate
cât mai bine, astfel încât să nu ajungă de ocară prin sat, ştiut fiind faptul că erau destui aceia care
veneau cu uratul şi apoi spuneau celor care le era dragă fata respectivă: „Văzu-şi bre la casa
prietenei tale cum prin crăpăturile de la fereastră se dădeau şoarecii cu sania la vale!?” În această
perioadă, gospodinele scoteau din casă toate lucrurile, pe care le scuturau şi, eventual, le spălau,
indiferent de frigul de afară, sau le lăsau un timp anume în ger. Ba, multe gospodine chiar îşi văruiau
casa şi spălau ferestrele şi uşile, astfel încât, atunci când veneau vecinele şi rudele cu pomana de
Crăciun, casa lor.
Cine crede că în Postul Crăciunului de altădată nu existau petreceri se înşală. E adevărat, nu
se făceau hore sau nunţi, în schimb, postul acesta era plin de şezători, clăci sau furcării, înmormântări
ş.a. La şezători şi la clăci se muncea cât se muncea, însă cei mai mulţi veneau pentru a auzi şi a
povesti tot felul de întâmplări, legende, glume sau jâtii, bancuri cum le-am spune noi azi. Apoi, tinerii
obişnuiau să cânte, uneori fiind permis chiar şi jocul!
Nu am amintit întâmplător înmormântările ca prilej de distracţie, deoarece la priveghiul
organizat cu aceste ocazii se făceau tot felul de glume, care mai de care mai hazoase, cei care nu
erau tari din fire putând leşina când vedeau cum se ridica ca din senin mâna sau capul mortului. Nu
intrăm acum în motivaţia acestor priveghiuri, numai aparent hazlii, însă pentru tinerii de altădată ele
erau şi prilejuri de distracţie.
În aşteptarea sfintelor sărbători, oamenii deveneau mai buni, mai generoşi şi mai optimişti,
sperând că Naşterea Domnului şi Anul Nou vor veni cu sănătate, bunătate şi pace.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
169
Soarele şi Ignatul
Începând cu sărbătoarea Ignatului, oamenii de altădată se considerau oarecum în perioada
sfintelor sărbători, deşi mai există câteva zile până la Crăciun. Ţinut întotdeauna pe 20 decembrie, Ignatul
era şi este încă asociat cu porcul. De ce? Vom încerca un răspuns succint în rândurile care urmează,
sărbătoarea de pe 20 decembrie având, după cum vom constata, o legătură intrinsecă cu sărbătoarea
Crăciunului.
Înainte de a afla semnificaţia tăierii rituale a porcului în ziua Ignatului, vom prezenta câteva practici
şi credinţe specifice acestei sărbători. Astfel, la tăierea porcului nu trebuia să asiste nici un milos, existând
credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi bună; se spunea chiar că cei care văitau
porcul îl supărau pe Dumnezeu! După ce porcul nu mai mişca, se făcea o tăietură în chip de cruce, la
ceafă, peste aceasta punându-se sare; se zicea că numai aşa … sufletul porcului va ieşi din cap. De
obicei, coada, urechile şi beşica erau date copiilor, pe gospodari interesându-i în special splina, aceasta
indicându-le, în funcţie de grosime, cum va fi iarna. Fetele şi femeile care îşi doreau păr lung trebuiau
neapărat să mănânce din această splină. Găsirea de sânge închegat în inima porcului îl bucura tare mult
pe stăpân, acest lucru însemnând noroc la bani. Dacă porcul era
negru, cei care participau la tăiere se mânjeau cu sânge pe faţă în
speranţa că vor fi mai roşii la faţă şi sănătoşi în anul care va urma.
Acelaşi sânge, strâns într-o strachină cu mălai, uscat şi măcinat, era
bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă ş.a.
Cei care trebuiau neapărat să muncească de Ignat, o puteau face
numai după ce vedeau sânge, altfel, potrivit credinţelor populare,
femeile urmau a ... grohăi ca porcii sau le erau distruse bulendrele
puse la uscat pe garduri de aceeaşi porci.
Deşi creştinismul a asociat porcul necumpătării şi lăcomiei,
pentru comunităţile arhaice acest animal, mai ales prin sângele său,
era unul dintre cele mai importante ajutoare întru revigorarea ...
Sfântului Soare. Amintim că pe vremuri, începând cu echinocţiul de toamnă, oamenii observau cum
soarele intră într-un aparent proces de dispariţie, consecinţa directă fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea
timpului. fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea timpului. Oamenii credeau că trebuie să intervină în
ajutorul astrului ceresc înainte ca acesta să dispară, momentul hotărâtor pentru acordarea ajutorului fiind
plasat întotdeauna în preajma solstiţiului de iarnă, adică exact atunci când este cea mai scurtă zi din an. Ei
bine, romanii au decis să ajute soarele, nu întâmplător, prin sacrificarea ... porcilor în cinstea zeului Saturn,
sângele porcilor trebuind să întărească soarele slăbit de efortul pe care-l depusese peste an. Nu este
deloc exclus ca anterior să fi fost sacrificaţi oameni, la români întâlnindu-se pe vremuri o credinţă potrivit
căreia „Ignatul are rânduit să moară negreşit un om în ziua sa”. Aşadar, porcul sacrificat ritual la Ignat
(etimologic provine din latinescul ignis – foc!) nu era altceva decât o întruchipare zoomorfă a soarelui, o
altă ipostază, de data aceasta de natură vegetală, fiind grâul. Despre acesta, dar şi despre multe altele, în
paginile dedicate Crăciunului

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
170
Ajunul Crăciunului
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi aduc aminte cu ce mare bucurie în suflet aşteptam, mai ales pe
vremea copilăriei, Crăciunul şi Anul Nou! Tocmai pentru că Crăciunul este una dintre cele mai frumoase şi
mai aşteptate sărbători din calendarul popular, am ţinut să povestim pe mai multe pagini despre modul în
care era sărbătorit în satele noastre.
Pentru început vom prezenta cele mai interesante practici şi credinţe specifice Ajunului
Crăciunului. După cum se ştie, cuvântul „ajun” derivă din verbul „a ajuna”, însemnând „a posti”. Aşadar,
activitatea definitorie pentru orice Ajun ar trebui să fie postul. Acum, în Ajunul Crăciunului, se postea tot
pentru Maica Domnului, ea fiind muncită şi supărată. În această zi nu se mânca nimic cu sânge, pentru că
Maica Domnului a fost plină de sânge în Ajun. În schimb, datina cerea ca oamenii să mănânce puţin din
toate roadele pământului pentru ca acestea să rodească în anul care urma
Cu precădere se gusta din bob, spre a avea saţ, din perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu
nimeni, din grâu, îndulcit cu miere, plăcinte cu varză, din julfă (sămânţă de cânepă pisată amestecată cu
apă şi miere), din turtele numite pelincile sau scutecele Domnului, acestea închipuind scutecele ce au slujit
la naşterea pruncului Iisus, din sarmalele cu păsat învelite în foi de viţă de vie, acestea fiind lăsate
întotdeauna la urmă; despre ele se credea că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât
fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”… Era obiceiul ca în Ajun sau, în cazul satelor mai mari, cu câteva
zile mai înainte preotul să umble pe la casele creştinilor cu dascălul şi cu o droaie de copii înaintea lui,
copiii strigând din toţi rărunchii „Ni aho, ni aho”! Preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia,
potrivit obiceiului, să se aşeze, măcar pentru câteva clipe, pe un loc anume, unde gospodina avusese grijă
să pună grâu sau grăunţe. Dacă nu şedea, era mare supărare în casa respectivă, femeile supărându-se
foc pe Sfinţia Sa şi aşezându-se ele în acel loc. De ce era atât de importantă şederea în acel loc a
preotului? Deoarece exista credinţa că stând preotul vor veni la acea casă peţitorii şi norocul, iar cloştile
vor sta pe ouă… Dacă preotul era flămând, gospodinele aveau mâncarea pregătită, pe lângă cele amintite
deja, fiind preparate şi borş cu mazăre, plachie cu hribi, tocmagi cu zahăr, pere fierte ş.a. Despre cine
gustă din aceste mâncăruri înainte de a veni preotul se spunea că va face bube! Pentru a nu-i mânca
puricii pe cei din casă în timpul anului ce urma, gospodina avea două variante: ori mătura casa imediat
după plecarea preotului, ori arunca foc cu cenuşă după acelaşi preot, care, se vede treaba, era obligat, pe
lângă îndatoririle creştineşti, să împlinească şi multe din practicile, mai mult sau mai puţin întemeiate,
moştenite de săteni de la înaintaşi. În Ajun femeile groase (gravide) şi copiii aveau voie să mănânce cam
tot ce pofteau, copiii fiind îndopaţi cu mult dovleac, în credinţa că vor fi graşi şi frumoşi anul viitor!
Multe practici din această zi se referă la vitele din gospodărie. Acestora li se dădea de mâncare pe
săturate, că doar „s-a născut Hristos în iesle”. Pentru ca vitele să fie sătule şi să aibă spor peste an, se
obişnuia să se dea câte puţin din toate mâncărurile şi lor, totuşi numai după ce gospodina înconjura casa
de trei ori cu o strachina plină. În acelaşi context, despre oamenii care ieşeau afară în noaptea de Ajun şi
auzeau un muget de vită se credea că vor avea parte de noroc, în vreme ce un grohăit de porc era
interpretat drept un semn rău. Dintre credinţele mărunte specifice Ajunului amintim următoarele: dacă un
copil va plânge în ajunul Crăciunului sau al Bobotezei e semn că va plânge tot anul şi dacă la Crăciun,
adică în noaptea Crăciunului, vor fi nori, anul va fi îmbelşugat.
Spre miezul nopţii, toţi ai casei se adunau în jurul unei mese rituale, la care exista credinţa că
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
171
participă şi spiritele celor morţi. De altfel, pentru morţi se puneau blide speciale, de care nu se atingea
nimeni. De la această masă nimănui nu-i era îngăduit să se ridice până nu se terminau toate bucatele. În
caz contrar, se credea că fuge belşugul de la casa respectivă. Uneori, bărbatul se mai putea ridica, acesta
obişnuind să încuie toate uşile pe durata servirii acestei mese sfinte. Proceda astfel în credinţa că nu i se
va fura nimic din gospodărie anul viitor… Dacă o femeie se ridica de la masă, riscul asumat era acela de a
nu-i sta cloştile pe ouă. Mai mult, dacă voia să aibă pui tari ca fierul, atunci trebuia neapărat să stea măcar
cu un picior pe un topor. Când se termina tot de mâncat se ridicau toţi odată de la masă ca să iasă puii
deodată, prin unele locuri mama cloncănind ca cloşca, iar copiii ţipând ca puii. Bineînţeles, noi fiind deja
foarte îndepărtaţi de logica gândirii populare (evident, acolo unde ea există!), suntem cel mai adesea
tentaţi să considerăm aceste practici şi credinţe drept baliverne, însă vă sugerez să fiţi îngăduitori şi nu
degrabă judecători acolo unde moşii şi strămoşii noştri vedeau legături cauzale pe care noi nici măcar nu
le mai bănuim, darămite să le mai şi acceptăm!
Ştiindu-se că în această noapte cerul se deschide pentru câteva clipe, unii oameni privegheau
pentru a auzi cocoşii cântând în cer. Cei care îi auzeau credeau că vor avea noroc la bani şi vor fi sănătoşi
de acum încolo. Alţi oameni, mai puţin atenţi la cocoşi, se ocupau cu ... găinării, asta deoarece exista
superstiţia conform căreia cei care apucau să fure în noaptea Ajunului (şi nu-i prindea nimeni!) puteau fura
tot anul care urma fără teama de a fi prinşi! E adevărat, furtul era uşurat şi de obiceiul oamenilor de a lăsa
uşile şi porţile deschise toată noaptea, încuierea acestora atrăgând, se spune, dezinteresul peţitorilor
pentru fetele de la acea casă…
Apropo de peţitori, fetele mari au o seară specială acum, ele punând în aplicare o mulţime de
procedee de atragere sau măcar de aflare a ursitului. Amintim doar punerea unei străchini cu mâncare pe
prispă sub fereastră, urmând ca ursitul să fie văzut când venea să mănânce; cele nouă păhăruţe cu apă
puse într-un pahar, în funcţie de cantitatea de apă găsită a două zi, fata aceea măritându-se sau nu anul
viitor Apoi, culcatul cu spelca (acul de păr) peste care păşise preotul şi, drept urmare, visarea ursitului sau,
în sfârşit, cele trei mătănii făcute peste brâul în care se pusese prima îmbucătură la masa de cu seară.
Amintim că, pe vremuri, colindau numai băieţii, aceştia făcând acest lucru chiar din seara de 23 spre
24 decembrie sau din dimineaţa Ajunului, că doar nu se zice degeaba în colinde „Bună dimineaţa la Moş
Ajun!” Grupul de şase până la 30 de tineri (colindători) se constituia după Lăsatul Secului de
Crăciun.Acum îşi alegeau un vătaf care cunoştea obiceiurile tradiţionale şi, vreme de 40 de zile sau măcar
de 18 zile, se adunau de patru-cinci ori pe săptămână într-o casă anume. Despre colindători se crede că
aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate simbolic printr-o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi
pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte familii colindătorii primeau daruri constând în
colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură ş.a. După ce străbăteau întreg satul, ceata colindătorilor organiza o
serbare la care luau parte toţi tinerii. Oamenii primeau întotdeauna colindătorii, existând credinţa adânc
înrădăcinată că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe
lume. Aşadar, să luăm aminte că, după aceeaşi logică a strămoşilor noştri, neprimirea colindătorilor
echivala cu un mare şi grav păcat Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, cel
mai adesea felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt
legate numai de obiceiul colindatului, datină perpetuată, potrivit etnologilor, din perioada precreştină. Mai
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
172
precizăm şi faptul că nu trebuie confundate colindele cu cântecele de stea, acestea din urmă fiind
specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici cu umblatul cu steaua. Unele dintre colinde au o sumedenie
de variante, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri. Iniţial, colindele aveau o funcţie rituală, anume aceea de
urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor
rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, colindele moştenesc funcţia
sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi ale lui Solis Invicti. Acest obicei era legat fie
de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei).
După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai
în vremea celor două sărbători creştine.
În ceea ce priveşte felul colindatului, reputaţi specialişti au identificat trei mari categorii: colindatul
celor mici (piţărăii sau Moş Ajunul, colind cu caracter agricol, prin care se urează belşug la grâne şi
animale; de obicei, se încheia cu solicitarea darurilor; Sorcovitul, prin care se urează în special sănătate);
colindatul cu mască (capra sau turca, ţurca, brezaia, se pare rămăşiţe ale cultului dionisiac; ursul, rămăşiţă
a cultului totemic autohton al ursului) şi colindatul propriu-zis al cetelor de flăcăi sau fete.
Astăzi, din semnificaţia iniţială a Ajunului Crăciunului s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de
ceremonie, petreceri şi urări. Vă sfătuiesc să primiţi întotdeauna pe colindători cu sufletele deschise, căci
ei vă aduc, spre deosebire de alţii, numai veşti bune! În măsura posibilităţilor, daţi-le ceva, altfel s-ar putea
să auziţi pe la fereastră: „Daţi-ne câte un covrig / Că tremurăm de frig. / Daţi-ne câte un măr / Că vă luăm
de păr. / Daţi-ne câte o pară / Că vă lovim de scară. / Daţi-ne câte un şorici / Că noi nu plecăm de aici. /
Daţi-ne măcar parale / Că luăm uşa-n spinare. / Ne daţi, ne daţi, or nu ne daţi / Că de noi nu (vă) scăpaţi!”

Prima zi de Crăciun
Prima zi a Crăciunului era, după cum e lesne de înţeles, cea mai
importantă dintre toate cele trei zile ale Crăciunului. Pe vremuri, când oamenii
se întâlneau unii cu alţii în aceste zile se salutau cu frumoasa expresie „Hristos
s-a născut”, expresie care, din păcate, a dispărut azi din bagajul de expresii
specifice sărbătorilor noastre de iarnă.
Pe alocuri era obiceiul ca în zorile Crăciunului femeile şi fetele să plece
în cimitir şi să tămâieze morţii. Pe drum, dacă se întâlneau cu feciori şi oameni
însuraţi, colindau, împreună cu lăutari, un colind special numit Zori sau Zorit.
Iată un scurt fragment dintr-un astfel de colind: „Mulţumescu-ţi, mulţumesc, /
Doamne Iisuse Hristoase, / Că ne-ai dat zori frumoase / Şi raze luminoase. /
Doamne, veşmintele tale / Dau şi raze ca un soare / Şi lumină ca din lună. / Căci
din cer Te-ai pogorât, / Doamne, josu-ţi pe pământ”. După ce femeile veneau de
la cimitir, înainte de a răsări soarele, făceau leşie, cu aceasta obişnuind să se
spele toţi ai casei, în credinţa că nu vor face păduchi peste vară. În apa în care
se spălau puneau o nucă şi un ban, crezând că vor fi sănătoşi ca nuca şi vor
avea noroc la bani. Apoi, oamenii maturi mergeau la biserică. Prin părţile de sud
ale ţării, când se întorceau de la biserică, era obiceiul ca oamenii să păşească
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
173
peste un fier aşezat pe pragul casei, sperând că procedând astfel vor fi sănătoşi peste an. Toţi trebuiau să
aibă în mâini ceva care să ardă, mai ales lemne. Acestea erau puse, când intrau în casă, pe foc.
Gospodina avea mare grijă să pregătească o masă îmbelşugată, din care nu lipseau carnea de
porc, de pasăre sau de iepure, laptele sau plăcintele. Se socotea că e bine să se mănânce mai întâi carne
de pasăre, de iepure sau de vrabie pentru a fi oamenii uşori anul care urma. Alţii mâncau prima dată
peşte, încredinţaţi fiind că vor fi vioi ca peştii. Interesant e faptul că, prin unele părţi, în această zi nu se
mănâncă deloc carne. Motivaţia? Pentru a nu boli vitele peste an!
Înainte de a se aşeza la masă, gospodinele îşi trimiteau bărbaţii să caute prin ogradă vreun lemn
cu gaură. Dacă nu găseau, aceştia trebuiau măcar să răsucească un gânj, aceste lucruri făcându-le, se
zice, spre a ieşi mai repede puii din găoace şi a nu avea, aceeaşi pui, gâturile sucite! Să mai notăm că alţi
oameni, pentru a fi uşori, preferau lactatele, la mare cinste în prima zi de Crăciun fiind brânza şi laptele de
vacă. Despre cei care mâncau carne de porc se credea că vor fi greoi ca porcii. Alţii nici nu aşteptau să se
mai spele pe faţă şi treceau direct la mâncat pâine de grâu; procedau aşa în speranţa că se vor sătura mai
degrabă când vor mânca peste an. În fine, o altă credinţă interzicea categoric căutatul în cap unii la alţii în
zi de Crăciun, această practică atrăgând, se spune, vara găinile spre grădini, aici, bineînţeles, acestea
făcându-şi treaba lor preferată. Pentru a avea vacile frupt era bine să nu se împrumute în toate zilele
Crăciunului foc şi aluat dospit, focul din vatră şi aluatul din covată trebuind să fie foarte bine păzite acum!
Pentru amatorii de prognoze meteo amintim că nori, ploaie sau ninsoare în prima zi de Crăciun
înseamnă, potrivit mentalităţii arhaice, un An Nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunţa un an
rău. Dacă era cald încât se puteau ţine uşile şi ferestrele deschise, atunci se spunea că va fi o vreme
friguroasă la Paşti. Dacă fulgeră, ferească Dumnezeu, în zi de Crăciun, e semn de război. Bătrânii de prin
părţile Botoşanilor spun că acest lucru s-ar fi întâmplat înainte de a începe primul război mondial, când ar
fi fulgerat în prima zi de Crăciun, o dată cu seara, iar lumea s-a spăimântat…

A doua zi de Crăciun
Altădată, în cea de-a doua zi a Crăciunului petrecerile se ţineau lanţ. Mai ales noaptea se cânta,
se glumea şi se juca, oamenii adunându-se câte şapte-opt perechi la o casă, de aici trecând la alta, şi tot
aşa până îi apuca dimineaţa următoare.
În această zi, tinerii căsătoriţi obişnuiau să meargă la părinţi şi la naşi, macedo-românii neluând loc
pe scaune, aşezându-se pe mături făcute din ramuri de brad. Procedau aşa fiind convinşi că cloşca va
scoate toţii puii teferi… După ce tinerii se întorceau de la părinţi şi de la naşi se duceau întins la hora
făcută, de obicei, în faţa cârciumii sau la casa flăcăului ce era vătaful cetei de feciori din acel an, aici
făcându-şi apariţia, pentru prima dată şi numai la invitaţia cetei de feciori, tinerele fete. Prin această
„băgare în joc”, ele deveneau fete mari, numai bune de măritat. În spaţiul arhaic românesc, prin această
horă din ziua a doua a Crăciunului se începea şirul petrecerilor, acest şir prelungindu-se în toate zilele
Câşlegilor de Iarnă, până la Lăsatul Secului, adică până la intrarea în Postul Mare.
Cele 12 zile care erau între Ajunul Crăciunului şi Ajunul Bobotezei formau pe vremuri un timp
ritual. Se spune că în aceste 12 zile se prefăcea practic timpul, anul vechi, socotit impur, murind, la finalul
acestei perioade regăsindu-se un timp nou, Anul Nou, pur şi renovat. Se socotea că acum timpul
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
174
îmbătrâneşte, anul vechi se gârboveşte şi moare în noaptea de 31 decembrie, lumea căzând, pentru
câteva clipe în haos, spre a reveni la o nouă ordine cosmică, o dată cu reaprinderea lumânărilor sau, mai
nou, a becurilor electrice la miezul nopţii de 31 decembrie. De ce vorbim acum şi de 31 decembrie?
Deoarece, multe sute de ani Anul Nou s-a sărbătorit o dată cu Crăciunul, de aici rămânând o sumedenie
de practici şi superstiţii comune ambelor sărbători. Ba, mai mult, vreme de aproape 200 de ani, Crăciunul
s-a sărbătorit pe 6 ianuarie, o dată cu Boboteaza, din veacul al IV-lea sărbătorindu-se, oficial, în perioada
25-27 decembrie.
Cât priveşte provenienţa numelui popular al sărbătorii creştine Naşterea Domnului, amintim că
există mai multe opinii. Una se referă la latinescul creatio − „naştere”, alta la slavul karacun − „moarte
năprasnică” sau „spirit al morţii”, iar o a treia, se pare cea mai apropiată de adevăr, la albanezul kerçum −
„buturugă”. De ce ar fi cea de-a treia opinie mai întemeiată decât celelalte? Pentru că aminteşte de un
element esenţial al sărbătorii de Crăciun, anume buturuga sau buşteanul. Acest buştean era adus acasă
cu mai multe zile înainte şi pus pe foc în noaptea de Crăciun, jucând rolul unui buştean sacru care, aprins
ritual, putea să ajute soarele slăbit de puteri acum în preajma solstiţiului de iarnă. E vorba aici, fără
îndoială, de un cult dendrolatric, extrem de puternic pe vremuri, Crăciuniţa şi Crăciun, despre care vom
aminti mai jos, fiind, se pare, străvechi zeităţi ale naturii.
În această zi se continua umblatul cu Steaua şi cu Vicleiemul sau Irozii, obicei început în prima zi
a Crăciunului. De regulă, cu Steaua mergeau copiii timp de trei zile sau până la Sfântul Vasile sau chiar
până la Bobotează. Cei care umblau cu Vicleiemul nu erau prea bine primiţi din cauza faptului că, în timpul
jocului lor, unii dintre ei se răsteau cu suliţele spre icoane, poporul considerând acest fapt un mare păcat.
Tocmai de aceea, despre băieţii respectivi se credea că nu vor mai fi apăraţi de îngerul păzitor timp de 40
de zile. În schimb, cei care umblau cu Steaua erau foarte bine primiţi, aceasta fiind una dintre explicaţiile
existenţei acestui obicei până în zilele noastre. Se spune că atunci când se întâlneau două cete de stelari,
cei mai mărunţi sau străini de acel sat trebuiau să încline steaua de trei ori către ceata cealaltă, altfel
ieşeau păruieli pe cinste. Steaua biruitoare apuca încotro dorea, în vreme ce steaua învinsă era obligată
să o ia în direcţia opusă. Pentru că am amintit de Stea, iată şi un scurt fragment dintr-un cântec de stea:
„Să vă fie de bine / La mic şi la mare! / La toţi câţi se află / L-astă adunare. / Poftim sănătate! / La toţi
totodată / Inimă întreagă / Dragoste curată!”

Moş Crăciun şi bradul de Crăciun
Vom încerca acum să aflăm mai multe amănunte despre modul
în care apare Moş Crăciun în legendele românilor. Apoi, vom aminti
istoria pomului de Crăciun, felul în care a ajuns acesta în casele
românilor şi, spre sfârşit, vom prezenta alte câteva practici şi credinţe
specifice zilelor Crăciunului.
Imaginea moşului care ne răsfaţă cu daruri de Crăciun nu a fost
din totdeauna aşa, moşul care apare în ultimele decenii prin oraşele
noastre sau, cu mult prea mare insistenţă, pe ecranele televizoarelor fiind
o invenţie americană a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cu
o evidentă şi adesea supărătoare tentă comercială.
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
175
În legendele românilor, Crăciun este stăpânul grajdului sau staulului în care Maica Domnului îl
naşte pe pruncul Iisus, soţia sa, Crăciuneasa, Crăciuniţa sau Crăciunoaia, fiind aceea care o ajută pe
maica sfântă să-l aducă pe lume pe pruncul Iisus. Povestea spune că Crăciun era un om foarte rău, aşa
de rău încât nu lăsa pe nimeni să doarmă noaptea, pe fetele lui şi pe nevasta-sa bătându-le cumplit,
acestea fiind mai mereu betege şi pline de vânătăi. Se zice că bietele femeie apucau să se odihnească
numai atunci când Crăciun îşi făcea veacul pe la crâşma din sat. Când a aflat că nevastă-sa a moşit-o pe
Maica Domnului, nu a ezitat să-i taie mâinile din coate, însă Maica Precista a suflat peste mâinile schi-
loade şi acestea s-au făcut de aur sau, în unele variante, mai frumoase de cum erau înainte. În alte
legende, nemilosul Crăciun, în faţa minunilor Maicii Domnului, se căieşte, cerându-şi iertare şi devenind
astfel primul creştin al umanităţii. Însă, în cele mai multe legende, finalul nu este deloc fericit, Crăciun
rămânând în continuare acelaşi om extrem de rău.
Atunci, firesc, ne putem pune întrebarea: cum se face că noi astăzi îl aşteptam cu atâta emoţie şi
bucurie pe cel care odinioară făcea atâta rău celor din preajma sa?! S-a ajuns la această situaţie prin
intermediul … Sfântului Nicolae, Moş Neculai al nostru fiind practic „naşul”, strămoşul lui Moş Crăciun
actual. În veacul al XVII-lea coloniştii olandezi au transportat din Europa în America imaginea unui Sfânt
Nicolae darnic şi bun peste poate, ziua sa, prin schimbarea numelui în Sinter Claus, ajungând să fie
sărbătorită pe 25 decembrie. Bineînţeles, a existat multă vreme o opoziţie înverşunată la acest fenomen
care nu are nici o legătură cu credinţa adevărată sau cu poveştile curate, ultima chiar în anii ’50 ai
secolului trecut, însă, până la urmă, pe aproape întreg pământul s-a impus imaginea moşneguţului rotofei,
îmbrăcat cu haină roşie, cu barbă lungă şi albă, având asupra sa un sac cu daruri, simbol, în fond, al
societăţii de consum. Această imagine a fost desenată de americanul Thomas Nast, între anii 1863-1866,
la solicitarea expresă a Companiei Coca-Cola... Cum se mai leagă, nu-i aşa, lucrurile?!
Aşadar, Moş Crăciun, aşa cum arată astăzi, nu are o „vârstă” mai mare de 150 de ani, el fiind
puternic mediatizat şi umflat peste măsură în ultimii 50 de ani, în special ca un mijloc, o cale prin care
consumatorii, mulţi de bună credinţă, sunt prostiţi şi înşelaţi de către marile companii producătoare de
orice, dar deloc interesate de latura mai profundă a acestui personaj mitologic sau de rosturile adânci ale
venirii în lume a pruncului sfânt!
Pomul sau bradul de Crăciun are, cel puţin pentru spaţiul românesc, o vârstă şi mai mică, primii
brazi (sau molizi) de Crăciun apărând la noi, în casele boierilor şi orăşenilor, acum o sută şi ceva de ani.
Este adevărat, românii au un străvechi cult al bradului, însă până în preajma anului 1900 nu există atestări
pentru utilizarea bradului la sărbătoarea Crăciunului. Era folosit, ca simbol al vitalităţii, prosperităţii şi
belşugului, la popoarele din centrul şi nordul Europei, de la germani, se pare, preluându-l şi noi. Cert e că
celebrul Petre Ispirescu, atunci când l-a văzut prima dată în casă unui neamţ din Transilvania, a crezut că
acolo a murit un membru al familiei, la români bradul folosindu-se îndeobşte la înmormântări, dar şi la
nunţi. Se ştie, pe de altă parte, că în Postul Mare ciobanii de pe munte obişnuiau să se spovedească la …
brad, fiind ferm convinşi că această spovedanie era cu mult mai bună decât aceea de la preot! După cum
am mai spus, pe vremuri, rolul bradului la Crăciun îl avea buturuga sacră care era pusă pe foc în noaptea
Crăciunului, această buturugă simbolizând legătura cu strămoşii respectivei familii, dar şi cu soarele aflat
în suferinţă, căruia îi ... împrumuta, prin arderea sa, noi puteri!
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
176
Spre final, concis şi într-o ordine aleatorie, prezentăm alte câteva practici şi credinţe specifice
sărbătorii Crăciunului. Gunoiul nu era scos afară până la Bobotează, cei care îl scoteau riscând să aibă tot
anul musafiri; de fapt, oamenii credeau că în acest gunoi se ascund spiritele strămoşilor, fiind bine să se
păstreze spre a fi aruncat mai târziu pe ogoare pentru a fi roade multe cât gunoiul! Alţi oameni dădeau foc
gunoiului şi săreau peste foc pentru a scăpa de frică. Apa ce rămânea de la spălat blidele era fiartă de mai
multe ori şi păstrată într-un şâp până primăvara, acum această apă fiind bună pentru a nu fi deocheate ...
albinele. Aceeaşi apă era dată de băut şi animalelor, oamenii de pe vremuri obişnuind că în ziua a treia de
Crăciun să-şi stropească vitele cu această apă miraculoasă.
…Aceasta este povestea unei sărbători sfinte care aducea şi ar trebui să aducă şi astăzi multă
bucurie şi nădejde în suflete, o sărbătoare a unor oameni care trăiau într-o strânsă comuniune cu natura,
cu animalele, cu soarele aflat acum, la solstiţiul de iarnă, într-o mare cumpănă, şi, peste toate, oameni
aflaţi într-un continuu dialog cu Dumnezeu care, nu de mult, se pare că umbla, după credinţa moşilor
noştri, prin lume!
„Scris e-n cer cu stelele / Şi câmpul cu florile! / Daţi crucea bătrânilor, / Busuioc nevestelor, / Măr
de aur fetelor. / Intră-n casă / La cea masă. / Peste masă / Grâu revarsă / Ca să iasă / Răul din casă. /
Busuioc verde rămuros / Eu m-oi duce sănătos”.

Etnograf Marcel Lutic,
Muzeul Etnografic al Moldovei


EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
177
 Din minunile Maicii Domnului 

Un creștin, care se numea Didim, s-a născut orb.
Acesta era un om cinstitor de Dumnezeu și virtuos și atât de mult
iubea biserica, încât niciodată nu lipsea de la slujbe și de la
predicile ce se făceau în ea. Dobândise atât de multă cunoștință
dumnezeiască, încât de multe ori îi înfrunta pe eretici și pe iudei și
îi rușina.
Într-o zi, după ce a spus o frumoasă cuvântare și a adus
laude Maicii Domnului, necredincioșii iudei au fost rușinați. Atunci ei
i-au spus:
-Nu te rușinezi, orbule, să vorbești în apărarea Maicii
Domnului, așa cum o numești tu? Nu înțelegi că nu poate să dea
lumină ochilor tăi, ca să vezi și tu ca și ceilalți oameni? Și mai ai și
atâta evlavie pentru ea!
-Vă voi răspunde peste trei zile, le-a spus el.
După ce a plecat la casa lui, a început să se roage fierbinte
și cu lacrimi Maicii Domnului trei zile și trei nopți, fără să mănânce nimic, ca să-i dea lumina ochilor,
pentru a-i rușina pe rău-slăvitorii eretici și pe necredincioșii iudei.
Atunci a primit înștiințare de la Maica Domnului ca să-i cheme pe toți ereticii și iudeii într-o
biserică. S-a oprit în fața unei icoane și a spus cu voce tare această rugăciune:
-„Pururea Fecioară, așa cum te-ai învrednicit să naști fără stricăciune pe Dumnezeul tuturor,
încât niciodată nu s-a mai auzit un lucru mai minunat decât acesta, așa și acum fă minunea ta cu
mine, păcătosul, și dăruiește-mi lumina ochilor mei, nu spre a mea mulțumire, ci pentru ca toți cei din
jurul meu să creadă că tu ești Născătoare de Dumnezeu și că într-adevăr Dumnezeu S-a născut din
tine și din Duhul Sfânt în chip negrăit. Și astfel să vină și aceștia la Credința Ortodoxă”. Și îndată
Maica lui Dumnezeu a dăriut lumină ochilor săi.
Atunci mulți eretici și iudei, care au fost martori ai acestei întâmplări minunate, au crezut în
Hristos și s-au botezat în acea zi. Pe aceștia, cel ce mai înainte fusese orb, i-a luat în casa sa
împreună cu mulți săraci și străini și le-a oferit o „masă a dragostei”, pentru ca toți să-i mulțumească
Domnului, „Care pentru rugăciunile Preanevinovatei Sale Maici, a făcut aceste lucruri mărețe”.

EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
178

Cuprins

Preot Dr. Nicolae Nicolescu
ÎNNOIREA ANULUI – ÎNNOIRE ÎN HRISTOS...................................................................... 1

Sămânţa Patristică
Sfântul Ioan Damaschin
CUVÂNT LA SFÂNTA NAŞTERE A LUI HRISTOS ............................................................ 4
Sfântul Atanasie cel Mare
ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI – REFACERE A OMULUI ZIDIT “DUPĂ CHIPUL”
LUI DUMNEZEU ŞI DAR AL CUNOŞTINŢEI MAI PRESUS DE FIRE ........................... 6
Vocea Duhovnicului
Sfântul Iustin Popovici
RAIUL MEU ŞI IADUL MEU ................................................................................................... 11
Arhimandrit Ioanichie Bălan
SOBORUL MAICII DOMNULUI (26 Decembrie) .................................................................. 15
Cuvânt catehetic
Ierod. Hrisostom Filipescu (Mănăstirea Secu)
HRISTOS EUHARISTIC ........................................................................................................... 19
Sfinţenia în participare
Prezbitera Dr. Laura-Magdalena Nicolescu
SUFLETE VII ............................................................................................................................. 26
Popasuri duhovniceşti
Prof.Univ.Dr. Ing. Graţiela Hâncu
BETLEEM - BISERICA NAŞTERII DOMNULUI ................................................................. 29
Maica Antonia (Stareţa Mănăstirii Tismana)
CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT DE LA TISMANA ……………………………….. 31
Din comoara inimii
Preot Ioan Cârciuleanu
ANUL NOU: - 1 Ianuarie .......................................................................................................... 41
Teologie
Preot Conf. Univ. Dr. Nicolae Moşoiu (Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu)
„FORMA BISERICII”: PREZENŢA TAINICĂ A SFINTEI TREIMI
ÎN VIAŢA UMANĂ ..................................................................................................................... 45
Preot dr. Marius Daniel Profir
INTERZICEREA SACRIFICIILOR UMANE ÎN VECHIUL TESTAMENT .................... 54
Preot Prof. Dr. Adrian Niculcea
IMPORTANŢA UNEI MĂRTURISIRI CORECTE A ÎNVĂŢĂTURII DESPRE
SFÂNTA TREIME PENTRU UNITATEA ŞI VIAŢA BISERICII ....................................... 57
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
179
Taina icoanei
Archiprêtre Nicolas Ozoline, Paris
ICOANA NAŞTERII DOMNULUI ........................................................................................... 67
File de pateric
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu (Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, Iaşi)
ÎNCEPUTUL SLOVEI M ........................................................................................................... 73



Ştiinţă şi credinţă
Lector Univ. Dr. Vasile Chira (Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu)
TRANSCENDENTALITATEA AXIOMELOR MATEMATICE ......................................... 76
Preot Dr. Nicolae Nicolescu
GÂNDIREA ANTINOMICĂ LA PREOTUL PAVEL FLORENSKI ................................... 80
Conştiinţa românească
Acad. Alexandru Zub
UNIVERS LIVRESC: COGNIŢIE ŞI DEONTOLOGIE ....................................................... 94
Pagini de istorie
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu
ACADEMICIANUL FLORIN CONSTANTINIU –
DESPRE ROMÂNIA CONTEMPORANĂ ............................................................................. 96
Galeria personalităţilor
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
DIMITRIE GUSTI ……………….........……………………………................................….… 100
Omul de lângă noi
Prof. Nina Nedea (Colegiul Naţional „M. Eminescu”)
Prof. Mircea Nedea (Colegiul Naţional „C. Negruzzi”)
CU RECUNOŞTINŢĂ ŞI RESPECT ......................................................................................... 104
Artă vizuală
Grigore Ilisei
CETATEA ZIDIRILOR ............................................................................................................. 106
Carte religioasă
Lector Univ. Dr. Emanuela Ilie (Facultatea de Litere a Universităţii „AL. I. Cuza”, Iaşi)
PĂRINTELE THEODOR DAMIAN: NOI „EXERCIŢII DE ÎNVIERE” POETICĂ........... 111
Femeia în Biserică
Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu
HARUL MATERNITĂŢII ....................................................................... .................................113
Mărturii
Prof. Iorga Neculai
UN MARE IMPERATIV ACTUAL .......................................................................................... 117
Preot Prof. Dr. Mihai Valică
CRĂCIUNUL ÎNTRE CINSTIRE CULTICĂ, PERVERTIRE ŞI POVARĂ ....................... 119
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
180
Prezbitera Prof. Tatiana Scutelnic Bibica (Liceul Teoretic B.P. Haşdeu, Basarabia)
TRISTEŢEA OMULUI CONTEMPORAN ............................................................................. 125
Preot Prof. Dr. Theodor Damian (New York)
NAŞTEREA DOMNULUI ŞI STAREA DE PEŞTERĂ .......................................................... 127
Prep. Univ. Drd. Andra Iftimiei
OCROTIREA DREPTULUI LA VIAŢĂ DIN PERSPECTIVĂ JURIDICĂ ....................... 129
Prof. Ing. Florin Onofrei
OMUL - ÎNTRE PREZENT ŞI TRECUT ................................................................................. 131
Alina Gabriela Tuţu
NOSTALGII DE IARNĂ ............................................................................................................ 132
Acad. Basarab Nicolescu :
RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL LUI HEISENBERG ................................................... 133
Ing. Ioan Huțanu
ICOANA MAMEI ....................................................................................................................... 133
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
HRANA ESTE SACRĂ ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ ............................................. 134
Biserica azi
Preot Boris Răduleanu
BISERICA ÎN ERA GLOBALIZĂRII ..................................................................................... 138
Preot Dr. Mihai Valică (Vatra-Dornei)
MARTIRII NEAMULUI ÎNTRE SUFERINŢELE TEMNIŢELOR, INDIFERENŢA
ACTUALĂ ŞI CRITICAREA UNUI SIMPOZION DE MARTIROLOGIE ....................... 140
Probleme contemporane
Preot Conf. Dr. Ştefan Pomian
BISERICA ŞI PROBLEMELE CONTEMPORANE .............................................................. 144
Doctorul trupului, doctorul sufletului
Profesor universitar emerit Eusebie Zbranca
CANCERUL TIROIDIAN – POSIBILITĂŢI TERAPEUTICE VECHI ŞI NOI.................. 151
Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai (Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Iaşi)
PIRAMIDA ALIMENTARĂ ...................................................................................................... 153
Priorităţi - Educaţia
Prof. Univ. Dr. Ion Mânzat (Universitatea Hyperion, București)
SINERGIA DINTRE SPERANŢĂ, IUBIRE ŞI CREDINŢĂ .................................................. 156
Psihologia – o necunoscută?
Lect. Univ. Dr. Florinda Golu (Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti)
TRANSFORMARE ŞI DEZVOLTARE INTERIOARĂ –
CĂI PSIHOTERAPEUTICE DE SCHIMBARE EFICIENTĂ .............................................. 159
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi)
Plăgile ecologice (continuare) ......................................................................................... 165
Tradiţii
Etnograf Marcel Lutic (Muzeul Etnografic al Moldovei)
ÎN AŞTEPTAREA SĂRBĂTORII SFINTE A CRĂCIUNULUI ........................................... 168
Din minunile Maicii Domnului ........................................................................................ 177
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
181
Aşteptăm la adresa de e-mail: nicolaenicolescu@yahoo.com
şi numerele de telefon: 0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715
sugestiile dumneavoastră.

Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail.








COMITETUL REDACŢIONAL:

DIRECTOR: Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi
REDACTOR ŞEF: Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu

REDACTORI:
Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi
Prof. Constantin Bostan
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
Dr. Ing. Vlad Munteanu
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
Dr. Paul Dan Sârbu
Grigore Ilisei
Ec. Mihaela Bârsan
Isari Ştefan Cosmin
Elena Plăvănescu
Prof. Emil Alexandrescu

TEHNOREDACTARE:
Florentina Vrăbiuţă


Revista EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com



ISSN 2065-3794
EPIFANIA
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010-Ianuarie 2011
182

EPIFANIA

ÎNNOIREA ANULUI – ÎNNOIRE ÎN HRISTOS
şi ianuarie ale fiecărui an aduc în conştiinţele şi vieţile oamenilor o multitudine de daruri duhovniceşti pe măsura credinţei fiecăruia, având în centrul lor Darul suprem al Înomenirii Logosului Divin, al Întrupării Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Naşterea după Trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mare este Taina creştinătăţii: “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”(1 Timotei 3, 16). Dumnezeirea se cuprinde de umanitate şi umanitatea se întâlneşte cu dumnezeirea, Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup, Fiul Cel veşnic din slava Sfintei Treimi coboară în slavă să umple creaţia de slavă. “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(Luca 2,14) slavosloveau îngerii şi păstorii la Peştera din Betleem, glasuri ce se-nalţă de fiecare dată când sărbătorim Crăciunul în dragoste şi în bucuria împărtăşirii, a clipelor cele mai sfinte de trăire a dumnezeiescului Praznic. De Sărbătorile Naşterii Domnului şi în aşteptarea cununii Anului Nou copiii, mai mult ca oricând, îşi dau seama ce înseamnă iubirea părinţilor pentru ei, părinţii îşi redefinesc iubirea faţă de copii, fraţii îşi întăresc preţuirea şi iubirea unuia pentru celălalt. Atâta pace şi linişte trebuie să primim de Crăciun, atâta revărsare de lumină sfântă! Iar toate acestea se împlinesc prin darurile duhovniceşti pe care Biserica trebuie să le dăruiască credincioşilor, având în inima lor, ca nucleu de polarizare, Taina Sfintei Liturghii în comuniune euharistică. Omul trebuie să adere din toată inima, cu toată puterea şi simţirea sa, la actele liturgice ce converg spre întâlnirea cu Staulul, spre “vederea” Pruncului, spre înţelegerea teodiceii şi antropodiceii, ca vectori duhovniceşti a ceea ce înseamnă coborârea, kenosis-ul dumnezeirii şi theosis-ul, îndumnezeirea creaţiei, umplerea de Har a persoanei răscumpărată în Hristos şi restaurată prin Duhul Sfânt. “Împărtăşindu-ne de Duhul, avem harul Cuvântului şi în El, dragostea Tatălui” şi “Cel ce primeşte pe Duhul, este templul lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare (Epistole, 1988). Alături de Praznicul Crăciunului sărbătorim Tăierea împrejur şi Aducerea în templu a lui Hristos, cununa Noului An şi pe Sfântul Vasile cel Mare. “Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, i-au pus numele Iisus, care a fost numit de înger mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

T

răim frumuseţea Praznicelor Bisericii în lumina şi bucuria Duhului Sfânt. Lunile decembrie

1

Duhul înţelegerii. prin Botezul de la Ioan şi Praznicul Înaintemergătorului. etichetările.. la noi astăzi! Perioada Sfintelor Sărbători se încheie cu Epifania din repejunile Iordanului. 17) adevereşte pe Cel ce S-a născut cu Trup din Fecioara. privesc Biserica cu indiferenţă.. să reconsiderăm valorile şi să conştientizăm stadiul existenţial al fiecăruia dintre noi. Cum Dumnezeu S-a smerit într-atât. de asuprire şi de lipsă de răspuns la cererea şi iubirea semenului? Crăciunul şi Boboteaza sunt Praznice dumnezeieşti care 2 Iaşi. “văzând pe Stăpânul botezându-Se”. şi pe când primele produc tot binele din lume. imperativul omului plin de onestitate. Cel ce a deschis pântecele Fecioarei prin Naşterea Sa. glasul Tatălui din ceruri: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3. 2008) sunt atât de actuale! El ne spune:”Totdeauna valorile sunt vânate şi subminate fără încetare. netransformată duhovniceşte. pe Cel ce S-a Botezat în Iordan. Cuvintele gânditorului şi omului de ştiinţă Lucian Gavrilă ( Pseudopsihotheognotikon. din păcate. Nu pot fi înţelese Crăciunul şi celelalte Praznice care converg în jurul său la amplitudinea lor adevărată decât numai prin simţirea şi prilejuirea harului dumnezeiesc în interioritatea actelor cultice şi participarea la rugăciunea comunitară din Taina Sfintei Liturghii. Cel ce ai ridicat păcatul lumii” (Molitfelnic. 15). acum. născându-Se în iesle şi noi să rămânem trufaşi? Cum Dumnezeu Se smereşte la Iordan şi noi rămânem în stare de stăpânire. grăind: veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii. Sfânta Liturghie nu se prilejuieşte numai pentru masa de credincioşi deja constituiţi în comunitate stabilă. cutremuratu-s-a Înaintemergătorul şi a strigat. Putem să împodobim brazii şi să amplificăm tradiţii şi obiceiuri. cele de pe urmă produc tot răul din lume”. când Iordanul s-a despărţit şi curgerea apelor s-a oprit. lupta necruţătoare din sisteme. Decembrie 2010 . de cinste şi de promovare a binelui de la Dumnezeu se trăiesc în cadrul Sfintei Liturghii. pe Iisus Hristos “Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”. grăind: Cum va lumina sfeşnicul pe Lumină? Cum îşi va pune mâna robul pe Stăpânul? Sfinţeşte-mă pe mine şi apele. chiar dacă se unesc în găşti mafiote.. iar la Slavă. toate acestea vin din neînţelegerea sensului Întrupării lui Dumnezeu pe pământ şi tocmai din această cauză o majoritate covârşitoare nu este pătrunsă de Adevărurile de credinţă.. la “Slujba Aghezmei Celei Mari”. valorile sunt solitare. O asemenea răsturnare a valorilor există. Cel descris de profetul Isaia ca Omul durerilor. 14. când firea apelor s-a sfinţit. Mântuitorule. neschimbată. Ca pe o Peşteră binevoitoare şi ca un Sân ipostatic plin de iubire şi de comuniune interpersonală. auzim troparul: “Glasul Domnului peste ape strigă. Separările. Din păcate.EPIFANIA Mai mult ca oricând. Rugăciunea. Cel ce S-a arătat”. Nr. Cel ce va învia a treia zi după Scripturi. Şi acum. „Stâlp şi Temelie a Adevărului” (1 Timotei 3. la cumpăna anilor trebuie să facem un bilanţ al vieţii. toţi trebuie să simtă dragostea lui Dumnezeu în interiorul Bisericii văzute şi participante. ci ea cheamă pe tot omul. După Rugăciunea Amvonului. cheamă pe toţi creştinii la dragoste şi înţelegere. Hristos Domnul se prilejuieşte euharistic pentru toţi. al lui Hristos. dar numai Sfânta Liturghie constituie “focarul” de unitate în Hristos şi de unire în comuniune euharistică. 2006). şi comunitatea rămâne aceeaşi. Duhul temerii de Dumnezeu. indiferent de rang şi poziţie socială. Biserica Dumnezeului Celui Viu. Într-o lume acoperită de patimi şi de violenţă. smerenia.Ianuarie 2011 . auzim cuvintele: “Văzutu-Te-au apele şi s-au temut. mai ales de către cei care doresc să le atingă strălucirea şi nu pot.

vă urăm multă sănătate şi tradiţionalul: La mulţi ani! Preot Dr. în rugăciune şi pace duhovnicească.Ianuarie 2011 3 . la intrarea în cel de-al treilea an de la apariţie. Decembrie 2010 . Nr. Tuturor cititorilor revistei Epifania. Să primim Sfintele Praznice în bucurie sfântă.EPIFANIA aşază smerenia peste firea trufaşă. Nicolae Nicolescu Iaşi. 14. aduc tuturor pace şi linişte şi ne umplu de acea puritate pe care fiecare dintre noi am trăit-o când eram copii şi totul era plin de fericire şi de bucurie. aduc lumină minţii bântuite.

prin Care El a făcut veacurile. Însuşi Logosul făcându-se ipostas în trup. dar condamnată de Sfinţii Părinţi la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (431) (n. asumând pârga plămadei omeneşti. întru Duhul Sfânt. 15. nu vorbim de 1 “Din sămânţă” înfăţişează modul venirii la existenţă a persoanelor umane. asemenea unei seminţe dumnezeieşti. ca urmare a căderii protopărinţilor. prin care s-au făcut cele văzute şi cele nevăzute. zămislit în preacurata mitră a Fecioarei nu din voie sau poftă sau unire bărbătească.Ianuarie 2011 . Nr. Căci Logosul Tatălui S-a făcut trup în chip neschimbat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Căci Duhul Sfânt a venit peste ea curăţind-o şi dându-i puterea de a primi şi. întrucât Însuşi Logosul dumnezeiesc S-a făcut Ipostas pentru [acest] trup. şi S-a făcut ascultător Tatălui.). Cel de-o-fiinţă cu Tatăl. raţional şi cugetător. şi mijlocitor între Dumnezeu şi om este Cel singur Iubitor de oameni. ci de la Duhul Sfânt. învăţătură eretică susţinută de Nestorie (428-431). Chipul veşniciei şi al ipostasului Său. însufleţit. 1 Cor.45) (n. suflet raţional şi cugetător. este deopotrivă trup [omenesc] însufleţit şi deopotrivă trup al Cuvântului lui Dumnezeu. Logosul şi hotarul Tatălui. ci prin creaţie1. de asemenea. 2 Prin “pre-ipostas” Sf. Căci Logosul lui Dumnezeu nu S-a unit cu firea omenească într-un pre-ipostas2. strălucirea slavei Sale. Fiul lui Dumnezeu. trad. de a-L naşte pe Logosul Dumnezeirii. pârga plămadei noastre nu din sămânţă. Ioan Damaschin înţelege un trup care a deţinut o existenţă personală şi anterioară Întrupării Logosului. pe când “prin creaţie” este chipul în care a fost adus la existenţă atât întâiul Adam. ci sălăşluindu-se în pântecele Fecioarei în chip necircumscris cu propriul Său ipostas. De aceea. Decembrie 2010 . prin urmare. Şi atunci a adumbrit-o Puterea şi Înţelepciunea enipostatică a Dumnezeului celui Preaînalt. trad. nu alcătuindu-Şi făptura [trupului] prin adăugiri în chip treptat. vindecând neascultarea noastră prin luarea asupra Sa a firii noastre. Şi-a făcut din preacuratele sângiuiri ale Pururea Fecioarei trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător. Şi-a închegat Sieşi din neîntinatele şi preacuratele ei sângiuiri trup însufleţit. ci împlinindu-se dintrodată.) 4 Iaşi.EPIFANIA  Sămânţa patristică  CUVÂNT LA SFÂNTA NAŞTERE A LUI HRISTOS A stăzi Se naşte Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut. cât şi cel de pe urmă (comp. asemenea celei dintâi naşteri a lui Adam. 14.

a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua4. Iar aceştia de la sine voind. raţional şi cugetător luat din Sfânta Fecioară şi avându-Şi existenţa în Sine Însuşi. fie cu jurământ. după ce ne-am lămurit cuvântul pentru cei ce ne privesc. Aceia le-au spus: „Sunteţi suferinzi de necredinţă şi. haideţi acum şi noi să ne învăţăm urechea în chipul în care am aduna flori din toate felurile de trandafiri. Iar ei au zis” „Noi am adus daruri în cinstea Lui. purtând în întregime ceea ce este al nostru [firea omenească]. neîntârziat i-a chemat pe magii care erau sub stăpânirea sa şi i-a trimis cu daruri să se închine regelui neamurilor care s-a născut. aşa a fost scris de către proorocul: „Şi tu. i-au rugat să primească daruri şi să nu mai vorbească despre aceasta şi [să plece] din ţara lor ca să nu se facă între ei sminteală.[…] Regele perşilor de nimic îngrijorându-se. regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. nici meşteşugind o iconomie închipuită [a planului dumnezeiesc al mântuirii]. Care. 2-7 Iaşi. şi i-au dus prinos de jertfă. Căci. fiind după fire Dumnezeu desăvârşit. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi. Cel ce S-a născut? Căci am venit să I ne închinăm. [Magii] străbătând calea vreme de câteva zile au ajuns la Ierusalim şi au întrebat zicând: „Unde este Împăratul iudeilor.EPIFANIA un om care a fost trecut în rândul zeilor. şi chemându-i pe preoţii şi pe cărturarii poporului. Dar Irod căuta să afle vremea când S-a născut Hristos nu ca să I se închine Lui. Şi iudeii căutau [să afle] de la magi cele ce vor fi şi din ce pricină s-au petrecut acestea. ca să vestim acele [semne] mari care s-au petrecut în ţara noastră la naşterea Lui. Betleeme. 5. neschimbat. ne-a făcut prin înfiere fii ai aceluiaşi Tată şi dimpreună moştenitori ai Împărăţiei Sale. nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda. nu vom face nici unirea amestecare. S-a născut stricându-vă legea şi sinagogile”. Şi auzind acestea. I-am văzut steaua la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”. neschimbându-şi firea. nu veţi crede. să trecem sub tăcere cele dezvăluite de către Dumnezeirea cea cerească şi să trecem cu 3 4 Mih. iar voi ziceţi ca. Matei 2. Ci le-au zis acestora: ‚despre ce Dreptate cerească ne vorbiţi? Ce ştiţi?”. asumându-Şi chipul nostru şi înnoindu-l pe acesta odată cu asumarea trupului Său. ci mărturisim un Dumnezeu înomenit. Iar ei i-au spus că până astăzi o văd de multe zile şi că îşi vor continua drumul până acolo unde îi va conduce ea.Ianuarie 2011 5 . S-a făcut după fire om desăvârşit El însuşi. ci prin trupul însufleţit. ci voind să-L omoare. [deşi era] unit cu cea care L-a născut. 1. adevărată Născătoare de Dumnezeu [este] cea care L-a născut pe Cel întrupat din ea. Nr. Iar aceia i-au spus: În Betleemul Iudeii. căci Dumnezeu desăvârşit [este] cu adevărat Cel născut din ea. Căci. Şi magii au zis: „Cel pe Care-L numiţi Mesia S-a născut”. Aşadar. neîmpărţit Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Decembrie 2010 . fie fără de jurământ. Aşa că pe Preasfânta Fecioară o numim cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Astfel că mărturisind în chip smerit în Hristos deosebirea lămurită „din două” şi „în două” firi. pământul lui Iuda. Fiul Celui Preaînalt. ne-a adus din nou la primăvara bucuriei. afară de păcat. [Hristos] este şi se numeşte în chip neamestecat. căci din tine va ieşi Cârmuitorul care va paşte pe poporul Meu Israel”3. luând darurile voastre. căci Hristos. nici deosebirea nu o vom socoti despărţire. încerca să afle de la aceştia unde este să Se nască Hristos. 14. născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru din rătăcirea iernii şi a frigului amăgirii. Iudeii s-au tulburat şi nu au îndrăznit să li se împotrivească.

cu îngerii să dănţuim. pentru că pe cel străin l-a preaslăvit. Cel care are toată stăpânirea. de vreme ce El este nefăcut. nici să dobândească înţelegerea Lui. aur ca unui împărat. dacă n-ar fi voit să fie cunoscut de ei? Deci ca să nu se întâmple aceasta. dimpreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Duhul Sfânt Cel de viaţă făcător. [Magii] părăsind Ierusalimul s-au îndreptat acolo unde le arăta steaua pe Împăratul cel ceresc. I-au adus Lui daruri: aur. iar oamenii sau plăsmuit jos. ca Unul ce e bun. cunoscând chipul.Ianuarie 2011 .[…] Aşadar. şi să strigăm cu veselie: Cu păstorii să cântăm imne. ca să nu le fie fără de folos existenţa însăşi. a văzut şi slăbiciunea firii lor. acum şi pururea şi în vecii vecilor. pentru înţelegerea şi cunoştinţa Celui ce le-a făcut. Dumnezeu fiind bun îi face părtaşi de chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi-i zideşte după chipul şi asemănarea Lui. ca printr-un astfel de har. De aceea. şi noi să prăznuim astăzi cele după cuviinţă şi să cinstim Naşterea lui Hristos. Decembrie 2010 . în trupuri. tămâie ca unui Dumnezeu. nu i-a lăsat pe ei deşerţi de cunoştinţa Lui. căzând la pământ.EPIFANIA vederea însăşi porunca împăratului nostru?’ Iar ei temându-se şi preamult rugându-i i-au lăsat să plece. Şi de ce i-ar mai fi făcut Dumnezeu pe aceştia. dacă nu ar cunoaşte nimic mai mult decât cele din jurul pământului. Căci ce folos ar avea cei creaţi. milostivindu-Se iarăşi de neamul omenesc. s-au închinat Lui. tămâie şi smirnă. 14. Acestuia este slava. adică pe Cuvântul Tatălui. Nr. dacă nu ar cunoaşte pe Făcătorul Lor? Sau cum ar fi raţionali. cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru Celui ce S-a născut. Şi har Celui venit la ale Sale în chip străin [scil. şi deschizând vistieriile lor. iar făpturile sunt făcute. să poată să dobândească prin D umnezeu. smirnă ca unuia ce va fi supus morţii. Şi au văzut pe cea care L-a născut şi pe cel născut şi. când a 6 Iaşi. şi că peste tot e mare lipsa de putere a celor făcute. a văzut anume că aceasta nu va fi în stare să cunoască prin ea însăşi pe Făcătorul. mai presus de fire]. Sfântul Ioan Damaschin ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI – REFACERE A OMULUI ZIDIT “DUPĂ CHIPUL” LUI DUMNEZEU ŞI DAR AL CUNOŞTINŢEI MAI PRESUS DE FIRE făcut neamul oamenilor prin Cuvântul Său. necunoscând pe Cuvântul (Raţiunea) Tatălui. şi El este netrupesc. în care s-au şi făcut? Căci nu sar deosebi deloc de cele neraţionale (necuvântătoare). Amin.

necugetând la nimic altceva decât la cele ce se vedeau. ce trebuia să facă Dumnezeu? Să tacă în faţa acestor stări aşa de nenorocite şi să lase pe oameni amăgiţi de demoni şi să nu-L cunoască pe El? Iaşi. să aibă învăţătura Lui aproape de ei. Căci oamenii pot învăţa mai de-a dreptul de la oameni despre cele înalte. Dar cu toate că bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni a fost aşa de mare. şi că credinţa în idoli e necredinţă şi lipsită de orice evlavie. ca. să se oprească de la orice nelegiuire şi să trăiască o viaţă de virtute. 3. Căci aduceau jertfe de animale necuvântătoare şi săvârşeau junghieri de oameni. Deci le era cu putinţă ca. despre Tatăl lui Hristos. şi la oameni. 21). Şi a ştiut că de nu se vor lenevi să cunoască pe Dumnezeu prin ei înşişi. Nr. Au mers atât de departe în lipsa lor de evlavie. dar ceea ce e cel mai rău . totuşi oamenii. precum s-a spus înainte. să cunoască pe Cârmuitorul ei. cunoscând Legea.Ianuarie 2011 7 . Le era cu putinţă ca. au fost prigoniţi de aceştia. Decembrie 2010 . ca să-l cunoască. ci. că au crezut în draci şi i-au dat drept dumnezei. a văzut de mai înainte şi nepăsarea lor. Singur Dumnezeu nu era cunoscut şi Cuvântul Lui. trimiţându-le Legea şi proorocii (Rom. dar au fost pentru toţi o şcoală sfântă a cunoştinţei de Dumnezeu şi a vieţuirii duhovniceşti. ci o desfăşura în chip felurit şi prin multe lucruri. Sau dacă se leneveau în aceasta. ci neraţionali prin felul purtării lor. le era cu putinţă să se întâlnească cu sfinţii prooroci şi să afle de la ei despre Dumnezeul Făcător al tuturor. încât nu mai păreau să fie raţionali. măcar că nu Se ascundea pe Sine din faţa oamenilor. precum s-a spus mai înainte. De aceea se învăţau la ei şi magiile. fiind trimişi la iudei. Şi toţi erau plini de necredinţă şi de nelegiuire. nici nu le dădea o cunoştinţă simplă despre Sine. care puteau fi cunoscuţi de ei. la lemne. la pietre şi la toată materia. vor putea să cunoască pe Făcătorul din lucrurile zidirii. Dar oamenii ajunşi fără de minte au nesocotit harul dat lor şi prin aceasta au întors atât de mult spatele lui Dumnezeu şi au tulburat atât de mult sufletul lor. spre a-şi împlini datoriile faţă de aceia. ci s-au îndopat cu şi mai multe rele şi păcate . 14. biruiţi de plăcerile lor de-o clipă şi de nălucirile şi amăgirile pricinuite de draci. împlinind poftele lor. cunoscând slăbiciunea oamenilor. nici proorocii nu au fost trimişi numai pentru ei. chiar de le-ar fi lene să privească la cer şi să cunoască pe Făcătorul. pe Cuvântul Tatălui. umplându-se şi mai mult în patimile scelerate ale acelora. Căci Legea nu era numai pentru iudei . ca prin El toţi să cunoască pe Dumnezeu. Dumnezeu S-a gândit Incă mai înainte la această slăbiciune a lor. au mutat cinstirea. slujind făpturii în locul Făcătorului -.. de la Dumnezeu.EPIFANIA El înţelegerea Tatălui şi cunoscând pe Făcătorul să trăiască viaţa mulţumită şi cu adevărat fericită. încât nu numai că au uitat de cunoştinţa de Dumnezeu şi ş-au plăsmuit alţi zei în locul lui Dumnezeu – căci au făurit idoli în locul adevărului şi au cinstit mai mult cele ce nu sunt în locul lui Dumnezeu Cel ce este. Care prin purtarea de grijă a tuturor le făcea cunoscut tuturor pe Tatăl şi Care le mişca pe toate. nu s-au învoit cu adevărul. Ba au mers şi mai departe de acestea. Le-ar fi fost de ajuns harul de a fi după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul. şi vrăjitoriile amăgeau pe oameni în ţinuturile lor şi toţi puneau pe seama stelelor şi tuturor celor de pe cer pricinile facerii şi ale existenţei lor. Dar Dumnezeu. Făcându-se deci oameni neraţionali şi amăgirea diavolească umbrindu-i de pretutindeni şi ascunzându-le cunoştinţa Dumnezeului adevărat. privind la mărirea cerului şi cunoscând armonia zidirii. Dar de vreme ce nepăsarea oamenilor cobora treptat spre cele tot mai rele.

10). Decembrie 2010 . decât să fie făcut raţional şi să ducă viaţa animalelor necunoscătoare. Dar nici prin îngeri. Prin aceasta nu a vorbit despre naşterea din femeie. Pentru că materia în care sa înscris chipul nu e aruncată prin ştergerea lui. cum se gândeau aceia. De aceea a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Ce nevoie ar mai fi fost să primească de la început o cunoştinţă despre Dumnezeu? Dacă nu e vrednic s-o primească acum. 3. dacă oamenii făcuţi de El nu I se închină Lui. prin iertarea păcatelor. ci le atrage luarea aminte prin scrisori şi le trimite solii prin prieteni. căci ei nu sunt chipuri. decât venind Însuşi Chipul lui Dumnezeu. Deci. sau să-şi caute scăparea la alţii. nici forţa de a se împotrivi prin ei înşişi amăgirii şi nălucirii demonilor. Căci un împărat. ca să nu fie rătăcite de la El şi să slujească celor ce nu sunt? Mai ales că o astfel de amăgire ni se face pricină de pieire şi cele ce sau făcut odată părtaşe de chipul lui Dumnezeu nu trebuiau să se piardă. precum zice El însuşi în Evanghelie: „Am venit să aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut” (Luca. ce nevoie ar mai fi fost ca omul să fi fost făcut la început după chipul lui Dumnezeu? Trebuia mai degrabă ca el să fi fost făcut de la început neraţional.Ianuarie 2011 . ci de sufletul născut şi zidit din nou. cine putea să înveţe lumea despre Tatăl? Se va spune că omul? Dar nu era dată oamenilor putinţa să străbată tot pământul de sub soare. Căci atunci când un chip înscris în lemn e şters de petele din afară. este nevoie să vină din nou cel al căruia este chipul. pe drept cuvânt a luat El trup muritor. nici puterea de a se face vrednici de crezare în privinţa Lui. ci socotesc că alţii sunt cei ce i-au făcut? În acest caz Dumnezeu i-ar fi făcut pentru alţii şi nu pentru Sine. ar fi trebuit să nu i se dea nici la început. De aceea a spus şi către iudei: „De nu se va naşte cineva din nou…” (Ioan. Căci odată ce toţi erau răniţi şi zăpăciţi de amăgirea drăcească şi de 8 Iaşi. ci chipul se întipăreşte din nou în ea. iar oamenii cei după Lui să fie reînnoiţi. De aceea. 14.EPIFANIA Dar atunci. iar de e nevoie vine el însuşi pentru a-i îndupleca prin prezenţa sa ca să nu slujească altora. ca prin acesta să-L poată cunoaşte oamenii iarăşi pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla altfel. Care în calitate de Chip al Tatălui să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Şi ce folos ar avea Dumnezeu-Creatorul sau ce slavă ar avea El. a venit în locul nostru. 19. Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Căci prin oameni nu era cu putinţă. Dar atunci nu Se va arăta cu mult mai mult Dumnezeu făpturilor Sale. de vreme ce ei au fost făcuţi după chipul Lui. Deci nu putea împlini altcineva această trebuinţă decât Chipul Tatălui. ca să poată fi nimicită în El moartea. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea şi stricăciunea. 6). La fel şi Prea Sfântul Fiu al Tatălui. Cel ce e chipul Tatălui. ca lucrul făcut de el să apară fără rost. după chipul Lui. De vreme ce nebunia idolească şi necredinţa stăpâneau lumea întreagă şi acopereau cunoaşterea de Dumnezeu. ca să înnoiască pe omul făcut după chipul Lui şi să-l afle pe cel pierdut. Nr. chiar dacă e om. ca să poate fi înnoit chipul în materia aceea. nici firii lor să alerge peste tot. ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existenţa lor după chipul Său. nu lasă cetăţile întemeiate de el să se supună şi să slujească altora.

Ianuarie 2011 9 . 10). vine ca om. Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar de erau robiţi de demoni. Dar cum putea face aceasta? Poate va zice cineva că o putea face tot prin acelea. Dar dacă ar fi ajuns zidirea. luându-Şi un trup asemănător lor. când nici unul din ei nu putea măcar vedea? Iar ceea ce nu vede cineva. cele săvârşite de ei nefiind asemenea celor făcute de Dumnezeu-Cuvântul. 19. Aşa cum un bun învăţător. cum poate învăţa pe alţii? Dar poate va zice cineva: ajunge zidirea. învaţă pe cei ce nu se pot folosi de cele mai înalte coborând la ei prin cele mai simple. ca oriunde ar fi atraşi oamenii. cum ar fi putut convinge vreunul dintre oameni sufletul şi mintea celorlalţi oameni. Îl căutau pe Dumnezeu în cele ale simţurilor. Căci oamenii au trecut odată cu vederea acestea. zei. văzându-i pe aceştia alungaţi de Domnul. nu s-ar fi produs atât de mari rele. care are grijă de ucenicii săi . să reînnoiască această învăţătură. dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru comun şi de oameni iubitor. adică din faptele săvârşite prin trup – pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi. Îşi ia trup şi vieţuieşte ca om între oameni şi atrage simţurile tuturor oamenilor. Iar dacă mintea lor era preocupată de morţi. Dat fiind că oamenii. Deci odată ce a căzut cugetarea oamenilor în cele supuse simţurilor.EPIFANIA deşertăciunea idolilor. pe Tatăl Lui. De aceea. încât să creadă în ei ca în nişte eroi. închipuindu-şi ca zei oameni muritori şi demoni. comparând faptele Lui şi ale acelora. precum El însuşi zice: „Am venit să mântuiesc şi să aflu pe cel pierdut” (Luca.. pentru ca cei ce n-au voit să-L cunoască din purtarea de grijă şi din cârmuirea tuturor să-L cunoască din cele de jos – înţeleg din faptele trupului. Nr. văzând învierea lui Hristos mărturiseau că acestea sunt minciuni şi că singurul Domn adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu care a biruit moartea. ci plecându-şi ochii în jos. din faptele Mântuitorului. ca cei ce cugetau că Dumnezeu este în cele trupeşti să cunoască adevărul din faptele ce le lucrează Domnul prin trup şi prin El să cugete la Tatăl. De cine era deci nevoie. pentru ca să întoarcă spre Sine ca om şi să îndrepte simţurile lor spre Iaşi. sau cum îi numeau preoţii. De aceea s-a şi născut şi a venit ca om şi a murit şi a înviat. la fel face şi Cuvântul lui Dumnezeu. Căci zidirea exista şi totuşi oamenii se înfăşurau în rătăcirea lor în privinţa lui Dumnezeu. în aşa măsură că îi putea socoti zei. Dar această faptă nu mai avea rod sigur. Căci fiind oameni şi cugetând toate cele lumeşti erau atraşi de toate cele spre care se îndreptau simţurile lor şi din toate părţile învăţau adevărul. Care vede şi sufletul şi mintea şi Care mişcă toate în zidire şi prin ele face cunoscut pe Tatăl? Era propriu Celui ce învăţa despre Tatăl prin purtarea de grijă şi frumoasa întocmire a tuturor. întorcând spatele contemplării lui Dumnezeu şi având ochii scufundaţi în jos ca într-un adânc. o puteau acum vedea mărturisind pe Domnul Hristos. Cuvântul S-a pogorât pe Sine ca să Se arate prin trup. prin El. a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred. prin nebunia propovăduirii” (I Cor. deci arătând iarăşi prin lucrurile zidirii cele privitoare la El. li se arăta că între oameni singur Mântuitorul e Fiul lui Dumnezeu. Decembrie 2010 . nemaicăutând în sus. De erau copleşiţi de zidire. pe drept cuvânt vrând să folosească pe oameni. iar de era atrasă cugetarea lor de oameni. tocind şi umbrind prin faptele Sale cele lăudate ale oamenilor care au fost. 14. 21). au putut cunoaşte că numai Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi că demonii nu sunt zei. cum zice Pavel: „De vreme ce prin înţelepciunea lui Dumnezeu lumea nu a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu. 1. să-i înalţe de acolo şi să le facă cunoscut pe Tatăl Său cel adevărat.

toate le umple de cunoştinţa Sa. să se convingă prin faptele săvârşite de El că este nu numai om. Decembrie 2010 . a nimicit moartea şi ne-a reînnoit. Cârmuitorul şi Împăratul tuturor. De aceea nu a adus îndată ce a venit jertfa cea pentru toţi. Căci Cuvântul Se întinde pe Sine pretutindeni. ca să vă umpleţi de toată plinătatea Lui” (Efes. ci ca Dumnezeu Cuvântul. predând trupul Său morţii şi înviindu-l şi prin aceasta făcându-Se nevăzut. în lărgime. în întrupare. pe de alta. jos. Ci S-a arătat o vreme. în lume. 14. şi aşa văzându-L aceia pe El ca om. Aceasta voind să o arate şi Pavel. S-a arătat şi S-a făcut cunoscut prin fapte. Căci în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni: pe de o parte. zice: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire. în iad. în zidire. fiind nearătat şi nevăzut. Sfântul Atanasie cel Mare 10 Iaşi. ci şi Dumnezeu şi Cuvântul şi Înţelepciunea adevăratului Dumnezeu.Ianuarie 2011 . şi sus şi jos şi în adâncime şi în înălţime: sus. să puteţi înţelege cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos ce covârşeşte cunoştinţa. 17-19). Nr.EPIFANIA Sine. 3. ca fiind Cuvântul Tatălui. în adâncime.. rămânând cunoscut nu ca om.

Nr. în fine. devenind după expresia Sfinţilor Părinţi “deopotrivă cu Dumnezeu”. în timp ce iarăşi. deşi a devenit simţire omenească. Aici se găseşte ceva veşnic necesar pentru existenţa noastră omenească în toate lumile. Dumnezeu-Logosul s-a făcut om ca să readucă pe om la arhetipul său. “Logosul S-a făcut trup” (Ioan 1. Atâta doar că creatura se înalţă prin nişte prefaceri minunate care o duc “din slavă în slavă”. deşi sunt uniţi foarte strâns. 14. 11 . Dacă vreţi. în toate lumile văzute şi nevăzute. simţirea rămâne simţire omenească. în toate formele ei. Logosul s-a făcut trup.EPIFANIA  Vocea duhovnicului  RAIUL MEU ŞI IADUL MEU Sensul vieţii şi al lumii 14). în tainica. Atâta doar că simţirea trăieşte toată infinitatea divină ca pe ceva al său. Atâta doar că sufletul umblă pe căile tainelor veşnice şi pline de bucurie ale lui Dumnezeu. De la materia cea mai dură şi mai densă a diamantului până la cea mai invizibilă şi mai fină a electronului şi a fotonului. dar cu toate acestea Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi sufletul suflet. Dumnezeu rămâne în definiţia lui. Cu toate acestea. nici trupul a fi trup. Dumnezeuom. Logosul S-a făcut trup înseamnă: Logosul S-a făcut suflet. Dumnezeu-trup. Dumnezeu-simţire. neîmpărţit şi nedespărţit. dar reala lui unire cu Dumnezeu. trăieşte şi răspândeşte razele tuturor desăvârşirilor cu Dumnezeu. în aşa fel încât nici Dumnezeu nu încetează a fi Dumnezeu. având caracterul DumnezeuIaşi. Decembrie 2010 . Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare veste de bucurie. În afară de ea şi fără de ea altă veste bună nu există pentru om nici în lumea aceasta. Logosul S-a făcut trup înseamnă. Dumnezeu-suflet. pentru că omul a fost creat dintru început prin Dumnezeu-Logosul. întreaga Evanghelie a cerului şi a pământului se compune din aceste patru cuvinte: Logosul S-a făcut trup. Cu toate acestea. după cum nici natura creaturii nu-şi pierde proprietăţile creaturale. Prin aceasta. Aceasta înseamnă: Logosul S-a făcut trup. Atâta doar că omul îşi însuşeşte toate desăvârşirile tainice ale lui Dumnezeu şi dobândeşte slava dumnezeiască. cea mai mare “veste bună” pe care putea să o dea Dumnezeu omului şi cerul pământului. Atâta doar că trupul. Unica veste de bucurie pentru materie. Dumnezeu nu încetează să fie Dumnezeu. care este Creatorul lui. Logosul S-a făcut trup înseamnă şi aceasta: Logosul S-a făcut simţire. nici în lumea cealaltă. şi aceasta: Logosul S-a făcut om deplin. Logosul S-a făcut trup mai înseamnă şi aceasta: Dumnezeu s-a făcut creatură.Ianuarie 2011 D e ziua Naşterii Domnului. Dumnezeucreatură. natura lui Dumnezeu nu-şi pierde proprietăţile dumnezeieşti.

Ianuarie 2011 . 28. Ioan 1. Dumnezeu-Logosul S-a întrupat ca să readucă creatura la Creator. 26-27. în simţire de Duh. Aceasta înseamnă că simţirea este deplină şi desăvârşită numai atunci când se transformă în simţire de Dumnezeu. Şi ce este raiul? – Simţirea lui Dumnezeu. În taina ei cea mai adâncă. pentru că tot ce s-a făcut prin Dumnezeu-Logosul (v. Într-adevăr. Păcatul şi răul constituie încercarea tragică şi absurdă a omului de a se îndepărta de Dumnezeu-Logosul din temeliile universului. 10). Fiindcă ce este iadul? – Simţirea fără Dumnezeu-Logosul: simţirea din care a fost alungat Dumnezeu. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca să dea “logositate” simţirii omeneşti.. 9. simţirea noastră se întoarce la raţiunea ei. ca să readucă trupul la “logositatea” lui iniţială. pentru că El este cea dintâi temelie şi baza ei. simţirea omenească se cufundă în adâncurile cele fără de fund ale Dumnezeului şi Domnului nostru Celui în Trei Sori. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om ca să readucă simţirea omenească la “logositatea” ei iniţială pe care a strivit-o păcatul. Matei 5. frumuseţea şi puterea lor de la început. temelia fiinţei noastre omeneşti.. Pentru aceasta. aceasta se transformă odată în iad.Logosul şi pentru aceasta rămâne neclintit în toate vijeliile şi furtunile cutremurelor omeneşti şi ale haosului (v. 16-17). prin El şi în El toate se readuc la obârşia şi existenţa lor “logosică”: la sfinţenia. întreaga creaţie este din Logosul şi pentru Logosul (v. la atoateînţelesul ei. în simţire de Hristos. Pentru că în logosul se găseşte Raiul. Facere 1. Ioan 1. pe bună dreptate binevesteşte dumnezeiescul Apostol Pavel că Dumnezeul-om Hristos constituie unica temelie solidă şi veşnică şi că “altă temelie nimeni altul nu poate să pună. 16). Simţirea! – un dar admirabil şi înfricoşător. Coloseni 3. În Dumnezeu-Logosul întrupat. în timp ce rai este simţirea “logosificată”. 1-4). 3.EPIFANIA Logosului. Coloseni 3. baza vieţii şi existenţei noastre omeneşti. Coloseni 1. s-a “logosificat”. divinoumanizată. decât cea care este deja pusă (I Corinteni 3. viaţa noastră şi existenţa noastră depind în întregime de Dumnezeu (v. Dacă îndepărtaţi logositatea din simţire. de absurditate 12 Iaşi. Pentru că Dumnezeu-Logosul este Creatorul întregii zidiri. la acel “să fie” şi s-a făcut”. Se întoarce la chipul ei după Dumnezeu. Nr. Cine poate sa-mi explice această taină care există în mine – simţirea? Cine ştie câte enigme şi câte taine a unit Dumnezeu în ceea ce noi numim simţire?. iad este simţirea fără Dumnezeu (neîndumnezeită) “simţirea pură”. Coloseni 1. El este şi temelia întregului edificiu cosmic. dejnădejdea ca dejnădejde şi elanul ca elan. Decembrie 2010 . Dumnezeu-Logosul S-a făcut trup. 14. simţirea omenească se eliberează de păcat. la înţelesul ei. de aceea şi fiinţa noastră. Simţirea!. 11). Prin ea Raiul se arată Rai şi iadul. Obârşia noastră este din Dumnezeu. prin ea durerea se înfăţişează ca durere şi fericirea ca fericire. tristeţea se trăieşte ce tristeţe şi bucuria ca bucurie. caracterul “logosităţii” Lui (v. hristică. Romani 8. simţirea amestecată cu Dumnezeu şi umplută cu Dumnezeu-Logosul. Cine întemeiază şi zideşte pe această Piatră solidă şi nemişcată a universului este un “bărbat înţelept”. la chipul ei după Hristos. Dumnezeu-Logosul a arătat că “logositatea” este esenţa naturii noastre. Prin întruparea Sa. Într-adevăr. la chipul ei după Duh. în timp ce în afara “logosităţii” este iadul. după arhetipul şi după esenţa ei cea mai întinsă. 24-25. iad. La El.. 35-39). la raiul lor. Faptele Apostolilor 17. personalitatea lui s-a raţionalizat. Întorcându-se spre “logositate”. cu alte cuvinte el şi-a făcut proprii toate cele veşnice ale lui Dumnezeu. “Logositatea” este prima caracteristică a simţirii.

în acea smintită autoasigurare satanică. îşi va găsi esenţa lui. în antropofagie civilizată. se zbate de una singură şi. Sufletul omului!. taină a tainelor! O. ea înnebuneşte. îl va afla (Matei 16.. de aceea minunatul Dumnezeu-om a adus veste plină de bucurie: “Cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine. gândirea este un iad. încât de îndată ce începe să se gândească la ea. De aceea. raţiunea. în acel delir. n-are niciodată o existenţă reală şi deplină. Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul! Oare aceasta nu constituie un chin pentru spiritul omenesc? În orice caz. Atunci ni s-a descoperit care este taina sufletului: Logosul. făcându-Se în acelaşi timp şi suflet. de o simţire de Hristos. 48). gândirea pentru gândire. Gândirea!. definitiv şi ireparabil. Într-adevăr. în singurătate. N-aţi observat că. Când cercetează originea şi natura gândirii omeneşti. este chinul cel mai mare care există sub cer. 25). Atunci simţirea este împlinită de o simţire de Dumnezeu. până ce nu se va transforma în gândire de Dumnezeu. un chin până când DumnezeuLogosul S-a făcut om. adică iadul (v. sufletul s-a găsit pe sine şi pe Creatorul lui. în funeste războaie de exterminare? Un om înghite alt om. Într-o permanentă devenire. nostalgie după Dumnezeu. simţirea omenească moare statornic şi totuşi nicicând nu poate muri definitiv. la Dumnezeul-om Hristos. gândirea. în păcat. 14. Nr. adică până ce nu se va “logos”-ifica şi raţionaliza. printr-o simţire de Hristos. atunci când se îndepărtează de Dumnezeu-Logosul Întrupat. Din El îşi trage existenţa lui.EPIFANIA şi de moarte. în turbare şi deznădejde. într-o veşnică devenire. prin Hristos. valoarea lui. Simţirea omenească este o simţire adevărată şi autentică numai prin Dumnezeu. o rasă altă rasă. gândirea omenească se găseşte continuu într-o demenţă a-”logosică”. dacă nu se va transforma în gândire de Hristos. În Dumnezeu-Logosul Întrupat. Căci în esenţa ei iniţială. în absurd şi nebunie. fericirea şi veşnicia lui. pentru că El este Dumnezeu-Logosul Întrupat. gândirea omenească îşi pierde sensul. Unicul doctor şi unicul remediu al acestei nebunii este Dumnezeul-om. o adevărată casă de nebuni.Ianuarie 2011 13 . De-divinizată şi de-”logosificată”. orice gândire. un popor alt popor. Raiul lui. raţiunea şi sensul lui. Ce taină de neînţeles se ascunde în natura gândirii omeneşti! Nu ştim decât un singur lucru: atât de neînţeleasă e gândirea. în gândire de Hristos.. în nebunie. în cele din urmă. adică printr-o simţire de Dumnezeu.. El S-a făcut om tocmai ca să nu lase ca planeta aceasta condusă de raţiune umană să devină. Cu alte cuvinte. amorţeşte în patimi. În El şi prin El s-a dat şi s-a asigurat gândirii omeneşti posibilitatea infinitei desăvârşiri dumnezeieşti. continentul european se scufundă în barbarie. Iar în acest fel ea revine în sine. rostul Iaşi.. la esenţa ei iniţială. dar nu într-una care a fost şi s-a terminat. aşa cum spunem artă pentru artă. Fără Dumnezeu-Logosul. O. omul este cuprins de ameţeală. Pentru mine. Singurul în care taina gândirii îşi găseşte dulceaţa ei. Decembrie 2010 . Gândirea omenească e coruptă de păcat în tocmai ca simţirea. modelul lui şi numai în El se găseşte raţiunea lui. Despărţită de Dumnezeu-Logosul. în adâncurile lui cele mai ascunse. fiinţa lui. sufletul este nostalgie după Hristos. Fără Dumnezeu-Logosul. Matei 9. omul riscă să-şi piardă minţile dacă nu-şi găseşte refugiu la Dumnezeu-Logosul. ea are un caracter “logosic”. Acesta este viermele acela despre care se spune în Evanghelie că “nu doarme” şi acesta este focul care “nu se stinge”. minune a minunilor! Inimile tuturor pelerinilor veşniciei s-au zdrobit în jurul sufletului omului.

cât şi pentru sensul ei. din patimă în patimă. şi tot ceea ce face omul să fie om. Ca şi cum ar fi hotărât să se ascundă cât mai mult în spatele lucrărilor lui!. el este “logosic”. a vieţii omeneşti. Nr. Căci. în plângere şi doliu pentru om. se găseşte în nebunia veşnică şi în smintita rătăcire din păcat în păcat. Numai prin Dumnezeu-Logosul. Dar minuni naturale.. şi simţămintele noastre sunt nişte monştri şi fantome de groază. ca o coardă. Şi acesta este iadul. tot ceea ce este omenesc rămâne iraţional. Toate făpturile tac înaintea acestei minuni. Lucrările lui le vedem. aerul în oase. dar noi nu-l vedem. Trupul!. 14. dar pe el. Creându-l aşa cum este. cu toate grozăviile lui. Iar arvuna acestui fapt sunt Învierea trupului lui Hristos şi învierea propriilor noastre trupuri în ziua Judecăţii. Valoarea supremă şi “logositatea” trupului constă tocmai în aceasta că “Logosul S-a făcut trup” şi că de-a pururea rămâne în trup.. pentru ce avem nevoie de ele? Pentru ca să tremurăm fără glas şi să îngheţăm privind moartea şi tot haosul vieţii? Din acest motiv. pentru că în adâncul fiinţei lui complexe. şi simţirea lui. Dumnezeu a pus în el enigme nenumărate.. iar prin trup de lumea sensibilă şi în acest fel l-a lăsat în mijlocul acestei vieţi. Aceasta până ce Logosul a explicat oamenilor omul şi i-a logosificat.. conduce acest laborator minunat. Fiindcă în această zi a Naşterii lui 14 Iaşi. Fără această logosificare şi îndumnezeire în Dumnezeu-Logosul. atât în lumea aceasta. ce laborator minunat care transformă apa în sânge. Ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură – în om. cât şi în cealaltă. Dumnezeu a înfăşurat aurul Său şi l-a lăsat aici. sufletul se găseşte în afara lui însuşi. Scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai în a logosifica.. plantele în metale şi metalele în lichide! Un nemaivăzut laborator plin de minuni. şi trupul lui. inuman. Prin suflet l-a legat de lumea spirituală. – Dar ce. până nu “logosifică” şi nu se divino-umanizează. Prăznuind Crăciunul.. Până nu se întoarce la Dumnezeul-om. ziua Naşterii Cuvântului lui Dumnezeu în trup – Crăciunul – e o sărbătoare minunată. nu. 13).Ianuarie 2011 . E ceea ce Apostolul a ilustrat şi a aplicat. complicate. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om tocmai ca logosifice şi să îndumnezeiască pe om: şi sufletul lui. şi a dat un sens vieţii lui. proclamând: “iar trupul pentru Domnul” (I Corinteni 6. “hristificat”. pâinea în carne. şi sufletul nostru.EPIFANIA lui.. atât pentru strălucirea şi taina ei. pe om îl atrag deopotrivă tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. cea mai extraordinară din toate lumile. a gândirii omeneşti. un artist făcător de minuni. şi gândirea lui. Cu toată fiinţa lui omul se găseşte întins între aceste două lumi. veţi zice. pe care noi îl numim trup. Pentru că omul este om adevărat numai prin Dumnezeul-om şi în Dumnezeul-om. Dovadă acestui fapt este Înălţarea la cer a Domnului cu trupul. a spiritului uman. Nu există om pe care să nu-l lumineze Cuvântul încă de la intrarea lui în lumea aceasta şi în viaţa aceasta (v. a simţirii omeneşti. cu care şi în care va rămâne în veci. absurd şi. în natură nu există minuni? Un inginer nevăzut. Şi la această minune a mai adăugat o minune: Logosul Însuşi S-a făcut trup! În acest fel El a ridicat în măreţie trupul.. omul s-a întors la sine însuşi. pe îndepărtata noastră planetă. noi sărbătorim şi mărturisim în esenţă singurul sens şi singura raţiune de a fi a existenţei umane. În lutul lui. veşnicia şi fericirea lui. Decembrie 2010 . De aceea. deasupra îngerilor şi arhanghelilor. De aceea. într-adevăr. El se găseşte în trup. Ioan 1. din nenorocire în nenorocire. taina existenţei omeneşti a schimbat gândirea omenească despre om în strigăt şi în frământare. O. Omul!. Trupul omenesc!. în esenţa lui. Când nu este unit cu Dumnezeu-Logosul. în a hristifica şi a îndumnezei pe om în toată fiinţa lui. 9).

Dumnezeu întreg S-a născut în această lume. unii pe alţii se cheamă la rugăciune. În această zi ni s-au descoperit semnificaţia veşnică şi sensul acestei lumi şi a omului în lume. Fecioara se bucură. îngerii învaţă pe oameni să Iaşi. în acelaşi chip şi viaţa omului. scaun de heruvimi este de asemenea fiecare inimă de credincios care se uneşte cu Preacuratele Sale Taine. Steaua se arată. Cerul şi pământul cântă. Nr. pentru că ea este a Logosului şi de aceea e “logosică”. care a umplut marginile lumii. cât şi al tainei cerului şi al pământului. toate se prăznuiesc acum. întregul Adevăr al lui Dumnezeu.Ianuarie 2011 C er este astăzi peştera Bethleemului. Minunea s-a săvârşit. Biserica slăveşte. 14. pentru că este de la Dumnezeu-Logosul şi de aceea e “logosică” şi ea. magii au venit. Cer este astăzi şi în fiecare casă de creştin. şi din acest motiv e şi el “logosic”. În praznicul Naşterii lui Hristos ni se dau revelaţia şi sensul atât al tainei omului. pentru că s-a 15 . pentru că s-a purtat în braţele ei Iisus Emanuel. Cer este astăzi biserica creştinătăţii. făpturile şi creaţia se fac ecou şi răspund cu emoţie: Adevărat S-a născut! Sfântul Iustin Popovici SOBORUL MAICII DOMNULUI (26 Decembrie) deşertat întru ea Hristos Dumnezeu. Dar şi sufletul omului ne este scump. întreaga Bunătate a lui Dumnezeu. pentru că ei i s-a descoperit şi încredinţat toată taina întrupării. întreaga Dreptate a lui Dumnezeu. Toate se bucură. păstorii vestesc minunea. darurile se împart.EPIFANIA Hristos a răsărit lumii lumina cunoştinţei. pentru că şi el este al Logosului şi de aceea e “logosic”. credincioşii. scaun de heruvimi este sfântul altar. De aceea. pentru bucuria marelui praznic. care poartă în sine flacăra dragostei lui Iisus. Decembrie 2010 . ne este scumpă şi lumea. pentru că pe el negrăit Se odihneşte Mântuitorul lumii. căminele prăznuiesc. iar în profunzimile nostalgiei lui după Hristos. unde să nu ajungă raza bucuriei. copiii se veselesc. Omul ne este scump pentru că se uneşte cu Dumnezeu-Logosul şi de aceea el este “logosic”. întreaga Milă a lui Dumnezeu. scaun de heruvimi Fecioara. întrega Iubire a lui Dumnezeu. a cunoştinţei lui Dumnezeu. toţi cei ce flămânzesc şi însetează după Dumnezeu şi dreptatea Lui salută în elanul lor duhovnicesc şi în bucuria lor uriaşă toate făpturile şi creaţia cu urarea acestei zile: Hristos S-a născut!”. şi nu e loc sub soare unde să nu se vadă steaua. Prin naşterea lui Dumnezeu în trup. pentru că se uneşte cu Logosul. ca şi cerul.

ca un prunc S-a arătat. nu este om care să nu fi auzit de Hristos. Să nu se laude Sionul mai mult ca peştera. Să nu se laude visteriile Palestinei mai mult ca ale neamurilor. cuvine-se ca şi pe Fecioara Maria să o fericim. risipiţii. Am suspinat după Tatăl şi am câştigat Mântuitor pe Fiul. Negrăită dragoste s-a arătat astăzi în lume. dar nici de Fecioara să nu tăcem. o. nu este creştin care să nu se bucure astăzi. A plâns mii de ani după Răscumpărător şi a dobândit. Să nu se laude Nazaretul mai mult ca Bethleemul. două. căci viaţa de aici a răsărit. O. dar să sărutăm şi mâinile Fecioarei care poartă pe Emanuel. căci El ne-a împăcat cu Tatăl. să aducem daruri Noului Născut. nu este ochi care să nu se mire de podoaba Bisericii. Nu este colţ pe pământ care să nu fi auzit minunea. să lăudăm pe Domnul. Să lăudăm pe Hristos Dumnezeu. A suspinat după un dar de care nu era niciodată vrednică şi a primit har peste har. Să nu se laude Iordanul cel repede curgător asupra pustiei. căci Fiul lui Dumnezeu din pântece neîntinat de Fecioară S-a născut şi frumuseţea fecioriei sale nu o a întinat. Decembrie 2010 . îndoită minune s-a săvârşit acum! A cerut lumea un dar şi a luat. căci mântuirea lumii din peşteră a izvorât. dar să păstrăm un crin şi pentru Mama care a născut fără stricăciune. căci Hristos întâi în iesle a intrat. Să nu se laude mamele cele cu mulţi fii mai mult ca cele fără fii. pe noi păcătoşii. odată cu El. Cuvine-se dar să slăvim pe Mântuitorul. odată cu El. Mare este minunea. împărăţia cerurilor. urgisiţii. Nr.EPIFANIA cânte. căci Stânca vieţii din stâncă de munte netăiat S-a prăvălit. Cuvine-se ca tuturor minunea întrupării s-o vestim. ca să ne tragă pe noi. să punem flori la uşa peşterii din Bethleem.Ianuarie 2011 . deodată. prin revărsarea Duhului Sfânt. milostivire a Tatălui. Să nu se laude câmpiile cele roditoare mai mult ca munţii cei neumblaţi. nici ca o văpaie de foc ni S-a arătat. căci El ne-a mântuit. căci astăzi la noi a venit. că nu S-a ruşinat de naşterea de fii. odată cu el. 14. căci Iisus întâi pe păstori i-a chemat. că nu S-a ruşinat de trupul nostru cel căzut. ca să ne adune pe noi. dar să ne închinăm şi Preacuratei Sale Maici. şi în iesle săracă S-a culcat. şi pe Maica Lui mijlocitoare. căci ea s-a făcut mamă neamurilor. Am aşteptat pe Mesia şi am primit. îndoite darurile naşterii. lucrare a Fiului şi săvârşire a Preasfântului Duh! Căci Fiul. să lăudăm pe Fecioara. nu ca un fulger a venit. pe cel mai scump mijlocitor. să lăudăm pe Maica şi Fecioara. nu este inimă care să nu se mişte de frumuseţea cântărilor şi a colindelor noastre. să ne închinăm Fecioarei. Să nu se laude înţelepciunea cărturarilor asupra smereniei. Mare minune. că ea L-a născut. căci a lăsat Iisus Hristos pe cele de cinste şi a 16 Iaşi. căci astăzi S-a născut Mântuitorul lumii. căci Hristos aur întâi de la neamuri a primit. fricoşii. dar să dăm din ele şi Fecioarei care L-a născut. să ne închinăm Pruncului Iisus. ca să nu ne înspăimânte pe noi. nici să ne ardă. să sărutăm ieslea cea săracă ce ţine pe Hristos. când vedem pe Fecioara Maria ţinând Izvorul vieţii în braţe. căci Izvorul vieţii din piatră stearpă a izvorât. Să nu se laude pomii cei plini de roade mai mult ca cei neroditori. căci ea ne-a împăcat cu Fiul şi cu Tatăl. Să ne închinăm lui Hristos. Am plâns după rai şi am dobândit. Se cuvine acum. Ci în braţe de Fecioară curate. Să nu se împodobească templul mai frumos decât ieselea. căci Pomul vieţii în grădină nelucrată a rodit. Nu este ureche care să nu audă glasul clopotelor.

de purtăm în inimile noastre vreun talent. faţă de atâta bunătate a lui Dumnezeu. Născătoarea de Dumnezeu. să ne alăturăm şi noi acelora. şi luna şi stelele. Astăzi. Maica Domnului misiunea şi-a îndeplinit. cântă Apostolii. dar. Astăzi. De este în sufletele noastre vreun dar. Astăzi. Şi acestea toate le-a făcut Dumnezeu pentru marea Sa iubire de oameni. A lăsat cinstea cea îngerească şi a ales ieslea cea dobitocească. să se vorbească întotdeauna de păstori. pentru ascultare. A lăsat tronul cel de serafimi şi a ales braţele Maicii Domnului. Astăzi. când toate puterile cereşti dimpreună cu toţi sfinţii pe Fecioara o fericesc. Dar minunea întrupării este aşa de mare şi dumnezeiască deoarece taina răscumpărării s-a săvârşit nu prin îngeri. întreg iadul s-a tulburat. Astăzi. şi S-a mulţumit cu o singură stea. Însă nu putem rămâne nemulţumitori nici faţă de Stăpâna noastră. de simţim în noi arzând un foc dumnezeiesc. Astăzi. Astăzi. chivotul cel aurit mană cerească a revărsat. Hristos în lume S-a născut. Fecioara s-a făcut Maică şi Maica tot Fecioară a rămas. a primit osânda omului celui căzut din neascultare. ci prin Fecioara Maria. Două minuni s-au săvârşit astăzi în Bethleem: Astăzi. Fecioara pe Hristos L-a născut. să se amintească de cei trei magi. Astăzi. păcatul s-a înecat în oceanul dragostei. mai presus de toţi. Suntem în plin praznic dumnezeiesc. se ruşinează de Templul lui Hristos. Nr. astăzi diavolul s-a biruit de o Fecioară. care Îl slujesc. care. o fiică săracă a lui Israel. Astăzi. Astăzi. Astăzi. Pentru aceea acum se bucură îngerii. A lăsat veşmântul cel dumnezeiesc şi S-a îmbrăcat în haina cea săracă a trupului omenesc. A lăsat pe cele strălucite şi a ales pe cele de ocară. A lăsat soarele cel de văpaie. să se vestească din neam în neam mânia întregului Ierusalim asupra Pruncului Care S-a născut şi înaintea tuturor să se spună că astăzi Satana s-a legat.Ianuarie 2011 17 . A lăsat pe cele lăudate şi a ales pe cele defăimate. Să se pomenească dreptul Iosif. Astăzi. care a născut fără stricăciune şi a rămas în veac Fecioară. care s-a revărsat peste noi şi a cuprins hotarele lumii. Astăzi. Astăzi. 14. să fie cunoscut tuturor vicleşugul bătrânilor arhierei. cuibul cel îngeresc un Vultur a primit. astăzi. tot ce avem în noi de preţ. porumbiţa cea nepreţuită lumii s-a arătat.EPIFANIA ales pe cele de necinste. când cerul cu pământul prăznuiesc. Stăpâna noastră călătoria şi-a săvârşit. tot ce este spre slava lui Iaşi. tiranul Irod a fost batjocorit de o fecioară. A lăsat Hristos slava Tatălui şi. s-a făcut Maică nouă tuturor. saltă drepţii. A lăsat scaunul de heruvimi şi a ales pântecele Fecioarei. se veselesc proorocii. crinul cel fecioresc a odrăslit. marea cea neumblată în două sa despicat. A lăsat ziua cea neînserată şi a primit noaptea cea neluminată. Limbile s-au învăţat să laude şi inimile să salte de nespusă bucurie duhovnicească. Fecioara Maria pe diavoli i-a amăgit cu chipul naşterii ei. deoarece nu putem să rămânem nepăsători faţă de atâta noian de milă. Cuvine-se deci astăzi. să se laude din veac în veac Maica Dumnezeului nostru. pământul. lăudând întotdeauna pe Maica Dumnezeului nostru. cărturarii şi arhiereii sunt biruiţi de o fiică a lui Israel. Astăzi. templul lui Solomon. săracul Adam şi cu Eva de suspin s-au uşurat. Căci astăzi. prăznuieşte tot pământul. trandafirul cel mirositor petalele pe pământ şia scuturat. A lăsat cerul şi a luat. odată cu el. Decembrie 2010 . Urechile noastre s-au deprins acum cu frumoasele cântări ale Naşterii Domnului. cel cu aur împodobit. tot ce este bun. nu prin împăraţi. Să se scrie în istorie răutatea lui Irod. prin naşterea ei. cel cu fecioria strălucit.

EPIFANIA

Hristos, să închinăm lui Dumnezeu cu bucurie, prin mijlocirea Fecioarei Maria. Şi dacă nu ne simţim vrednici de iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, din cauza păcatelor noastre, să o câştigăm prin rugăciuni pe Maica Lui mijlocitoare. Fie în clipe de bucurie, fie în vreme de suferinţă, fie în zi de praznic, fie în ceas de încercare, să nu zăbovim a cere ajutorul Maicii Domnului. Căci dacă prin naşterea ei a împăcat pe toată lumea cu Dumnezeu, cu mult mai uşor ne va împăca şi pe noi cu Iisus Hristos, după a Cărui pace suspină marginile lumii şi sufletele noastre! Amin. Arhimandrit Ioanichie Bălan

18

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

EPIFANIA

 Cuvânt catehetic 

HRISTOS EUHARISTIC M

ântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat din Sfânta

Fecioară Măria cu un scop foarte bine definit: „ca să mântuiască prin El lumea” (In 3, 17) acoperită de mirosul înecăcios al păcatului. Unica modalitate pe care Fiul lui Dumnezeu a găsit-o potrivită pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului, a fost înomenirea, adică apropierea atât de mare de creatură încât să ajungă să se identifice cu ea, să se unească cu ea. Odată întrupat, Dumnezeu-Fiul nu a suferit să rămână separat de ceilalţi oameni, ci a prelungit întruparea Sa atât prin recapitularea firii omeneşti în Sine, cât şi prin Sfânta Împărtăşanie.1 Cuvântul euharistie provine din grecescul ή εύχαριστία şi înseamnă mulţumire, recunoştinţă.2 Sfânta Euharistie este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor şi ca arvună pentru viaţa de veci. Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că vechimea tainelor Bisericii este mai mare decât cea a tainelor sinagogii. Capitolul al paisprezecelea din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, descrie cum Melchisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, însoţit de regele Sodomei, îl întâmpină pe Avraam cu daruri de pâine şi vin. Sfântul episcop al Milanului vede în gestul de mulţumire pe care Melchisedec, îl arată lui Avraam, pentru alungarea ostaşilor lui Kedarlaomer şi pentru recuperarea prizonierilor şi a averilor Sodomei, o preînchipuire a Tainei Sfintei Euharistii.3 „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps 22, 6). Sfântul Chiril al Ierusalimului înţelege aceste cuvinte davidice, zicând că înaintea venirii lui Hristos lumea stătea la masa diavolului, iar acum, după întruparea Fiului Omului, lumea este chemată la ospăţul Mielului lui Dumnezeu, care întăreşte omul în lupta cu potrivnicii săi. Acelaşi sfânt Părinte vede o similitudine perfectă între cuvintele psalmistului : „Şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Ps 22, 6) şi cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Acesta este sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28). Chemarea lui Solomon: „Vino şi mănâncă cu veselie pâinea ta, vino şi bea cu inimă bună vinul tău”
1 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 96. 2 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 158, col. II. 3 Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine, capitolul VIII, 45, în Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea a II-a, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol 53, Traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 20.

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

19

EPIFANIA

(Eccl 9, 7) este interpretată şi ea ca o chemare la ospăţul duhovnicesc din Trupul şi Sângele Domnului. Puterea celor două elemente materiale, pâinea şi vinul, exprimată în cuvintele „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps 103, 16) şi „vinul veseleşte inima omului” (Ps 103, 17), redă de fapt puterea nemărginită a lui Hristos, Care este prezent întreg în cele două materii.4 Capitolul şase al Sfintei Evanghelii după Ioan redă în cele şaptezeci şi unu de versete ale sale, una din minunile pe care Mântuitorul le săvârşeşte asupra materiei, înmulţind cinci pâini de orz şi doi peşti şi cuvântarea pe care El o ţine despre „Pâinea care s-a coborât din cer”. După ce a săturat mulţimea, care număra mai mult de 5000 de bărbaţi, Fiul lui Dumnezeu trece de cealaltă parte a mării şi merge la Capernaum. Evreii, hotărându-se să-L pună rege, s-au dus după El şi căutau un moment prielnic pentru a-L instala la Ierusalim ca noul conducător al lui Israel. Primul lucru pe care îl face Învăţătorul, atunci când îi întâlneşte, este să le reproşeze iudeilor faptul că motivul căutării Lui este unul omenesc şi nu duhovnicesc. Hristos ştia că iudeii L-au urmat nu pentru că au înţeles minunea pe care au trăit-o, ci mai mult pentru faptul că, mâncând din pâine şi din peşti s-au săturat (In 6, 26). În aceste condiţii, Iisus îi învaţă pe cei prezenţi că trebuie să râvnească nu la pâinea pieritoare, ci la hrana vieţii veşnice, pe care o va aduce Fiul Omului, Care a fost trimis de Tatăl special pentru Aceasta (In 6, 27). Mântuitorul nu se opreşte aici, ci continuă să le descopere palestinienilor că lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu este aceea de a crede în Cel pe care Tatăl L-a trimis (v. 28-29). La auzul acestor cuvinte, auditoriul I-a cerut lui Iisus un semn prin care să le arate autoritatea cu care pretinde să fie văzut ca trimisul lui Dumnezeu. În acelaşi timp timp, iudeii îi amintesc Mântuitorului că Moise le-a demonstrat că este omul lui Dumnezeu prin coborârea din cer a manei şi a prepeliţelor cu care ei s-au hrănit timp de patruzeci de ani în pustiul Sinaiului (v. 30-31). „Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (v. 32-33). Învăţătorul le dă evreilor un răspuns la care nu se aşteptau. Prin cuvintele Sale, Hristos îi mustră pe aceştia pentru că i-au acordat lui Moise o demniate care nu I se cuvenea. Chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise a fost aceea de slujitor între El şi popor şi între fiii lui Israel şi Dumnezeu. El nu a avut puterea săvârşitorului în cazul manei care s-a coborât din cer, ci el a fost slujitorul puterii dumnezeieşti, el a fost persoana prin care Dumnezeu a lucrat în chip văzut. Fiul Omului le arată astfel iudeilor că adevăratul săvârşitor al minunii din pustiul Sinaiului nu a fost Moise, ci Dumnezeu-Tatăl. În felul acesta, Iisus pune în umbră hrana zilnică a palestinienilor din pustiul Sinaiului şi aduce în atenţia ascultătorilor un nou tip de mană: pâinea care se aduce întregii lumi pentru a-i dărui viaţă. Adevărata mană s-a coborât de la Dumnezeu, din şanurile Tatălui, din sânul treimic al lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă, şi fiind prin fire Dumnezeu şi Viaţă, El dă viaţă tuturor oamenilor.5 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae zicea că dacă în Vechiul Testament omul a fost hrănit de Dumnezeu cu o mană creată, în Noul Testament, Dumnezeu însuşi
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a IV-a mistagogică, VII-IX, Traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, , pp. 356-358. 5 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a IV-a, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a treia, capitolul 6, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 41, Traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, , pp. 354-357.
4

20

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

zice. Traducere.Ianuarie 2011 21 . Prof. în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti. Sfântul Chiril al Alexandriei. Pr. op. ci despre divinitatea Sa: „El este pâinea fiindcă El este Dumnezeu Cuvântul. Prin aceste cuvinte. continuând paralela dintre moarte şi nemurire. p. zicând: „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (v. Partea a treia. 10 Pr. p. cit.10 În clipele imediat următoare. Comentari la Evanghelia de la Ioan. pentru toţi să-i fac vii prin Mine. aducându-Se ca jertfă de mult preţ pentru viaţa lumii. 2003. Sibiu.6 Aşadar pâinea care se coboară din cer este însuşi Iisus Hristos. 11 Sfântul Chiril al Alexandriei. Gheorghe Băbuţ. Fiul Omului se identifică cu ea. p. 1997. adică cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Dumnezeu-Omului. Se numeşte „Pâinea vieţii” şi nu „pâinea care s-a coborât din cer” pentru a-i ajuta pe ascultători să facă o diferenţiere a acestor două noţiuni pe care nu trebuiau să le confunde. Dr. cit. Fiind limitaţi doar la o gândire strict omenească.7 Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că prin aceste cuvinte. Capitolul 6. vol. Despre Sfânta Treime. Oradea. Vasile Mihoc. împiedică moartea duhovnicească. Nr. Mântuitorul nu vorbeşte despre trupul Său. Editura Pelerinul Român. I. vol 40. 364-367. şi am făcut trupul Meu preţ de răscumpărare pentru trupul tuturor”. 169. dintre mana din pustia Sinaiului şi Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea vieţii. Capitolul 6. introducere şi note de Pr. 97. Omilia 45. Editura Teofania. Decembrie 2010 . oprind pentru veşnicie senzaţiile de foame şi de sete. 398. interpretând enunţul de mai sus. coborârea din cer şi puterea de a da viaţă. Prof. Domnul făgăduieşte omului dobândirea stării de nestricăciune. Se Pr.EPIFANIA se dă lumii ca mâncare prin Persoana Fiului întrupat din Sfânta Fecioara Măria. odată consummate. p. 1991. Sibiu. Cartea a treia. Fiul lui Dumnezeu recunoaşte că El este pâinea despre care a vorbit până acum: „Eu sunt Pâinea vieţii.8 Aceste enunţuri vin ca să facă diferenţierea firească dintre pâine trupească şi Pâinea vieţii. 14. 215. 2. toţi cei care au auzit asemenea cuvinte s-au întrebat pe bună dreptate: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm” (v. Dr.. cit. Caracterul benevol al morţii lui Hristos se desprinde chiar din spusele Sale.. ci „Eu voi da”. 51). Bucureşti. 8 Sfântul Ioan Gură de Aur. Prof. Capitolul 2. Dumitru Stăniloae. Dacă mana a izbăvit de moartea trupească evreii conduşi de Moise în Sinai. nu mai moare” (v. În scurt timp. „Tatăl dă”. prin împărtăşirea cu dumnezeieştile taine. Sfânta Evanghelie de la Ioan. 9 Sfântul Chiril al Alexandriei. 165. în colecţia Ortodoxia Românească.11 Dumnezeu-Fiul merge spre moarte de bunăvoie. Dr. potolindu-le foamea vremelnică. 52). Pâinea care se coboară din cer este aceea din care. la fel aici El devine pâine prin pogorârea Sfântului Duh”. Editura Centrului Mitropolitan. Introducere şi comentariu. 6 7 Iaşi. dacă mănâncă cineva. cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (v. Prof.9 Mântuitorul persistă să vorbească despre Sine. pp. Care ni Se dă ca Pâine a vieţii. Chipul evanghlic al lui Iisus Hristos. Iisus Hristos îi şochează pe ascultătorii Săi. Pâinea-Hristos Se dăruieşte oamenilor ca hrană şi apă care. p. 45): „Voi muri. Vasile Mihoc. Se observă cu uşurinţă că după ce a descrie „pâinea lui Dumnezeu” prin două caracteristici de bază. 35). Dumitru Stăniloae. Cartea a patra. El nu mai afirmă ca în versetul 32.. Aceste cuvinte evidenţiază şi faptul că doar cel ce se hrăneşte cu Pâinea vieţii va dobândi nemurirea în Hristos. Traducere din limba franceză de Diac. 1994 op. 48-50). Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. care se va da ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Mc 10. . Scrieri. op. afirmă că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre patima trupului Său. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.

fără să deznădăjduim în mila Tatălui Ceresc. Dacă evangheliştii sinoptici. 26-28. Mc 14. 28.12 Sfântul Teofilact al Bulgariei vede împlinirea acestei profeţii. 24. mâncaţi.EPIFANIA observă din modul cum se exprimă că hotărârea de a muri. pe care a luat-o Mântuitorul. autorul celei dea patra Sfântă Evanghelie foloseşte substantivul σάρξ. Mielul lui Dumnezeu a primit moartea fără să se întristeze. 22-24). aceste mărturii scripturistice ne creionează tabloul în care. a frânt-o şi rupând. luând în mâini Trupul Său. Omilii la Matei. „Căci trupul Meu este Pr. care nu este altceva decât o anticipare şi în acelaşi timp. realitatea întrupării. Lc 22.. Autorii evangheliilor sinoptice ne fac cunoscut faptul că „pe când mâncau ei. zicând: Luaţi. care se caracterizează prin dăruirea de bunăvoie a vieţii pentru un scop universal. I. Paharul pe care Mântuitorul 1-a dat sfinţilor apostoli pentru a bea din el. Îi aparţine. care odată vărsat în chip tainic.Ianuarie 2011 . Pâinea pe care Iisus a dat-o spre mâncare ucenicilor Săi este aceeaşi pâine pe care învăţătorul a numit-o în sinagoga din Capernaum. dacă mai era nevoie. op. a frânt şi a dat ucenicilor Săi. Tălcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu. nu Îi este impusă de nimeni altcineva. adică pâinea. decât de dragostea nemărginită faţă de creatura Sa. al legii celei noi. Aşa cum Legea Veche a fost pecetluită cu sânge de animal. 927. de bunăvoie. Decembrie 2010 . acesta este trupul Meu. În chip tainic. Nr. 171-172. Iisus.. pe care Domnul a avut-o în timpul Sfintelor Sale patimi. pp. dorindu-o chiar (Lc 12. în cadrul instituirii Tainei Sfintei Euharistii. ca fiind „trupul Meu” (In 6.) acesta este sângele Meu” (Mt 26. acesta este sângele Meu. Hristos-Arhiereul cel veşnic a frânt pâinea mulţumind. tot aşa. arătând că prin el. 14. Prof. pe care Fiul lui David o face. Mântuitorul a instituit o nouă jertfă. p. care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. zicând: Beţi dintru acesta toţi. adică trup. Sfântul Teofilact. a morţii şi a învierii lui Hristos. o trăire tainică a jertfei sângeroase de pe Golgota. Sfântul Teofilact al Bulgariei interpretează acest gest de mulţumire. Acest termen arată încă o dată. în Noul Testament. care ne va străbate viaţa. Fiul Omului a prevestit jertfa sângeroasă de pe cruce. Arhiereul-Hristos Se aduce pe Sine ca jertfă pentru spălarea păcatelor întregii umanităţi.13 În joia anterioară sărbătoririi Paştelui iudaic. Prin aceste cuvinte Învăţătorul le spune sfinţilor Săi apostoli că îşi va da viaţa ca jertfă pentru iertarea păcatelor întregii omeniri. Şi luând paharul şi mulţumind. a devenit temelia noii legi sau a Noului Testament. p. Dr. Sfântul Ioan Teologul ne surprinde în Evanghelia sa printr-un detaliu foarte important. 19-20). această atitudine ne descrie şi starea de mulţumire. Dacă în Vechiul Testament arhiereul aducea jertfă pentru iertarea păcatelor poporului ales un animal.14 La Cina cea de Taină. p. care înseamnă carne.15 Prezenţa reală a Sfântului Trup şi Sânge al Domnului Hristos în cele două materii constitutive a Sfintei Împărtăşanii este mărturisită de însăşi Jerfa cea Nouă în cuvintele: „acesta este trupul Meu (. Mc 14. 164. 1-a dat lor. De asemenea. Vasile Mihoc. 12 13 22 Iaşi.. 50). 26. Iisus Hristos a stat pentru ultima oară la masă împreună cu ucenicii Săi. Fiul lui Dumnezeu ne învaţă să primim cu mulţumire orice necaz. cit. 167 14 Sfântul Ioan Gură de Aur. conţinea adevăratul şi scumpul Său Sânge. De asemenea. 15 Sfântul Teofilact al Bulgariei. Comentar la Evanghelia de la Ioan. luând pâinea şi mulţumind. despre patima Sa. atunci când vorbesc despre corpul Fiului Omului folosesc cuvântul σώμα. Legea Nouă a fost întemeiată pe sângele Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. 22. 51). el exprimă şi realitatea prezenţei trupului lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic. Omilia LXXXII.

Bucureşti.164. Preot Prof.19 Teologul rus Paul Evdochimov explică unitatea dintre Hristosul euharistie şi credinciosul care se împărtăşeşte..16 Acest adevăr a fost înţeles de sfinţii apostoli şi a fost mărturisit de urmaşii lor până în zilele noastre. dacă cineva uneşte o ceară cu altă ceară. 70. 57). socotesc. Sfântul Chirii al Ierusalimului zice că omul cuminecat se face purtător de Hristos. Căciulă. p. 14. Iisus Hristos. comparându-o cu comuniunea de viaţă dintre Tatăl şi Fiul: „Precum M-a trimis Tatăl Cel viu şi Eu viez prin Tatăl. LXVI. prin împărtăşire. ci. cit. ci mărturisindu-1 şi explicându-1: „Căci noi nu primim Aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună. cit. şi cel ce primeşte trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi bea cinstitul Lui sânge. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în prima sa apologie în favoarea creştinilor. Traduce din limba engleză de Dr. spunând că acesta devine „consangvin şi contrupesc" cu Mântuitorul. Capitolul 2.) se face una cu El.. în colecţia Biblioteca Teologică. Seria Teologi ortodocşi străini. iar nu închipuie. Apologiile. Cateheza a IV-a mistagogică. 36. op. 412. p. ci acesta este trupul Meu”. în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti.) am fost învăţaţi că este atât trupul. Olimp N. Sfântul Arhiepiscop al Bulgariei vede în aceste cuvinte dovada existenţei efective a lui Hristos în Sfânta Euharistie: „Acesta este trupul Meu. arată că însuşi trupul Domnului este pâinea care se sfinţeşte pe altar. p. Mântuitorul nostru. va vedea desigur pe una în alta. Sfânta Mănăstire Dervent. Decembrie 2010 . la fel. 3. ajungând să fie părtaş firii dumnezeieşti (II Ptr 1. 21 Ibidem. Mântuitorul Ibidem. că nu a zis: acesta închipuieşte trupul Meu. Ioan G. în Apologeţi de limbă greacă. prin rugăciunea cuvântului Celui de la El. Traducere şi note de Pr. Cartea a patra. cât şi sângele Acelui Iisus întrupat”. vol 2. p. explicând adânca comuniune între Pâinea-Hristos şi cel ce se împărtăşeşte. Coman. 1999. Sfântul Chiril al Alexandriei. 20 Paul Evdokimov. Sfântul Ignatie al Antiohiei mărturiseşte în scrierile sale că în Sfânta Euharistie pâinea este chipul văzut al trupului real al Mântuitorului. spune că prin primirea sfintei taine. întrucât el se află în Hristos şi Hristos în el”. Nr. îi apără pe sfinţi fără să nege adevărul despre Sfânta împărtăşanie. Bucureşti. 55). 19 Sfântul Chiril al Alexandriei. creştinul se face una cu Hristos.Ianuarie 2011 23 . p. Apologia întâi. Arhiereu vicar. Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. 1980.17 Deşi creştinii erau acuzaţi de canibalism.EPIFANIA adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură” (In 6.. 22 Sfântul Chiril al Ierusalimului. şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (In 6. Prof. către Pompilius Pius. Ortodoxia. 16 17 Iaşi.. 18 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. tot astfel şi hrana transformată în euharistie. 356. 289. op. 56). (. Dr.. Care a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire.18 Sfânta Euharistie realizează între Mielul lui Dumnezeu şi cel ce se împărtăşeşte. „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6. cea mai intimă unire între două persone. p. 4).. amestecându-se şi unindu-se cu El. S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge. Irineu Ioan Popa. după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu. Patrologie. nota 51. Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.20 Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cel ce se împărtăşeşte se preface în Hristos21. având aceeaşi substanţă cu împăratul. (.22 Rămânerea Fiului lui Dumnezeu în creştinul care se împărtăşeşte este explicată de însuşi învăţătorul. astfel încât el se află în Hristos şi Hristos în el: „Căci precum. 1996.

ci şi celui ce rămâne sau trăieşte în Fiul prin mâncarea din Pâinea-Hristos. Sfânta Euharistie a fost o anticipare a jertfei mântuitoare a Mielului lui Dumnezeu.. jertfei şi învierii Mântuitorului în fiecare creştin. după momentul Golgotei. prof. Aceste cuvinte exprimă în acelaşi timp necesitatea absolută a împărtăşirii cu Sfintele Taine pentru cei ce lucrează cu frică şi cu cutremur la mântuirea lor. moartea şi învierea lui Hristos. mâncând Trupul Său şi band Sângele Său. Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Krivoşein.24 Viaţa la care Fiul Omului face referire în acest verset. zicând că ea este o prelungire a comunicării dintre Tatăl şi Fiul. Sfânta Euharistie este o actualizare a acesteia. ci mai mult decât atât. 99-100. 53-54). p. 23 24 24 Iaşi.23 Sfântul Simeon Noul Teolog explică comuniunea pe care ne-o oferă Sfânta împărtăşanie. Dr. 19-20). Care este născut din veşnicie din Tatăl. 177. după cum El este unit prin fire cu propriul Său Dumnezeu şi Tatăl.Ianuarie 2011 . Acesta este şi unul dintre efectele Sfintei Euharistii pentru cel ce mănâncă Trupul Domnului: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat. 14. Cu adevărat. p. Nr. Teologie Dogmatică Ortodoxă. Decembrie 2010 . Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. nu este una oarecare. Traducere din limba franceză de Pr. Care nu a încetat niciodată să desăvârşescă Pr. omul se bucură de trăirea personală a efectelor mântuitoare ale întrupării. spune El. şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6. 26-28. cit. 26 Natalia Manolescu Dinu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică. 264. Dacă înainte de moartea sângeroasă de pe cruce. dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui. Viaţa şi învăţătura duhovnicească ale Sfântul Simeon Noul Teolog. Dr. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spune că prin Sfânta Euharistie se face prelungirea întrupării. 2001. Prin Sfânta Euharistie. 109. Mc 14. Gheorghe Iordan. tot astfel. nădăjduind în învierea spre viaţa veşnică „în ziua cea de apoi”. biruinţa vieţii asupra morţii. 25 Preot Profesor Dumitru Stăniloae. II. Bucureşti. 22-24. Bucureşti. Tatăl se face izvor de viaţă nu doar Fiului. morţii şi învierii Domnului Hristos. Editura Bizantină. În lumina lui Hristos. vol. după har. p. creştinul ia parte la viaţa dumnezeiască comună Tatălui şi Fiului. ci viaţa slăvită. Prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. dar nu în sensul repetării ei. veşnică. Vasile Mihoc. iertarea păcatelor personale şi oferirea posibilităţii de a lucra la îndumnezeirea sa. ci îl primeşte „pe Hristos împreună cu Sfântului Duh”26. ei trăiesc vestirea experienţei unor fapte ce se perpetuează în toţi. ci în sensul prelungirii în chip nevăzut în noi. pp. Prof. Arhiepiscopul Vasili. nu veţi avea viaţă în voi. creştinii nu doar mărturisesc întruparea. 2005. Sfânta împărtăşanie este nu doar arvuna vieţii veşnice. ci şi baia care spală mulţimea păcatelor om eneşti (Mt 26. omul nu primeşte doar Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos. cei ce mănâncă din Pâinea-Hristos. op. Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii. Lc 22.25 Aşadar prin Sfânta Euharistie. Astfel. suntem uniţi în El şi trăim în El”. asemănându-o cu unirea pe care o au Tatăl şi cu Fiul între Ei: „Fiul lui Dumnezeu dezvăluie pe faţă că unirea pe care vom fi realizat-o cu El prin împărtăşire este asemenea cu unirea şi viaţa pe care El o are cu Tatăl Său. adevărat zic vouă. şi noi.EPIFANIA încearcă să clarifice această intimă unire. Ioan Vasile Leb şi Ierom.

EPIFANIA

împlinirea voii Tatălui prin Fiul. În toate rugăciunele ce se rostesc în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul Epiclezei, preotul cere ca împărtăşirea cu Sfântul Duh, să desăvârşescă sfinţirea primită prin această Sfântă Taină. În Sfânta împărtăşanie, prin pâine şi vin, omul primeşte adevăratul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu, intră în comuniunea vieţii dintre Tatăl şi Fiul şi se împărtăşeşte de lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, Care desăvârşeşte lucrarea Tatălui prin Fiul. Prin urmare, mâncând Sfintele Taine, omul devine nu doar purtător de Hristos, ci palat al Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt, al lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi slăvit. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că din toate acestea nimic nu este posibil în cel ce nu este conştient de realitatea lui Hristos în materiile euharistice. Omul nu trebuie să fie doar un bun cunoscător al adevărului euharistie, ci este absolut necesar ca el să conştientizeze acest adevăr. Astfel, omul trebuie să privească cu ochii trupeşti şi să primească în gura omenească pâine şi vin, cu ochii şi gura minţii să primească adevăratul şi sfântul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu şi cu inima, adică întreaga sa fiinţă, să simtă efectele întrupării, morţii şi învierii lui Hristos în viaţa sa. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tainic şi plenar în fiinţa creştinului împărtăşit, trebuie să existe o împreună lucrare între Hristos şi primitor. Mântuitorul lucrează doar în omul ferm convins şi conştient de realitatea euharistică a trupului lui Hristos în Sfânta Taină.27 „Iată cum sunt mulţi cu Dumnezeu, Cel Care, cu vrednicie, în cunoştinţă şi contemplarea Tainei mănâncă din această pâine şi beau din acest potir cu un sânge şi o inimă simţitoare; dar cei care o fac cu nevrednicie sunt goi de darul Duhului; ei hrănesc numai trupul lor şi deloc sufletul lor”.28 Textul evanghelic al sfântului apostol şi evanghelist Luca aduce o noutate în comparaţie cu primii doi sfinţi evanghelişti. După ce învăţătorul Se dă spre mâncare în chipul pâinii, se adresează sfinţilor ucenici, zicând: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Acesta reprezintă ultimul act al instituirii Sfintei Euharistii, care primeşte astfel un caracter de slujire/săvârşire permanent, până la sfârşitul acestui veac.29 Hristos euharistic este Acelaşi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat din Sfânta Fecioară Maria pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, pe care o lucrează în chip tainic în fiecare dintre noi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre a dobândi Bucuria cea veșnică. Ierod. Hrisostom Filipescu, Mănăstirea Secu

Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 114-115. Natalia Manolescu Dinu, op. cit.,p. 258. 29 Arhiepiscopul Vasili Krivoşein, op. cit., pp. 109.
27 28

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

25

EPIFANIA

 Sfinţenia în participare 

SUFLETE VII A
sistăm într-un ritm galopant la schimbarea vremurilor. Ceea ce trăim astăzi nu mai seamănă cu ceea ce am trăit acum douăzeci de ani, nu seamănă deloc cu ceea ce au trăit părinții noștri acum cincizeci de ani, și este inimaginabil pentru ce au trăit străbunicii noștri acum o sută de ani. Societatea devine din ce în ce mai grăbită, mai tehnologizată, mai axată pe profit și confort. Totul se supune acestor reguli, și viața economică, și cea socială, și cea politică. Din păcate, aceste principii tind să pună stăpânire și pe viața omului, pe latura sa interioară, pe familia lui, pe casa lui, pe sufletul lui. Dacă ieșim noaptea pe un deal din apropierea unui mare oraș, vom observa o mare de lumini de toate culorile și intensitățile, tribut al energiei electrice generos risipite pentru reclame, nocturne de fotbal, lumini de veghe ale punctelor importante economic sau strategic. Dar dacă am putea vedea lumina din sufletul oamenilor, câte focare s-ar aprinde pe cerul de deasupra urbei? Dacă ne gândim că fiecare clipă a noastră poartă în ea germenele viitoarei persoane care putem fi, că fiecare cuvânt și gând al nostru rămâne într-o memorie încriptată ca o rază de lumină sau o pată de întuneric pe o hârtie fotografică, și la un sfârșit, se face suma tuturor acestor momente, care dau, ca într-o rezultantă a forțelor, destinația noastră pentru veșnicie, am mai trăi oare, ca oameni în lume, doar pentru profit, confort, sau “modernizare”? De ce nu avem sensibilitatea să ne intuim destinația pentru veșnicie a sufletului nostru? Pentru că el, sufletul nostru, moare câte puțin în fiecare zi în rutina pe care ne-o impune societatea și pe care noi ne-o asumăm, își pierde lumina dumnezeiască pe care noi o putem ușor observa în atitudinea copiilor în nevinovăția lor, în încrederea lor, în nerăutatea lor. Poate cineva să spună că tocmai azi, când sunt atâtea și atâtea formule de societăți filantropice, de mecanisme sociale cu mai mult sau mai puțin sprijin guvernamental, de asistență în situații dificile, vorbim de moarte sufletească. Trebuie să amintim că nu fapta bună, realizată în numele unei societăți oarecare, cu intenții obscure la nivelul cel mai de sus este faptă de lumină, ci fapta săvârșită din dragostea în Iisus Hristos, pe care îl mărturisim ca autor și destinatar al faptei milei trupești și sufletești. Pentru că Dumnezeu ne-a încărcat cu o mare responsabilitate față de Adevăr, în momentul în care El S-a întrupat, în Persoana lui Iisus Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, descoperindu-ne Adevărul dumnezeiesc: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, viu va fi”. Din păcate, în lumea contemporană trăim într-un “creștinism” fără Iisus Hristos, ca Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat. Nu-l mai mărturisim pe El, nici lumii, și nici măcar

26

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

EPIFANIA

sufletului nostru. De aceea, faptele noastre nu sunt în lumină și nu ajută luminării și vieții spirituale a noastre, ci sunt cufundate în întunericul necunoștinței. Preafrumosul tropar al Crăciunului “Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății și să Te cunoască pe Tine, răsăritul cel de Sus” sau încă la Botez, “Cel Ce Te-ai botezat și lumea ai luminat, Doamne, mărire Ție!”, împreună cu profeția lui Isaia “poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiați în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1) dau sens căutării luminii spirituale a umanității. Ca să ieșim din această extincție duhovnicească generalizată a lumii, pentru ca să dăm lumină dumnezeiască sufletelor noastre, trebuie să ne întoarcem cu fața la sfințenia lui Dumnezeu, să redescoperim prezența lui în inima noastră, să reînnodăm dialogul “în Duh și în Adevăr” cu Cel ce este, a fost și va fi pururea. Călăuze și luminători pe acest drum sunt sfinții lui Dumnezeu, acele suflete vii care luminează ca niște torțe calea noastră de căutare și întâlnire cu Dumnezeul cel Viu. Lunile decembrie și ianuarie străjuiesc cununa anului, cu luminile înveșnicite ale vieților marilor sfinți, Nicolae, părintele din Mira Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Mari făcători de minuni, Prea tinerii părinți mucenici episcop Elefterie și arhidiacon Ștefan, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Ioan, Nașul lui Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare, părintele vieții monahale, Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, Sfântul Maxim Mărturisitorul, muntele duhovnicesc al mărturisirii lui Dumnezeu și Sfinții Trei Ierarhi Capadocieni, cei trei sori ai adâncii teologhisiri despre Dumnezeu, iar în mijlocul tuturor stă Împărăteasa Cerului, al cărei Sobor se sărbătorește a doua zi de Crăciun. Sfințenia vieții celui care avea să fie iubitul părinte Nicolae al Mirelor Lichiei s-a arătat de timpuriu, de la nașterea sa, când sugea doar din sânul drept al maicii sale și ajuna miercurea și vinerea. Odată cu înaintarea în vârstă, Nicolae înainta și în smerenie și bunătate, dăruind celor săraci toată avuția sa. Jertfa de sine a fost desăvârșită de iubirea lui Dumnezeu, pe care nu a pregetat nici o clipă să-L propovăduiască. Grabnic ajutător celor aflați în necaz și cheamă numele lui, Sfântul Nicolae săvârșește și azi mari minuni. De la salvarea celor trei fecioare de la desfrânare, prin dăruirea a trei pungi de galbeni din avuțiile cerești (bun răspuns celor care doresc cu obstinație legalizarea nenorocirii care se cheamă prostituție), la salvarea vieților celor trei voievozi nevinovați, la numeroasele minuni din Serbia și Rusia, Biserici ortodoxe care au o deosebită evlavie la Sfântul Nicolae, acest bun și blând episcop dă pildă și azi de neclintită fermitate în propovăduirea lui Hristos, pălmuind nevăzut pe “frații” de azi ai lui Arie. Sfântul Spiridon este o neîntrecută măsură de smerenie și sfințenie. Simplu păstor, ales episcop după moartea soției datorită sfințeniei vieții lui, a făcut multe și mari minuni. În
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

27

sfântul Spiridon a săvârșit liturghia împreună cu îngerii din cer. Fie ca viețile acestor mari sfinți să se constituie în torțe de lumină pe drumul credinței. Sfântul Ioan Botezătorul ne învață despre descoperirea lui Hristos lumii. pentru a nu sluji nimeni cu preaumilul părinte Spiridon. pentru a învăța despre Hristos. care a mucenicit ca episcop la 20 de ani pentru Hristos. este exemplară. Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur încheie cu o coroană de sfințenie prima lună a anului. În cântări de colinde și cântece de stea. agrăiește despre “cerurile deschise” care ne așteaptă pe cei credincioși și despre iubirea aproapelui. Operele lor sunt normative și se constituie în nenumărate resurse duhovnicești pentru teologii și credincioșii contemporani.EPIFANIA simplitatea și credința lui. Vasile cel Mare. Sfântul Antonie cel Mare ne amintește de permanenta luptă cu diavolul. spre lumină și viață din belșug. pacea și iubirea lui Dumnezeu se așază peste viețile noastre albite de păcate. Steaua Bethleemului își aruncă și azi raza înțelegătoare în inima noastră. Crăciunul. Sfântul Maxim Mărturisitorul a ignorat cu desăvârșire toate mărețiile și ispitele lumii diavolești. a cărei taină este nepătrunsă. 14. cu claritatea și acuitatea Duhului Sfânt. ca Sfântul Apostol Pavel. atunci când episcopii zavistuitori au ieșit din biserică și au încuiat-o. Antia. împreună cu mama sa. reînnoite la acest început de an și să ne dea vitalitatea spirituală a sufletului nostru. Nr. Anul Nou și Boboteaza bat cu degete de nea la ușa sufletului nostru. privește spre tinerii de azi. dându-le exemplu de credință și jertfelnicie. Sfinții Părinți capadocieni. Mărturia lui despre Sfânta Treime. Decembrie 2010 . care se poate schimba într-o clipită în dragostea lui Dumnezeu. Este o paradigmă a ascezei și a vieții cenobitice până în zilele noastre. Prezbitera dr. Laura Magdalena Nicolescu 28 Iaşi. întâiul mucenic. pe care trebuie să-l înfruntăm cu hotărâre până în ceasul morții. Sfântul Elefterie.Ianuarie 2011 . chiar cu prețul vieții. Sfântul Ștefan. dar asimilată prin credință.

în anii 326 de către Sfânta Elena. care au fost de-a dreptul impresionaţi să vadă reprezentaţi în scena Naşterii Domnului pe magii de la răsărit îmbrăcaţi în haine persane. Poziţia excelentă la marginea pustiului. Complexul care cuprinde Basilica Naşterii Domnului sau Biserica Nativităţii include. Bet Lehem înseamnă casa pâinii. în timpul teribilei invazii a perşilor din anul 614. dar şi pentru a împiedica pe necredincioşi să intre înăuntru călare şi pentru o mai bună apărare în cazul unui atac al musulmanilor. mai pot fi văzute părţi din vechile mozaicuri bizantine originale pe fond de aur. plin de istorie. locul naşterii lui Iisus. dându-i forma care s-a păstrat până azi. o mănăstire ortodoxă. La împlinirea timpurilor. Naosul basilicii este împărţit în cinci nave longitudinale separate de patru rânduri de coloane corintice. În evreieşte. a fost făcută astfel încât toţi cei ce intră să se încline cu smerenie în faţa adevăratului Stăpân. în afară de basilica propriu-zisă. îndelungata şedere a lui Iosif şi a Mariei în Galileea. Iisus s-a născut la Betleem unde părinţii lui veniseră pentru recensământul poruncit de împărat (cf. numită sugestiv "Uşa Umilinţei". De asemenea. vizitat de milioane de credincioşi veniţi din toată lumea şi aproape egal ca însemnătate cu Ierusalimul învecinat. Astăzi. Iaşi. pe care sunt pictaţi apostolii Domnului. iar în arabă.BISERICA NAŞTERII DOMNULUI B etleemul se află la circa 9 km sud de Ierusalim.1-7). câte 11 în fiecare rând. Bayt Lahm.EPIFANIA  Popasuri duhovniceşti  BETLEEM . împăratul Iustinian cel Mare o modifică. Nu este exclus ca Iosif să se fi născut la Betleem şi să fi plecat cu părinţii săi la Nazaret din cauza nesiguranţei pe care Irod cel Mare o provoca în această regiune. mama împăratului Constantin cel Mare. intrarea pe uşa foarte joasă. terenul fertil care produce din abundenţă cereale. Istoria ei începe în secolul al II-Iea. În unele zone ale pardoselii. prielnic pentru viţă de vie şi pomi fructiferi de tot felul. Lc 2. una catolică şi una armeană. 14. când Sfântul Iustin Martirul a identificat întâia oară grota ce se afla sub ea drept peştera sfântă. a făcut ca această zonă să fie locuită din cele mai vechi timpuri.Ianuarie 2011 29 . De exemplu. Catapeteasma din Basilica Naşterii este o donaţie din partea familiei Cantacuzino din România. înseamnă casa cărnii. Două nume cu adânc şi profund înţeles: aici avea să se nască Cel care ne-a lăsat ca hrană propriul trup sub chipul pâinii. Betleem este un oraş înfloritor. Decembrie 2010 . În anul 531. Prima biserică se va ridica aici destul de timpuriu. Nr. Domnul nostru Iisus Hristos. Trecutul bisericii este foarte interesant. lasă să se înţeleagă că ei locuiau acolo permanent. lăcaşul a fost lăsat intact de prădători.

o mică grotă naturală. Ing. unde a fost aşezat copilul Iisus după naştere şi în faţa acestuia. Altarul Regilor Magi. Cincisprezece candele ard permanent în jurul ei. situată chiar sub altarul central. Sirienii ortodocşi au dreptul să intre oficial în basilică de două ori pe an. Peştera Naşterii Domnului şi o parte din absida de alături se află sub jurisdicţia ortodocşilor greci. în jurul ei s-au creat numeroase legende: era când fântâna în care a căzut steaua magilor. Biserica Nativitatii este "un loc de refugiu pentru oricine". iar copţii o dată. se află cristelniţa octogonală pe care constructorii basilicii lui Iustinian au aşezat-o lângă altar. 14. La fel ca biserica Sfântului Mormânt. Când cruciaţii au adus-o în locul în care se află în prezent. Aici se află Altarul Naşterii lui Hristos. când fântâna la care s-au adăpat animalele aceloraşi magi. locul tradiţional al naşterii lui Iisus. Poarta basilicii se închide şi se deschide cu trei chei. Alte două altare se află în grotă – Altarul Sfintei Iesle. fiecare comunitate deţinând câte una. Prof. locul unde aceştia au adus omagiul lor nou născutului Fiu al lui Dumnezeu. ieslea. grecii ortodocşi şi armenii ortodocşi. cealaltă parte a absidei e proprietatea armenilor. Potrivit firmanului din anul 1852 prin care s-a făcut Statu-quo-ul. pereţii laterali şi au dreptul să celebreze la Altarul Magilor. pentru toţi creştinii. sub a caror autoritate se află Betleemul începând din decembrie 1995. localizat printr-o stea de argint fixată în marmură.Univ. bolta. însoţită de o inscripţie în latină: "Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est-1717" (Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos). Decembrie 2010 . coproprietarii basilicii sunt latinii. Este locul sacru şi binecuvântat al refugiului în care Fecioara Maria a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos. Graţiela Hâncu 30 Iaşi. Lăcaşul are trei altare: unul central şi două mai mici aflate în absidele laterale din care se coboară în Peştera Naşterii Domnului.Dr. şi aici. părţi din bazilica Nativităţii se află sub controlul diferitelor confesiuni creştine. Latinii posedă la grotă: o scară. dar şi pentru israelieni sau palestinieni. Nr.Ianuarie 2011 . când fântâna de unde cei trei viteji au venit şi au luat apă pentru David. pe partea dreaptă.EPIFANIA La intrarea în bazilică.

Deci Sf. Lazăr I îl chema să vină în Serbia. căsătorită cu ţarul Serbiei. Nr. Mama Sf. unde întemeiază mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa. Născut din părinţi binecredincioşi din cetatea Prilep. arhitectură. era fiica lui Basarab I. la fel şi vărul său. Când a ajuns să înveţe Sfintele Scripturi s-a pătruns de ele cu tot sufletul şi s-a hotărât să-i slujească lui Dumnezeu. din sudul Dunării. vorbind foarte bine limba slavonă şi greacă a fost şi un ritor iscusit. Tot din îndemn dumnezeiesc. care le mărturisea : “Nu pot să mai rămân în lumea asta înşelătoare. Iar după tată se înrudea cu Gheorghe Castoriotul. apoi a primit darul diaconiei şi mai pe urmă cel al preoţiei. 14. în anul 1310. Cuviosul Nicodim de mic a fost pus la învăţătură de carte. iar mai târziu va fi ales Protos peste mănăstirile Sfântului Munte. ca nişte năluciri mincinoase şi nici înălţarea mea în slujbele politicieneşti. cu toată împotrivirea lui. i s-a arătat în vedenie Maica Domnului dându-i poruncă de a trece în Ţara Românească. Călugării au fost impresionaţi de sufletul plin de harul Sfântului Duh al tânărului. nici să văd slavele ei deşarte. Cuviosul Nicodim pleacă din Athos şi poposeşte în Serbia. Radu I şi Lazăr I cneazul Serbiei. în ţinutul Cladovei. pictură. părăseşte în ascuns casa părintească. cu sprijinul material al voievozilor Basarab. tot soborul l-a ales egumen al Mănăstirii Hilandar. soră cu Ruxandra care. el se înrudea cu familiile dominatoare ale Ţării Româneşti şi Serbiei. cu ajutorul unor călugări athoniţi veniţi în Prilep. şi pleacă cu ei în Sfântul Munte Athos. iniţiindu-se in artele athonite: caligrafie. N-au trecut mulţi ani şi pristăvindu-se egumenul mănăstirii. să meargă la locul numit “al cascadelor” şi să zidească o mare lavră în cinstea Adormirii sale. La vârstă de 16 ani.” Graţie râvnei. când va fi mai mare.Nicodim era văr primar cu Vladislav-Vlaicu. să ocupe dregătorii de seamă. Ştefan Duşan. După trei ani a fost călugărit. zis şi Scandembeg. zidărie. Cuviosul Nicodim şi-a însuşit repede cunoştinţele de limbă slavonă şi greacă.EPIFANIA CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT DE LA TISMANA C uviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana a fost un reprezentant de seamă a vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi începutul celui următor. pentru mântuirea sufletului meu. regele Albaniei. unchiul Cuviosului Nicodim. a avut fii pe Uroş III şi Lazăr. Când se afla în Athos . Iaşi.Ianuarie 2011 31 . care şi el era român. Nicolae Alexandru Basarab de la Curtea de Argeş îl chemase în Ţara Românescă pentru organizarea vieţii monahale. inteligenţei şi înzestrării sale. Nicodim. dogărit. argintărie. Decembrie 2010 . ca să poată. vreau să urmez calea cea plăcută Domnului. din Macedonia Sârbească.

Cuviosul Nicodim alege locul pentru mănăstire pe malul râului Vodiţa mică. făcându-şi de trei ori semnul Sfintei Cruci şi cugetând în sine că nu este vrednic să meargă pe deasupra apei ca Mântuitorul. schituri şi mănăstiri” (Plângerea Sf. Faptul că nevoitorul nostru a hotărât să se stabilească în Ţara Românescă.Munte Athos.Antonie. că vine noaptea. Această poruncă de a trece în Ţara Românească o primise şi de la Maica Domnului când se afla în Sf. când nimeni nu poate să lucreze. a socotit că rasa călugărească îl urcă pe monah în slăvile cereşti. cu viaţă de obşte. În acest context apare Cuviosul Nicodim în Ţara Românească şi reorganizează monahismul. cu rânduieli ca la Sf. în stil bizantin.4). care îl îndeamnă să treacă în Ţara Românească şi acolo să zidească o mănăstire mare şi frumoasă. în plan triconc.” (Ioan IX.EPIFANIA Aflat în Serbia. din bolovani de râu şi cărămidă. Nr. făcându-l asemenea zidirii celei dintâi a lui Dumnezeu . care este pe malul sârbesc. la multe zidiri Biserici. prevede că pe noul Mitropolit "toţi clericii din acea ţară şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici să-l respecte şi să i se supună lui". pleacă în satul Tachia. unde să ridice o nouă mănăstire. Decembrie 2010 . constituie o dovadă în plus a originii sale valahe. Hotărârea sinodală dată de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol la 1359.Ianuarie 2011 . 14. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat monahismul la români încă din primele secole ale erei creştine. Cuviosul Nicodim a plecat de la Vodiţa cu un grup de călugări şi au mers mult prin pustietăţi în căutarea locului cu căderi de apă. cu prilejul infiinţării de către Nicolae Alexandru Basarab a primei Mitropolii a Ungro-Vlahiei. la noi existau deja unele formaţiuni monahale. de proporţii foarte modeste. în faţa Orşovei şi aici. Astfel. şi-a pus rasa pe Dunăre ca o luntre şi a trecut pe malul celălalt: "Deci de la Sfântul Nicodim s-au făcut. aproape de graniţa cu Serbia şi Ungaria.Munte Athos şi Sfântul a crezut că trebuie să împlinească cuvintele Evangheliei : “Trebuie să fac până este ziuă lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine. Sfântului Nicodim i se arată în vedenie duhovnicească Sf. Potrivit tradiţiei pusă în scris de Ştefan Ieromonahul în cartea sa “Vieţa Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Sfânţitul” la anul 1839. Tuturor de obşte început Iar în Ţara Românească. 32 Iaşi. pe care a zidit-o între anii 1369-1370. care să nu aibe pereche.Mănăstiri Silivaş Prislop) La venirea Cuviosului Nicodim pe pământ românesc. Domnitorul Vladislav Vlaicu îl ajută să ridice Mănăstirea Vodiţa. la Curtea de Argeş.

Pe temelia lăsată. dăruindu-i cârja sa. Cuviosul Nicodim îşi îndreaptă paşii spre locuri necunoscute în căutarea celui indicat în vedenie. Cuviosul Nicodim. cea dintâiu mănăstire mare pe pământu românesc. ci la “cascade” spre răsărit. în acest colţ de rai. arată prestigiul pe care i-l conferă viaţa sa duhovnicească.Nicodim la actul de împăcare dintre cele două biserici. datorată conflictului dintre cele două biserici.Antonie în vis: “Nu aici este locul. ale Sf. ruda sa.Ignatie Teoforul şi ale Sf. Contribuţia mărinimoasă a Cneazului Lazăr la Ctitoria Vodiţei şi apoi a Tismanei este considerată de unii istorici ca recompensă pentru împăcarea Bisericii sârbe cu Patriarhia Ecumenică. cât şi aptitudinile diplomatice. scrise în greceşte. isihasmul pătrunsese înaintea venirii lui: "…tare în cărţi şi mai tare în judecată şi în cuvinte şi în răspunsuri. la rugămintea Cneazului Serbiei Lazăr (1371-1389). Cneazul Lazăr doreşte să-l facă Mitropolit în Serbia. dar mai ales hotărât să atingă un nivel duhovnicesc cât mai înalt. el dă un impuls nou monahismului de la nordul Dunării unde. au făcut fundaţia bisericii. Rolul Sf. cea dintâiu durată în zid: Tismana" (Nicolae Iorga) Iaşi. dar Cuviosul.Mucenic Teofil. Călăuzit fiind de dumnezeiescul glas. În anii 1374-1375 Cuviosul Nicodim pleacă de la Vodiţa la Constantinopol. un boier din neamul Basarabilor a ridicat Mănăstirea Gura Motrului. pribeag prin pustietăţi.” Ajungând pe râul Motru ce se varsă în Jiu.Nicodim. Cu multă osteneală întâi a curăţat locul de pădure. a găsit Sfântul un deal şi izvoare de apă şi s-a gândit că poate acesta este locul căutat. unde vara e strălucită şi iarna foarte blândă. unde au ridicat o biserică. Patriarhul Filotei Kokinos l-a cinstit mult pe Sf. fiind însărcinat să îndeplinească o misiune diplomatică la Constantinopol.EPIFANIA A poposit pe malul râului Topolniţa.Paraschiva. au pus vie . Decembrie 2010 . dar i s-a descoperit iar că “nu aici este locul ci la cascade precum ţiam poruncit întâi. la locul “cascadelor”. din smerenie." (Emil Lăzărescu) Evenimente importante ale vremii îl sustrag pe răvnitorul stareţ de la dulceaţa contemplării duhovniceşti şi a preocupărilor culturale şi spirituale. marea sa cultură teologică. înţelegând că este şi rudenie cu Cneazul Lazăr şi l-a făcut Arhimandrit. în mod sigur. cu vasta sa cultură teologică de factură isihastă. Nr. unde avea să ridice cea mai frumoasă şi mai trainică dintre ctitoriile sale: "…clădi el.Ianuarie 2011 33 . 14. cu hramul Sf.Ioan Gură de Aur. (având dreptul de a sfinţi biserici) şi părticele din moaştele Sf. fuge în ascuns. iar Vodiţa după curgere de ani se va istovi şi va cădea în pustiire. ca să mijlocească la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea anatemei. rămase odoare de mult preţ ale Mănăstirii Tismana până astăzi. Cuviosul Nicodim poposeşte în Serbia pentru a tălmăcii cărţile de iertăciune aduse. risipinduse de tot”. La întoarcerea de la Constantinopol. dar i s-a arătat Sf.

ci să meargă pe râul Jiu în sus spre munţi. Ajungând în satul Groşeni (azi Vânăta) a poposit să doarmă la o casă de creştini. potrivită pentru loc de rugăciune. ale cărei ruini se văd şi astăzi. a ridicat Mănăstirea Vişina.şase zile şi i-a găsit pe Valea Cascadelor. în rugăciune neîncetată şi la miezul nopţii s-a pogorât peste el o lumină ca un stâlp de foc de la cer la pământ şi glasul din lumină i-a zis : “Aicea unde stai este locul cel pomenit ţie de mai înainte. ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstirea şi pomenirea Adormirii Maicii Mele. cu vieţuire a celor ce vor voi să se mântuiască. unde a ridicat mănăstire pentru monahi este locul cel rânduit. Copilul gazdei s-a întors cu porcii pe care-i pierduse de cinci . Mergând mai departe au ajuns la Aninoasa. Şi darul Meu şi mila Mea şi a Maicii Mele. Decembrie 2010 . iar atunci când copilul obosea sau îi era foame. Dar Dumnezeu. s-a închipuit acel şarpe. una dintre cele mai frumoase din ţara noastră. în piatra de deasupra intrării în peşteră. Cuviosul Nicodim s-a urcat la aceea peşteră. Dar nici acesta nu era locul căutat. şi acesta a ieşit din grotă şi a plesnit.Nicodim îi spunea să-şi pună piciorul peste piciorul său şi îi trecea. Pe acest loc. aceeaşi dumnezeiască arătare îi spune Cuviosului Nicodim. A plecat Cuviosul Nicodim pe Jiu în sus. străjuit în toate părţile de munţi acoperiţi de păduri de stejar şi tisă. În faţa peşterii de unde ieşea apa era un platou potrivit pentru o aşezare mănăstirească. Acest copil. că nu la vărsarea Motrului. după cum i s-a poruncit. pe malul drept al Jiului. prin rugăciunile tale nu vor lipsi dintr-acest locaş până în sfârşit . Sf. Cuviosul Nicodim a stat în picioare trei zile şi trei nopţi. A doua zi a colindat cu copilul locurile din jur. Sfântul Nicodim a făcut să piară balaurul. S-a bucurat mult de vederea acestui loc plin de frumuseţe. fiind Cuviosul bătrân şi obosit I-a spus mai înainte de a începe lucrul. unde curge apă multă. întruchiparea geniului răului. lângă Vălari. Spre pomenirea acestei minuni făcute cu rugăciunea Sfântului. că nici aici nu-i locul rânduit. dar acolo l-a întâmpinat un şarpe mare. năpustindu-se spre el. ce ţâşneşte de prin peşterile munţilor şi găurile pietrelor şi cade de la o înălţime ameţitoare pe o grămadă de stânci. iar cascada de apă era foarte mare. el a fost ucenicul cu care Sf. cu mănăstire de adunare de monahi. A făcul semnul sfintei cruci spre balaur cu crucea de plumb ce o purta la gât.diaconul Antonie. cu gura căscată. acum. lăsând locul curat pentru ridicarea mănăstirii. pe râul Tismana în sus. 14. Nr.Nicodim a trecut prin foc. Cuviosul l-a luat cu el pe copil ca să-i arate locul.EPIFANIA Reîntors în ţară. iar deasupra lui era o peşteră mică. Protopopul Constantin Negomireanu a ridicat biserică şi schitul Aninoasa. unde era un loc frumos şi un izvor bogat cu apă şi a voit să se oprească. care îl alesese pe Cuviosul Nicodim să întemeieze mai multe aşezări de viaţă monahală pănă să ajungă la Tismana. pe o stâncă. a făcut parte din obştea Mănăstirii Tismana . unde torentul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie. şi să tămăduieşti cu Darul Meu toate boalele şi toate nepuntinţele din oamenii care vor veni la tine şi în locaşul tău acesta cu 34 Iaşi. şi iată că-ţi dau ţie putere peste toate duhurile necurate. până a dat de râul Tismana şi a mers pe malul acestui râu până la munţi. Ajungând la poalele munţilor. la locul numit “Gura Sadului”. Pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Tismana.Ianuarie 2011 . mai târziu.

având sub ascultare şi alte mănăstiri şi schituri : Vodiţa. a mers Sfântul cu câţiva părinţi monahi ai săi la numitul Radu Negru Voievod. va afla odihnă şi spăşanie sufletului în veci. ce era cu domnia la Târgu Argeşului şi repede a primit ajutorul de la domnitor. prin care tot sufletul ce va veni aicea. prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are” (Paul de Alep) Ca “sfânt al organizării muncii” cum îl numeşte N. iar celălalt este fixat de butoi.” După ce Dumnezeu i-a arătat locul pe care să zidească biserica.” Biserica Mănăstirii Tismana (document vechi) Cuviosul Nicodim. în Mehedinţi. au plantat în pădurile din jur castani comestibili. Aninoasa. Vinul acesta le ajunge pentru un an întreg pentru cauze binecuvântate. cu hramul cel indicat de Mântuitorul “Adormirea Maicii Domnului”. erau specialişti în dogărit: celebrul călător Paul de Alep care a vizitat Mănăstirea Tismana în anul 1657 menţionează în scrierile sale despre aflarea în beciul mănăstirii a unui butoi “de o dimensiune enormă. Din însemnările lui Ştefan Ieromonahul din “Viaţa Sf.Nicodim” aflăm că mai întâi Sf. „Întradevăr. Cu ai săi călugări a făcut multe şi impresionante lucrări gospodăreşti: au plantat vii pe coastă şi de acolo aduceau vinul în mănăstire prin conducte din olane.EPIFANIA credinţă. la această sfântă mănăstire pentru mântuire. prin frumuseţea locului şi a aşezării. Nr.Iorga. Vişina. Butoiul acesta l-a construit acest sfânt cu propria sa mână dintr-un fel de lemn numit tisă…” Iaşi. care cu un capăt ajunge până la exteriorul pivniţei. au pregătit materialele de construcţie: pietrele.000 oca de vin. El conţine 3. Topolniţa. iar lărgimea de vreo 9 palme. 14. Prislop. ea nu mai are seamăn nici în această ţară. cimentul.000 vedre de vin. Cuviosul Nicodim a ridicat şi biserici de mir în satele de pe domeniul mănăstirii. a cărui lungime e de vreo 26 de palme. Ei îl umplu cu ajutorul unei pâlnii lungi.Nicodim a ridicat o bisericuţă din lemn de tisă. vedeţi ce bun sfânt locaş şi îndemânatec pentru mântuire am înălţat cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Prea Curatei Sale Maici. După isprăvirea Sfintei Mănăstiri Tismana. pe rădăcina căruia a făcut pristolul. prin urmare conţine 36. Sfântul cu ucenicii săi aduşi de la Vodiţa s-au pus pe lucru: au tăiat pădurea. Decembrie 2010 . Cuviosul Nicodim a ridicat biserica mare a Mănăstirii Tismana într-un an de zile şi tot el a sfinţit-o la 15 august 1377. bârnele. Cuviosul Nicodim a zis către ucenicii săi : “Fiilor. fiecare vadră având 12 oca. fiind făcut arhimandrit de către Patriarhul Constantinopolului Filotei (în anul 1375) Mănăstirea Tismana a fost dintru început arhimandrie. devenind apoi “Marea Lavră”. satele Coşuştea şi Jidoştiţa. au făcut canalizări între Balta Bistreţ şi gârlele ei pentru prinderea peştelui.Ianuarie 2011 35 . nici în alta. dar văzând ei că s-a făcut adunare mare de monahi şi de fraţi întru Hristos şi că era trebuinţă mai mare. varul.

că-i arde dumnezeirea Prea Sfintei Treimi.Nicodim avea multe fapte îmbunătăţite şi mare înţelepciune. Cei ce-l auzeau se umileau şi cu pocăinţă se întorceau la Dumnezeu. i-au cerut sfaturi duhovniceşti şi tehnice.Ioan Evanghelistul. încadrat de Maica Domnului şi Sf. doi îngeri în zbor.calitatea meşteşugului se oglindeşte nemijlocit în durabilitatea operei. Cuviosul Nicodim a caligrafiat un Tetraevangheliar. din darul Sfântului Duh care izvora din gura lui prin alese cuvinte duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Principala calitate a acestei ferecături este perfecta unitate de expresie a ansamblului. În urma unui conflict cu Mitropolitul Atanasie al Severinului. este cel mai vechi manuscris miniat şi datat din Ţara Românească. Tetraevangheliarul Cuviosului Nicodim. deasupra Crucii. iar pe spate este reprezentată POGORÂREA ÎN IAD. Acest luminos Meşter Manole al secolului al XIV-lea. Cuviosul Nicodim a fost un mare şi iscusit duhovnic. cinci ani a lucrat la el. Cei ce se tămăduiau. Pe faţă este reprezentată RĂSTIGNIREA . Decembrie 2010 . plan triconc. cu blândeţea cucerea pe oameni şi cu smerenia alunga pe demoni. În şederea sa la Mănăstirea Prislop. se înregistrează o aşa numită “etapă culturală” a vieţii sale. Dan I şi Mircea cel Bătrân. 14. Toţi au colaborat cu Sfântul în cele mai grele clipe ale domniei. au trecut în Ţara Haţegului (1398-1399) la Prislop. Duhurile rele ce bântuiau în împrejurimi strigau că nu mai pot locui aici. 36 Iaşi. în stil bizantin. prima de acest fel din Ardeal. Cuviosul Nicodim împreună cu monahii ce l-au urmat. pentru rugăciunile Prea Curatei Fecioara Maria şi a răului bătrân Nicodim. scrisă chiar de autor în slovonă şi tradusă în josul paginii de Anton Pann. a fost sfetnicul de taină a patru religioşi. având cea mai veche ferecătură. foarte priceput în mânuirea penelului. Radu Negru Vodă. voiau să se facă monahi. în chirilică: “Această Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească. Socotit de la facerea lumii anul 6913 (1405). unde în anul 1401 termină ridicarea unei biserici de piatră. ceea ce demonstrează înalta spiritualitate creatoare cu care l-a învrednicit Dumnezeu. După anul 1387 până la stingerea din viaţă a Cuviosului Nicodim.EPIFANIA Sf. Nr.Ianuarie 2011 . în anul al şaselea al izgonirii lui. Pentru popor el era socotit sfânt fiind încă în viaţă. cu echipa sa de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstire care-i vor purta numele sfânt peste veacuri . se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. pe ultima filă apare datarea lui. patrioţi şi viteji domnitori Basarabi : Vladislav Vlaicu. cu Iisus pe cruce. cerându-şi iertare.

EPIFANIA

„Niciodată nu vom înceta a spune minunile tale Părinte Nicodime…” (Acatistul Sf.Nicodim) Cuviosul Nicodim se întoarce la Mănăstirea Tismana în anul 1405 la dorinţa domnitorului Mircea cel Bătrân care alungă pe mitropolitul de la Tismana şi se împacă cu Sfântul. Cuviosul Nicodim avea mare putere în cuvânt şi darul facerii de minuni şi veneau bolnavii la mănăstire zi şi noapte şi se tămăduiau cu rugăciunile sfântului. Unii se tămăduiau numai atingându-se de hainele sfântului, alţii prin binecuvântarea lui, iar alţii se tămăduiau şi de la distanţă, chemând numele sfântului în ajutor. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru minunile ce le săvârşea, cât şi pentru puterea cuvântului dumnezeiesc ce ieşea din gura lui, a ajuns vestit şi peste graniţele ţării; de pretutindeni veneau la el şi se vindecau. Însuşi împăratul austro-ungar Sigismund de Luxemburg, care avea o fată muncită de duhul necurat încă din copilărie şi pe care o dusese la cei mai vestiţi doctori ai vremii şi la multe locuri sfinte ale bisericii catolice, fără însă să aibe vreo îmbunătăţire, a venit la Tismana la 13 august 1406 cu suita lui de înalţi demnitari clerici catolici, civili şi militari. Apropiindu-se de mănăstire, fata se vindecă; duhul cel rău o trânteşte la pământ lăsând-o în nesimţire şi o părăseşte, apoi fata se ridică complet sănătoasă. Împăratul dă poruncă să nu i se spună Cuviosului nimic despre aceasta, dar Cuviosul Nicodim, îmbrăcat în odăjdii, cu Crucea şi Evanghelia în mână, înconjurat de toţi părinţii mănăstirii, în dangătul clopotelor, îl întâmpină pe oaspete : “Dă slavă lui Dumnezeu şi Prea Curatei Sale Maici pentru mila ce a făcut-o azi cu tine, tămăduind pe fiica ta.” S-a cutremurat Sigismund de cuvintele Cuviosului Nicodim, de sfinţenia lui, dând slavă lui Dumnezeu, iar clericii catolici care-l însoţeau nu vedeau cu ochi buni aceasta. A doua zi, pe 14 august în ajunul praznicului mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” soseşte la Tismana şi Domnitorul Mircea cel Bătrân împreună cu familia şi mulţi demnitari de la Curtea de Argeş. Este întâmpinat cu mult fast de Sf.Nicodim şi soborul Lavrei, împreună cu miile de credincioşi sosiţi aici pentru marele praznic al Maicii Domnului. În prezenţa înalţilor oaspeţi Cuviosul Nicodim, înconjurat de un impresionant sobor de preoţi de la Mănăstirea Vodiţa şi Tismana, a săvârşit seara slujba mare cu priveghere, iar în ziua praznicului s-a oficiat Sf.Liturghie cu un fast neobişnuit, încât a rămas împăratul şi cei dimpreună cu el în mare uimire, fiindcă aşa slujbe dumnezeieşti nu mai văzuseră niciodată. Strălucitul cuvânt de laudă adus de Cuviosul Nicodim Prea Sfintei Fecioare şi îndemnurile creştineşti la o viaţă evlavioasă, după exemplul Maicii Domnului, i-a mişcat pe toţi până la lacrimi. “Niciodată n-am văzut atâta credinţă şi atâta putere de viaţă duhovnicească”, spunea împăratul. Mulţi bolnavi s-au vindecat atunci prin rugăciunile sfântului , multe izgoniri de duhuri necurate s-au săvârşit, lacrimi de bucurie se vărsau din ochii tuturor, încât se mirau toţi foarte. Însă clericii catolici
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

37

EPIFANIA

nesuferind atâta laudă adusă Sf.Nicodim de către împărat, au vrut să-şi bată joc de cuviosul egumen şi de obştea sa, folosind diverse viclenii. Aflând că în mănăstire nu se consumă carne la ospăţ, fiind invitat şi Cuviosul Nicodim, i-au adus purcel la tavă , acoperit cu un capac şi împăratul i-a spus sfântului să binecuvânteze păstrăvul. Ştiind mai dinainte cu duhul ce este pe tavă, Sfântul a zis: “Fie după cuvântul tău, împărate. Păstrăv să fie!” şi când a descoperit tava, pe ea era păstrăv. S-au înspăimântat cu toţii de această minune. Apoi Cuviosul Nicodim le-a vorbit despre puterea lui Dumnezeu care săvârşeşte minuni prin cei ce-L iubesc pe El şi despre Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, una singură şi adevărată şi pentru care El s-a jertfit sfinţind-o cu dumnezeiescul Său sânge, vărsat pentru ea. Clericii se temeau ca împăratul să nu se convertească la credinţa ortodoxă. Ei îl silesc pe Sigismund să-i ceară Cuviosului Nicodim proba focului : “Am citit în Sfintele Scripturi că Dumnezeu pe cine iubeşte îl scoate nevătămat şi din foc şi din apă. Acum, pentru dovedirea celor spuse de tine, privitor la credinţa ortodoxă, te rog părinte, aratăne nouă astăzi puterea lui Dumnezeu asupra ta, că de vei intra în foc şi nu te vei vătăma, atunci cu adevărat învăţătura ta , şi nu cea catolică, este plăcută lui Dumnezeu. Atunci, atât eu cât şi cei ce sunt împreună cu mine, vom primi legea ta cea sfântă după sfatul tău.” Cuviosul Nicodim le-a răspuns: “Pentru cuvântul tău împărate, rostit astăzi în faţa Atotputernicului Dumnezeu, Celui în Sfântă Treime închinat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, îl voi ruga pe Stăpânul să facă milă de tine şi de toţi cei împreună cu tine şi să-şi arate puterea Sa astăzi, prin mine, smeritul Său rob, ca tu şi toţi cei dimpreună cu tine să veniţi la cunoştinţa adevărului spre al vostru folos sufletesc." A poruncit Sfântul să se facă un foc mare în faţa bisericii; el s-a îmbrăcat în Sfântul Altar cu veşmintele, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu şi a ieşit împreună cu diaconul său Antonie, cu cădelniţă şi tămâie, cu Crucea şi Sf.Evanghelie în mână. Au cădit de trei ori în jurul focului, a binecuvântat focul şi s-a închinat de trei ori şi când Sfântul a păşit în foc, văpaia focului s-a desfăcut în două şi a stat un sfert de ceas, apoi a ieşit, şi aşa a intrat de trei ori în foc, în numele Sfintei Treimi şi au rămas nevătămaţi. Nici păr, nici veşminte n-au fost atinse de foc, deşi pe cei ce priveau de departe focul îi dogora. A luat apoi Sfântul de jos un cărbune aprins, ca să arate că nu a fost înşelăciune şi l-a pus pe epitrahil şi locul s-a ars, rămânând ca o mărturie peste veacuri această minune. Au căzut cu toţii la picioarele Sf.Nicodim cerându-şi iertare şi au primit dreapta credinţă, botezându-se cu toţii, Sigismund primind numele de Matei – Craiul Mateiaş, cum avea să se semneze după aceea. În anul 1406 Mircea cel Bătrân plănuieşte o alianţă cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg, fiind un moment prielnic de înlăturare a pericolului turcesc. În luna noiembrie, Mircea cel Bătrân vine la Tismana, în drum spre Severin, unde avea loc întrevederea lor, dar Sf.Nicodim nu poate să-l urmeze.

38

Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

EPIFANIA

Fiind foarte bătrân şi slăbit de puteri, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Tismana şi Vodiţa ucenicului său Ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peştera de deasupra, în post şi rugăciune şi cobora la biserică doar sâmbăta seara şi la Praznice, pentru a sluji Sf.Liturghie şi a tămădui poporul cu rugăciunile sale. Aşa a făcut şi la Praznicul “Naşterii Domnului” în anul 1406: a slujit Sf.Liturghie, a luat masa cu obştea, apoi le-a făcut cuvânt de mântuire, învăţându-i cum să vieţuiască în mănăstire până la sfărşitul vieţii, întru unire şi dragoste, în smerenie duhovnicească şi ascultare, să asculte de mai marii lor ca de Hristos şi toate de obşte să le fie. Acestea le-a lăsat în scris mănăstirilor Tismana şi Vodiţa. S-a dus la chilia egumenului şi le-a dat la toţi părintească blagoslovenie şi sărutarea cea de pe urmă, iar a doua zi, pe 26 decembrie 1406 şi-a dat sufletul său în mâinile Prea Doritului său Stăpân, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe care din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii din tot sufletul L-a iubit şi L-a slujit. După a sa sfântă mutare din viaţa aceasta vremelnică, s-au umplut sfintele sale moaşte de bună mireasmă şi l-au dus în mijlocul bisericii. Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere şi mare cinste; i s-a făcut slujba înmormântării după rânduiala Marelui şi Îngerescului Chip, apoi a fost aşezat sfântul lui trup în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi-l săpase dinainte, unde şi azi veghează o candelă neadormită. Dumnezeu i-a proslăvit sfintele moaşte; după şapte ani a fost scos din mormânt şi dus în biserica zidită de el, într-o raclă. Pe locul mormântului se află acum o piatră de pisanie din anul 1843, care le înlocuieşte pe cele anterioare, distruse de cotropitori în căutare de comori. În anul 1955 Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sf.Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, la 26 decembrie, în vremea Mitropolitului Firmilian şi chipul Sf.Nicodim ţinând biserica în mână, în dreptul inimii, reprezintă Stema Mitropoliei Olteniei. Cu toate că a fost canonizat formal târziu de către biserică, el a fost cunoscut ca sfânt prin cinstirea pe care şi-a câştigato în evlavia populară, ziua de 26 decembrie dedicată Sf.Nicodim a fost zi de prăznuire în tot anul. Cuviosul Nicodim a ştiut să iubească şi a iubit mult poporul în mijlocul căruia a trăit şi a lăsat o adâncă şi tainică memorie, tradiţia ocrotirii Sf.Nicodim de la Tismana se păstrează vie şi astăzi, aşa cum harul, truda,
Iaşi, Nr. 14, Decembrie 2010 - Ianuarie 2011

39

Amin. 14. existenţa moaştelor Sf. El a creat în ţara noastră acel curent de înnoire a Ortodoxiei prin literatură şi artă. de dragoste.EPIFANIA înţelepciunea şi dragostea sa a lăsat-o. să-i citim Acatistul şi Paraclisul Sf. Nr. râvnă şi sacrificiu de care a dat dovadă. Decembrie 2010 . Maica Antonia. cerându-i ajutorul. la Tismana. de bântuieli ale vrăjmaşului. Nestor Vornicescu (+2000) ne-a lăsat în scris mai multe studii despre Sf.Nicodim de la Tismana şi ne spune despre Sfântul că “a reprezentat o piatră de temelie întru apărarea şi consolidarea Ortodoxiei. a creat epocă în cultura medievală românească şi începuturile unei tradiţii de unde au purces noi etape de înflorire şi continuă rodire în vremurile viitoare…” Şi astăzi.Nicodim continuă să facă minuni şi multe vindecări sufleteşti şi trupeşti pentru toţi cei ce vin cu credinţă să se închine în acest sfânt locaş. miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.Ianuarie 2011 . Stareţa Mănăstirii Tismana 40 Iaşi. pentru ale cărui rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Mitropolitul Olteniei.Nicodim în orice primejdii de boală şi neputinţă. Să urmăm pilda vieţii lui plină de evlavie şi smerenie. purtându-şi crucea şi slujindu-i lui Dumnezeu.

care a trecut. a opta zi după naştere. el este mijlocul de înfiere faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii” (Pr. vorbind de Iisus: “Pe Acesta. L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor. I. dumnezeiesc. 21). ritualului tăierii împrejur. Prof. adică de cinstire aleasă. prin trunchi şi coroană. Iisus – nume dumnezeiesc împreunat cu Hristos înseamnă Mântuitor. aceste trei sărbători se leagă una de alta. “Această tăiere împrejur. preînchipuia botezul creştin.Ianuarie 2011 41 . unul dintre cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi. aşa cum fructul e în unire cu rădăcina. Sau cum lămureşte Petru în faţa Sinedriului. Uns. 31-33). Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1.1 Ianuarie B “Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri. Decembrie 2010 . 14. trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Nr. Mântuitorul a fost supus. Sau cum explică îngerul lui Iosif: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus. 31). 4) iserica prăznuieşte astăzi o întreită sărbătoare:Tăierea Împrejur a Pruncului Dumnezeiesc. născut acum opt zile. căci El va mântui poporul Său de păcate” (Matei 1. pe Sfântul Vasile cel Mare. care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel între oameni decât Mântuitorul. Dumnezeu. Odată cu tăierea împrejur. care e mai mult decât un legământ. ai întărit şi ai înălţat mii şi milioane de Iaşi.EPIFANIA  Din comoara inimii  ANUL NOU: . Scump şi dulce nume al lui Iisus. cum a fost şi va fi baza tuturor anilor veacurilor şi miilor de ani. cum a fost numit de înger. care ai mângâiat. şi Anul Nou. s-a dat Pruncului şi numele de Iisus. şi ca straja nopţii. Sfintei Fecioare: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Iisus este baza vieţii de sfinţenie şi de înaltă trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a tuturor sfinţilor. Coman). ca unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui. Dar Iisus este şi baza directă a anului care a sosit. părintele Său. cum tălmăceşte îngerul Gavriil. Numele de Iisus înseamnă Mântuitor. Privite în lumina iconomiei dumnezeieşti. prescris de Legea veche. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David. arhiepiscopul Cezareii Capadociei. prin dreapta Sa.” (Psalmi 89. ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5.

şcoli tehnice – vestita Vasiliadă – duce luptă neînfricată împotriva rătăcirii ariene şi macedonene. ţine legătura cu cercurile ştiinţifice. Iisus a fost singura izbăvire a milioane de morţi de la Adam şi până la Sine şi singura mântuire a milioanelor de oameni contemporani petrecerii Sale pe pământ. află o comoară mare şi nepreţuită” – zice un mare om de ştiinţă (Pasteur). Fiul lui Dumnezeu. de filosofie. ospătării. Macrina cea bătrână. legile şi toată civilizaţia. în rugăciunea minţii: “Iisuse. prin propria Sa umilinţă şi slujire. combate războiul cu îndârjire arătând foloasele păcii şi lupta pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci.EPIFANIA creştini. Iisus. Adevărul şi Viaţa!”. Domnul Iisus Hristos din dragoste vine în lume să ridice chipul cel căzut al omului la treapta pentru care a fost creat şi care întruchipează dragostea cerului coborâtă pe pământ. Emilia. singura înţelepciune adevărată. 14. Biserica şi-a pus strajă şi garanţie puternică acestei unităţi de timp. inima noastră. Te cheamă cu înfrigurare. Nr. de la leagănul pruncilor până la patul de moarte fiecare creştin ca să-I luminezi şi să-i îndrumi viaţa cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Tale! Să sălăşluiască în noi sfinţenia Ta şi alungă toată necurăţia din gândurile şi vorbirea noastră. care începe sub ocrotirea şi binecuvântarea Mântuitorului lumii. Bunii creştini nu uită să rostească continuu numele lui Iisus. ne-a izbăvit. filosofia. fără El (Iisus) îşi vădeşte deşertăciunea. Îl preamăresc pictorii şi sculptorii prin tablouri vestite. el reorganizează complet viaţa bisericească. de icoane. Mari compozitori îi consacră simfonii vestite. creează o cosmologie creştină ştiinţifică. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi. ştiinţa lumii. Corurile mari îl vestesc. miluieşte-mă!”. nobilă şi bogată familie creştină. Ales mitropolit al Cezareei Capadociei în anul 370. ne-a mântuit din robie şi de păcat. iar mama lui. de biserici şi case etc. adânceşte şi lărgeşte orizontul ştiinţei. Munca sa mistuitoare şi realizările sale 42 Iaşi. pe care în vorbirea noastră îl rostim de atâtea ori pe zi. înfiinţând aşezăminte de asistenţă socială creştină: case de primire. căci în acest nume se pleacă tot genunchiul. În faţa Mântuitorului. Domnul Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat.Ianuarie 2011 . era fiică de martir. Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane de cruci. Iisus e bucuria. El e cunoscut în universităţi. a creştinilor – “cine află pe Iisus. După studii strălucite la universităţi şi cu profesori vestiţi. singura putere. îndepărtează de la noi numele diavolului. singura fericire a neamurilor şi a noastră. Acest nume este cea mai puternică armă împotriva vrăjmaşilor. Sf. a adus lumii întregi dreptatea desăvârşită şi alinarea tuturor durerilor. şi întăreşte în noi curajul şi frumuseţea Ta! Fii pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor. Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului. fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. stăruie asupra foloaselor muncii de obşte. Gândul nostru. spitale. instituţii pentru reeducarea fetelor. se bate puternic pentru îmbunătăţirea stării sclavilor şi a muncitorilor. Decembrie 2010 . se dedă ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. Sfântul Vasile s-a născut în anul 330. A doua persoană cu care începe anul este Sfântul Vasile cel Mare. după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. nădejdea şi viaţa noastră. la Cezareea Capadociei dintr-o veche. Iisus este izvorul de viaţă pentru suflet şi pentru trup. fiinţa noastră întreagă să o îndreptăm către Domnul Iisus Hristos. în tratate de teologie.Vasile a primit primele elemente de educaţie şi instrucţie în familie. Adevărul neumbrit şi viaţa cea adevărată a omenirii: “Eu sunt Calea. de literatură. Hristos a fost şi este calea izbăvirii. Bunica lui după tată.

Învăţătura noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui Dumnezeu. De aceea. cum ne despărţim de cei dragi. ne spunem mereu „La mulţi ani!” chiar când din punct de vedere biologic simţim că puterea vieţii pe pământ este pe sfârşite. un caracter neînfrânt. Era un om cu o încordare excepţională. cum se schimbă multe din jurul nostru. Decembrie 2010 . ziua de azi este un popas din care privim cu un ochi înapoi. Ne dăm seama că nu totul trece. mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. 13).EPIFANIA covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile o podoabă netrecătoare a Bisericii. postul său aproape continuu. cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor ieşi în cale: bune sau rele? Ce ne va aduce anul care a sosit: viaţă sau moarte? Nu ştim. nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor noastre. care are un caracter soteriologic (mântuitor). Doamne. fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă. Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului David: “Călător sunt în faţa Ta. Ca stâlp de hotar al Anului Nou. Ca urmare a acestui adevăr. că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreaga noastră făptură. Sfântul Vasile stă pildă de om al faptelor. îmbătrânim. adâncind teologia şi ştiinţele profane. viaţa îşi urmează cursul fără întrerupere. sentimentul vremelniciei lucrurilor. la început de an încercăm două feluri de sentimente opuse. Am intrat într-un An Nou şi azi. ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm Iaşi. 14. în sânul parohiilor şi bolnavilor săi. al relativităţii noastre. pentru ierarhii şi credincioşii Bisericii pentru toate timpurile. ziua de azi este pentru orice om o zi în care este chemat să mediteze la rostul vieţii sale. mai mult decât în alte zile. rugăciunea şi privegherea din timpul nopţii au făcut să se sfârşească la 50 de ani. că El este începutul. slăbim în putere şi ne simţim legaţi de această vremelnicie. ca realizator al înfăptuirii. Dar odată cu acest sentiment. la însemnătatea şi rezultatul faptelor sale. Sfântul Vasile este şi rămâne un model neîntrecut de muncă şi împliniri mari în Biserica Mântuitorului. că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un izvor şi un temei în Iisus Hristos şi pentru aceasta este inepuizabilă. mai întâi. şi oaspete. să fim oameni ai faptelor celor bune. numai pentru om. Pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti. să împletim tăria credinţei noastre cu realitatea faptei. gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în anul care a sosit. Timpul face parte din propria noastră fiinţă. ne dăm seama că nu stăm pe loc. ne dăm seama căt timp pentru odihnă îi mai rămânea. creând opere ştiinţifice. Dar noi suntem credincioşi.Ianuarie 2011 43 . dorul de veşnicie. el a fost supranumit “braţul care lucrează” în grupul celor trei mari capadocieni. Slujind şi predicând în fiecare zi. Vrem să trăim. Sfântul Vasile ne cheamă şi ne îndeamnă şi pe noi. Observăm cum trec anii. rezolvând treburile administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale şi lucrând continuu în mijlocul credincioşilor. creştinii de azi. adică “credinţa care este lucrătoare prin iubire”(Galateni 5. 6). ca toţi părinţii mei” (Psalmii 33. În această lume a lui Dumnezeu. nu ai vorbelor. că suntem nişte călători. la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări. aşa ne avântăm şi noi privirile. Sfântul Vasile ne mai arată că aspiraţia de a urca pe treptele desăvârşirii poate fi împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe Dumnezeu. cum noi înşine ne schimbăm. Încercăm. cum parcă totul fuge din jurul nostru. Pentru viaţa şi faptele sale. Nr.

în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora! „Doamne Iisuse Hristoase. ca toate lucrările omeneşti. Iaşi 44 Iaşi. Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute. al dragostei şi păcii. De aceea. creaţie şi dragoste. Să ne punem întrebarea: cu ce putem răsplăti Domnului pentru toate binefacerile pe care leam primit şi le primim? Cu nimic altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţeşte pe proorocul David când strigă: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui. dacă în anul cel nou nu aducem hotărârea de a ne înnoi. lăudaţi-L pe El întru tăria puterii Lui” (Psalmii 150. pace şi bună înţelegere între noi.Ianuarie 2011 . în tihnă. fereşte şi păzeşte în pace.EPIFANIA cum să înţelegem viaţa. Sfântul Vasile cel Mare să ne ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre în fapte hotărâte pentru apărarea vieţii şi a credinţei. spre mai multă lumină. care este rostul nostru în lume şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu. Va veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. În fiecare an noi închidem o pagină din această carte şi deschidem una nouă. a binelui şi a dreptăţii. având ca model pe El şi pe sfinţii Săi. lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”. 1). în alta mai bună” ( Părintele Cleopa Ilie). înţelegerii şi ale mântuirii. sănătate şi ajutor pe credincioşii Tăi. dragoste. 14). Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. 29). Anul sosit să fie anul dragostei şi bunei înţelegeri între oameni şi popoare! El să fie o nouă primăvară a lumii. cununa anului ce a început. are un sfârşit. să devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu. „Pretutindeni să fim cumpătaţi şi să creştem dintr-o faptă bună. Prin mijlocirea timpului.” La mulţi ani! Preot Ioan Cârciuleanu. rugăciune. deci să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos viaţa noastră. „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. adevărul. între care străluceşte Sfântul Vasile cel Mare. Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Corinteni 2. „Lăudaţi pe Domnul că este bun. În acest an să ne silim să împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu. a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii. de a înainta spre tot mai bine. bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii lui Iisus. fiecare. Creştinii să-şi ureze unii altora spor în faptele dragostei. binecuvântează Doamne. că această lucrare. căci „Domnul i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării” (Psalmii 106. că în veac este mila Lui” (Psalmii 135. Ştim însă cu toţii. Prin rugăciunile sale fierbinţi. 1). ca închinător al lui Iisus. 14. Creştinul adevărat. intră în anul cel nou cu bilanţul sever al anilor trecuţi. Cel ce ne-ai făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi vremurile pentru zidirea Ta. Decembrie 2010 . Moartea o va pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei judecăţi de obşte o va deschide şi o va cerceta pe dânsa. la locul unde Dumnezeu ne-a chemat. prin muncă cinstită. ca să facă din noul an sosit un an al bucuriei. În zadar ne spunem unii altora: „An Nou fericit!”. Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: „Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu. Anul Nou ne este în faţă. De aceea. Viaţa cu faptele noastre formează o carte a noastră. rog pe bunul Dumnezeu să dea avânt bun creştinilor şi tuturor oamenilor. care trebuie să năzuiască cu toată conştiinţa responsabilităţii spre învăţătura lui Iisus. întrebarea de căpetenie este ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii care îi mai avem să se înmulţească binele. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care ne-a miluit şi ne-a ajutat să muncim cu pace. mult milostive. Nr.

Decembrie 2010 . d) Dar Revelaţia. a celor ce cred.531: “După aceşti teologi. în şi prin Biserica de pe pământ şi din cer.Irineu Ioan Popa. în partea ei referitoare la forma în care ea se poate cristaliza ca uniune a credicioşilor cu Hristos. Studii Teologice. 14. din trupul Lui ca forma de comunicare cu El şi între ei.135 Expresia fusese utilizată deja în studiul : Din aspectul sacramental al Bisericii. p. prin fiinţa sa tainică. Nu există tratate patristice sistematice.. ca realitate îndeplinită în Hristos şi manifestând aceeaşi eficienţă prin Biserică în cursul veacurilor. Nevoia de a defini denotă negreşit eclipsa vieţii ecclesiale. EIBMBOR. Deci Tradiţia e însăşi Biserica drept formă a eficienţei nemicşorate a lui Hristos. Biserica era un izvor de viaţă atât de evident.58 1 2 Iaşi.”5. ci în veşnicie. Pe de altă parte Biserica.”4 .9-10. p.206 5 Dogmatica I.Ianuarie 2011 45 .EPIFANIA  Teologie  “ FORMA BISERICII”: prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană M ulţi teologi din zilele noastre .Bucureşti 1978. care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi.trad. Nr. reprezintă Tradiţia. Din El continuă ea să lumineze şi să încălzească prin Duhul Sfânt în mod integral nu numai până la sfârşitul timpului. c) “Biserica este Hristos ca Revelaţie deplină în continuarea eficienţei Lui.1 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae foloseşte expresia forma Bisericii 2 de mai multe ori în Dogmatica sa : a) ca una din accepţiunile Tradiţiei:“totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii “3 . Bisericile precumpănitor sacramentale nu pot pretinde deci să reprezinte forma Bisericii…” 3 Dogmatica I. Pe vremea Sfinţilor Părinţi. b) “ … opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii. ca aplicarea cea mai adecvată a ei. nr. p. în Care a culminat şi s-a concentrat Revelaţia de acte şi cuvinte. încât nu se punea problema naturii sale.6 e)“Biserica este întemeiată de Hristos. franceză de Dr. p.din.constată Paul Evdokimov . După aceea Biserica rămâne mediul în care se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea mântuitoare a lui Hristos prin Ortodoxia. nici o ecclesiologie complet construită. adică în forma structurilor ei esenţiale. p. întunecarea evidenţei trăite. EIB. organic legate de conţinutul Revelaţiei.61 4 Dogmatica II. Dar Revelaţia continuă să se completeze în ea. sau a Revelaţiei împlinite în El. se pretează prea puţin la orice definiţie formală.lb. 1966.1996.socotesc că ecclesiologia se află într-un stadiu “preteologic”. prin Duhul Sfânt. de-a lungul veacurilor. p.51 6 Ibid.

Dimpotrivă.10 În Noul Testament singura afirmaţie importantă cu privire la forma lui Dumnezeu este în Filip.1973.anademiourgoumenon.). Prezentarea în formă umană nu implică o înomenire. În niciuna dintre numeroasele teofanii sau anghelofanii vechi-testamentare ( nici chiar în Gen. pentru a ne introduce în filiaţia restaurată.) Biserica rămâne mediul în care se aplică până la sfârşitul lumii Revelaţia şi prin care se dăruieşte puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt.749 7 8 46 Iaşi. spate.Ez. acestea sunt atât de evident exprimări la figurat încât în Septuaginta nu a fost nevoie de corective pentru a menţine puritatea conceptului de Dumnezeu.Riou.” Este foarte posibil ca originea acestei sintagme să fie în opera maximiană 8. urechi. limbă. care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi.) nu există o manifestare în deplină formă umană a fiinţelor supra-pământeşti.”7 Pentru demersul de faţă vom reţine în mod deosebit conţinutul punctului “b” şi ultima parte a punctului “e ”: (… ) opera de mântuire al cărei fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma Bisericii. nu este loc pentru afirmaţii pozitive despre forma lui Dumnezeu. p.infra 9 Alain Riou.1.17).reluând din scrierea paulină termenul morphe. Decembrie 2010 . Formei de rob luate de Adam în urma păcatului.18. consideră A. 25 sq. Inexistenţa vreunei imagini în adorarea lui Iahve reflectă o concepţie personală şi etică în măsură să reziste la orice încercare de obiectivare senzorială a formei Sale. buze.68 v. degete.”. ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El şi se conformează Lui ca model. Nici în iudaism. din imnul hristologic din Epistola către Filipeni.p. 26. Ed.1 sq.. Iov 4.9 A. Le monde et l’Eglise selon Maxime le Confesseur. Biserica îi substituie prin harul Duhului Sfânt forma şi vocaţia-prosegorian unică a filiaţiei. unde se pune un accent deosebit pe transcendenţa lui Dumnezeu.2. Nr. braţe. care este şi noua naştere . prin Botezul în Duhul Sfânt. ca mediu în care unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El şi se conformează Lui ca model.morphe. 6) de aceea considerăm că este important să începem prin analiza acestei expresii. care este Biserica. În Vechiul Testament este absolut imposibil de gândit că Dumnezeu ar avea o formă deschisă percepţiei umane.12 sq. forma lui Dumnezeu a socotit că a fi El Ibid.EPIFANIA Duhul Sfânt.5. Fapt posibil deoarece Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat “forma” noastră de fii căzuţi. forma lui Dumnezeu” (Filip 2. ochi. nas..schesis. gură.anaghenomenon şi noua creaţie. în schimb întâlnim în Noul Testament expresia m  “Cel Ce dintru început fiind în chipul. haine. încălţăminte. Deşi sunt multe referiri la Dumnezeu ca la o fiinţă care la fel ca omul are faţă. 14.care este noua relaţie .142 10 Ibid.. al cărei autor s-a inspirat la rândul său.morphe.Ianuarie 2011 . “(. noua creaţie (II Cor. sau 32. Sfântul Maxim desemnează de fapt troposul filial .Beauchesne Paris. sau că S-ar putea revela într-o formă accesibilă simţurilor. 611 : “Cel Ce dintru început fiind în chipul [forma]. şi nu găsim o descriere a formei dumnezeieşti care ar fi văzută (cf.Precizări terminologice Expresia forma Bisericii nu este biblică. care se substituie vechii relaţii şi vechiului raport dintre cauză şi efect . în Vechiul Testament înţelegerea teomorfică a omului este mai importantă decât concepţia antropomorfică despre Dumnezeu.

Eerdmans Publishing Company.1993. “The Form of God” (Phil. ci “constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit. 2. şi “nimeni să nu caute doar spre ale sale. 3. morphe. Grand Rapids. p. idea şi schema. există încă deosebiri de sens evidente. modul de apariţie etc. vol.14 Morphe în sensul său de bază este sinonim cu eidos. pe când morphe indică ceea ce este obiectiv acolo. în primul rând pentru precizări necesare demersului de faţă. morphe înseamnă forma . poate ca în cazul operelor patristice.harpagmon. Eidos desemnează aspectul genului. şi chiar purtătorul formei.Craiova. part 1. dar în mod obişnuit mai târziu. mai puţin la Homer. at the Clarendon Press 13 S-a spus că în opera Părintelui Stăniloae nu ar apărea foarte pregnant această dependenţă a învăţăturii dogmatice de exegeza biblică. Chenoza nu înseamnă renunţarea la firea dumnezeiască.12 Vom încerca în cele ce urmează să surprindem rezumativ opiniile câtorva exegeţi consacraţi. În uzul grecesc. D. şi-a împropriat cuprinsul.48. prin chenoză11. forma dicit quiddam absolutum… schema. Nimeni n-ar putea contesta faptul că Părintele Stăniloae a cunoscut magistral Sfânta Scriptură. 4).Omniscop. Şi-a făcut proprii ( oikeiosato. a) morphe-shema-eidos. pe când schema este ceea ce aparţine sau are legătură cu întregul (forma. Carmen Christi din Epistola către Filipeni este cel mai interpretat text din Noul Testament . Oxford. adică întrega înfăţişare vizibilă. ediţia a II-a.EPIFANIA întocmai cu Dumnezeu. dar. şi Dumnezeu L-a preaînălţat. nu redă întotdeauna sursele gândirii sale.128154. forma proprie unei fiinţe nu este echivalent cu eidos. idiopoiesato) firea omenească şi slăbiciunile ei. April 1997.şi încă moarte de cruce! Pentru aceea. Decembrie 2010 . aspectul exterior. persoana. tocmai pentru că a experiat exemplar conţinutul acestora. chiar dacă nu se va intra în amănunte: a) morpheshema-eidos. D. Morphe diferă de schema întrucât exprimă aspectul individual exterior aşa cum este. neimprimate de păcat.Ianuarie 2011 47 .ousia.).hyperypsosen şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. - . 14 Gerhard Kittel. ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece. în timp ce morphe este forma individuală de apariţie. devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare-schemati. întru slava-doxan lui Dumnezeu -Tatăl”. 14.IV. translator and editor Geoffrey W. Fiul lui Dumnezeu ia forma robului-morphe doulou . Michigan. După ce îi sfătuise ca “ întru smerenie unul să-l socotească pe altul mai de cinste decât pe el însuşi. b) morphe. dar şi ca un argument pentru înţelegerea indisolubilei legături între exegeza biblică şi orice încercare de a “dogmatiza”. dar devenind şi om adevărat-en omoiomati anthropon ghenomenos. vol.67) 12 Markus Bockmuehl.p. v. S-a smerit pe Sine Făcându-Se ascultător până la moarte . Nr.nu e o prădare. formam de rob. Fiind Dumnezeu adevărat.p. habitu. Ed. Morphe. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. în : The Journal of Theological Studies. dar S-a golit pe Sine luând chip [formă]-morphen.Litt. Dogmatica II. Părinţii Bisericii au fost în primul rând foarte buni cunoscători ai Sfintei Scripturi şi mari exegeţi. caracteristicile exterioare. New series. c) morphe. 1969. ceea ce este comun indivizilor.6) Variation on a theme of Jewish Mysticism.Problema chenozei în : Dumitru Stăniloae.” .. Morphe este întregul ( al trupului etc. Wm. Şi să mărturisească toată limba că Domn-Kyrios este Iisus Hristos.D. d) morphe.doxa . Iisus Hristos sau Restaurarea omului.) în şi pentru sine.” ( Idem.eikon. ci fiecare şi spre ale altora”(Filip.aflându-Se ca un om.2. Iisus Hristos este prezentat ca exemplul suprem de abnegaţie. Theological Dictionary of New Testament. B. Dar în pofida interschimbabilităţii. 13 Sunt necesare câteva precizări terminologice.742 11 Iaşi. în timp ce schema se referă la reprezentarea în afară. Bromiley. De eidos ţine ideea de ceea ce poate fi perceput şi cunoscut de alţii.

de exemplu.p. Parmenide. 23 P. Pentru el “a cunoaşte forma lui X înseamnă a înţelege natura lui X. Saint Paul’s Epistle to the Philippians. cauza mişcătoare şi scopul pot fi reduse la două: formamorphe. p. din dorinţa de a sublinia unitatea de fiinţă aceasta nu înseamnă că au identificat propriu-zis cei doi termeni. p. spunând că în pofida legăturii.82 21 Heriban Josef. Martin afirmă că eikon şi morphe sunt folosiţi ca termeni interşanjabili în versiunea greacă a Scripturii şi sunt priviţi ca sinonimi. R.F.. 6-11. Aceeaşi atitudine au exprimat-o numeroşi alţi comentatori. În mod sigur nu se spune despre Adam.cit. nici în Noul Testament. şi ocupă un loc central în gândirea sa.ousia. iar J.B. dar îl poate trata ca pe un echivalent pentru eidos sau idea desemnând aspectul exterior sau forma. Aristotel priveşte forma unui lucru drept ceea ce îl face inteligibil. A Commentary on the Greek text by Peter O’Brien. sermones et actiones.110 23 Op. 1967. Beza. 1888.Lightfoot afirmă clar: “Thouh morphe is not the same as physis or ousia.Martin 18 şi Rev M.1-5. p. p.145 17 J.P. astfel filosoful care.Martin. Nr. dar îşi exprimă apoi rezerva . fără a poseda şi ousia respectivă. b) morphe. c) morphe . cunoaşte forma dreptăţii va şti nu numai care acte sunt drepte. 264 15 16 48 Iaşi. 100 19 Rev.Lightfoot. şi în concluzie en morphe Theou. ci şi de ce sunt aşa. În pofida acestor nuanţe. vorbeşte de lumină şi întuneric ca despre două forme ale firii.B.743.P. p.eikon. and others.21 J. LAS Roma.B. cum susţine R. Cele patru principii ale întregii existenţe: forma sau natura. Platon nu-l foloseşte mult. At the University Press.cit. his life of humility and his exaltation to an earthly position Ibid. gestus. materia.234 22 Op. in order to compare and contrast Adam with Christ.116 24 The Epistle to the Philippians. Macmillan and co..P. Dicţionar de filosofie şi logică. dar inseparabilitatea dintre cei doi termeni. p.&T Clark. Chiar dacă mulţi dintre Sfinţii Părinţi au accentuat această inseparabilitate.R. unless one holds the view that this hymn refers not at all to the preexistent Christ but only to the human Jesus. T. p.Heriban oferă o listă în acest sens.vestitus. Marvin R.1996. şi physis. “essence” . amintim pe G.”16 La Aristotel morphe dobândeşte un sens fix..22 Prin urmare nu se poate avea forma a ceva. p.Vincent19.108.EPIFANIA habitus.P. 2.. Carmen Christi. cuiva.Vicent : “A common error of the Greek Fathers.Vincent.. R. nici în Septuaginta.cit.15 Nici în limbajul filosofic morphe nu are un sens definitiv şi fără echivoc. Studio exegetico su Filip. primul care îl foloseşte. nu pot fi stabilite graniţe ferme între termeni. Exegeţii subliniază distincţia.Lightfoot17. 1955. eidos şi materia-hyle. London.5-11. adopted by Calvin.Ianuarie 2011 . 14.Humanitas. că ar fi en morphe Theou 24.127-132 18 R.D. “nature”. Cambridge. Decembrie 2010 . Ed. victus.Hawthorne care afirmă : “it is strained and unnatural to interpret morphe by eikon. Edinburgh. Similar.şelem şi demuth în ebraică. Critical and exegetical Commentary on the Epistles to the Phillippians and to Philemon. aşa cum ar fi şi “chip” şi “asemănare”. există diferenţe între cei doi termeni. 20 . Grand Rapids Michigan. p. ea fiind (asemeni Formelor lui Platon)accesibilă intelectului. In recent interpretation and in the setting of Early Christian Worship. 1991. was the identificatiun of morphe with ousia. 1983. Aceaşi distincţie dar şi precizări noi apar la L.263. D. ar fi echivalent cu kat’eikona Theou. yet the possession of the morphe involves participation in the ousia also: for morphe implies not the external accidents but the essentials attributes”.O’Brien prezintă iniţial acest punct de vedere. Philippians 2.79-80 20 Op. deoarece morphe se referă la atributele esenţiale ale fiinţei. to hypokeimenon. cultus.744 Antony Flew.

M. nedespărţit. sau “statut”.15. la viţa Sa pământească şi la preaânălţarea lui la o poziţie de slavă lumească.eikon reiese şi mai clar datorită folosirii expresiei “morphe doulou” în Filip. d) morphe-doxa. Am putea sugera: “mod de a exista”. Word Books. Isaia 11.2.10 : “.Martin susţine sinonimia celor doi termeni.” 25 J.8 omul Iisus este Domnul slavei-Kyrios tes doxes. cele două firi rămânând unite pentru totdeauna. în I Cor.“este forţat şi nefiresc să traducem morphe cu eikon .Ap. a atributelor şi perfecţiunilor divine. Philippians. Iisus Hristos lumina lumii …. şi interpretând ca atare IICor. but doxa is not morphe (s. “plinătatea dezvăluită”. vol..43. Nr.P. Doxa ţine de Dumnezeire. neamestecat şi neschimbat.. prin urmare nu este vorba de un avatar pasager. dacă nu se susţine ideea că acest imn nu se referă deloc la preexistenţa lui Hristos. dacă nu lingvistic.237 27 D.cit. ce va iradia din trupul Său înviat şi al tuturor celor ce-şi vor arăta credinţa prin faptele lor”29 Gerald F.18 şi Rom. Doxa is and must be included in morphe Theou. În concluzie se poate spune că nu este vorba de vreo înţelegere filosofică elenistică a termenului morphe din citatul în discuţie. 14.EPIFANIA of glory”. Totuşi este foarte dificil să se găsească un termen echivalent pentru morphe. p.. Doxa attaches to Deity . ca să se sălăşluiască slava-doxa în pămăntul nostru”.cit.3..81 29 Pr.Dumitru Stăniloae.29. p.Steenburg.28 Imposibilitatea identificării termenilor în analiză reiese clar dacă dorim să înlocuim doxa cu morphe în texte cum ar fi Ps. World Biblical Commentary.7. Sf. cit.R. şi personal al Fiinţei dumnezeieşti. în timp ce morphe Theou este veşmântul nemijlocit. while morphe Theou is the immediate. p.8.21.Ap.“Doxa este manifestarea.Vincent afirmă distincţia lor: “Doxa is the manifestation. B. and personal investiture of the divine essence.82 Op.18. morphe is identified with the inmost being of Deity. specific.)”.2. În mod esenţial. Texas. Doxa este şi trebuie inclusă în morphe. şi nici de un presupus concept popular despre morphe Theou =ousia sau physis . Ps.făcând o paralelă între ICor. metemorphote . 1988.“Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Tabor. şi în special pentru morphe Theou.49 şi Filip.)”.n. of the divine attributes and perfections. pentru a compara şi a pune în contrast pe Adam cu Hristos.201 25 26 Iaşi. 84. Metamorphosis. Dacă R. the “unfolded fulness”. De asemenea. proper.Pavel nu se referă la schimbarea formei cuiva cu a altcuiva. “condiţie”.Hawthorne. JSNT 34. morphe este identică cu esenţa tainică a Dumnezeirii. Iisus Hristos n-a jucat rolul unui zeu în formă umană. p.1: “cerurile spun slava -doxa lui Dumnezeu”. 1983..Pavel înţelege prin morphe Theou şi morphe doulou este cu totul străin de ideile epifanice ale mitului şi legendei.3. paradoxala expresie morphe Theou este pe deplin în sfera concepţiei biblice despre Dumnezeu. ci doar la Omul Iisus.27 Distincţia morphe .Rev.Prof..Ianuarie 2011 49 . The Case Against the Synonymity of morphe and eikon.Heriban 26 şi D. p. dovada anticipată despre lumina Sfintei Treimi. op. ceea ce Sf. Decembrie 2010 .10: “pe Ea [Mlădiţa] o vor căuta neamurile şi sălaşul ei va fi plin de slavă-doxa”. Unicitatea creştinismului constă şi în faptul că cele două firi : dumnezeiască şi omenească s-au unit în Persoana Fiului în mod neîmpărţit.Steenburg căruia îi datorăm un studiu semantic în care neagă sinonimia celor doi termeni. Nu poate fi vorba nici despre o metamorfoză în sensul credinţei sau superstiţiei elenistice.n.77-86 28 OP. dar doxa nu e morphe ( s.

9. A. kai elampsen to prosopon autou os o helios.4.22 ş. aşa cum se va arăta infra. Învăţătura Sf. p. 2. 123. cit. Matei foloseşte verbul metamorphote probabil pentru a face o paralelă cu “glorificarea”. 592 BC.Ianuarie 2011 . Septuaginta descrie evenimentul transfigurării lui Moise folosind termenul dedoxastai (Exod 34.styloi 31 în Biserica primară ( cf.29. Scholars Press.34 Dar.30) şi dedoxastai (v. Decembrie 2010 .a. şi care corespunde iluminării noetice. Exeter. “kai en dedoxasmene e opsis tou chromatos tou prosopou autou” (v. ci pentru a trimite mai departe. iar în al doilea rând. 1996.9) şi datorită calităţii de martori oculari ai acestui eveniment cu profunde semnificaţii. Moses. 33 Ginzberg.30 Ei au devenit “stâlpi”.29).C.tes orates autoutheophaneias35 în care Sf. Moses susţine că morphe. Formularea : “Kai elampsen to prosopon autou os ho helios” . Atlanta. Sf.Veniamin. Matthew’s Transfiguration Story and Jewish Christian Controversy. şi astfel propriei noastre îndumnezeiri. kai ta himatia autou egeneto stilvonta leuka lian.Haenchen. p.Iacob. G.120 31 F.186 50 Iaşi.Moses. E. şi apoi cel al manifestării noetice a dumnezeirii Sale.nous. Journal for the Study of the New Testament. ta de himatia autou egeneto leuka os to phos.I.Nicholson.Moses. care se referă la revelarea inteligibilă a divinităţii lui Hristos.dedoxastai lui Moise. şi de fapt întregul lui“sistem” teologic este acela al îndumnezeirii omului. şi astfel lumina Schimbării la Faţă este în primul rând un element definitoriu care-L confirmă pe Iisus ca Mesia. Fortress Press. p. Memar Marqah 4. Ambele elemente sunt evidente în scolia sa la expresia dionisiană:“teofania Sa vizibilă”. Paternoster Press.1983. p.122 35 De divinis nominibus 1.shekinah este atestat de mai multe scrieri iudaice.F. op.A.8-9. p. vol. 14. The Legend of the Jews.he empsychomene sarx al lui Hristos.Maxim Mărturisitorul relativ la Schimbarea la Faţă. Cu atât mai mult despre Mesia se credea că va avea strălucire.33 Moise apare astfel ca un “nou Adam”. confirmă legitimitatea învăţăturii Mântuitorului. P.204.Maxim susţine că termenul vizibil se referă la vederea “trupului Său divin”. aşa cum strălucirea feţei lui Moise întărea cuvintele adresate israeliţilor.to theion autou soma sau la “trupul său însufleţit”.EPIFANIA Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nu are nimic în comun cu metamorphosis în înţeles elenistic.tes noetes autou photodosias descrise 30 A. The Epistle of Paul to the Galatians. Nr. p.35). împreună cu vocea cerească.91-98.. Conceptul care domină viziunea Sf.-Philo 12.afirmă că acest apelativ era folosit pentru sfinţii Petru. SBLDS63. 3.6.122 34 A. Schimbarea la Faţă este corelativă îndumnezeirii naturii umane a Logos-ului. John I: A Commentary on the Gospel of John Chapters 1-6. Textul sugerează că transfigurarea a avut loc pentru cei trei ucenici. op.G. Death as Departure:The Johannine Descent-Ascent Schema. Apoi pune în contrast teofania Sa vizibilă cu ceea ce numeşte teofania Sa noetică. nu se foloseşte doar ca o reminiscenţă din Exod 34.1. Asatir 9.. la A.1930.Gal.Bruce.32 În tradiţiile iudaice se spune că lumina care a strălucit pe faţa lui Moise în Sinai şi a rămas cu el.Maxim despre Hristos Cel transfigurat pe Tabor cuprinde două elemente principale: în primul rând cel al umanităţii îndumnezeite a lui Hristos. 1982. cit. este lumina primordială pierdută de Adam şi Eva.A. 17.2-3 kai metamorphote emprosthen auton..D. p.2 kai metamorphote emprosten auton. primită prin minte (intelect) .cit. op. Mt.121. eikon şi doxa sunt concepte interconectate dar nu interşanjabile. la C. ruda Domnului 32 Ps. p. 9. Iacob şi Ioan iar după martiriul celui de a-l doilea locul l-ar fi deţinut omonimul său.D. strălucirea feţei lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea Feţei Domnului.8. Faptul că Moise a fost acoperit de lumina slavei lui Dumnezeu. oia gnapheus epi tes ges ou dynatai outos leukanai. Philadelphia. Mc. Supplement Series 122. Sf.Ev..

di’ aretes epimeleian au ajuns la curăţia simţurilor duhovniceşti şi ale celor trupeşti.Ianuarie 2011 51 . ca şi aceea care ţâşnea prin trupul Lui.perielon tes en autois noeras dynameos ton pathon ta kalymmata. sunt învăţaţi să cunoască raţiunile duhovniceşti ale tainelor arătate lor. Sfântul Maxim respinge prin aceasta din nou origenismul care nu recunoşte nici o posibilitate de transfigurare a trupului prin Duh. şi posibilitatea ochilor trupeşti de a o vedea Ochii nu au în mod firesc această putere. de a fi necreată. Prin urmare. 14. Aceasta a adus mutarea lor de la viaţa dominată de pornirile trupului. Cei trei “s-au mutat de la trup la duh. 1125D-1128A. Ambigua 10. prin lucrarea Duhului Sfânt -en autous to pneuma energese..nu una naturală.hetis kata noun estai hemin methekte tote teleioteros.koinen kai demodesteran morphen. în această viaţă. la care se referă Isaia “L-am văzut.he ktisis şi Dumnezeu Cel necreat . în viaţa de dincolo “ ne va fi comunicată într-un mod mai profund prin minte (intelect) . Decembrie 2010 . dar n-a suprimat-o. curăţindu-li-se simţurile sufletului şi trupului. t. Prin aceasta. ci una mai presus de fire. să participe inteligibil şi noetic. ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Pe Tabor ucenicii.G. Suprema lipsă de inteligibilitate a lui Dumnezeu este diferenţa existenţială între creatură . Această lumină. a umplut-o de strălucire şi veşmintele sau cuvintele Scripturii şi creaţia de care se foloseşte fiinţa umană.97.” Prezenţa Sfinţitorului produce o schimbare a simţurilor lor . nesuprimând-o nici pe ea. între cele finite .to apeiron. prin care înţelege Întruparea.Maxim se referă la cele două forme în care Se descoperă Hristos celor care studiază Sf. la cea dominată de Duh deşi ei se aflau încă în trup. şi a celei văzute de isihaşti.EPIFANIA de Sf. kai ouk eihen eidos oude kallos Ibid.te enallage ton kat’aisthesin energeion.ton paradeichthenton autois mysterion tous pneumatikous ekpaideuontai logous. înlăturând acoperămintele patimilor de pe puterea lor înţelegătoare (noetică). Vederea acestei transcendenţe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simţurilor. Aceasta li s-a întâmplat prin schimbarea lucrărilor simţurilor. datorită “râvnei lor în practicarea virtuţii”.r. datorită căreia “acoperămintele patimilor” au fost îndepărtate de pe “puterea lor înţelegătoare”. Dar chiar în eschaton Dumnezeu va rămâne dincolo de capacitatea intelectului uman creat. ci sunt transformaţi prin lucrarea Duhului Sfânt. încă de aici.36 Totuşi.Scriptură cu mare atenţie.Dionisie. În Capita theologica et oeconomica 38 Sf. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupeşte de suprafaţa materială a lucrurilor. Lumina aceasta se arată că e dumnezeiască prin poziţia ei centrală sau prin rolul ei de izvor faţă de lumina în care s-au arătat Moise şi Ilie. Mai întâi vorbeşte de “forma comună şi mai publică” . după cum va arăta mai târziu Sf. nu e o contradicţie între calitatea luminii taborice. p. adică cu toată fiinţa sa la Dumnezeu.125 38 I. 90. 1121C-1124A 36 37 Iaşi.hoi peperasmenoi şi infinit. P. dar nu avea nici formă nici frumuseţe”.aktiston. Nr.kai eidomen auton. cit. 37 În nota explicativă la textul citat Părintele Stăniloae scrie: “Lumina cerească arătată pe faţa umană a lui Hristos a transfigurat-o pe aceasta. fapt experiat de aceştia prin orientarea lor închinătoare spre Iisus Hristos ca centru.Grigorie Palama. dând naştere patimilor care întunecă înţelegerea adâncimii spirituale a lor. Cu toate acestea omul este chemat. pe care o pricinuia în ei Duhul. înainte de a lepăda viaţa în trup. teofania noetică poate fi experiată doar în parte.

tois men eisagomenois li se arată în chip de rob. oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului (s. ci este pentru toţi cei care de -a lungul veacurilor vor excela în cultivarea virtuţilor. suta I.Ianuarie 2011 .en doulou morphe. Deci este cu putinţă ca Domnul să nu se arate în acelaşi fel tuturor celor ce stau lângă El. la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii. a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri în slavă. cea dintâi se potriveşte celor începători.”41 Părintele Profesor Ion Bria explică textul astfel: “Sf.Veniamin.. în chip negrăit şi necunoscut. Căci nu tuturor celor ce stau lângă El li Se arată Domnul totdeauna întru slavă. Dacă Origen credea că modul selecţiei celor trei a fost rezultatul cunoaşterii mai profunde a Persoanei lui Hristos. ridicându-i la starea de îndumnezeire. Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Maxim Mărturisitorul.2) .44. altora altfel. Sf. eliminând astfel conotaţiile intelectualiste. La început.196 39 40 52 Iaşi. care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”(Mc. există o “formă mai ascunsă”. şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta înfăptuirii. dacă nu se citeşte în zadar de către iubitorul de învăţătură. în care a fost mai înainte de a fi lumea.39 “Cel ce doreşte cunoştinţă şi-a aşezat temeliile sufletului neclintite lângă Domnul.en morphe Theou. Prin curăţirea voinţei şi a minţii El începe să devină mai clar.n. “Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor”-oraios kallei para tous yious ton anthropon (Ps. la C.170 41 Capete gnostice. în temeiul Schimbării la Faţă a Domnului în ei.162. op. FR2. Acest mod de descoperire a Domnului nu a fost rezervat exclusiv celor trei ucenici. spre puterea şi slava lui Dumnezeu de toate făpturile necuprinsă.Maxim schimbă accentul de pe criteriul cunoaşterii. Quaestiones et dubia 190 (CCSG 10.40 Un text asemănător este: “Dintre aceste două forme.13. atâta cât este cu putinţă oamenilor. de trei ori fericiţi apostolii au fost călăuziţi tainic. învăţând că lumina ce s-a arătat simţurilor lor e simbolul ascunzimii nearătate.163 42 Magistrand Ion Bria. iar celor ce pot să-L urmeze. P.324 43 C. lumina este însă cel mai înalt mod de manifestare al Lui Dumnezeu.6-12).8. cum zice Dumnezeu lui Moise: “Iar tu stai aici cu Mine! ”(Exod 33. ci unora într-un fel.2. apărută pe munte. La orice înaintare în virtute.1129C-1132A. ci celor începători.Veniamin..EPIFANIA (53.3). 14. op.39). cuvântul : “Sunt unii dintre cei ce stau aici.193 Capita theologica et oeconomica II. aşa cum a procedat pe Tabor.hypselon metamorphoseos oros. p.).. cit.2). Decembrie 2010 . El e departe de noi şi pare acoperit. Nr. p. li se arată în înfăţişarea lui Dumnezeu. Aceştia. schimbându-şi arătarea după măsura credinţei din fiecare”. pe cel al credinţei.G. p. “S-a spus mai sus că prin strălucirea luminoasă a feţei Domnului. p. 97.kryphiotera morphe prin care Se manifestă Hristos. p. Însuşi Domnul se Schimbă la Faţă. de aceea numeşte apofatism de gradul al treilea (cel mai înalt) vederea luminii dumnezeieşti.131. la care se referă litera Evangheliei. Odată cu schimbarea noastră prin har. De asemenea. e oarecum în afară de noi.Maxim arată că Hristos poate lua diferite înfăţişări după starea şi poziţia diferită din care Îl privim. op. El Se Schimbă la Faţă.cit. Dar trebuie să se ştie că şi între cei ce stau lângă Domnul există deosebiri. Cea dintâi este icoana primei veniri a Domnului. urcându-se pe muntele înalt al Schimbării Sale la Faţă .R. 90. cit. F. mai luminos şi cât mai aproape de noi până când El intră înlăuntrul nostru şi noi dispărem. a doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă .”42 Se face o distincţie între modurile împărtăşirii de prezenţa Domnului.43 Părintele Dumitru Stăniloae precizează că vederea luminii taborice nu înseamnă vederea Fiinţei lui Dumnezeu.

trupul Său.” . la Faţă schimbându-Te. iar ucenicii Tăi. este inseparabilă de Fiinţa Sa dumnezeiască .1977.. fiind Dumnezeu adevărat. Ed. şi o putea vedea astfel poporul. s-a amestecat cu omenirea. Căci rămânând Acelaşi S-a făcut văzut acum ucenicilor. Căci El este lumina cea adevărată (In. nici preschimbâdu-Se în ceea ce nu era.” 46 “ Mai înainte închipuind învierea Ta. ai făcut firea lui Adam iarăşi a strălucit.shekinah pe care a văzut-o Moise şi faţa lui a devenit luminoasă. zicând: Eu sunt Dumnezeu. 46 Tomul aghioritic. deoarece lumina taborică nu era slava. “ Cel ce cu Moise de demult a grăit prin închipuiri în Muntele Sinai. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur.în primul rând se afirmă preexistenţa Domnului. Bucureşti. şi lumina arătându-şi apostolilor. deschizând ochii lor şi făcându-i din orbi.158 Mineiul pe August. nelăsând în vreme ce înţelege nici o formă în cel ce primeşte înţelegerea. Cuvinte. 14.. de-a pururea tainică . EIBMBOR.oud holon en to noeisthai to noein peiromeno ton oionoun typon apheis. de asemenea: “. văzători. cerurile s-au spăimântat. slăvim puterea Ta. pământul s-a cutremurat.. 1974. în chip de negrăit a strălucit ”. din slujba Schimbării la Faţă. Hristoase. apoi faptul că Revelaţia n-a fost deplină în Vechiul Testament. şi nici nu Se putea despărţi. arătând chipul cel dintâi cu razele luminii.. Nr.418-419 44 45 Iaşi. t.9). de asemenea faptul că natura umană a fost restaurată în Hristos. în Filocalia VII.r. încă de aici. Apostolii nu-L mai văd în morphe doulou. EIB. p. Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”. rămânând neîncăpută de ei.cit. Sibiu Ambigua 10.” 45 . văzând pe pământ pe Domnul slavei”. în care ne-a cuprins virtual pe toţi. Decembrie 2010 .. Pentru aceasta. Nicolae Moşoiu. Tomul aghioritic este edificator în acest sens: “Se Schimbă la Faţă nu primind ceea ce nu avea. Fiinţa cea cu bună cuviinţă. Hristoase Dumnezeule.şi la faţă schimbându-Te. s-au aruncat cu faţa la pământ. ci morphe Theou . Dr. “. cu dumnezeiască lucrare.”44 Redăm şi câteva fragmente edificatoare.1160BC. a IV-a . Din ultimile două fragmente citate reiese că Schimbarea la Faţă este un eveniment fără precedent. nici ousia lui Dumnezeu.. mutându-o în slava şi strălucirea Dumnezeirii Tale”. neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut.EPIFANIA Căci precum aici raza luminii făcute biruieşte lucrarea ochilor. dar ei de departe nu au putut răbda dumnezeiască venirea Ta. ci descoperindu-Se ucenicilor Săi ca ceea ce era. a fericirii de a-L vedea pe Hristos înviat şi de-a fi cu El pururea: “Doamne bine este nouă să fim aici!” (continuare în numărul viitor) Preot Conf. aşa şi acolo Dumnezeu întrece toată puterea şi lucrarea minţii.66 sq. luminând-o în chip de negrăit. Acesta iarăşi astăzi în Muntele Taborului Se Schimbă la Faţă. ca până atunci. arătându-Se altfel de cum Se arăta înainte.” “Firea cea neschimbăcioasă a Dumnezeirii.. Univ. strălucea: “Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam. p. frumuseţea slavei. celei ce se poartă întru Sine fără materie. ci au privilegiul să-L vadă în forma Sa dumnezeiască de care nu S-a despărţit niciodată. Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit. p.1. iar morphe Theou ţine intim. Lumina taborică este gustarea.Ianuarie 2011 53 .

83. obicei atribuit canaaniţilor. Brill.34).EPIFANIA INTERZICEREA SACRIFICIILOR UMANE ÎN VECHIUL TESTAMENT în mod deosebit pe acest subiect. 3 Ed. Jurnal of the Study of the Old Testament. Supplement Series 277. 2002. Aceste practici erau în totală contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu şi denotă tendinţe vădit păgâne în abordarea fenomenului religios şi a stabilirii relaţiilor cu divinitatea. Profetul Ieremia referindu-se la aducerea ca jertfă de sacrificiu a copiilor3 aminteşte şi locurile din apropierea Ierusalimului în care existau astfel de practici numind locul Tofet. The Religion of the Patriarchs. ci i-a oferit lui Avraam ca substitut pentru jertfa pe care intenţiona să o aducă un berbec. pentru că Dumnezeu nu a permis ca acest sacrificiu să aibă loc. 32. Acest episod biblic a fost mai degrabă o demonstraţie a faptului că omul nu trebuie să recurgă la sacrificii umane.drept substitut al jertfei umane2.jertfa de animale (Facerea 22. când locul acesta nu se va mai chema Tofet şi valea fiilor lui Hinon. 19. 4 Walter Brueggemann. 14. 4). sau fiicelor presupunea arderea acestora. p. ceea ce Eu nu le-am poruncit şi ceea ce Mie nu Mi-a trecut prin minte (Ieremia 7.2). recurgeau şi la sacrificiul uman. Astfel de atitudini reprezentau o încălcare flagrantă a legământului pe care Yahve l-a încheiat cu poporul Său4. 1998. Acest obicei era fără îndoială inspirat din religia popoarelor vecine idolatre. care printre alte tipuri de jertfe.Ianuarie 2011 .. pentru că pământul acesta va fi pustiu (Ieremia 7. The Sacrifice of Isaac. ardere de tot pe muntele Moria (Facerea 22. 11-12). 1998. despre sacrificiile umane ce erau de obicei dedicate zeilor.3 căci şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard cu foc înaintea dumnezeilor lor. Decembrie 2010 . Este interesantă această cerinţă a lui Dumnezeu pentru că nu existau prescripţii legale privitoare la posibile victime umane1. fiind amintit în Deuteronomul 12. Idem. Grand Rapids. de aceea imediat după prezentarea fărădelegilor poporului a fost amintită pedeapsa ce se va abate asupra lui: De aceea. 1 2 U nele texte scripturistice amintesc. Fără îndoială este vorba aici despre o Augustin Pagolu. sugerând în felul acesta ca omul să aducă înaintea lui Dumnezeu . p. zice Domnul. 66. Michigan. Noort. Ed. iată vin zile. 31. A Commentary on Jeremiah. şi în Tofet se vor face înmormântări din pricina lipsei de loc (. 10. glasul mirelui şi glasul miresei. Nr. p. Prima menţionare biblică referitoare la un posibil sacrificiu uman este cea cu privire la încercarea la care l-a supus Dumnezeu pe Avraam cerându-i să-l aducă pe singurul său fiu. ci valea uciderii..) şi voi curma în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului glasul de bucurie şi glasul de veselie. fără a insista 54 Iaşi. pe Isaac. Sacrificiul uman al fiilor. din valea fiilor lui Hinon ca spaţiu în care fiii lui Iuda îşi ard fiii şi fiicele cu foc.

IX. aceste practici fiind respinse sub ameninţarea pedepsei cu moartea: Dacă cineva dintre fiii lui Israel şi dintre străinii care trăiesc printre Israeliţi va da din copiii săi lui Moloh. De altfel Pentateuhul are prevederi clare în acest sens: Din copiii tăi să nu dai în slujba lui Moloh. precum Moloh sau Chemoş. 2005. 2. Meşa. 1998. vol. Human Sacrifice.5 Nu întâmplător în primele patru versete ale Decalogului (Ieşirea 21. 35). acela să fie dat morţii: poporul băştinaş să-l ucidă cu pietre (Leviticul 20. ce ar putea sugera şi faptul că Yahve a lucrat pentru poporul Său permiţându-i să-i învingă pe amoniţi. The Talmud Yerushalmi and Graeco – Roman Culture. p. ca să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. Michigan. însă forma cea mai condamnabilă a rămas aceea a jertfelor umane aduse diferiţilor zei păgâni. el dovedindu-se un necunoscător al Torei şi fiind mai degrabă un imitator al practicilor religioase ale popoarelor învecinate Israelului.8 Cu toate aceste există mărturii biblice potrivit cărora aceste legi au fost încălcate chiar de lideri ai poporului Israel pentru a obţine diferite avantaje conjuncturale. 21). 8 E. p. Din acest punct de vedere el se aseamănă mai mult cu regele Moabului. Mai degrabă este vorba aici despre mânia lui Dumnezeu ce s-a abătut asupra poporului Său pentru că a încercat să cucerească Zaron Z. Vechiul Testament poate fi văzut şi ca o permanentă confruntare dintre Yahve . care văzându-se înpresurat de către evrei şi în mare dificultate a recurs la jerfirea propriului său fiu pe zidurile cetăţii. dygIßn"l. care era practică specific păgână. dar împotriva liderului idolatru care s. Relatarea promisiunii făcută înainte de lupta cu amoniţii şi urmările acesteia sunt pline de accente tragice. Termenul %l.a văzut pus în ipostaza de a-şi jerfi propria fiică pentru că a încălcat voia lui Yahve de a nu oferi jertfe umane. Atât evreilor cât şi străinilor li se interzicea aducerea de jertfe zeului Moloh. New York. Acest lucru a abătut asupra lui Israel o mare mânie (qeţef) fapt ce l-a determinat să se îndepărteze de zidurile cetăţii (IV Regi 3.yI-l[. Sterling Publishing. Comportamentul lui Ieftae are o serie de similitudini cu acela al liderilor popoarelor păgâne. Indubitabil teoria potrivit căreia zeul Chemoş ar fi ieşit victorios din confruntarea cu Yahve nu poate fi acceptată. Carpenter.şi divinităţile păgâne. 660.Ianuarie 2011 55 . 2). 418. 14. 1995. dar şi la înţelesul mâniei care l-a cuprins pe Israel prin săvârşirea sacrificiului uman. Nr.Eliav. (căpetenia lui Israel). Edited by Peter Schafer. E. Relatarea aceasta a stârnit mai multe semne de întrebare privitoare la efectele jertfei regelui Meşa. Este bine cunoscut exemplul judecătorului Ieftae care şi-a jertfit propria fiică pentru că promisese o jertfă umană în cazul unei victorii împotriva amoniţilor (Judecătorii 11. 2-5) sunt indicaţii privitoare la recunoaşterea lui Yahve ca singur şi adevărat Dumnezeu şi respingerea idolatriei.Dumnezeul lui Israel .EPIFANIA calchiere a unor obiceiuri. sau practici ale popoarelor învecinate. unde Saul este numit lae(r"f.7 Cultul lui Moloh era legat de practicile ritualice ale amoniţilor fiind pentru legea ebraică de neacceptat. Grand Rapids. p. The Illustrated Dictionary & Concordance of the Bible. acela de a-i îndepărta pe duşmani. Numele zeului Moloh ar proveni de fapt de la o înlocuire a vocalelor cuvântului ( (melek -rege)6 cu cele de la cuvântul boș care înseamnă ruşine. p. 259. Theological Dictionary of the Old Testament. Decembrie 2010 . De altfel. Această concurenţă în plan religios dintre Yahve şi zeităţile popoarelor păgâne a cunoscut numeroase episoade descrise mai mult sau mai puţin în cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament. care vedem că şi-a atins scopul. 7 Geoffrey Wigoder.m este folosit şi în relaţie cu dygIn" ( naghid) care înseamnă căpetenie vezi II Samuel 5. fiu ce ar fi trebuit să-i urmeze la domnie. Eu sunt Domnul (Leviticul 18. Faptul de a jertfi zeului Moloh era privit ca o apostazie de la credinţa datorată lui Dumnezeu şi de la legile pe care le-a dat poporului Său. 5 6 Iaşi. 26-27). în The International Standard Bible Encyclopedia.

de cele mai multe ori fiind vorba de un copil. . pe muntele Carmel (III Regi 18). Decembrie 2010 . 1883. 1-6) Inclinaţiile sale către idolatrie au fost sancţionate aspru de către Yahve care l-a condamnat pe el şi pe poporul rătăcit11. Influențe idolatre au existat și în vremea regelui Solomon (971-931 î. vezi și Declarația Universală a Drepturilor Omului. 14. o oarecare dezvoltare cunoscând și închinarea la zeul Moloh. a militat pentru interzicerea idolatriei în general. Nr.15 Preot Dr. 15 Vezi cazul lui Avraam – Facerea 22. E. New York.) când au luat amploare datorită soţiilor sale de neam străin. Error’s Chain: How Forget and Broken. 20. ce a fost apărată în discursurile profetice. Alături de profetul Ieremia. jertfindu-şi chiar şi propriul fiu zeului Chemoş.10 Aceeaşi politică şi convingeri religioase a avut şi regele Manase care a domnit de la vârsta de doisprezece ani vreme de cincizeci şi cinci de ani (696-642 î. 20. la care am făcut referire. 17-18. p.. ce impunea o anumită linie a manifestării religiozităţii era mult superioară cutumelor legislative şi practicilor cultice ale popoarelor învecinate.London. Preotul stătea pe o platformă înaintea idolului şi în timp ce poporul îngenunchea şi se ruga. art. John Knox Press. Carpenter. II Regi 21. în timp ce muzicanţii loveau cu putere tobele pentru a acoperi ţipetele. Astfel de acte de cult condamnabile au fost împlinite şi de regi ai lui Israel. 9. care odată cu venirea lor în Israel au adus şi cultul zeilor la care se închinau. Omului nu i se cerea să devină jertfă de potolire a mâniei zeilor.H.) Deuteronomul 2. 56 Iaşi.12Sălbăticia acestor ritualuri şi imoralitatea lor a fost întotdeauna condamnată de către profeţi care erau adevăraţii exponenţi ai voii lui Dumnezeu. el aşeza în braţele idolului persoana ce avea să fie sacrificată. Regele Ahaz al lui Iuda este amintit în paginile Scripturii ca făcând parte din rândul regilor idolatri. cit. 31. 37-39). că nu-ţi voi da în stăpânire nimic din pământul lui (. nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. ci să dovedească jertfelnicie în sensul trăirii vieţii în frica de Dumnezeu şi atunci primea binecuvântarea Sa. 13 E. 427. Din această perspectivă legea mozaică. sau tratamente degradante care atentează la demnitatea omului creat după chipul lui Dumnezeu: Nimeni nu poate fi supus torturii. 169. deoarece Israel fusese îndemnat să trăiască în pace cu moabiţii: Nu intra în duşmănie cu Moab şi nu începe război cu el. p. p. 144. pe lângă prescripțiile legale ce interzic atentarea la viața oricărei persoane umane. Standard Publishing House. 260. Dobbins. 10 Marvin A. Nelson. 12 Frank S. şi profetul Iezechiel condamnă în repetate rânduri practica jerfirii pruncilor (Iezechiel 16. care se refereau şi la interzicerea practicilor idolatre de a oferi jertfe umane unor zei păgâni (Ieșirea 20. p. considerând-o pe aceasta apostazie de la valorile morale pe care Dumnezeu le pretindea de la poporul Său. A Bible Commentary for Teaching and Preaching.Ianuarie 2011 . p. 23. braţele idolului se împreunau şi zdrobeau jertfa.13 În ceea ce privește legislația modernă în vigoare.. 1987.H. Louisville. Cât priveşte confruntarea dintre Yahve şi zeităţile păgâne această problemă fusese rezolvată definitiv în episodul ce prezintă confruntarea dintre proorocul Ilie ca reprezentant al Său şi preoţii zeităţilor păgâne.. dacă ar fi să ne referim doar la primele porunci ale Decalogului.3). Westminster Press.EPIFANIA un teritoriu ce nu-i fusese hărăzit9. 11 Ibidem. First and Second Kings Interpretation. op.5. 14 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Roma. art. interzice și orice fel de tortură. 2007. First and Second Kings Commentary. 13). Prin intermediul unui mecanism. Marius Daniel Profir 9 Richard D.3. prin aceea că respecta demnitatea vieţii umane.14 Legea mozaică. Sweeney.Luoisville. decretând distrugerea Ierusalimului (II Regi 21. Jertfele erau de o cruzime extremă. 284.

la primul sinod. Auxenţiu reproduce într-o scrisoare conţinutul Iaşi. al cărei text a fost fixat I. folosindu-mă de tezele a trei ucenici latini ai celebrului Ulfila: Auxenţiu al Durostorului. La cel de al doilea Sinod ecumenic. Cum se știe. episcop arian în armata vandalilor lui Sigisvult. Această decizie nu a fost însă nici ea una pur teoretică. Departe de a fi un simplu exercițiu de cercetarea fundamentală. care-L considerau o creatură a Fiului. s-a fixat ideea egalității Duhului cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Fiul împotriva semiarienilor pnevmatomahi. Nr. Decembrie 2010 . dar mai ales relației pe care aceasta trebuie s-o aibă în orice timp cu viața creștină practică. 14. cei care au introdus „Crezul” în Liturghie au simțit importanța unei învățături corecte despre Sfânta Treime pentru viața Bisericii. decât unul cu consecințe practice. Voi face o scurtă trecere în revistă a ecleziologiei ariene. consecințele arianismului asupra unității Bisericii și asupra vigorii vieții ei sacramentale. în special pentru unitatea eclesiastică și pentru trăirea liturgică. Acest aspect este mai puțin pus în lumină atunci când se discută despre istoria „Crezului”. împotriva arianismului radical al anomeilor. T ema propusă în acest articol o constituie mărturisirea de credință. preocuparea Părinților pentru ortodoxia mărturisirii învățăturii despre Sfânta Treime era motivată de consecințele extraordinare pe care aceasta le implica asupra unității și vieții Bisericii. din 381.EPIFANIA IMPORTANŢA UNEI MĂRTURISIRI CORECTE A ÎNVĂŢĂTURII DESPRE SFÂNTA TREIME PENTRU UNITATEA ŞI VIAŢA BISERICII la sinoadele I și II ecumenice. Să începem cu Auxenţiu de Durostorum. care Îl considerau o creatură a Tatălui. imediate. Semnificaţia originară a Crezului niceo-constantinopolitan Ecleziologia ariană.Ianuarie 2011 57 . din 325. în domeniul ecleziologiei. s-a fixat ideea consubstanțialității Fiului cu Dumnezeu cu Tatăl. fie și sumar. Într-adevăr. de decor. Palladius al Ratiariei și Maximin. ceea ce nu face bine teologiei. Acest aspect se vede foarte bine dacă studiem. câteva secole mai târziu textul definitivat la Constantinopol în 381 a fost introdus în Liturghie sub forma unei mărturisiri obligatorii pentru toți participanții la cultul euharistic. Felul în care este prezentată această istorie a „Crezului” în multe manuale de dogmatică și chiar de istoria dogmelor lasă multora impresia că efortul Părinților de la cele două sinoade ecumenice a fost mai mult unul teoretic. Episcop arian de Durostorum și ucenic al lui Ulfila.

Emul al apostolilor şi imitator al martirilor. El nu este nici principiu. ci mai degrabă nişte călcători de lege. să-și ofere ajutorul și să prezinte cererile noastre. pe care acesta o propovăduia în limba greacă. de la care vin toate lucrurile. fără numai în Duhul Sfânt. deoarece există un singur Dumnezeu. care a creat-o și răscumpărat-o prin intermediul Fiului Său. (I Corinteni XII. potrivit aceluiași Auxenţiu: „…Fericitul Pavel. o singură regină şi o singură viţă. latină și gotă. homeousieni sau macedonieni. Duhul Sfânt care ne asistă nu poate fi numit Dumnezeu. la montaniști. să sfințească. ci el a primit de la Dumnezeu existența prin intermediul Domnului. Căci – zicea el – una este Biserica Dumnezeului celui viu. 9)”. credea el. la sabelieni şi anthropiți. III. Potrivit lui. devreme ce nu există decât un singur Dumnezeu nenăscut și nu există decât un singur Domn.” 2 Există. nici Domn. în Sources chrétiennes. ci fără speranţă şi nu erau adoratori ai lui Dumnezeu. asemenea unui bun păstor. p. Ulfila credea cu toată puterea „în singura și unica Biserică a lui Hristos. afirmă (clar) că: <Există un singur Dumnezeu. p. prin care L-a creat și pe Duhul care o sfințește. în el am fost marcați în vederea răscumpărării. 53. vol. astfel încât toate celelalte grupuscule nu sunt Biserica lui Dumnezeu. Nr.243-245 Scoliile (epistola) lui Auxentiu. Este fundamentarea ariană a ecleziologiei. 267. 29)> și a <câinilor. o singură Biserică. pe Palladius al Ratiariei. nu erau predicatori.1 „În predica şi în învăţătura sa. Tatăl. el este chezășia moștenirii noastre. Iisus Hristos. la novațieni şi donatişti. 6)>. o singură fecioară şi o singură logodnică. nu erau animaţi de teama față de Dumnezeu. nici creator. vol. la paulinieni. nu trăiau în speranţă. Domnul şi Dumnezeul nostru.243 1 2 58 Iaşi. 2)> și de a păstra cu atenție şi o grijă extremă. 9. şi el episcop. ci nişte nelegiuiţi. …El este servitorul lui Hristos și el repartizează harismele. Iisus Hristos. în Sources chrétiennes. 14. Ambrozie și episcopii niceeni următorele: „Lucru pe care nici demonii n-au îndrăznit să-l facă: să articuleze adică o blasfemie împotriva Scoliile (epistola) lui Auxentiu. 49. dar și ceea ce declara Ulfila. să instruiască și să conducă. ci nişte nesocotiţi. <Stâlp şi Temelie a Adevărului (I Timotei III. ci nişte seducători.Ianuarie 2011 . Maximin arianul. prin intermediul căruia toate lucrurile există. (Ulfila) afirma că ereticii nu erau creștini ci antihrişti. Apărându-și coreligionarul condamnat la Conciliul de la Aquileea (381). ei nu erau învățători. Tatăl. ci <sinagogi ale Satanei (Apocalipsă II. El se referea la manihei. el se consacrase combaterii învăţăturilor lor eronate şi edificării poporului lui Dumnezeu. spunea el. declarând război ereticilor. numai aceia sunt creștini care adoră și slăvesc pe Hristos <în Duh și adevăr (Ioan IV. 3)>.241 3 Scoliile (epistola) lui Auxentiu. Într-adevăr. o singură comunitate a creștinilor. vol. (I Corinteni VIII. ci unii fără religie. 50-52. punerii pe fugă a <lupilor redutabili (Fapte XX. la marcioniți. Dumnezeul Unic-Născut. la homoousieni. căci apostolul a zis: <Nimeni nu poate spune: Iisus este Domnul. ci nişte oameni fără nici un Dumnezeu. Decembrie 2010 . 23)> și care. nu erau nici religioşi. prin intermediul lui Hristos. lucrători răi (Filipeni III. adaugă Auxenţiu. p. 15)> și unică este turma lui Hristos. nu erau oameni pioşi. nu există decât o singură lucrare și o singură construcție. 267. spune despre Sf. dau slavă cu iubire lui Dumnezeu Tatăl.” 3 Principalul reproș al arienilor la adresa adversarilor lor a fost acela de a uzurpa „monarhia Tatălui”. fără el nimeni nu poate spune că Iisus este Domnul.EPIFANIA credinței maestrului său. și un singur Domn. dar lui îi revine să ilumineze. 267. la patripasieni și fotinieni. …Astfel deci. în Sources chrétiennes. o singură casă şi un singur templu. turma lui Hristos cu ajutorul harului său.

267. (Ioan XVII.253 Comentariile lui Maximin. p. cel care trimite. Decembrie 2010 . realitatea biblică demonstrează altceva. fiindcă toți sunteți una în Hristos Iisus. nimic altceva decât întreaga perfidie a lui Sabeliu.) viclenia celui ce punea întrebările. nu făcea în ochii lor decât să dizolve monarhia Tatălui și să amenințe unitatea Bisericii prin apariția atâtor erezii. 267. ci toată judecata a dat-o Fiului. unitatea Bisericii în Persoana lui Dumnezeu Tatăl: fundamentul ecleziologiei era monarhia Tatălui. Maximin concluzionează triumfător: „Acolo se spune <tu. vol. p. trei care se confundă. Tatăl. 267. decât prin altul.6). spune el. n. el arată că a fost trimis. p.” (Efeseni V. când ar fi auzit aceasta. el nu este însă asimilat sau comparat cu Cel care trimite. un unic și singur Dumnezeu adevărat>.m. 17. 3. Voi spune mai întâi că argumentul lor era cu totul fals în primul rând din punct de vedere biblic. 18)>. El este nu numai judecătorul viilor.EPIFANIA Dumnezeului suprem care ține toate în mâinile sale – acești oameni. nu mai este nici rob. p. ci Hristos ca Fiu al Tatălui din eternitate. așadar. 36. nici parte femeiască.” (Ioan V. n. 12).” (Efeseni III. ”6 Or. și chiar pe Duhul Sfânt ca egal cu Tatăl și cu Fiul. adică pe Iisus Hristos>. vol. singurul Dumnezeu adevărat>. singurul Dumnezeu adevărat. 267. vol. …că adică neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi (evreii). în virtutea unei egalități perfecte. Conform Sf. și pe Cel pe care L-ai trimis. 231-233 7 Comentariile lui Maximinus. în ochii credinței el este cu siguranță <Dumnezeu adevărat și viață veșnică>. alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus. Argumentarea lor era simplă: există doar o singură Biserică pentru că nu există decât un singur Dumnezeu. 23. 15.” 7 Arienii fixau. 14. iar nu <eu și tu și Duhul Sfânt. Or. 22). deosebit de ea prin însăși natura Sa. încă. (spunând) în ceea ce urmează <și pe cel pe care l-ai trimis. Hristos îndeplinește acest rod de unificator al Bisericii numai ca urmare a faptului că nu este creatură. care voia ca Fiul să fie veșnic în așa fel încât să se poată spune despre el că și el este necreat. 28). deși este Dumnezeu adevărat trimis. nici grec. nici slobod. 22-23). în Sources chrétiennes.) și. Nr. adică Dumnezeu egal cu Dumnezeu Tatăl. în Sources chrétiennes. el atestă astfel că nu putem găsi cale către Primul.” 5 „Acești oameni – explică Maximin în același comentariu – cereau să se recunoască Fiului atribute asemănătoare (Tatălui.” (Galateni III.Ianuarie 2011 59 . cel care a fost trimis. pe Iisus Hristos. În al doilea rând. În definitiv Mântuitorul a spus clar: „Tatăl nu judecă pe nimeni. ei ar fi pus apoi probleme asemănătoare și în legătură cu Duhul Sfânt. vol. 218-219 4 5 Iaşi. …care este trupul Lui. cum zice și apostolul: <Prin El avem acces la Tatăl și unii și alții în același Duh. „Nu mai este nici iudeu.”4 „S-a văzut astfel (la conciliu. Invocând textul ioaneic în care Iisus însuși spune: <Viața veșnică este să te cunoască pe Tine. Încercarea de a asocia Tatălui pe Fiu ca egal cu El. 66. trei fără origine – așa cum o mărturisește manifestul credinței lor mincinoase – sau. fără nici cea mai mică ezitare. este o gândire sacrilegă aceea care afirmă trei fără început.m. „Hristos este capul Bisericii. ci deasupra creaturii. 3)>. în Sources chrétiennes. El nu ar fi Comentariile lui Maximin. sau luat de monarhia Tatălui care ține toate în mâinile sale. adică dinainte de a fi fost lumea: „Prin descoperire dumnezeiască am luat la cunoștință taina aceasta. Dacă Fiul ar fi fost o creatură.219 6 Comentariile lui Maximinus. Pe de altă parte. (Efeseni II. în Sources chrétiennes. scrie el efesenilor. cum a zis el însuși…. nu mai este nici parte bărbătească. Pavel temeiul suprem al unității Bisericii nu este Tatăl. (Apocalipsa XX. I. ci și al morților care împreună cu cei vii alcătuiesc Biserica.

nu poate fi numit Dumnezeu. marii arieni – cum este cazul lui Eunomiu – nu mai credeau deja în această putere sfințitoare a celui creat de Fiul. XV. p. 26. Or. Ambrozie nu se sfiește să spună însă în cursul controversei sale cu arienii la Aquileea că acești oameni. 137. un om care ar fi avut el însuși nevoie de a fi salvat. care ne asistă. să poată călăuzi adică Biserica „la tot adevărul” (vezi Ioan XIV. 8 Sfințenia vine însă de la Dumnezeu. Arienii mai învățau că Duhul este cel ce distribuie Bisericii „harurile (gratias)”. vol. care s-a prevalat atât de mult de monarhia Tatălui. 265 8 9 60 Iaşi. nici Domn. în Sources chrétiennes. „își întemeiază eficacitatea otrăvii lor pe o argumentare pur logică. numai așa poate el fi tălmăcitorul infailibil al Fiului și al mesajului pe care acesta l-a adresat Bisericii sale. ci servitorul lui Hristos. în condițiile în care „Duhul Sfânt. ci de patima de a distruge. care zic că Fiul este „neasemănător” cu Tatăl. cel ce rânduiește slujirile. 267.Ianuarie 2011 . dispărând în cele din urmă din istorie. Or. a mesajului lui Iisus Hristos.EPIFANIA putut fi unificatorul creației și mai ales al oamenilor. vol. singura în măsură să le întemeieze marea lor blasfemie potrivit căreia Fiul nu este Dumnezeu asemenea Tatălui. ca unul ce nu posedă nici măcar condiția Fiului. 13). accesul la Fiul. cantonată în limitele opiniei filozofilor. 81. …se oferă mărturie pentru Fiul împreună cu apostolii și prin intermediul apostolilor. n-a putut menține propria-i coeziune internă: cum se știe. 136. în Sources chrétiennes. Duhul îl predică pe Fiul. potrivit textului paulin (vezi I Corinteni XII. să „aducă aminte” apostolilor cuvintele lui Hristos. 3). nici dumnezeul nostru. 321 Scoliile (epistola) lui Auxentiu. în Sources chrétiennes. Or. Să începem cu aprecierea rolului Sfântului Duh. spune și Palladius. …supus și preaplecat Fiului întru toate. ce sfințenie poate fi adusă Bisericii și episcopilor ei de către o creatură? Cum poate Duhul să orienteze creaturile din spațiul Bisericii către o țintă pe care nici el însuși nu o poate atinge. ci în mod necesar ar fi fost o creatură care ea însăși ar fi avut nevoie de unificare alături de celelalte creaturi. 267. fie ea și a Fiului făcută la ordinul Tatălui. Misteriologia ariană. cu atât mai puțin pe aceea a „singurului Dumnezeu adevărat” care pentru arieni este Tatăl? Potrivit lui Auxenţiu Ulfila învăța fără echivoc că „el (Duhul) nu este nici Dumnezeu. …se ocupă de satisfacerea nevoilor și instruirii Bisericii. p. Adevărata problemă a ereziei ariene n-a fost atât aceea a unității Bisericii. Decembrie 2010 . căci el a primit de la Dumnezeu (Tatăl) existența prin intermediul Domnului (a Fiului)” nu este de așteptat ca o creatură. Sf. XVI. în Sources chrétiennes. spune că Eunomiu a renunțat la un moment dat definitiv la Scoliile lui Palladius. 267. …transmite apostolilor ce auzit de la Fiul. 26.” 10 Duhul este deci cel ce facilitează înțelegerea Scripturii. anume aceea că nimeni nu va înțelege cu adevărat cine este Iisus Hristos dacă nu va fi sub călăuzirea Sfântului Duh are subînțeleasă o premisă: numai dacă Duhul însuși este Dumnezeu adevărat asemenea Fiului și mai ales Tatălui. arienii își luau libertatea de a ignora în realitate adevărul biblic profesând o argumentare filozofică liberă. marea erezie a lui Arie s-a fragmentat în final într-o multitudine de fracțiuni. vol. nici arianismul însuși. pe scurt. Urmându-i marelui Origen. cât cea a realității prezenței lui Dumnezeu în spațiul vieții bisericești. p.” 9 „Achitându-se de această funcție de servitor. arienii au văzut în Duhul „cel ce instituie pe episcopi. În al treilea rând. 14. Condiția semnalată de textul paulin pentru orice exegeză. 319 11 Scoliile lui Palladius. Filostorgiu. 63. vol.251 10 Scoliile lui Palladius. să „mărturisească” infailibil pe Hristos în lume. 267. cel ce distribuie harurile. ei nu sunt deloc mânați de o pasiune constructivă. p. Nr. care l-a cunoscut personal fiind el însuși anomeu.” 11 Cu alte cuvinte.

EPIFANIA celebrarea Sfintelor Taine. 282.. Anoméens. în practici ridicole sau nepotrivite. iar Filostorgiu. Introducerea „Crezului” în rânduiala Liturghiei n-a fost altceva decât recunoașterea de facto. I B.266. PG XLV. 1325 16 Asterie al Amasei. în DTC. 1325 12 13 Iaşi. în DTC. la X. Eunomius. a importanței covârșitoare. col. Haeres. pe care le întrerupsese încă de la plecarea sa din Cyzic. Nr. al Fiului celui creat și al Duhului sfințitor și procreat prin Fiul cel creat. vezi și la Sozomen. ci o singură ființă divină împărtășită însă în mod egal și fără diviziune de cele trei ipostase divine. In Vigilant. Eccel. 331. Duh nu numai în spațiul oficial al Bisericii. Le Bachelet. Fiul și Duhul Sfânt constituie nu trei dumnezei. Le Bachelet. În absența unei atari mărturisiri unitatea Bisericii ar fi început să se dizolve de mult. Haeret.. Părinții de la sinoadele I și II ecumenice au proclamat fără echivoc consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl (la Niceea în 325) și egalitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul (la Constantinopol în 381). la X. col. vol. 14. botezul. 1325 15 Epifanie de Salamina.13 Chiar simpla administrare a botezului ar fi degenerat în cadrul sectei. totuși. care formează astfel un singur Dumnezeu. col. Epifanie adaugă informația că Eunomiu a renunțat și la formula tradițională. 568 sq. Le Bachelet. potrivit lui Teodoret. ceea ce în ambele formulări însemnă că Tatăl. PG LXXXIII. Pe de altă parte. 16 Să mai adăugăm. 585. 3. PG LXVII. un alt amănunt care dovedește ineficacitatea harului Sf. 1362 sq. la X. col. I B.. ci deprecia deopotrivă și Scriptura. E.VIII. Pentru a le contracara. 26. col. Le Bachelet. astfel încât nici până astăzi ortodoxia n-a cunoscut încă fenomenul secularizării așa cum l-au cunoscut Bisericile occidentale. I B. 3. Anoméens. Același Filostorgiu spune însă că Eunomiu își permitea să schimbe practica tradițională și.. la X. astfel încât boteza în numele Dumnezeului celui necreat.. 657. ? ?. celebrul filioque. Părinții de la Niceea (325) au asigurat unitatea Bisericii patristice aproape un mileniu.. până ce a intervenit o nouă erezie trinitară. Decembrie 2010 . cât și acela al prezenței reale a dumnezeirii în Sfintele Taine erau asigurate de ipostase egale deplin în condiția lor divină cu Dumnezeu Tatăl însuși. ci și în acela al vieții private a individului: principiile lor morale erau foarte laxe și cu totul opuse ascetismului creștin. Duh în spațiul Bisericii și anume că în rândurile anomeilor devenise notorie aversiunea lor față de cultul moaștelor și al sfinților. PG XLII. fundamentale chiar și indispensabile a mărturisirii dumnezeirii depline a celor trei ipostase.14 Sf.Ianuarie 2011 61 . 1325 14 Teodoret de Cyr. PG XLV. vol. 4. Anoméens. vol. în DTC. 1325 17 Grigore de Nyssa. VI. E. col. I B. el practica o singură scufundare în amintirea morții lui Iisus Hristos. 420. în DTC. în fine. 1503 Filostorgiu. Apărând divinitatea deplină a Fiului prin mărturisirea în „Crez” a consubstanțialității Fiului cu Tată. cum acuzau arienii partida ortodoxă. IV. vol. I B. PG XL. Le Bachelet. 17 Iată principalele consecințe ale triadologiei ariene în planul unității Bisericii și al vieții ei sacramentale. la X. vol.12 El nu putea suspenda. H. 1. fabul.15 Alți autori antici mai adaugă și amănuntul extrem de semnificativ în ceea ce privește eficacitatea prezenței și acțiunii Sf. 6. ajungând la o atitudine lipsită de respect și cu totul raționalistă cu privire la textul sacru. în DTC. dar și de jure. c. la X. 347. Contra Eunomius I. în locul celor trei scufundări în numele Sfintei Treimi. Hist. Anoméens. afirmând divinitatea deplină a Duhului Sfânt cu Fiul și cu Tatăl. col. vol. Anoméens. X. col. Ieronim. Le Bachelet. H. col. IX. Părinții de la Constantinopol (381) au asigurat prezența deplină a dumnezeirii în viața sacramentală a Bisericii. Homil. 4. col. Marele ereziarh nu se mulțumea însă doar cu deprecierea tradiției. PL XXIII. în DTC. X. În felul acesta atât temeiul unității Bisericii. LXXVI.

a celebrului simbol niceo-constantinopolitan.EPIFANIA secularizarea și în final chiar desacralizarea vieții bisericești ar fi devenit un fenomen curent încă de la sfârșitul antichității cu consecințe greu imaginabile pentru întreaga creștinătate. întrucât nu face decât să escamoteze problema. Ei au motivat gestul lor prin ideea că – și aici este punctul esențial – pentru a fi cu adevărat egal cu Dumnezeu Tatăl Fiul trebuie să participe și el la actul purcederii Duhului din Tatăl! În absența acestei participări. Fiul ar ocupa o poziție inferioară celei a Tatălui. Acest termen li se păruse Părinților orientali de la Niceea suficient pentru a apăra consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. implicit. ci un maximum obținut prin înfrângerea ereziei. Astfel simbolul în cauză nu mai este un acord doctrinar 62 Iaşi. se extaziază în fața faptului că partea catolică a acceptat în ultima vreme ca la reuniunile ecumenice oficiale. argumentează teologii catolici până astăzi. „de aceeași ființă cu Tatăl”. implicit. 14. conciliile de la Toledo cu sinoadele de la Niceea și Constantinopol: potrivit apărătorilor conciliilor spaniole gândirea latină ar fi apărat mai eficient egalitatea Fiului cu Tatăl decât au făcut-o părinții greci prin „homousios”! Aceasta pare să fi fost. Această motivație însă nu face decât să pună în opoziție nu doar de facto. în ordine istorică. menit să unifice spiritele așa cum le-a unificat acela în secolul IV. ci chiar de jure. în special la al III-lea de la Toledo din 589. ei au simțit nevoia să adauge la textul crezului niceo-constantinopolitan precizarea că Duhul nu purcede doar de la Tatăl. Căci un simbol. Nu tot așa li s-a părut însă și părinților occidentali. La conciliile spaniole. II. ci și de la Fiul. S-a spus atunci: Fiul este „homousios to Patri”. ca cel niceo-constantinopolitatan. nu consemnează un minimum doctrinar. Toată lumea știe însă că aceasta nu este o soluție de „unire” viabilă. Decembrie 2010 . ci printr-o precizare suplimentară. Prima dintre aceste probleme a fost din nou aceea a Fiului. Părinții orientali au considerat la Niceea că elementul cheie al combaterii arianismului nu putea fi altul decât acela al definirii egalității de substanță a Fiului cu Dumnezeu Tatăl prin prisma mult disputatului termen „homousios”. Nr. Părțile unificate de intră în acord cu doctrina în toată extensia ei. cum prevede textul ioaneic. menit să unifice doar formal părțile în litigiu. atât dintre catolici cât și dintre ortodocși. pentru simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Odată cu Evul Mediu a început o nouă serie de probleme pentru învățătura despre Sfânta Treime și. părinții latini au simțit nevoia să combată același arianism nu prin folosirea lui „homousios” ca la Niceea și nici prin simpla precizare biblică a relației Duhului cu Tatăl ca la Constantinopol. ceea ce ar fi dat apă la moară arianismului goților lui Recared. catolicii să poată rosti simbolul niceo-constatinopolitan în forma sa originară. prima slăbire serioasă a autorității teologice a părinților de la Niceea și Constantinopol și.Ianuarie 2011 . adică fără „Filioque”. Problemele „crezului” în mărturisirile de credinţă occidentale şi în ecumenismul actual Problema Fiului. Cum se știe. A continua să argumentezi însă că prin cooptarea Fiului la actul purcederii Duhului Sfânt se asigură egalitatea acestuia cu Dumnezeu Tatăl – cum fac teologii catolici de azi – însemnă să slăbești indirect autoritatea lui „homousios” și a gândirii părinților care au redactat în forma lui finală simbolul credinței pe care-l recităm până astăzi la botez și liturghie. Cum mai poate fi acest simbol temei de unificare a credinței ecumenice din moment ce încercăm să-l amendăm exact în acel instrument conceptual prin care marea erezie ariană a fost înfrântă? Mulți teologi.

eterne. cea a Duhului Sfânt. chiar dacă erezia care a făcut-o n-a mai fost de data acesta cea pnevmatomahilor de odinioară. au reușit să pună în Iaşi. al creației și al istoriei mântuirii. diviziune în vigoare și astăzi. Este un foarte bun argument pentru a înțelege importanța extraordinară a dogmei trinitare asupra ecleziologiei. dogma trinitară nici nu prea contează pentru mântuire sau pentru organizarea canonică a Bisericii. Mai rău. în special cei care ilustrează mișcarea penticostală. consider că pentru tema noastră cele argumentate până aici sunt suficiente.EPIFANIA minimal. implicit. cea „filioquistă” și cea „monopatristă” pot fi trecute sub tăcere printr-o respectare a formei istorice a simbolului nicio-constantinopolitan echivalează cu a admite că. întemeindu-și întreaga lor ecleziologie pe această nouă dogmă proclamată la conciliile spaniole de la Toledo. Nu este cazul să intrăm acum în detaliile acestei relații strânse dintre triadologie și ecleziologie. în adâncul ei. în special aripa radicală a anabaptiștilor. de până atunci. pentru că adevărul despre cum este Dumnezeu în adâncurile sale veșnice ar fi – nu-i așa? – învăluit în apofatismul cel mai deplin! O asemenea atitudine este însă proprie doar „ecumeniștilor” de conjunctură și nu face decât să împingă în derizoriu nu doar efortul părinților de la Niceea și Constantinopol. Carol cel Mare. Aș vrea să adaug doar atât: este foarte probabil ca tocmai această proclamare a lui Filioque să fi slăbit poziția Fiului în planul Biserici până la punctul în care învățătura despre relația sa cu Tatăl n-a mai fost în măsură să asigure unitatea ecumenică. în timp ce occidentalii o afirmă cu aceeași tărie. autoritatea simbolului credinței. adică nu doar în planul iconomiei. cert este că această revizuire a modului de a asigura divinitatea deplină a Fiului cu Tatăl prin proclamarea lui Filioque a condus în cele din urmă. Duhul este cel ce luminează mintea creştinului astfel încât interpretarea pe care el o dă textului Scripturii este cea mai bună pentru el. cum toată lumea știe. ci însăși nevoia unei mărturisiri unice de credință pentru refacerea vechii unități a Bisericii creștine! Indiferent care vor fi fost considerațiile părinților latini la conciliile spaniole amintite. cum sunt cele ecumenice contemporane. promotorul politic al separării Bisericii latine de marele Bizanț. În felul acesta individul se simte eliberat de limitările unui „Crez” oficial cu care nu este de acord. Problema Duhului Sfânt. Protestanții. Protestantismul – căci despre el este vorba – a debutat printr-o vastă și radicală acțiune de „privatizare” a Duhului Sfânt. mai exact a naturii relațiilor sale cu Tatăl pe fondul problemei purcederii Duhului Sfânt. Unitatea Bisericii depinde de modul exact în care concepem relația Fiului cu Dumnezeu Tatăl în interiorul Sfintei Treimi. a făcut acest pas uriaș către diviziune impunând cu aroganță doctrina despre Filioque ortodocșilor din Orient drept condiție a menținerii unității. orientalii contestă radical orice participare a Fiului la actul purcederii ființiale și ipostatice a Duhului din Tatăl. Lumea orientală și cea occidentală au și astăzi ca piatră de poticnire fundamentală în efortul lor de refacere a unității dogmatice. punând și mai acut în discuție vechea învățătură despre Sfânta Treime și. 14. Nu a durat prea mult și același Ev Mediu a ridicat o nouă problemă. papa sau Biserica pot interpreta infailibil Scriptura. Nr. la prima mare diviziune în sânul Bisericii ecumenice. ci orice individ. ecleziologică. Cum se știe. au insistat pe ideea că nu doar clerul. Decembrie 2010 . ci mai ales în planul vieții intratrinitare. Cum se știe. a crede că diferențele dintre cele două doctrine care se înfruntă în această problemă.Ianuarie 2011 63 . În dorința lor de a înlătura monopolul interpretativ al clerului catolic. reformatorii. canonice și cultice de odinioară tocmai această problemă a Fiului.

Ianuarie 2011 .21„Biserica lui Dumnezeu. „au căzut de la Reformă din cauza crezurilor”. Sheppard. crezurile ca semne ale ‘formalismului’. p.19 Un alt motiv al respingerii crezurilor de către penticostali este acela că.„Ei (penticostalii). Filioque şi Mişcarea Penticostală din Statele Unite” şi în care analizează atitudinea acestei mişcări faţă de crezuri în general. Sheppard. Principala acuzaţie se referă la condamnarea anabaptiştilor în baza unor crezuri.403-404 21 Gerald T.8 22 Gerald T. Sheppard. care consacră mişcării penticostale americane un întreg studiu pe care l-a intitulat „Crezul niceean. prin faptul că au condamnat la vremea lor mişcările harismatice radicale. Deşi penticostalii n-au văzut nici o problemă în afirmarea de către reformatori a Trinităţii. Filioque. n. Poporul care a adoptat ‘noua’ experienţă penticostală a simţit că a neglijat de-a lungul secolelor credinţa apostolică printr-o înăbuşire a darului creştin. Sheppard. “Penticostalii. ci una care domină prezentul cu toate șansele de a se amplifica în viitor. spune același Sheppard. spune el. spune un document al mişcării penticostale. ele sunt răspunzătoare de divizarea Bisericii. The Niceean Creed…. The Niceean Creed. în opinia lor.407. nu are nici un crez”. experimentând acum ceea ce discipolii au primit în Cenacol”. Dar cea mai supărătoare dintre consecințe nu este ceea a diviziunii bisericești. cât şi importanţei Sfântului Duh în viaţa Bisericii”. vol. au primit.EPIFANIA opoziție radicală prezența Duhului Sfânt cu ideea de mărturisire unitară a credinței. The Niceean Creed…. a renunțat la însăși semnificația lor profundă de prezență reală în timp și spațiu a Duhului Sfânt ca Dumnezeu deplin. 14.406. Holy Cross Orthodox Press. au realizat că reformatorii înșiși au alungat şi chiar au condamnat grupurile harismatice şi anabaptiste din sânul aşa-numitei ‘Reforme radicale’! S-a dovedit astfel că reformatorii ‘n-au reformat şi crezurile (romano-catolice)’ ale Vestului. Nr. p. Sheppard. p. spune același autor. teolog american.10 64 Iaşi. Departe de a apăra noua confesiune de diviziuni interne. Mecanismul acestui proces îl explică foarte bine Gerald Sheppard. ci au perpetuat o înţelegere atrofiată a importanţei Sfântului Duh în viaţa creştină de zi cu zi. Decembrie 2010 .31. 1986. 22 Consecințele acestei „privatizări” a Duhului Sfânt în protestantism au fost grave. pulverizarea confesională protestantă și mai ales neoprotestantă este o realitate nu doar istorică. și prin el a lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu Tatăl. în „The Greek Orthodox Teological Review”. p. „Penticostalii. au încercat adesea să surmonteze deosebirile dintre creştini printr-o discreditare a ceea ce ei au perceput ca fiind crezurile divizatoare. p.412 20 Gerald T. ca acel aluat care va dospi frământătura aducând-o la unitatea unei singure Biserici”. and Pentecostal Movements in the United States.18 Într-o încercare de a reevalua trecutul. The Niceean Creed…. Ei s-au văzut pe ei înşişi ca pe împlinirea eshatologiei promise. 3-4. unde opiniile despre realitatea prezenței lui Hristos în elementele pâinii și vinului liturgic 18 Gerald T. The Niceean Creed…. potrivit aceluiaşi document. ale separatismului. în general. Cea mai bună ilustrare a acestei desacralizări o reprezintă teologia euharistică a acestei largi și diverse confesiuni. n. ca texte moarte din punct de vedere spiritual şi ca mărturisiri lipsite de sfinţenie.404 19 Gerald T. ei au simţit însă adesea că crezurile reformate acordă o atenţie inadecvată atât creştinismului practic. aceiași membrii ai mișcării penticostale americane au ajuns să acuze Reforma însăşi de indecizie în a se separa cu totul de Biserica Romană. Protestantismul a renunțat nu doar la numărul canonic al Sfintelor Taine. ci aceea a desacralizării vieții sacramentale.20 Reformatorii înşişi.

până la cele care neagă cu totul orice nuanță de realitate în această problemă. Aceeași situație și în cazul Duhului Sfânt. Decembrie 2010 . Fiul și Duhul Sfânt. statutul său de ipostas existând din eternitate în „sânul” Tatălui. adică avându-și ființa sa adevărată mai presus de timp și creație. Tot efortul lor s-a concentrat în direcția descrierii ființei Fiului ca fiind cuprinsă exclusiv în planul creației. desacralizarea și secularizarea societății laice n-a mai întâmpinat nici o piedică. ci și Fiului însuși. pe pâine. Ei negau în fond însuși statutul transcendent al Fiului. Este cea mai gravă consecință pe care lumea creștină occidentală a putut-o suferi din momentul în care a abandonat învățătura despre divinitatea Duhului Sfânt. aceea de Dumnezeu egal cu Tatăl. suprauman. Afirmarea neabătută a consubstanțialității Fiului cu Tatăl în plasează pe Fiul deasupra întregii creații. subzistând împreună cu Tatăl și cu Fiul din eternitate. În fond. care cred în consubstanțiație (prezența sub pâine. al unificării întregii umanități în sânul Bisericii. pentru a nu avea el însuși nevoie de această unificare. * * * Care ar putea fi concluziile acestei succinte expuneri a consecințelor în planul ecleziologiei și al misteriologiei a învățăturii despre Sfânta Treime codificată în simbolul niceo-constantinopolitan? Atâta vreme cât doctrina trinitară fixată la Niceea și Constantinopol este luată în serios și respectată în toată acuratețea ei. când mărturisirea dogmei trinitare a fost inclusă în mărturisirea oficială a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.EPIFANIA variază de la cele ale luteranilor. arienii răpeau acestuia exact condiția în baza căreia El a început să adune umanitatea în sânul Bisericii sale. Prin afirmarea statutului de creatură pe seama Fiului.Ianuarie 2011 65 . 14. Pentru a unifica umanitatea și apoi întreaga creație Hristos trebuie să fie de cu totul altă natură decât cei pe care trebuie să-i unifice. anterior creației și istoriei însăși. al iconomiei. Nr. reducândul adesea la acela al unui simplu personaj istoric. Este ceea ce fac cu obstinație și astăzi mai ales teologii protestanți care resping statutul transcendent al lui Iisus Hristos. Un Duh Sfânt inferior nu doar Tatălui. etc. Iaşi. pe care l-a coborât la nivelul subiectivității individului credinței. Numai un Duh Sfânt Dumnezeu deplin. Menținerea afirmației de la Constantinopol și anume a egalității sale cu Tatăl și cu Fiul înseamnă în realitate afirmarea statutului său transcendent. așa cum au descoperit marii arieni ai secolului al patrulea. nu vor fi probleme în ortodoxie în ceea ce privește unitatea ei canonică și intensitatea vieții ei sacramentale. cu adevărat divin. desacralizarea generată în principal de protestantism nu este foarte diferită de aceea pe care o anunța deja atitudinea față de Sfintele Taine a marilor arieni pomeniți mai sus. Consecința acestei înțelegeri pur „iconomice” a statutului lui Hristos este dizolvarea unității Bisericii într-o multitudine confesională pentru care „Crezul” ca expresie a acestei unități devine fără rost. Toate acestea conduc spre concluzia finală care este următoarea: nu este suficientă afirmarea credinței în Tatăl. al lumii noastre finite. va conduce inevitabil la golirea Tainelor de prezența adevăratei puteri dumnezeiești făcând inutilă practicarea lor. cum s-a convenit la New Delhi în 1961. poate coborî în viața sacramentală a Bisericii și asigura prezența divină reală menită să amelioreze condiția omului căzut.). menținându-l ca reperul teologic. ajungându-se la binecunoscuta situație de astăzi a lumii occidentale. cu pâinea. În condițiile în care nici măcar în viața sacramentală a Bisericii nu s-a mai putut vorbi de o prezență reală a lui Hristos.

eternă chiar. Consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl însemnă.EPIFANIA În fond și arianismul a afirmat în „crezurile” sale această credință.Ianuarie 2011 . așa cum o vedem chiar în cazul anomeilor. făcând inutilă pentru unitatea și viața Bisericii marea dogmă trinitară codificată ortodox și definitiv în simbolul niceo-constantinopolitan. afirmarea statutului său de realitate existând din veșnicie. intradivin. asemenea lui Dumnezeu Tatăl. Univ. ca la Niceea. Decembrie 2010 . etern. de fapt. că Fiul este „homoousios to patri” noi înțelegem că El trăiește aceeași condiție supraumană. adică anterior creației însăși. ci există din eternitate. dacă nu este menținută și precizarea de la Niceea și Constantinopol a consubstanțialității lor. Este exact sensul pe care-l respinge întregul protestantism cu privire la statutul ipostaselor treimice. Fiului și Duhului Sfânt. Preot Prof. supramundană. 14. În zadar este inclusă într-o mărturisire de credință mențiunea expresă a ipostaselor Tatălui. anterior timpului și creației. Când spunem. cum voiau arienii. Dr. Nr. pe care o are Dumnezeu Tatăl din veșnicie. Consubstanțialitatea sa se referă adică la statutul său teologic. Aceeași semnificație o are și afirmarea faptului că Duhul „este împreună cu Tatăl și cu Fiul închinat și slăvit”: ipostasul Duhului Sfânt nu apare în existență abia în timp. Adrian Niculcea 66 Iaşi.

fiindcă este cel mai important. pe deplin dezvoltată şi receptată drept “canonică” de către Biserică. încât kontakion-ul ne poate călăuzi în lectura icoanei: a) Fecioara. izbitoare şi atât de exactă. întorcându-se la scena centrală în care începe „icoana sa în cuvinte”. cu o pătrundere artistică ce atingea o densitate cu totul excepţională (cum ar fi. este „Pruncul tânăr. pentru a desluşi. în sfârşit. Decembrie 2010 . Apoi vom înainta de la o scenă la alta. într-adevăr. Astfel. Pentru a o înţelege bine. b) Îngerii cu păstorii slavoslovesc c) Şi magii cu steaua călătoresc. astăzi. Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Obţinem astfel o ilustrare aproape literală a kontakionului sărbătorii (Condacul Naşterii Domnului). 14. Mai întâi va trebui să găsim punctul corect de vedere. această iconografie a prins formă graţie unor căutări seculare din partea Bisericii. d) Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr. c) magii şi steaua. întinsă pe un pat roşu. precum şi al compoziţiei. şi pământul peştera Celui neapropiat aduce. din punct de vedere formal. Roman nu face decât să închidă cercul observaţiilor sale. aşa cum este el cântat astăzi. primul grup fiind central. Să facem deocamdată abstracţie de partea inferioară a imaginii. metoda juxtapunerii lor. Într-adevăr. Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. asupra cărora vom reveni mai târziu. Această analiză este confirmată de evidenţa picturală: atunci când vedem icoana. cu atât ne dăm seama că articularea complexei imagini ţine de inspiraţie. Roman Melodul contempla o icoană în clipa în care scria primul verset al imnului său închinat Naşterii Domnului. Analogia este. sau al paisprezecelea şi al cincisprezecelea în Rusia). cu toate că dumnezeiescul Iaşi.EPIFANIA Taina icoanei  ICOANA NAŞTERII DOMNULUI I coana Naşterii Domnului. Este evident că a) şi d) merg împreună. în cele din urmă. ocupată de două scene diferite. vom proceda prin etape succesive. cu cât contemplăm mai mult această icoană. Ea este centrul de atenţie al imaginii. în sensul profund al termenului. a fost elaborată în epoci marcate de coincidenţa unei înţelegeri teologice deosebit de profunde a imaginii creştine. subliniind prin aceasta faptul că centrul evenimentului. urmărind logica internă a compoziţiei.Ianuarie 2011 67 . Am putea crede că Sf. începând cu care poate fi sesizată totalitatea imaginii. şi. privirea noastră este imediat atrasă de Maica Domnului. Trei grupuri se disting clar. prin urmare: a) Fecioara şi Pruncul în peşteră (cu asinul şi cu boul). de pildă. b) îngerii şi păstorii. Sf. pe Cel mai presus de fiinţă naşte. Nr. secolele al şaselea şi al unsprezecelea în Bizanţ.

probabil. Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor. prefigurare a PurureaFecioarei. Cele câteva cazuri în care Maica Domnului este reprezentată aşezată vin să confirme opinia noastră.EPIFANIA Prunc rămâne centrul material al acesteia. în această perspectivă. pentru că suntem prea obişnuiţi să o privim aşa cum privim orice tablou ce are în prim-plan şi un fundal. care indică umbra păcatului şi a morţii care domneau peste omenire înainte ca „lumina oamenilor.este principala raţiune pentru care Fecioara nu este plasată într-un mod mai evident în interiorul grotei. secundară. ea devenise deja un important loc de pelerinaj. Decembrie 2010 . ca loc al naşterii lui Hristos. se înscrie mai uşor în cadrul grotei. de Sf. În al doilea rând. fireşte. 2. împlinirea legii şi a proorocilor. cel puţin în anumite cazuri. subliniază unitatea lor după autentica natură umană pe care Pruncul o primeşte de la Fecioară. În scurt timp. imaginea: „pruncul. amândoi. evenimentele care se petrec în interiorul unui edificiu nu sunt niciodată reprezentate „închise” în încăperi. În secolul al patrulea. de pildă. aceeaşi regulă trebuie aplicată interioarelor nearhitecturale. În icoană. această peşteră este întotdeauna pictată în culori închise.Ianuarie 2011 . citită în timpul Vecerniei de Crăciun: „După cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte. devine un adevărat munte. în vreme ce evenimentul însuşi rămâne „deschis”. sunt plasaţi în peşteră. Hristos. stând jos sau în picioare. El. naturale. personajul. datorită perspectivei răsturnate. Deplina realitate a acestei naturi umane a Domnului este indicată peste tot prin odihna Prea Sfintei Maici a Domnului. când preocuparea majoră a teologilor era pericolul monofizit. Referinţa scripturală a acestei dezvoltări se găseşte în profeţia din Cartea lui Daniel. nu de mână” (Dan. sau a Sfântului Ioan Evanghelistul din Patmos. peştera de la Betleem începe să se mărească şi. Care „S-a pogorât din cer în întunecatul adânc al pământului” (a şaptea odă a Utreniei de Crăciun ). din punct de vedere al semnificaţiei teologice. interioarele sunt sugerate prin construcţii plasate în fundal. Adormirea etc. fiindcă. Am spus „în munte”. este deja menţionată în secolul al doilea. 45). În alte icoane care zugrăvesc grote sau caverne. în timp ce peştera se dovedeşte a fi tema-cheie care permite receptarea structurii de ansamblu a imaginii. Hristos şi Mama Sa. limbajul icoanei ne-a devenit incomprehensibil. ca. Vom reveni puţin mai târziu asupra efectului pictural al acestui procedeu. este Cuvântul” (irmosul odei a patra a canonului Utreniei). inefabil.) şi. trebuie constatat că. după părerea noastră. „Peştera din Betleem”. întruparea lui Hristos cu pogorârea Sa în iad. această apropiere a Maicii Domnului şi a lui Hristos. înzestrat cu o splendidă bazilică. Irineu din Lyon compara deja. Nu trebuie uitat că cele mai vechi reprezentări de acest tip datează din epoca Sfântului Roman şi a lui Iustinian. În primul rând. cea a Sfântului Proroc Ilie. culcată pe patul său. anticul proroc Habacuc prooroceşte noua creare a speţei umane. ieşit din muntele care este Fecioara. căreia el a fost considerat demn a-i contempla. separate în spaţiu şi în timp. tratat ca o scenă din afară (de exemplu: Buna Vestire. în interiorul grotei. fiindcă ea este întotdeauna plasată în mod demonstrativ în interiorul grotei: astfel se întâmplă în 68 Iaşi. nu de o mână”. Iustin Filosoful. Această observaţie pare. „piatra desprinsă. Sf. precum şi de evangheliile apocrife ale Sfântului Iacob şi Sfântului Matei. care străluceşte în întuneric”. ea conduce totuşi la două remarci. Se ştie că în iconografia ortodoxă. Această ipostază – întinsă . este reprezentat cu Mama Sa pe un munte. Învierea lui Lazăr şi icoana de Paşti (îngerul şi mironosiţele la Mormântul gol). Nr. 14. coborându-se până la noi. iar peştera Naşterii poate fi privită ca o prefigurare a peşterii mormântului învietor. cum sunt cavernele şi peşterile. să fi venit pe lume. În cântările de odinioară.

dacă nu un gol. întrucât sensul ultim al oricărei ştiinţe este contemplarea şi adorarea Dumnezeului-Celui-Viu Care. care este uneori mai mare decât ceilalţi. 18-20). între oameni bunăvoire!” (Lc. se apleacă spre un păstor înmărmurit. în marile fresce. şi smirnă. ceea ce ar lipsi compoziţia de echilibru şi pe Theotokos de locul care îi revine în taina întrupării. încât nu ar mai exista muntele. pentru noi. Soarele dreptăţii. Dumnezeul nostru. care vine să slujească simultaneităţii liturgice a scenelor compoziţiei. Hristoase. înaintea Islamului. 1. pe o piatră. ca Fecioara culcată să fie plasată în interiorul cavernei. se apropie să cinstească Pruncul divin. unde un sugar sărman primeşte daruri împărăteşti. cel mai adesea în partea stângă. troparul poate să le presupună prezenţa la locurile Naşterii: „Naşterea Ta. Răsăritul cel de sus”. Unele texte liturgice le numesc Perşi şi subliniază. şi să Te cunoască pe Tine. făcând astfel aluzie la vechile practici irano-babiloniene şi poate că şi la religia zoroastriană a Imperiului sasanid. citită şi ea în timpul Vecerniei de Crăciun: „o stea răsare din Iacob. Arătând cu degetul steaua pe care o urmează. Se înţelege uşor dificultatea de a o reprezenta pe Fecioară culcată în grotă. se naşte ca un prunc. vedem „îngerii cu păstorii slavoslovind” (kontakion). Lunga căutare a celor trei magi înţelepţi ia sfârşit într-o grotă umilă. Mulţimea îngerilor se află deasupra celor doi versanţi ai muntelui. ei poartă întotdeauna pe cap boneta frigiană. cel puţin o profunzime laterală în spaţiu (şi deci şi în timp). Decembrie 2010 . Se întâmplă uneori ca magii să fie văzuţi de departe. şi Te-ai înălţat ca steaua lui Iacob”. Steaua însăşi este o altă prefigurare a lui Hristos. ca Unuia Ce este Dumnezeu al universului. tămâie. Cu toate că au ajuns la locul respectiv – fără îndoială. Mici siluete de la orizont introduc. 24. Îngerul Domnului. de exemplu la Mistra. răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Este Iaşi. şi ne fac astfel să ne gândim la „neamurile” devenite ulterior „regele-cosmos” al icoanei Cincizecimii. necunoscătoare încă a revelaţiei biblice. Pe când cea mai mare parte a lor îşi ridică ochii spre cer şi cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace. În partea opusă. 14. Lui. după ce au urmat steaua care străluceşte acum deasupra grotei. simultaneitate asupra căreia vom reveni la momentul concluziei. Deasupra grotei. artistul poate trata problemele într-un mod mai liber: se întâmplă. De altfel. un toiag se ridică din Israel” (Num. cei trei magi. într-adevăr. Tradiţia originii persane a celor trei magi este confirmată de iconografia antică: pe sarcofage. principalul duşman oriental al Bizanţului. care Te-au adus ca prinoase ale neamurilor. Cei trei înţelepţi veniţi de la Răsărit reprezintă umanitatea păgână. În partea inferioară a imaginii. 2. ca pentru Împăratul veacurilor. fie Maica Domnului ar fi reprezentată mult mai mică.Ianuarie 2011 69 . 17) şi cântă Biserica în a patra odă a Utreniei: „Tu pe magii cititori în stele. după proorocirea lui Balaam. Cei trei bărbaţi au vârste diferite şi fiecare aduce un dar diferit: „aur curat. dacă kontakion-ul vorbeşte despre „călătoria” magilor. i-ai umplut de bucurie prin cuvintele vechiului ghicitor Valaam. „bătrânul Iosif” şade. mai târziu decât celelalte personaje prezente – pare util pentru unitatea imaginii ca ei să nu mai fie zugrăviţi „călătorind cu steaua. nemuritorului. 14). că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie. Nr. vizibil tulburat de îndoieli asupra maternităţii Fecioarei (Mt. unind cerul cu pământul. deoarece fie deschiderea grotei ar deveni prea mare. că înţelepţii citeau în stele. În fine. în continuarea povestirii Sfântului Matei. indicând prin gestul mâinii că îi anunţă „vestea bună a unei mari bucurii”. călătorind călare încă. ca unui mort de trei zile”.EPIFANIA mozaicurile de la Hosios Loukas şi de la Palatina din Palermo. meditând. ci deja contemplând Soarele Dreptăţii”.

mai mult sau mai puţin adus de spate. Iosif nu este tatăl Pruncului. şi katholikon-ul de la Hosios Loukas). durere. îmbrăcat într-o manta din piele de oaie şi care stă în faţa Sfântului Iosif. în loc de bucurie. care s-a slujit de toate celelalte elemente ale povestirii şi le-a dezvoltat după dorinţă. iesle şi. La drept vorbind. este demistificată. nu este o confruntare. fără îndoială. Maria. numeroase icoane reprezintă un bătrân. ci mai degrabă o invitaţie de a se alătura laudei şi slăvirii aduse de cer şi pământ. ea nu poate accepta „victoria asupra ordinii naturii”. această figură enigmatică. sunt înmărmurit de mirare şi mintea mea este uimită. în timp ce imnografia. iconografia a subliniat că Iosif nu este considerat un personaj principal în acest eveniment. în partea opusă peşterii. ce a făcut să curgă multă cerneală şi a permis interpretări dintre cele mai fanteziste. ascultând vestea cea bună adusă de îngeri. 2. fiindcă te-am luat de la preoţii Templului fără de păcat. Aşa că ei l-au făcut să călătorească prin compoziţie. în loc de laude. bineînţeles. Care este suferinţa pe care o văd petrecându-se în tine? În loc de cinste. prin incredulitatea sa. Nr. El se află singur sau în compania altor păstori. şi se izolează în îndoielile sale. strămoşi ai bătrânului nostru? Oricum. care au dintotdeauna tendinţa. Sf. barba. Astfel. Iosif se confruntă cu misterul de negrăit al Dumnezeului-Cuvânt întrupându-se dintr-o Fecioară. de „a se juca” puţin cu personajele secundare. Îndepărtează-te de mine fără întârziere. Decembrie 2010 . apoi asistând la scena băii 70 Iaşi. au inspirat reprezentarea păstorilor din Betleem. În timpul celebrării celor două principale zile de sărbătoare – Crăciunul şi sinaxa Maicii Domnului – doar lectura din Evanghelii pomeneşte de el. iar „strania minune” a Fecioarei-Mame va rămâne „scandal pentru iudei şi nebunie pentru elini”. Începând cu secolul al paisprezecelea. toiagul şi faptul de a fi reprezentat din profil). îl vedem pe bătrânul nostru mai întâi la diferite înălţimi ale muntelui. Poate că printre personajele scenelor pastorale antice care. Şi nu numai că nu este tatăl Pruncului care tocmai s-a născut. îmbrăcămintea. Datorită trăsăturilor sale tipice. Separându-l net de grupul central. Dintr-o dată.Ianuarie 2011 . din Vatican. magi. mi-ai adus ruşine.EPIFANIA foarte semnificativ faptul că „dreptul Iosif” nu este deloc menţionat în textele liturgice ale celor două zile centrale ale Naşterii Domnului. texte care tratează totuşi îndelung despre păstori. păzindu-şi turmele (Mt. nu cuprinde niciun cuvânt despre logodnicul vârstnic. Vedem că este vorba pur şi simplu despre un păstor ca mulţi alţii. dar el se îndepărtează lăuntric. monumentele demonstrează clar că bătrânul păstor făcea iniţial parte din grupul celor care treceau pe câmp în ajunul nopţii. despre Maica Domnului şi Prunc. Nu mai pot suporta condamnarea oamenilor. Ideea de izolare şi de non-comuniune este în mod frecvent accentuată de reprezentarea lui Iosif întorcându-şi spatele către grotă. Atunci când raţiunea umană întoarce spatele Revelaţiei şi se lipseşte de această comuniune. îngeri. dar cu trăsături mai personalizate (vârsta. în faţa Domnului şi ce-mi este dat să văd?”. 14. dispreţ. putem constata că locul iniţial al acestui curios personaj se afla în altă parte. De la prima sa apariţie în icoana Naşterii Domnului. se aflau unul sau mai mulţi bătrâni. imaginea sa a exprimat întotdeauna atitudinea descrisă printr-o stihiră a ajunului sărbătorii: „Iosif îi vorbea astfel Fecioarei Maria: Care este chinul pe care-l văd în tine? Fiindcă nu înţeleg. este probabil că s-a bucurat de o popularitate deosebită printre iconografi. Sensul acestei tăceri este evident: Sf. Ne aflăm aici la antipozii dulcegei imagerii care reprezintă natura umană adorându-şi propria creaţie. invitaţie la o comuniune. întru totul de înţeles. Numai faptul că îşi ridică ochii pentru a-l privi pe înger îl distinge de atitudinea sa ulterioară din faţa lui Iosif. Datorită miniaturilor şi mozaicurilor bizantine din secolele al zecelea şi al unsprezecelea (în special Mineiul lui Vasile II. 8).

Simeon şi tradiţia palestiniană menţionată de Arnulf ar fi putut fi foarte bine inspirate de iconografie şi nu invers. Se impun totuşi două întrebări. scena băii a fost împrumutată de la ciclurile biografice. El povesteşte că în apropierea grotei din Betleem i s-a arătat o cuvă din piatră. În cealaltă latură a părţii inferioare a icoanei se află scena băii Pruncului. cicluri biografice. fiindcă astfel de referinţe trebuie să fie pe cât posibil excluse sau reduse la un minim strict necesar şi. Cea mai veche descriere literară a scenei îmbăierii o datorăm lui Simeon Metafrastul. Prin urmare. urmată de baia nou-născutului. obligat să împărtăşească îndoielile acestuia în asemenea măsură. Dumnezeu va pătimi şi va muri pe cruce. care datează din secolul al cincilea. amintesc sumar etapele esenţiale ale vieţii defunctului. a fost. ca să spunem aşa. ca orice alt copil. în al doilea rând: generaţiile viitoare de iconografi vor fi oare obligate să urmeze aceste detaliu? Răspunsul nostru la cele două întrebări ar fi unul negativ. S-a spus adesea că această scenă este ilustrarea unui episod descris de apocrife. în unele icoane mai târzii. atitudinea meditativă a Sfântului Iosif. cu această scenă. întrupându-Se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Mai întâi: Chiar este un câştig să-l vezi pe diavol (sau personificarea uneia din activităţile sale) în icoana Naşterii Domnului? Şi. Astfel vedem că cele două scene din josul imaginii sunt cu adevărat complementare în semnificaţia lor hristologică. cu cât originea acestei scene trimite la imageria biografică romană. în cele din urmă. Ciclurile încep toate cu naşterea. trebuia spălat după naştere. în cele din urmă. din partea bătrânului. Timp de secole. în general bine cunoscute în acea epocă. Pentru noi. compuse din scene tipologice. în această privinţă.Ianuarie 2011 71 . întărită adesea de gestul de a întoarce evenimentului spatele. îi vor creşte două coarne mici şi o coadă scurtă! Autorităţi vestite în materie s-au entuziasmat în faţa profundei semnificaţii teologice pe care o dobândeşte aici prezenţa diavolului şi rolul său de ispititor. figurează pe o dală de marmură. deci unui autor bizantin din secolul al zecelea. în timp ce scena băii insistă pe deplina realitate a naturii Sale umane. poziţie care – odată ce el fusese desprins dintre ceilalţi păstori – se impunea din raţiuni evidente de simetrie. pare de-a dreptul superfluu să introduci un personaj suplimentar într-o compoziţie deja atât de încărcată. originară din Siria. ca interlocutor al logodnicului Fecioarei-Mame. pentru a ilustra adevărata natură umană a lui Hristos. el explică uşurinţa Iaşi. în timp ce cea mai veche reprezentare păstrată a Naşterii Domnului. a fost în limpede şi unanim înţeleasă ca indicaţie a paternităţii Duhului Sfânt şi ca neînţelegere şi îndoială. faptul că scena băii va fi fost împrumutată din vechile cicluri biografice este important din două puncte de vedere. A dori să justifici introducerea ispititorului printr-o referinţă la scrierile apocrife pare puţin convingător. astfel că. încât a devenit personificarea lor. întrucât în trupul care aici trebuie „să sufere” să fie spălat. În primul rând. Nu este exact. In faţa Sfântului Iosif. La sfârşitul antichităţii. nici în scrierile Părinţilor Bisericii din mileniul întâi. despre care se credea că este cea în care Pruncul divin fusese spălat după naşterea Sa.EPIFANIA Pruncului şi. Care. După câte cunoaştem. Îndoielile Sfântului Iosif subliniază caracterul impenetrabil al tainei venirii printre noi a Logos-ului etern. Decembrie 2010 . care pare să fie un pelerin de la sfârşitul secolului al şaptelea. 14. Găsindu-şi aşadar un loc stabil. În basoreliefurile sacrofagelor păgâne din epoca imperială. Singura aluzie în literatura perioadei pre-iconoclaste se găseşte în povestirea călătoriei episcopului Arnulf. Nr. această menţionare a îmbăierii Pruncului nu există nici în apocrife. Această ipoteză pare cu atât mai verosimilă.

a Sfântului Ioan Botezătorul şi a altora.Ianuarie 2011 . pe de altă parte. ne dăm seama că situaţia. Nr. 14. puţin frecventă. a unei duble reprezentări a lui Hristos în aceeaşi icoană (în iesle şi în baie) îşi află originea în ciclurile narative în care astfel de repetiţii aparţin în mod indispensabil schemei înseşi a reprezentării. în aceste cazuri. Şi. Decembrie 2010 .EPIFANIA cu care acest motiv a fost curând transferat de la Naşterea lui Hristos – sau poate chiar direct de la prototipurile antice – la imaginile naşterii Maicii Domnului. Archiprêtre Nicolas Ozoline 72 Iaşi. în mod evident. conotaţia hristologică. pierzându-şi.

fă-te mort. Zicea avva Pafnutie. că urca de la Sketis cărând coşuri. Despre puterea credinţei Iaşi. tu ştii că nu mai pot. – Nu fă rău nimănui. – Nu ţi-au răspuns nimic? – Nu. fie că posteşti? Iar bătrânul le spuse: vreascul cu care întorci spuza e mistuit de foc. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui. şi i-a zis: – Avvo. frica de Dumnezeu îi mistuie oasele. nici de slava oamenilor. ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu: – Spune-mi cuvânt. Se spunea despre avva Macarie egipteanul. – Mergi la mormânt şi înjură morţii! Şi fratele merse. Nr. şi s-a rugat aşa: Dumnezeule. sfinţilor.Ianuarie 2011 73 . Aşa şi tu. Şi îndată s-a aflat la Râu. Fratele merse. şi vei putea să fii mântuit. Apoi veni de-i spuse bătrânului. şi s-a îndepărtat.EPIFANIA  File de Pateric  ÎNCEPUTUL SLOVEI M Despre mântuire A venit un frate la avva Macarie egipteanul. şi de oboseală s-a aşezat. văzu copilul şi îi zise: – Cine te-a adus aici? – Tata m-a aruncat aici şi a plecat. lăudându-i aşa: – Apostolilor. . dacă vrei să te mântuieşti. nu ţine seama nici de nedreptatea. drepţilor! Apoi veni la bătrân şi-i zise: – I-am lăudat. – Ridică-te şi ajunge-l din urmă. ca morţii.Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimic. înjurând şi dând cu pietre după ei. şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. la fel dacă îşi curăţeşte omul cugetul în frica lui Dumnezeu. care îi zise: – Şi nu ţi-au zis nimic? – Nu. spune-mi un cuvânt. fie că mănânci. Venind bătrânul. Decembrie 2010 . Despre frica de Dumnezeu L-au întrebat câţiva părinţi pe avva Macarie egipteanul: cum de este trupul tău slab. Era cineva în Egipt care avea un fiu paralitic şi l-a adus la chilia avvei Macarie. nu osândi pe nimeni. – Atunci mergi şi mâine şi laudă-i. 14. şi l-a lăsat la uşă plângând. cum să mă mântuiesc.

Şi ia spus unul din părinţi: unde să fugim mai departe decât în pustia aceasta? Iar el punea degetul pe buze spunând: de asta să fugiţi. 21.Ianuarie 2011 74 .) şi „Domnul a dat. Decembrie 2010 . ajungându-şi tatăl şi aşa s-au dus la casa lor. însingurează-te. ). „Ajută-mă. ca să se rostogolească înspre toţi. a dat peste un om care avea un dobitoc de povară şi care-i jefuia lucrurile. pe care îl căra în spate. nu o pot stăpâni. iar noi nu vrem să ascultăm de El. au trimis şi după avva Moise. ale ponegririi şi la fel celelalte patimi. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine. Cel care şade cu fraţii nu trebuie să fie colţuros. Şi apoi adăugă bătrânul: – Nu din virtute stau singur. şi s-a făcut adunare. ci îi osândesc pentru tot lucrul bun şi-i mustru.EPIFANIA El se vindecă îndată. încărcând dobitocul şi l-a petrecut cu multă seninătate. a auzit un copil zicându-i mamei sale: mamă. să-i spună: vino. părinte. Un frate a greşit odată la Sketis. i-a dat ajutor jefuitorului. ieşindu-i Iaşi. zău aşa. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte. fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1. Atunci a trimis preotul după el. Domnul a luat. El seamănă. şi nici nu putem lua ceva din ea“ (I Timotei 6. fiind în Egipt. A mai zis avva Matoe: nu ştie satana ce patimă învinge sufletul. dar nu ştie dacă seceră. El se ridică şi veni. Despre neagonisirea de averi Despre înţelepciune Călătorind odată avva Macarie împreună cu fraţii prin Egipt. ca un străin. Avva Macarie ascultă. miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă. fraţilor. de te-ai minunat? – Domnul nostru este. Şi el însuşi. iar noi iubim spurcăciunea lui. Ceilalţi. ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne. minunându-se. zicând „nimic nu am adus în lume. Doamne“. 14. Şi când vede sufletul înclinându-se spre o patimă. Fraţii îi ziseră: – Ce înseamnă cuvântul acesta. că mă supără limba şi când ies printre oameni. e un bogat care mă iubeşte şi eu îl urăsc. se ridică. doar îţi astâmperi patima. Tot fericitul Macarie. şi aşa se ducea în chilia lui şi o încuia şi se aşeza. Despre rugăciune L-au întrebat unii pe avva Macarie: – Cum trebuie să ne rugăm? – Nu e nevoie de vorbărie. Luă atunci un coş ciuruit plin cu nisip. ci din slăbiciune. Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva. iar vrăjmaşul nostru diavolul e sărac şi ne urăşte. 7. că este neputinţă. bogat. dar el nu voia să vină. L-a întrebat un frate pe avva Matoe: – Ce să fac. şi ne iubeşte. ce să fac? – Dacă nu poţi să o stăpâneşti. cei care ies în mijlocul oamenilor sunt puternici. pe aceea o şi hrăneşte. Despre stăpânirea simțurilor și a gândurilor rele Avva Macarie cel mare le spunea fraţilor din Sketis când da drumul adunării: fugiţi. ci rotund. Nr. cum vrei şi cum ştii. şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc. că te aşteaptă lumea. gândurile curviei.

Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi Iaşi.EPIFANIA în întâmpinare. nezicând nimic fratelui. i-au zis mâhniţi: – Cum arăta bătrânul care a vorbit aşa despre sfânt? – Zdrenţăros. Ei au ascultat. spunându-le clericilor: am auzit de avva Moise. folosindu-se mult. Conf. Nr. Despre smerenie A auzit odată cârmuitorul (locului) de avva Moise şi a venit la Sketis să-l vadă. şi am venit să-l văd. Auzind clericii. Apoi a plecat cârmuitorul. 14. şi v-a spus aşa ca să nu vă întâlniţi cu el. înalt şi tuciuriu. şi am venit eu azi să judec păcatele altora. Ing. unde e chilia avvei Moise? – Ce vreţi de la el? E nebun.Ianuarie 2011 75 . şi îl iertară. Viorel Paleu. Decembrie 2010 . – El e avva Moise. El ne-a răspuns: „ce vreţi de la el? că e nebun“. şi l-am întrebat unde e chilia avvei Moise. atunci ne-a ieşit în cale un bătrân care mergea în Egipt. Cârmuitorul merse la biserică. L-au întâlnit (cei care-l căutau) şi i-au zis: – Spune. Atunci nişte bătrâni i-au dat de ştire şi s-a dus să fugă în luncă. părinte? – Păcatele mele se scurg dinapoia mea şi nu le văd. Dr. bătrâne. îi spuseră: – Ce e asta.

îndemnat la învăţătură. egiptene. calculul infinitezimal. însă independent. În perioada renascentistă textele matematice arabe se traduc în latină. Hilbert şi Cantor dezvoltă o teorie axiomatică despre fundamentele matematicii care va duce mai târziu la întemeierea logicii matematice. a rădăcinii cubice. Primele descoperiri matematice din cadrul civilizaţiilor babyloniene. ceea ce va face ca Europa să preia destinele acestei discipline. La primele civilizaţii.EPIFANIA  Ştiinţă şi credinţă  TRANSCENDENTALITATEA AXIOMELOR MATEMATICE P entru a descifra artistic si ştiinţific misterul existenţei şi natura abisală a infinitului. -tos care înseamnă învăţătură. Raportul dintre logică şi matematică a fost dezbătut de cele trei mari programe fundaţioniste: Din aceeaşi familie lexicală cu verbul manthanein (a învăţa) şi cu adjectivul mathematikos care se traduce cu studios. ştiinţă1.Ianuarie 2011 . fracţii sau aritmetica numerelor naturale. Din limba greacă veche termenul a fost preluat în latină. Cu siguranţă unele abilităţi matematice ale fiinţei umane au existat încă înainte de apariţia scrierii. Civilizaţia arabă inventează analiza numerică. În limba română termenul e preluat prin filieră franceză: matématique. comerţ. topologii algebrice sau geometria algebrică. 1 76 Iaşi. iar latinescul mathematica a trecut în limbile moderne. Nr. combinatorica şi algebra liniară. pe lângă grupele de bază ale spectului coloristic. pe lângă notele muzicale. rezumate în secolul al III-lea înaintea erei creştine de către Euclid în lucrarea sa Elementele. măsurarea terenurilor. Dumnezeu a lăsat omului. Un pas important în istoria matematicii a fost făcut în antichitatea greacă. În secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea se dezvoltă structurile algebrice: Galois teoretizează grupurile. În secolul XX apar noi specializări ale domeniului matematic: teoria spectrală. iar Dedekind inelele. 14. Aici apar demonstraţia şi gândirea axiomatică. Cuvântul matematică provine din substantivul grecesc to mathema. pe lângă cuvinte şi cele zece numere (de la zero la nouă). studiu. Decembrie 2010 . Newton şi Leibniz descoperă concomitent. sau predicţii astronomice. matematica era folosită în scopuri concrete: gestionarea recoltelor. Descartes dezvoltă calculul algebric. chineze sau indiene se reduceau la extragerea rădăcinii pătrate.

susţinând că numărul este atemporal după cum atemporal este şi infinitul actual (eonul. În Fundamentele aritmeticii. se ascund cunoscutele tensiuni metafizice. Logicismul (reprezentat de Frege şi Russel) susţinea că logica şi matematica sunt o singură ştiinţă. nu are o întemeiere intuitivă ci una intelectuală2. care. actual Alt element esenţial al intuiţionismului va fi respingerea principiului terţului exclus pentru entităţile infinite. 14. în spatele acestor dispute. iar pe de alta dintre Kant şi Hegel. în timp ce matematica are o fundamentare intuitivă. logica fiind disciplina fundamentală a matematicii. Intuiţionismul care se originează în opera lui Kronecker şi Poincare. că principiul terţului exclus nu se aplică pentru infinit. a unificat structurile matematicii cu logica claselor. lumea. Dumnezeu) cărora le-ar corespunde psihologia. Hilbert susţine că infinitul este o idee regulativă a raţiunii4. afirmând că numărul este independent de timp (numărul este un concept atemporal). tezele intuiţioniste au fost lansate de Aristotel. Nr. afirmă că matematica şi logica sunt discipline diferite. lumea şi Dumnezeu sunt concepte regulative. el nu poate fi niciodată infinit 3. Din acest motiv. Formalismul (reprezentat de Hilbert). Brouwer susţine că nici o demonstraţie care se referă la infinit nu poate să folosească principiul terţului exclus şi demonstraţia prin reducere la absurd. 2. Principalele opere intuiţioniste sunt cele ale lui Brouwer şi Heyting. Într-un sens istoric şi mai îndepărtat. 4 La Kant. în acord cu intuiţionismul şi în opoziţie cu logicismul. De asemenea. Mergând pe linie kantiană. logica este doar un instrument formal al matematicii. Principalele lucrări ale logicismului sunt: Fundamentele aritmeticii a lui Frege şi Principia mathematica a lui Russel. Decembrie 2010 . Astfel. Pentru intuiţionişti însă. conceptele totale (sufletul. intuiţioniştii fac o altă logică şi o altă analiză matematică fără infinit actual. cosmologia şi teologia. din care sunt deductibile toate ramurile ei. Frege a contestat unitatea dintre număr şi timp. Logicismul acceptă infinitul actual şi deci numerele transfinite ale lui Cantor. Intuiţioniştii susţin că logica şi matematica sunt două ştiinţe complet diferite. care susţinea că aritmetica are o natură intuitivă şi că este legată de intuiţia internă. Originile logicismului se află în opera lui Georg Cantor. prin teoria mulţimilor. deoarece ramurile matematicii devin ramuri ale logicii.EPIFANIA 1. În acest fel există doar o singură ştiinţă formală. îngerul). care sunt concepte constitutive. În privinţa infinitului. nu pot surveni niciodată într-o experienţă dată şi din acest motiv Practic. numărul fiind o entitate temporală. care arată că între număr şi timp există o unitate de principiu. Brouwer preia de fapt în această teză ideile lui Kant din Critica raţiunii pure.Ianuarie 2011 77 . Intuiţionismul spune cu alte cuvinte. spre deosebire de categorii. 3. pe de o parte dintre Platon şi Aristotel. Hilbert are poziţii apropiate de cele intuiţioniste. Pentru Kant. 3 Intuiţionismul acceptă numai Infinitul potenţial. adică de timp. sufletul. 2 Iaşi.

Logicismul a dezvoltat logica matematică. 46-59. Digresiune matematică. 5 78 Iaşi. Cluj-Napoca. Tot astfel şi pentru Hilbert.EPIFANIA ele nu pot deveni obiecte de cercetare ştiinţifică. Cercetările din fundamentele matematicii arată că niciodată conceptele totale identificate de Kant nu pot deveni obiecte ale studiului ştiinţific. vol. Nr. 6 Ibidem. dar şi limitele de principiu ale matematicii în faţa trancendenţei. Eikon. vezi pe larg la Florin Octavian. ea nefiind nici intuitivă. Relevanţa fundamentelor matematicii pentru teologie este una de ordin epistemologic. p.Infinitul actual determinat (adică cel eonic. Prezentăm aici două dintre ele: Despre speciile infinitului. 14. Decembrie 2010 . De fapt.Infinitul absolut (eternitatea. Pe de altă parte. Infinitul este de trei feluri: . . iar logica intuiţionistă a stat la baza logicii polivalente a lui Lukasievici. adresată lui Dedekind. numărul nu poate fi doar o construcţie mentală. I (Infinitul). deoarece acest lucru atrage după sine nişte paradoxuri. Dumnezeu)5. 2003. 14-30. ed. Acest lucru înseamnă că matematica nu poate aborda decât Infinitul potenţial şi Infinitul actual şi că Infinitul absolut (Infinitul teologic) este în realitate supramatematic şi supralogic. Concluziile cercetărilor fundaţionale matematice arată supraraţionalitatea Infinitului absolut. nici conceptuală. care arată natura atemporală a numerelor şi a Infinitului. .Infinitul potenţial (temporalitatea. Formalismul a avut un rol foarte important în articularea axiomaticii moderne. Un număr nu poate surveni niciodată în experienţă (nu ne putem întâlni niciodată cu numărul trei în piaţă sau în laborator). anuar de arte speculative. omul). Castalia. ci pur şi simplu sintactică. căci el este concept total similar celui de Dumnezeu. p. regnul angelic). de aici denumirea de finitism care a fost dată programului hilbertian. infinitul nu poate fi obiect al aritmeticii. În teoria mulţimilor se arată că aceste concepte totale generează paradoxul (de pildă conceptul de mulţime a tuturor mulţimilor generează paradoxul lui Cantor).Ianuarie 2011 . În definitiv. Consecinţele acestor programe fundaţionale au fost extrem de fecunde în dezvoltarea matematicii. Matematica este pentru Hilbert o structură de semne. amintitele programe au încercat să rezolve problema infinitului. A se vedea şi scrisoarea lui Cantor despre mulţimile absolut infinite. rezultatele teoriei mulţimilor sunt identice cu cele ale teologiei apofatice6. Ontologia Infinitului. Hilbert consideră că aritmetica trebuie întemeiată pe numere finite. Cele mai importante cercetări legate de transcedentalitatea conceptelor matematice sunt cele ale lui Frege.

etc. în timp ce infinitul în act presupune o depăşire a timpului. ar putea fi corectă ştiinţific însă nu şi metafizică. care este cel real şi universul culturii care este şi el ideal.EPIFANIA Primul paradox este cel al temporalităţii. care este trancendental. universul fizic. inspirat din ideile lui Popper şi formulat de Roger Penrose7. Se pune în acest caz întrebarea: cum poate o maşină temporală (creierul) să construiască concepte supratemporale. Bing-Bang-ul fiind o consecinţă inevitabilă a legilor fizice. mulţimile infinit actuale nu sunt cu adevărat construibile pentru că orice construcţie matematică nu poate fi decât infinit potenţial. înghesuită într-o cutie de os. Obiectivitatea lor însă este una sensibilă. Decembrie 2010 . relativitate şi cosmologie. care este creierul. 14. În matematică există mulţimi care sunt infinite în act. înseamnă că el este şi creatorul legilor lumii 8. nu numai sensibilă. Concluzia este următoarea: mulţimile actual infinite sunt obiective şi neconstruibile. care-i guvernează şi activitatea cerebrală. cunoscut pentru contribuţiile sale din fizica matematică. creierul şi-ar produce propriile legi. Iaşi. Un organ material.)? Pe de altă parte. o bucată de carne ondulată. însă a făcut cercetări şi de filosofia minţii 8 Afirmaţia lui Stephen Hawking că teoriile fizicii fac inutilă ideea de creator al Universului. arată că el nu este identic cu creierul său. Vasile Chira. Altă opinie logică şi matematică este dată de paradoxul celor trei lumi. să construiască universul matematic la care lumea fizică este subordonată? Dacă omul este creatorul universului matematic. Dr. cum sunt mulţimile actual infinite (ex. Nr. Sibiu 7 Roger Penrose (n. Această obiectivitate inteligibilă a fost denumită în istoria gândirii transcendentalitate. iar Frege a fost cel care a arătat. nu este creaţia creierului. Procesele mentale sunt însă temporale. nu poate din principiu să aibă acces la universul matematic. Essex. cum este creierul. Faptul că omul poate face matematică şi că are acces la un univers inteligibil. în timp ce aceste mulţimi numerice depăşesc infinitul potenţial. Cum ar putea o masă de neuroni. Atemporalitatea şi identitatea numerelor arată că ele nu sunt constructe mentale şi că au o obiectivitate trancendentă. deci nu le poate genera. 1931. cum ajunge un fragment al lumii fizice. Astfel.Ianuarie 2011 79 . în concordanţă cu Platon. complexe. nu inteligibilă. Contradicţia este evidentă: dacă lumea fizică este mai restrânsă decât cea matematică şi dacă lumea culturii. să se plimbe prin spaţiile Inteligibilului? Lector Univ. Creierul ascultă de legi matematice. fizice ajungându-se la o circularitate cauzală. că obiectivitatea este un concept mai larg decât cel de experienţă şi că există şi o obiectivitate inteligibilă. implicit lumea teoriilor ştiinţifice este mai restrânsă decât cea fizică (realitatea). Există trei lumi: universul matematic care este universul posibilului. Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”. dar uman. Universul matematic nu este creaţia omului. Anglia) este fizician şi mathematician britanic. Mulţimea numerelor reale. 2. La paradoxul celor trei lumi există următorul răspuns: 1.

Dumitru Popescu. Izdatelisvo <Pravda>. Acest fapt nu presupune o existenţă anterioară a Tatălui. Exemple de antinomii dogmatice: Dogma Sfintei Treimi . Întrebarea pe care şi-o pune Pavel Florenski este compatibilitatea raţiunii umane la Adevărul divin: cum Adevărul absolut. Antinomiile se vor explicita în taina zilei a opta. Fiul se naşte pururea şi Duhul Sfânt purcede pururea din Tatăl. Maica Domnului este Pururea Fecioară dar şi Născătoare de Dumnezeu etc. existând prin El însuşi. pr. Toate adevărurile de credinţă sunt antinomice. Moskva. A devărurile dumnezeieşti nu pot fi experiate în plan raţional. Iulian Friptu şi pr.atât naşterea cât şi purcederea sunt continue. 1999).. Antinomiile dogmatice îşi găsesc rezolvarea numai făcând apel la comuniunea şi iubirea intertrinitară. Ele trec dincolo de raţiune şi Preotul martir şi om de ştiinţă Pavel Florenski (1882-1937) dezvoltă problema antinomiilor în Scrisoarea a VI-a. fiecare din perspectiva punctului ei de vedere. Antinomiile în reflecţia filosofică a preotului Pavel Florenski 80 Iaşi. Nr.. Stolp i Utverjdenie Istinî . Dogma hristologică afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om. opoziţie faţă de lege. diac. 14. proprii persoanei. Cele Trei Persoane încep să existe deodată. para . 1990. ca izvoare ale Revelaţiei supranaturale exprimă adevărurile dogmatice în chip antinomic şi descoperă realitatea transcendenţei divine.EPIFANIA GÂNDIREA ANTINOMICĂ LA PREOTUL PAVEL FLORENSKI de experimentele pe care aceasta le face. P. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori.Ioan Ică jr. în Ierusalimul ceresc. Antinomia sau paradoxul (antinomos. “Polirom”. Stâlpul şi Temelia Adevărului. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Adevărurile dogmatice sunt antinomice în sensul că cele două afirmaţii sunt adevărate. Adevărul şi făpturile se află faţă în faţă. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 . “Contradicţia”.doxa) înseamnă contradicţie. Adevărul se trăieşte. (Florenskii. Studiu introductiv. antinomia. judecată contrară opiniei comune. în româneşte de Emil Iordache. Antinomiile privesc Adevărul revelat prin Duhul Sfânt ce se comunică făpturilor raţionale. făcând parte din conţinutul Revelaţiei dumnezeieşti. firea dumnezeiască şi firea omenească posedând toate însuşirile.A. demonstrându-şi fiinţialitatea în actul libertăţii spirituale. însă depăşesc puterea de înţelegere omenească. poate să realizeze o concordanţă cu adevărul din I. din “Stâlpul”. sunt veşnice deşi Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt din veci.Dumnezeu este o Fiinţă în Trei Persoane şi aceeaşi fiinţă se află întreagă în fiecare Persoană .

b) “antinomia cosmologică” (Dumnezeu în Sine şi în creaţie). Op. adevărul este o contradicţie şi această contradicţie devine evidentă imediat ce adevărul primeşte o formulare verbală. p. cit. p. care rupe zăgazul pentru a ajunge în Necontingent. Vom licht der warheit. în matematica modernă şi fizica experimentală. Înainte de Kant termenul avea conotaţie juridică şi teologică. Acest lucru devine în special evident în problema “antinomiei raţiunii”. A. Astfel. 198-199 2 Părintele Serghie Bulgakov în lucrarea “Icoana şi cinstirea Sfintelor Icoane”. 28 (1982). intelectului superior elen. prin metodele moderne ale logicii simbolice ce operează cu principiile implicaţiei şi incluziunii. Zum 100 Geburtstag von P. în viziunea lui Florenski. care a descoperit în teoria mulţimilor o serie de antinomii şi care au propulsat experienţele intuiţioniste.EPIFANIA noi. ajunge la concluzia că problema pusă de Kant a fost adâncită de matematica modernă. A. cât şi a metodologiei ştiinţifice. existând între naştere şi moarte pe altarul fragilităţii . A. Kant.2 Există antinomii ale judecăţilor şi antinomii ale conceptelor. în “Critica raţiunii pure”. unde se exprimă ideea de antinomism. totodată. 98.” Von Hans Yurgen Ruppert. ce excela prin combinaţiile contrarii. Raportarea termenului la raţiune este proprie spiritului grec. Cu alte cuvinte. după părerea noastră. este o antinomie”3 Schema algoritmului logic al antinomiei se poate adapta şi la antinomiile expuse de filosofie. în Dumnezeu şi în lume) 3 P. Nr. teologia. nu se deosebesc în principiu de experimentul credinţei. Florenski. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 81 . care este relativ. Primul care introduce în filosofia sa cuvântul antinomie este I. prezintă trei tipuri de antinomii: a) “antinomia teologică” (Dumnezeu în Sine). 2000. dacă nu este fals. Anastasia. “Scrisoarea a VI-a: Contradicţia”. şi să-l determine să ajungă la El? Natură contingentă şi efemeră prinsă în clepsidra timpului pământesc. Florenski.. Kant”. începând cu Heraclit “primul care a simţit în mod clar că există P. Se foloseşte algoritmul logistic care. Stâlpul şi Temelia Adevărului. Adevărul antinomic are explicitare logică riguroasă. se ascunde o problematică care la noi poate fi denumită paradoxală. 14. adevărul este o antinomie şi nu poate să nu fie astfel. Preotul Pavel Florenski expune disciplinele speciale şi autorii lor.iată enigmatica şi tainica făptură. în: “Kerigma und Dogma”. care se arată în procesul trăirilor experimentale ale credinţei sau ştiinţei. În spatele noţiunii de “antinomie a raţiunii”. atunci ansamblul format de teză şi antiteză. Pavel Florenski face o incursiune în filosofia greacă. în special în teoria relativităţii care se deosebesc fundamental de fizica clasică. Dar cu problema antinomiilor în poziţie modernă. unde nu este moarte şi gustă din raza veşniciei învăluită de Adevăr şi purtând pecetea nestricăciunii! Problema antinomiei este. fizica şi mecanica. c) “antinomia sofiologică” (Înţelepciunea lui Dumnezeu. Problema antinomiei raţiunii o pune Florenski în teoria mulţimilor. Fiecare din propoziţiile contradictorii este conţinută în judecata adevărului şi de aceea prezenţa fiecăreia este demonstrabilă în mod necesar cu acelaşi grad de convingere. în “Adamantul” indestructibilităţii. teza atrage după sine sinteza. matematica. Pavel Florenski porneşte de la paradoxurile lui Russel. Teza şi antiteza formează împreună expresia adevărului. care este formula antinomiei: “Dacă antiteza atrage după sine teza şi. 102 1 Iaşi. nici nu te poţi ocupa fără cercetările filosofico-matematice ale lui Cantor şi ale numeroşilor săi succesori. în “Contradicţia”. problemă centrală a gândirii lui. Florenskij.”1 La nota 209 din “Stâlpul”. “Pentru raţiune. sunt enumerate: lingvistica. în faţa Celui prin care se depăşeşte timpul. formaliste şi operaţionaliste în domeniul cercetării bazei matematice. poate ajunge la următoarea formulă logică. o problemă cheie în teologie. îmbrăcată în mărire! Ce taină este aceasta. 1781. Metoda lui Florenski implică faptul că experienţa este baza atât a credinţei dogmatice şi religioase. p. În prelegerea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Implicaţiile metodologice ale “experimentului”. logica şi estetica.

104 7 Ibidem. 282-317 4 5 82 Iaşi. În cele din urmă. 1903. 1993. Couturant. Dumitru Stăniloae. Renouvier şi alţii. Pavel Florenski pune în poziţie dilematică întreaga sa filosofie: “Avem de-a face cu un excelent antinomism sau cu o filosofie foarte nereuşită a filosofiei integrale”.7 În cadrul filosofiei româneşti. dincolo de diferenţele lor logice fireşti. Referindu-se la Platon.8 Noţiunile de “persoană” şi “fiinţă” desolidarizate de dogmă sunt scindate în “dogmatismul lui Blaga”. Pavel Florenski aminteşte şcoala eleată. amintind câţiva lexicografi. Op.6 Dialogurile platonice ne invită la disecarea antinomiilor “titanice. vorbeşte despre <Taina perfectei unităţi a Persoanei distincte. Nr. “Etude sur l’espace et le temps”. nr. acordări sau non acordări. termenul rămâne nerezolvat. Coincidenţa în Dumnezeu a definiţiilor opuse”.. Nu contează că antinomiile lui nu sunt reuşite: esenţială este trăirea antinomiei. consonări sau distonări.10 Ibidem. Kant.EPIFANIA Dumnezeu-Cuvântul”. Schelling. Intersubiectivitatea divină. G. care au trăit acut dualismul celor două lumi şi contrariile ce decurg din ele. Paris 1896. distincţia Persoanelor în comuniune şi iubire şi deplina bucurie a Uneia pentru Cealaltă. Teologia Dogmatică Ortodoxă. Fiinţa şi Persoanele în Sfânta Treime. Paris 1896. p. Lechalas. temeiul mântuirii> şi celelalte. Trilogia cunoaşterii I. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 . Structura şi justificarea dogmaticului. la care adaugă: L. La nota 232 din ”Stâlpul”. Platon. enigmatic şi complicat.9 Filosoful şi poetul Lucian Blaga n-a pătruns în taina Revelaţie biblice şi patristice şi nici n-a cunoscut “Teologia Dogmatică Ortodoxă” a Părintelui Dumitru Stăniloae unde. atenuări sau non atenuări. la punctul III din prima parte a primului volum intitulată: “Sfânta Treime. În concepţia lui Heraclit lumea se divizează şi se armonizează. p. “Humanitas”. Paris 1880. Kant”. “De l’infini mathematique”. p. 41-42 9 Ibidem. dramatizate artistic” şi dezvoltate meticulos. regăsite în lucrarea: Aplicaţii ale matematicii în teologie. Serghiev Posad.5 Hegel. 103 “Coincidentia oppositorum. la fel şi la Friedrich Nietzsche cu optimismul său tragic. Structura Supremei iubiri”. Prof. p. numai pentru simplul fapt că a rostit cuvântul antinomie. Ceea ce este fundamental în realitatea întregii existenţe este. cit. cuvântul singur contradicţie. p. deofiinţimea divină şi umană. La nota 238 Pavel Florenski ne îndreaptă spre lucrarea sa “Antinomiile cosmologice ale lui I. Evellin. după Heraclit. 42 10 Pr. 106. la Preotul Pavel Florenski 6 Pavel Florenski. cu o bibliografie. p.4 Preotul Pavel Florenski îl citează în acest context pe Spinoza. 8 Lucian Blaga. descoperind “pentru prima dată armonia supremă şi unitatea supralumească a existenţei”. agravând şi adâncind şi mai mult tezele şi antitezele în sfera filosofică. merită gloria veşnică. Antinomia lumii se creează din combinaţiile diverselor tensiuni sau disensiuni. Dr. 14. Antinomii transfigurate. Nicolaus Cusanus. publicată în “Curierul teologic”. considerând-o pentru intelect de o jenă iremediabilă şi “un corp străin pentru funcţiile asimilatoare ale intelectului”. Lucian Blaga îşi începe excursul “Antinomii transfigurate” din “Eonul dogmatic” printr-o analiză ideatică a dogmei Trinitare. Bucureşti 1987. “Infini et quantité”. Pe firul contradicţiilor în demersul ideii de antinomie. vezi nota 233. Fichte. F. Eonul dogmatic. Pavel Florenski prezintă o terminologie lingvistică a termenului. filosoful contemplaţiei Unicei Substanţe şi pe Iustin Martirul şi Filosoful. 4.

p. p. Dacă totuşi se persistă în afirmarea antinomiei. adică de transcendenţa sa. Aceasta pentru a observa în plus determinanta filosofică în renegarea creştinismului. care în termenii lui Blaga este denumită “teza transubstanţializării euharistice”. 29 15 Ibidem.12 “Transfigurarea” devine astfel o soluţie postulată.EPIFANIA Tot pe acest “dezacord” şi relansarea raportului dintre noţiuni (concepte) şi logică ale minţii. 49 13 Ibidem. Paideea. Lucian Blaga aşează şi adevărul Întrupării Cuvântului. sub şi în cadrul. numai când îşi dă seama de graniţa sa ca întreg şi de ceea ce-i dincolo de sine. care e şi una de adevărată şi înfiorată cunoaştere a ceea ce este. a Revelaţiei şi a credinţei în Dumnezeu. ci rămâne cu adevărat în afară de El ca un factor de strâmtorare. de trecere în transcendent în “de dincolo”. un “metalogic” care dintr-un zero sau nimic logic poate “să reprezinte şi echivalentul intelectual al unui mister”. Lucian Blaga consideră dogma o antinomie transfigurată. la ceea ce nu face parte din ceea ce stăpâneşte sau poate stăpâni el. ca o opoziţie ireductibilă şi suverană faţă de propria sa persoană”. Poziţia Dlui. “Concepţia lui Lucian Blaga este un fel de agnosticism deosebit de agnosticismul clasic prin accentul apăsat ce-l pune pe mister şi pe rostul creator al necunoaşterii. ea cade prin sine însăşi. continuă Blaga: “sub unghi logic o antinomie e absurdă. sau un fel de kantianism poetic. Lucian Blaga faţa de creştinism şi Ortodoxie. din sistemul gnoseologic blagian. 14. să-i dăm cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae cu referire la poetul şi filosoful Blaga. de unul şi multiplu. în cadrul capitolului III: “O filosofie religioasă anticreştină” din cartea: “Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”. Nr. de soluţii postulate. Considerăm necesar acum. de transcendenţă pentru om. 47 Ibidem. adică la starea de existenţă. unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Ipostasul cel veşnic al lui Dumnezeu-Cuvântul precum şi Sfânta Euharistie. 106. în parte. Acest lucru l-a ghicit mai întâi filosofia patristică în toată profunzimea sa şi trebuie ridicat din nou în conştiinţa filosofică a timpului. înainte de a trece la antinomiile teologice în gândirea preotului Pavel Florenski.”13 Lucian Blaga nu ne spune cum să îndreptăm spre Adevăr conştiinţa filosofică pe care probabil nici el n-o întrezărea atunci în ce dificultăţi conceptuale poate să ajungă. 51 14 Dumitru Stăniloae. Critica Părintelui Stăniloae priveşte cartea lui Lucian Blaga “Religie şi spirit” 11 12 Iaşi. p. Cert este că invitaţia la izvoarele patristice. p. este numai aceea care nu poate fi absorbită în cuprinsul său sau dominată de el.1997.15 “Nu experienţa dubioasă şi bănuielile unui filosof sau altul stau în Ibidem. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 83 . Iar o realitate de graniţă. Această filosofie a arătat că omul ca întreg se trezeşte la ceea ce este el propriu. “Dogmele sunt antinomii transfigurate de misterele pe care vor să le exprime”11 şi. ea duce inevitabil la o transfigurare”. intim (Zu Seiner Eingentlichkeit). în care se interpun raporturi de esenţialitate. salvează “misterul” unei cvasi-cunoaşteri sau unei cunoaşteri transsubiective. Cumulând în sinteză cele spuse. p. prăbuşindu-se ca o boltă sub propria tensiune interioară. deosebit de kantianismul propriu prin faptul că acela a analizat sistematic legile după care subiectul cunoscător transpune realitatea în formele sale…”14 şi continuă părintele Dumitru Stăniloae:“Omul participă total la ceea ce e dincolo de graniţa fiinţei sale.

I.18 Din această perspectivă. 26. 14. Lossky. vol. şi. Părintele Dumitru Stăniloae nu face o analiză amănunţită a conceptului de antinomie pentru că întreaga gândire teologică este profund antinomică. p. preotul Pavel Florenski are cuvinte profunde despre contradicţie şi ideea de antinomie.19 În Scrisoarea “Contradicţia” din “Stâlpul şi Temelia Adevărului”. “Nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră… El însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi” (Iov 37. Ocerk misticiscoe bogoslovia Vostocinoi Tzerkvi. cu privire la viaţa în pulsaţia ei imediată. “infinitatea lui Dumnezeu faţă de finit şi capacitatea de înaintare infinită a omului. Dorinţele şi faptele lui Dumnezeu sunt esenţialmente incomprehensibile pentru om. După succinta analiză a termenului contradicţie în gândirea filosofică şi aportul Antichităţii în continuitate cu scepticismul. p. Prof. Dr. cit. apofatic al experierii adevărurilor dogmatice. slujirea bisericească şi caracterul definit al formulelor dogmatice. Este adevărat că în Teologia Dogmatică Ortodoxă nu există un capitol special dedicat antinomiilor. Misterul dezordinii morale îl uimeşte pe Iov cu măreţia sa. Dumitru Stăniloae. 108 17 16Ibidem. explicitarea lor în Biserică şi cele două izvoare ale Revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Părintele Dumitru Stăniloae îşi începe primul capitol din Teologia Dogmatică cu Revelaţia dumnezeiască. p. Izdanie Moscovscoi Patriarhii. “horoi” stricte. în toate este taina lui Dumnezeu… şi dacă-i taină. II. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 .EPIFANIA contact cu realitatea în ultima ei esenţă. Nr. ci înainte de toate este comuniunea cu Dumnezeu cel viu”. explicarea lor teologică inepuizabilă. responsabilitatea teologiei. apud Pr. speculând cu noţiuni abstracte. Dr. <Dumnezeu “ne aminteşte că omul nu este măsura creaţiei” şi “universul este construit după un plan care depăşeşte infinit de mult raţiunea omenească”. în raportarea eului la misterul negrăit în existenţă şi trezirea lui în actul de cunoaştere adevărată. p. 95 18 Ibidem. îi par lui necugetate (Iov 23). Antinomiile în gândirea teologică a preotului Pavel Florenski 84 Iaşi. 1972. Teologia Dogmatică Ortodoxă vorbeşte despre conţinutul infinit. cu atât mai bine: ea îi e inimii spre spaimă şi mirare […]. “Totul este taină. convergenţa dintre cele două revelaţii naturală şi supranaturală.104 Pr. Ceea ce realizează fundamental Părintele Stăniloae în Dogmatic este actul dogmatic de referinţă în Teologie.L. spune Dostoievski. ci credinţa religioasă ca mărturia cea mai neclintită şi universală”16. Op. de aceea. Dumitru Stăniloae. aprofundarea lor din perspectiva planului de mântuire. 23-24). condensată pe contradicţie şi antinomie. Pavel Florenski se opreşte la cartea lui Iov construită. solidară cu infinitatea lui Dumnezeu şi în neîncetată apropiere spre ea”. în: “Bogoslovskie Trudî”. Referirile privind acest termen se fac în contextul Revelaţiei dumnezeieşti şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Prof. sunt definiţiile.17 Acestea sunt dogmele care <<delimitează>>. “creştinismul nu e o şcoală filosofică. paradoxală. 19 V. viaţa bisericească şi progresul ei spiritual. explicitarea dogmelor prin credinţă. iar prietenii lui nici nu îl observă” (Iov 21). Teologia Dogmatică Ortodoxă. sau infinitatea lui Dumnezeu şi capacitatea de infinit a omului finit.

Existenţa păcatului ne plasează pe noi şi lumea în stare de fisurare. teofor al sfinţilor asceţi este întrucâtva mai integru. 106-107 20 21 Iaşi. “Cât de rece şi îndepărtată. este depăşit caracterul formal specific raţiunii. În viaţa de dincolo nu vor mai fi contradicţii. Adevărul Luminii. Atunci va străluci lumina şi frumuseţea cerească. dar din unghiul purificării şi al luminării prin har. dacă aici vom adânci şi mai mult antinomiile şi observăm acut existenţa fisurilor. p.21 În toate există incompatibilitate cu raţiunea. trăim în fisurile şi clocotul antitetic. ea absoarbe seva vieţii şi devine Adevărul care se demonstrează pe el însuşi. scindată şi numai intelectul purificat. devine şi mai puternică. la pătrunderea lui Dumnezeu în interiorul gândurilor. care din perspectiva ştiinţei a simţit pe Dumnezeu printr-o conştiinţă. ne spune Pavel Florenski. rănile lumii se cicatrizează”. fisurile să se închidă. de fracţionare. din punct de vedere dogmatic. Gândirea mea trebuie să devină gândirea lui Hristos. antinomiile sunt inevitabile. contradicţiile trec într-un plan al supra-raţionalului. În “stare de har a sufletului. Acest fapt mă trezeşte la propria-mi analiză sufletească. în raţiunea şi plenitudinea ei în unitate. în el fracturile au început să se sudeze. în profunda simţire a prezenţei lui Dumnezeu în el. Ce copleşitoare a fost viaţa acestui martir. iată un gest de tăcere şi taină. în lumina rugăciunii. pentru mintea purificată prin har a celui ce primeşte revelaţia. mai amplificată. a tainei sufletului. în această viaţă. Op. Adevărul este în mine iar raţiunea cere imperativul categoric al enunţării Lui. nu mai emite postulate. Nr. raţiunea luminată de credinţă îşi susţine antinomia. 106 22 Ibidem.22 Preotul Pavel Florenski ne pune în ipostaza determinării mistice şi analizei duhovniceşti a dogmei. Preotul Pavel Florenski consideră că. 105 Ibidem. de negrăit al afirmaţiilor antinomice care pot fi şi “da” şi “nu”.>20 Aici. Fiind o normă ce reglementează raţiunea. Viaţa mea trebuie să devină viaţa lui Hristos. uneori inexprimabil. la deschiderea conştiinţei. a dragostei că ne apropiem de Dumnezeu şi-L simţim în relaţia ce-o dezvoltăm cu alte persoane. p. raţiune şi demnitate de preot. p. propriul eu care se îmbracă în credinţă adevărată. care adesea este pictat pe icoana Văzătorului întru Taină. care-şi devine antinomică sieşi (raţiunea unui sfânt). când consideram că antinomiile religiei sunt Pavel Florenski. “Însăşi raţiunea este abstractă. Ioan. Din orice direcţie ar fi privită dogma. embrionul făpturii reînnoite. în acţiunile şi demersurile mele existenţiale. devenită una cu Hristos.EPIFANIA “Puneţi degetul pe buzele voastre”. Contradicţia. dogma apare ca un adevăr dat intuitiv”. natura omenească. ci postulatele devin daturi intuitive. inimaginabile pentru noi! Pătrunzând în gândirea harică. 14. cit. cât de atee şi aridă mi se pare acea perioadă din viaţa mea. ne spune Părintele Pavel Florenski. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 85 . acelaşi gest. în el bolta existenţei se vindecă. Raţiunea purificată de rugăciune şi asceză consideră dogma o axiomă care se demonstrează prin ea însăşi. Pavel Florenski ne încredinţează că nu putem experia un adevăr de credinţă decât participând la acel adevăr duhovniceşte. Dogma din această limită ideală suprimă contradicţia. Să-L văd pe Hristos în toate faptele.

“Renunţarea la sine este singurul lucru care ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu”. între artă şi religie. 48 (5218). toate scoase din Sfânta Scriptură. a diferitelor concepţii încadrate în sisteme pe baze nereligioase. când. iar antinomiile şi paradoxurile se trăiesc în indefinitul personal în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. Florenskii. Carte prin excelenţă plină de antinomii. se poate vorbi de o tragedie a culturii "renascentiste" care a avut încă din secolul al XVII-lea urmări dezastruoase asupra conştiinţei bisericeşti. nr. Întruparea Logosului. filosofia şi gândirea omenească capătă valenţe noi ale vieţii duhovniceşti.. 30 . bazată pe Întruparea Logosului au constituit argumentele "convertirii" sale din ipostaza omului de ştiinţă şi intrării în Academia duhovnicească. Pravda. cu exemple de antinomii dogmatice. să renunţăm la noi înşine. Zapisi leckţii P. Din această perspectivă sufletul se eliberează de contradicţii. Fundamentul ontologic al creaţiei constă în Întruparea Sensului. drept erezie religioasă. 5 23 24 III. Adevărurile de credinţă se experiază în taina rugăciunii inimii şi a minţii. în “Scrisoarea a VI-a” din “Stâlpul”. 275 26 Egumen Andronic (Trubaciov). “Sacinenie”. p. Preotul Pavel Florenski expune o schemă. în nebunia mea orgolioasă afirmam monismul logic al religiei!”23 Dragostea este aceea care ne face să renunţăm la raţiune. a) Întruparea Sensului şi semnificaţia frumuseţii spirituale Preotul Pavel Florenski îşi defineşte concepţia creştină de viaţă în termeni antinomici: şi "estetism" şi religie. Cultura creştină şi fundamentarea ei hristică. dar încă nerezolvate. A. p. 1990. în Biserică. Rolul simbolului în structura ontologică a creaţiei 86 Iaşi. de a se uni total cu Biserica."26 Preotul profesor Dumitru Popescu avertizează în introducerea "la "Teologie şi cultură" asupra Ibidem. 25 Vezi: Florenskii P. tom 2. P. fără compromisuri. Florenskogo iz kursa “kulturno – istoricekoe mesta i predpasâlki hristiankogo miropanimania”. determinând sensul mântuirii personale în relaţie cu Persoana lui Iisus Hristos. V. Adevărurile fundamentale în Biserică devin vii. individualizată. între ştiinţă şi filosofie (care nu se reduce numai la interpretare hermeneutică) s-au datorat pierderii rădăcinilor cultice ale actului de cultură în sine şi afirmarea autonomă. 14.A. Moskva. A. mântuitoare în urcuşul pocăinţei şi al smereniei. Negarea culturii în fundamentul ei cultic este considerată "doketism". Pavel Florenski afirmă cu toată puterea sensul iconoclast şi "cultoclast" al culturii din vremea sa şi consecinţele ce rezultă din aceasta.. trăirea lor se realizează în Duhul Sfânt. venirea Fiului lui Dumnezeu în trup. Dumnezeului Celui Viu ne închinăm în Tainele Bisericii. pentru a-şi însuşi total învăţătura pozitivă a Bisericii şi concepţia ştiinţifico-filosofică împreună cu arta. explicându-i că face acest gest din dorinţa "de a realiza o sinteză între cultura bisericească şi laică. Secularizarea culturii şi orientarea occidentală postrenascentistă au afectat profund Biserica.. 108 Ibidem. în: “Florenskii P. negarea Întrupării lui Iisus Hristos25. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 .EPIFANIA rezolvabile.. Nr. Pavel Alexandrovici Florenskii în “Literaturnaia gazeta”. Toate contradicţiile existente între cultură şi Biserică. cinstit.24 Plenitudinea înţelegerii dogmelor. Acest fapt rezultă evident din "Scrisoare către mama" din 1904. p. În aceste sens. 1988.

Nr. eliberată de orice formulare logică.de a ieşi din individualitate şi autonomie şi a considera viaţa însăşi. p.. ca unitate a Întrupării şi Transfigurării este determinată ascensional spre Dumnezeu în funcţie de vectorii căii duhovniceşti. Pavel Florenski defineşte teologia din perspectiva frumuseţii duhovniceşti.EPIFANIA pericolului secularizării considerat un factor cultural. Pavel Florenski face intrarea propriu-zisă în Biserică. Dumnezeiescul Chip.8 Iaşi. Bucureşti 1993. În aceasta constă ontologia creaţiei întregi . 6 29 Florenskii P. Trinomul teodicee-antropodicee-cosmodicee este perfect realizat. 1914. Serghiev Posad. 1990. în acest punct al transfigurării coincide cu eclesiologia. care tinde spre actul plenar al personalităţii (licinosti). echilibrul unei adevărate spiritualităţi ieşită din sfera sectarismului şi prozelitismului. A. Luminii Taborice. Creaţia se luminează. Berdiaev vede pericolul împlinirii formale a cultului. transfigurarea şi "îndumnezeirea" este proprie teodiceii. Stolp i Utverjdenie Istinî. coborârea lui Dumnezeu la om. precum şi a violenţei şi agresivităţii. a Darului în adâncul din noi şi înaintarea cu Dumnezeu pe această cale este proprie antropodiceii. Teologie şi cultură. în cele din urmă. spre Arhetipul ontologic <Primul Simbol>. Dr. Skazanoe 19 mai 1914 g. cu actul de jertfă. Structura creaţiei creştine-deviaţă nu se exprimă numai teoretic ci se "întrupează" în viaţa autorului. Vstupitelinoe slovo pered zascitoi na stepeni maghistra knighi: “O Duhovnoi Istine”. teodiceea şi antropodiceea. Prof. Omul devine creator pentru că este creaţie din Dumnezeu şi de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Arhetipul Divin. cu duhul bisericesc care dezvăluie făptura nouă. 7 30 Idem. în Duhul Sfânt. după Modelul Întreit Ipostatic. în Biserică. a dialogului real între ştiinţă şi teologie. Care se Întrupează. deschiderea spre transcendenţa divină. 27 Pr. Construind "teodiceea" în jurul simbolului Transfigurării. Simbolul frumuseţii.29 Chipul central al "teodiceii" este chipul transfigurării făpturii. după Chipul Cuvântului Cuvântător Suprem. 5 28 Ibidem p. care se experiază în cult. p. cuceritoare şi smerită. pierderea simţirii de persoană şi creaţie. în virtutea "sinergiei". Bisericii. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 87 . care a "scufundat omul într-o profundă criză spirituală"27 În ciuda progreselor realizate în ştiinţă şi tehnologie de la Renaştere încoace. pentru că în centrul ei se află omul (obraz Bojii). Omul accede la Sensul Întrupat (Smslvaplaşcionîi). Fundamentul creaţiei-de-viaţă florenskiene îl constituie orientarea spre Esenţă. este Logosul Întrupat. centrul "antropodiceii este hristologic. ca funcţionalitate vie şi investire sacramentală: preoţia sa se va solda. perceptibilă numai în lumina harului. devine transparentă. punctul culminant al personalităţii sale. concilierea teologiei şi a culturii. îl dă numai "legătura internă a omului cu creaţia"28. fiind un subiect creator care-şi realizează şi distinge chipul. Evghenie Trubeţkoi şi Nicolae Berdiaev au puncte de vedere diferite faţă de cele două noţiuni puse în discuţie de Florenski.30 Aceasta este taina persoanei eminamente sfântă. existenţei făpturii în care se includ şi simbolurile Sofiei. a împreună-lucrării. 7.. Preasfintei Fecioare. Moskva. urmărind cartea "Stâlpul şi Temelia Adevărului". p. Ascensiunea omului spre cer. etc. folosind expresia părintelui Stăniloae. Dumitru Popescu. dar de la Dumnezeu şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Moskva. Creaţia. Într-o primă etapă. “Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române”. Iisus Hristos. 14. 1912. Fiul lui Dumnezeu a devenit Om. îşi modelează chipul.

viaţa duhovnicească. nefiinţei. Moskva 1914 33 Pavel Florenski. elementul important al structurii acestuia este modul existenţei sensului în el. P. Stolp…. Părintele Pavel Florenski trage o linie de demarcaţie între estetismul religios propriu-zis şi "estetismul religios" a lui Leontiev. 585-586 38 Ibidem. estetismul lui Florenski. exprimă caracterul static al simbolului. p. 199-200 36 K. p. Eclesiologia nu este determinată de o ierarhie a puterii duhovniceşti. Lucrările lui Florenski. Moskva. Filosofskii simvolism. p. 363. Această revelaţie constituie de fapt obiectul cărţii "Stâlpul şi Temelia Adevărului". din punctul de vedere trubeţkian au o continuitate profundă cu literatura rusă. în afara experienţei "soborniceşti". Nauka 1988. 8 35 Horujii S. Florenskogo i evo jiznennîi istok. nemeritată.S. 299 31 88 Iaşi. ianuarie. “Puti”. iar tabloul dinamic al existenţei a fost străin lui Florenski". având drept temă centrală problema transfigurării. rom. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 . Nr. pentru Pavel Florenski. analog matematic al simbolului. Filosoful Serghie Serghievici Horujii. Faţă de şirul unicităţii.38 Revenind la simbol. la catolici: eclasiastico-juridismul. Trubeţkoi în: “Svet Favorskii…” şi în: “Smîslî jizni” (1918) 37 Floreskii P. p. “Humanitas”. făcând următoarea remarcă: "Filosofia lui Florenski se găseşte în totalitate în cadrul tabloului static al existenţei. atât teologică cât şi artistică. ortodoxia trebuie protejată.. viaţa în Duh. 362-363 în Stâlpul trad. descompunându-se în şirul infinit se defineşte prin sine şi prin toată Nikolai Berdiaev. El consideră funcţia pusă în desfăşurare. p. având drept concept. “Pentru Leontiev. Tema îndumnezeirii omului este legată de înţelegerea dinamică a realităţii. ceea ce defineşte "frumuseţea duhovnicească". p.32 Pentru Părintele Pavel Florenski. 183. iar la protestanţi: eclesiastico-ştiinţificitatea33 ci esenţa Ortodoxiei o constituie. A. Russkaia Mâsli. morţii… estetismul său fără har şi ateu”. total integrală şi interioară Adevărului duhovnicesc". Losev evidenţiază în simbol prezenţa perspectivei semantice care se realizează în şirul infinit. N. Problema estetismului este pusă şi de Ev. ca <arta artelor>34. Adevărul religios este antinomic.EPIFANIA considerându-l pe Florenski. "Simbolul este acea putere generalizatoare semantică a obiectului care. Svet Favorskii i preabrajenie uma. gânditor de marcă al timpului actual în cercetarea lui Pavel Florenski. Excursul XXVII . 7 34 Ibidem p. definindu-se ca "duhovnicesc şi teocentric"37. în: “Istoriko-filosofskii ejegodnik”. ferită de "estetism". Stolp i Urtverjdenie Istnî. Dumnezeu este Frumuseţea Supremă prin cuminecarea căruia toate devin minunate.1914. Dar funcţia se dă ca un proces oarecare în dependenţă cu parametrii ce se schimbă. 1998.36 Ceea ce îl atrage pe Leontiev la Florenski este puterea care străpunge toate straturile transversale. ci este sensul profund religios-ontologic ce îşi are izvorul în Sensul Întrupat. un stilizator în cele ale ortodoxiei31. după părerea noastră. frumuseţea nu este "etalonul oficial" al sfienţeniei (Berdiaev). Trubeţkoi. simbolul se arată ca modelul creator.A. 109-126 32 Ev. aducându-i o critică. Trubeţkoi afirmă că. antinomia devine interior unică. Ibidem p. Îndumnezeirea omului este descoperirea în om a "chipului lui Dumnezeu".. "Pentru conştiinţa religioasă superioară. infinită. 14. Cunoaşterea de sine. Leontiev (1831-1891).35 remarcă neconcludentă. <Stilizovannoe pravoslavie>. estetismul constituind primejdia izolării în stihia individualităţii religioase. exerciţiu de autobiografie filosofică. chipul şi simbolul existenţei transfigurate.Estetism şi religie. verificată prin Părinţii duhovniceşti. activarea acestui chip şi transfigurarea persoanei adevărate. p. frumosul este aproape identic gheenei.

EPIFANIA nemărginirea obiectelor particulare al căror simbol îl reprezintă. Adevărul care coboară în lume se fracţionează într-o mulţime. Chipul lui Dumnezeu în om este acea sămânţă a Adevărului duhovnicesc căruia trebuie să-i dai germinarea. 1980. acordul în dialog şi dragoste este dat de unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Prototipul unei asemenea unităţi a două persoane. De aceea. după Florenski. 163 41 Florenski P. Dar înţelepciunea-frumuseţe este deasemenea integralitatea făpturii în Dumnezeu. întregului cosmos. existenţa în afara Adevărului. creaţia-de-viaţă creştină. reflectând în sine pe Creatorul. În stare ideală. după Losev. Tema centrală a cărţii "Stâlpul". chipul cosmosului antic ca fiind numai static. Astfel apare frumuseţea transfigurată. un asemenea punct ontologic al centrului în om este chipul lui Dumnezeu. etc. De aici reiese problematica sobornicităţii. Chip şi Asemănare cu Dumnezeu. Problema simvola i realiticeskoe iskustvo. fapt care corectează în mod substanţial. însă în relaţiile de iubire dialogice.. p. este dialogică în esenţa sa. Rădăcina antinomismului raţiunii se află nu în raţiunea ca atare. Moskva . 14. omul deţine caracterul de sobornicitate. Această înţelegere a existenţei. care duce la pieirea monadei. din punct de vedere al subiectului şi compoziţiei o constituie Scrisorile "Gheena" şi "Făptura". de ţesătura simbolurilor care exprimă importanţa Adevărului duhovnicesc: Biserica. O asemenea construcţie a cărţii permite să se vadă în ea concepţia autorului despre creaţia –de . a unităţii în acţiunea sobornicească a transfigurării (Scrisorile "Prietenia". Istoria anticinoi estetiki.39 Analogia modelului existenţei ca simbol este întregul neoplatonic corelat cu principiul emanaţiei introdus în el. 1976. chip care exprimă întreaga persoană. 75 39 40 Iaşi. p. Osatura cărţii "Stâlpul şi temelia Adevărului" constă tocmai în desfăşurarea sensului noţiunii de simbol. Din capitolele cărţii "Stâlpului" reiese că esenţa. ci în deteriorarea. sunt trepte ale acestei ascensiuni pe "scara lui Iacov". Sofia. Această mişcare nu se exercită liniar ci în contrapunct. Stolp…. "Gelozia").. A. prin păcat. Nr. osatură dată. Actul întrupării este inseparabil de actul transfigurării celor ce se iubesc. În antropologia creştină. în multiplele ramificaţii ale temei. 66 Idem. Unitatea este "punctul din care se desfăşoară întreg Universul”40. Frumuseţea dată de Dumnezeu făpturii umane care se descoperă în "lucrarea duhovnicească" este "înţelepciunea ei" (Scrisoarea "Sofia"). Esenţa Adevărului este unitatea Întreit ipostatică în comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Dragostea contemplată în persoană exprimă frumuseţea. este "dinamică" şi "energică". Neputinţa de a concepe Adevărul prin mijloace raţionale (Scrisoarea "Contradicţia") duce la problema integrităţii fiinţei omeneşti. proprie întregii umanităţi.F. unde făptura începe să se pătrundă de o lumină "necreată". "Teodiceea" este definită de către Pavel Florenski drept o cale ascendentă a omului la starea transfigurării. Autoidentitatea monadei "Eu sunt Eu" este starea păcatului. Cu alte cuvinte. Formula dialogului este : "Eu sunt Tu". ca şi simbolurile. a întregului om în tulburarea înlăuntrul lui a chipului lui Dumnezeu (Scrisoarea "Păcat"). Moskva. Aceasta este formula monologului. mai concret. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 89 . relaţiile dialogice în esenţa lor de iubire dau temeiul ontologic al frumuseţii.viaţă creştină. p.41 Losev A. El din nou se reuneşte.

34 90 Iaşi. filosof al cuvântului şi al artei. De la Dialogul lui Platon “Cratylos”. iar muzica şi literatura protestantismului. filolog. cit. p. După părerea logicianului Losev "noutatea lui Pavel Florenski pe linia platonismului este învăţătura despre chip şi magia numelui". Ele conduc la înţelegerea platonică a "lumii ideilor" (“deducţiravati celoveka iz evo idei”)46. Cuvântul fiind anterior Chipului. A. trad. 1927. F. 236 43 A. Punctul nostru de vedere se opreşte la misterul cuvântului şi încercăm să dezbatem rolul Cuvântului Cuvântător al Întrupării Logosului. limba fiind considerată una din formele de activitate ale spiritului. rom."Cuvântul contemplativ" şi "Chipul cuvântător". ultimul învăluindu-se în simbol. Moskva.antinomia dintre obiectivitatea şi subiectivitatea cuvântului. care subdivizează sistemul său în următoarele antinomii particulare referitoare la cuvânt şi limbă: 1. Heiman Steinthal (1823-1899). în creaţia de maturitate aşează intuiţia Întrupării Sensului în două albii metafizice: Întruparea în Cuvânt şi întruparea iconologică.A. Cuvântul este prioritar în faţa lumii "văzute" şi aceasta se poate vedea din "succesiunea biblică a sensurilor întrupate". preotul Pavel Forenski se opreşte la cercetătorul rus A. continuând cu Wilhelm von Humboldt şi Steinhal42. Antinomia limbii în: “Perspectiva inversă şi alte scrieri”.. Pentru ontologia lui Florenski. antinomia dintre vorbire şi înţelegere. arta vizuală este proprie mai mult catolicismului. lingvist german care a pus bazele direcţiei psihologice în lingvistică (vezi nota 3 la “Antinomia limbii” din P. Zametki po antropologhii. antinomia dintre libertate şi necesitate. îl constituie vederea şi auzul. importantă rămâne "nesepararea dintre ceea ce este exterior şi ceea ce este interior". 39 47 Idem. Pavel Florenski. Chipul. p. Din punct de vedere istoric. supunându-l şi cercetării lingvistice. p. Socinenia”.45 Părintele Pavel Florenski consideră că sensul ontologic al manifestărilor firilor omeneşti. “Filosovskaia antropolghia”. Ortodoxia dezvoltă un echilibru. Ocerki anticinogo simvolisma i mifologhii.primul cuvânt creator dumnezeiesc. Potebnea (1835-1891). lingvist. iar substanţa celei de-a doua întrupări este Chipul. nu este "duhovnicescul necopt" ci o treaptă de succesiune a Duhului ce porneşte după Cuvânt. la Pavel Florenski. creatorul “filosofiei limbajului”. în: “Florenskii P. 173 45 Losev A. Vizualitatea s-a accentuat mai mult în antichitate. Op. Nr. tom 2.EPIFANIA b) Cuvântul omenesc şi Logosul întrupat În limbaj filosofic. 44 Pavel Alexandrovici Florenski. Potebnea43.A.44 Nu insistăm pe fundamentul lingvistic al analizei.I. Humanitas 1997. 4. 3. dintre trup şi suflet. Cele şapte zile ale creaţie se deschid prin crearea luminii: "Să fie lumină" . Moskva “Pravda” 1990.. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 . 14. A. Preotul Pavel Florenski dedică un studiu "antinomiei limbii". cuvântul (limbii) este antinomic.. "Substanţa" primului tip al întrupării este Cuvântul.47 Sinteza paralelismului întrupării verbale şi vizuale dezvăluie. dintre văzut şi nevăzut. Persoana . o armonie între vizual şi auditiv. p. în gradul cel mai înalt.. filosof. Lumina necreată este inseparabilă de însuşi Cuvântul dumnezeiesc: "Cuvântul era lumina oamenilor" 42 Wilhelm von Humboldt (fratele filosofului german Alexander von Humboldt 1769-1859). 680 46 Florenskii P.. 2. filolog slavist rus de origine ucraineană. Cuvântul primenit de Duh în simţire şi corporalitate este transformat de Duh. antinomia dintre individ şi popor. ceea ce este relevant şi pentru lumea veche. p.

deci este cheia spre om. ce transcend din Logosul divin veşnic. Lekţii po filosofii kul’ta. scrie preotul Florenski. În mintea sa. filosofice. cuvântul este însuşi omul. "Gena". Descoperindu-se în Dumnezeu la modul mucenicesc al unei jertfe inimaginabile. nu este o anexă exterioară a esenţei omeneşti. cercetările şi angoasele. iar în semnificaţia ei ontologică este Logosul Întrupat. ca un adevărat eşec existenţial. Cuvântul se evidenţiază a fi lumina persoanei. Resortul acţiunii 48 Florenski P.1). etalon pentru o preoţie care se clădeşte pe o iubire ce nu are margini . lumina urmează după Cuvânt. profesional determinat. Pavel Florenski a învins. abia se auzea. Cuvântul este numele. Logosul există înaintea tuturor. În lumina cuvântului său se concentra gândirea. A învins pentru Dumnezeu. 14. Nu se poate vorbi: <omul şi cuvântul lui>. luminând pe firmamentul unei lumi noi. care devenise un suport al inimii propriu Sfinţilor Părinţi. "Cuvântul este veşnic". Nr. relativ. sunt determinate de centrul de iradiere pnevmatică. Referitor la structura cuvântului. în înţeles semiotic. la Pavel Florenski.1). Şi a fost lumină. 194 Iaşi. în actul Întrupării Sensului. văzutul. Avem nevoie de prezenţa cuvântului. Toate sensurile şi raţiunile în existenţă sunt logoi. ci este criteriul (semnul) constitutiv. ispitele exilului şi gloria unei nerecunoaşteri imediate. XVII. este însăşi esenţa omului. Cele spuse şi cele văzute nu sunt despărţite cum se despart în Logosul întrupat Cuvântul şi Trupul. p. taina Ipostatică negrăită a unirii dintre Sensul Suprem şi realitate ("La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan 1. pecetea de neşters a divinului din om care-l evidenţiază dintre făpturile "negrăitoare" şi-l înzestrează cu capacitatea de a crea. scrie Florenski în "Rădăciniile general-umane ale idealismului"." (Facerea 1.4). A cucerit un piedestal postum care în ciuda speculaţiilor de tot felul. "Cuvântul. A învis tragismul istoriei. Părintele Pavel Florenski vorbea încet. matematice.. Moskva. "La început a fost Cuvântul" (Ioan 1. 1. este o jertfă totală uman-preoţească. Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună. întrucât omul s-a autorevelat cu energia sa duhovnicească. deci a persoanei sensibile şi transformate de duhul delicat-omenesc. depăşind ştiinţele. în aspectul autodescoperirii. Îl iubim pe Pavel Florenski în temeiul acestei nevoi de a descoperi valoarea reală a ortodoxiei şi a iubirii de jertfă ce decurge din ea. "Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină.3). la a cărui eliminare totul ar rămâne neschimbat. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 91 . a concentrat ceea ce este limitat.1). două semnificaţii principale. El este pecetea chipului dumnezeiesc în om.EPIFANIA (Ioan. Cuvântul este veşnic şi deofiinţă cu Tatăl prin care "toate s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1. esenţial cuvântătoare. părintele Pavel Florenski dezvoltă semnificaţiile esenţei şi misterului (magiei) cuvântului. după cele spuse. În mod nemijlocit. în inima sa. conţine în structura sa "codul" universului omenesc."48 Evidenţa sensului încorporat vital al activităţii omeneşti şi cultura. indelebilitatea. Tensiunea cunoaşterii îl ridica deasupra realităţii curente şi a realităţilor: ştiinţifice. Întruparea prin Cuvânt are. a devenit pentru alţii şi pentru sine existent. nu este un criteriu întîmplător al omului. referitoare la sofia şi altele rămase în urmă.iubirea lui Hristos. A. Iz bogoslovskogo nasledia în: “Bogoslovskie trudî”. Revenim la cuvântul omenesc ca temei al Cuvântului Suprem Întrupat.

Numele este prima treaptă după întrupare. raportată la sfârşitul său mucenicesc. U vodorazdelov mâsli. Persoana Dumnezeu-Omului. Moscova. contemplată (lumina taborică).51 Preotul Pavel Florenski dă o definiţie cuprizătoare simbolului. p. Pavel Florenski expune învăţătura despre nume în două lucrări: "Slăvirea numelui ca premisă filosofică (1922) şi "Numele" (1923-1926). 287 49 50 92 Iaşi.. p. rămânâd învăluită şi mai mare decât ea.EPIFANIA este cuvântul. înomenit. Persoanele. dumnezeiesc.49 Cuvântul este energia esenţei.. al întregii obârşii dumnezeieşti şi izvorul dumnezeirii în Tatăl.N. ea este accesibilă. În nume activează astfel energia însăşi a esenţei. revelându-se unele pe altele. Moskva. A. Paris. Conform acestei învăţături. care este şi schema creaţiei de viaţă creştine.. A. Obsceceloveceskie korni idealisma. Aceasta este noţiunea de bază a creaţiei ontologice. energia autorevelării sale. Revelaţia Tatălui în Fiul ne îndreaptă spre Adevărul fiinţial Unul. ceea ce se simbolizează nu este simbolul şi Dumnezeu nu este numai Numele lui Dumnezeu.F.simbolic al persoanei. Creaţia prin întrupare şi restaurare concretizează şi aprofundează sensurile persoanelor. numele lui Dumnezeu este energia esenţei dumnezeieşti. Din perspectiva acestei taine negrăite a Fiului care s-a făcut Om. Simbolul este acea esenţă sau energie ce reprezintă dezvăluirea prin sine a ceea ce nu este ea însăşi. Numele este categoria construcţiei duhovniceşti a persoanei ca integritate concretă. Dacă esenţei nu i se poate da un nume. "fiecare nume are în el ceva divin. 22 Ibidem p. autodefinirii în existenţă. 14. temei al distincţiei Persoanele Treimice. cuvântul este însuşi omul. revelaţia Tatălui în Fiul şi a Duhului Sfânt în Fiul."52 Simbolul se defineşte prin ceea ce simbolizează. în aspectul autodescoperirii sale. Prima lucrare constituie un răspuns în legătura cu învăţătura despre Numele lui Dumnezeu. apărută în Muntele Athos. atunci în energii. "metafizica numelui".. cauza cuvântului este numele. Numele şi persoanele sunt prototipul şi chipul ce exprimă cheia creaţie de viaţă ca întregul concret . dezvăluind-o pe cea din urmă. Simbolul este "existenţa care trece dincolo de ea însăşi" . Numele lucrului (obiectului) este şi substanţa obiectului . la începutul secolului XX. numele este numitul cu toate că nu se poate spune invers. 24 51 Vezi: Bulgakov S.A. Logosul este autodescoperirea. 1957. model veşnic al oricărei persoane omeneşti. Cum am spus mai înainte. 1990. Losev. 1927 52 Florenskii P. Prin corelarea slăvirii numelui cu energiile esenţei se defineşte numele persoanei. "prototip". a cărei origine se constituie în controversele palamite din secolul XIV.aceasta este definirea de bază a simbolului. Florenski.. referitoare la distincţia dintre esenţă şi energie în Dumnezeu. Lucrarea "Numele" evidenţiază rădăcinile fiinţei sale ancorate Florenskii P. Filosofia imeni. Obiectul (lucrul) se creează odată cu numele.50 Cuvântul este Logosul întrupat. Filosofia imeni. A. Adevărul întreit ipostatic este intersubiectivitate în structura supremă a iubirii treimice. însă esenţialul se exprimă. slăvirea numelui a fost totuşi stimulată de gândirea "laică" a filosofiei numelui. căci numele este "cuvântul personal". chiar dacă nu este Numele lui Dumnezeu. Cuvântul este ipostasul Sfintei Treimi. tom 2. 1917. Deschidem această definire formală: simbolul este acea esenţă. energie care devine mai valoroasă în relaţia cu altă esenţă. Serghiev Posad. Imiaslavie kak filosofskaia predpasâlka în: P. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 . Pavel Florenski face o întreagă analiză numelui Pavel. la care face referire părintele Pavel Florenski. Nr. Condamnată de Sinod.

trupul şi sufletul. Chinul său existenţial se săvârşeşte "căutarea lui s-a îndreptat spre o întrupare perfectă. A. contrariile. care devine Om din iubire de oameni.de . Logosul dumnezeiesc cel veşnic. Pavel Florenski se întoarce către el unind componentele persoanei sale. În "Stâlpul şi Temelia Adevărului" se poate observa lupta cu "stihia dionisiacă proprie" şi învingerea acesteia.. Nicolae Nicolescu Florenskii P. Este "arhetipul" creaţiei . Contradicţiile."55 Semnificaţia preoţiei lui Pavel Florenski este axa verticală şi vocaţia simbolică care străpunge toată latura orizontalităţii sale . 145 53 54 Iaşi. p. comunitatea sfântă. existentul sfânt şi. percepe prin toată fiinţa sa puterea duhovnicească care merge deasupra beznei iniţiale şi ea însăşi este prezentare şi iluminare a haosului". care este la fel de duhovnicească şi pentru trupescul din lume". om de ştiinţă. abaterile de la lege îşi găsesc rezolvarea prin trăirea sau norma duhovnicească a adevărurilor descoperite în Biserică. Preotul martir şi om de ştinţă Pavel Florenski a avertizat acest fapt la timpul său. Decembrie 2010-Ianuarie 2011 93 . cele de jos şi cele de sus. p. Imena în: “Saţiologhiceskie issledavania”. 144-145 55 Ibidem. Numai din această perspectivă adevărurile antinomice cuprinse în Revelaţia dumnezeiască luminează sensul existenţei iar lumea şi implicit omul se transformă duhovniceşte prin Har. după trupul sfânt.53 Fiind adânc înrădăcinat în matricea pământului care l-a născut.ca filosof. Pe acestă punte de fiinţialitate.EPIFANIA în voinţă ca principiu de bază al existenţei. nr.viaţă creştine. Preot Dr. persoana omenească descoperă iubirea şi comuniunea Sfintei Treimi. Suferinţa este legată de natura numelui întrupat în sensul definirii sale. mai ales. *** Societatea omenească “construită” pe alţi ”piloni” efemeri şi rigizi. teolog şi preot. 142 Ibidem p. pentru a sfinţi existenţa creată şi a o întrupa duhovniceşte. Nr. 1989. a creaţiei-de-viaţă autentice