Str. Cărvunarilor nr. 2, sect. 6, Bucureşti e-mail: bisericabelvedere@yahoo.

com

Cuvânt pen ru suflet

Duminica a 24-a după Rusalii

Sfânta Evanghelie după Luca 8, 41-56

(Învierea fiicei lui Iair)
„În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai marele
sinagogii. Şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui,
Fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când
se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile,
O femeie, care avea de doisprezece ani
curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată
avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi
vindecată,
Apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins
de poala hainei Lui Iisus şi îndată s-a oprit
curgerea sângelui ei.
Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-
a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru
şi cei care erau cu El au zis: învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu
întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?
Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine
cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine.
Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la
picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a atins de El şi cum că
s-a tămăduit numaidecât.
Iar Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai marelui sinagogii şi a zis
acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui.
Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe
Iacob, pe Ioan, pe tatăl copilei şi pe mama ei.
Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a
murit, ci doarme.
Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit.
Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând: copilă,
deşteaptă-te!
Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i dea să mănânce.
Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a
întâmplat.”
 Nu te teme; crede numai şi se va mântui
Două minuni mari ne pune în faţă Sfânta Evanghelie care s-a citit duminica aceasta:
vindecarea femeii de curgerea de sânge şi învierea fiicei lui Iair.
Aflându-se Mântuitorul Iisus Hristos în mijlocul unei mulţimi de oameni dornici să
asculte cuvântul Lui şi să primească vindecare de la El, iată, mai marele Sinagogii, Iair, se
aruncă la picioarele Domnului, rugându-L să vină cu grabă la casa lui, căci fiica sa e pe
moarte.
Propovăduitor al Legii lui Dumnezeu, Iair a lăsat
deoparte rigorismele demnităţii sale şi a ieşit în calea
Mântuitorului strigându-şi deschis, cu disperarea unui
părinte îndurerat, moartea fiicei sale, unicul său copil!
Deşi făcea parte dintr-o tagmă care-L contesta pe Iisus,
Iair se apropie şi cade în genunchi în faţa Lui, arătând nu
doar multa lui smerenie, ci şi credinţa că Iisus din
Nazaret este un om al lui Dumnezeu şi că în El lucrează
puterea, înţelepciunea şi iubirea milostivă a lui
Dumnezeu faţă de oameni.
Înainte de orice alte considerente sociale,
Iair a venit la Domnul ca un tată. Iair este un
părinte adevărat, iubitor, responsabil şi împreună
pătimitor cu fiica sa care suferă. El este o pildă pentru
toţi părinţii. Demersul lui, oricât ar stârni zâmbete de ironie, este unul de om puternic,
dispus să facă efortul smeririi de dragul înălţării. El leapădă hainele acestea sociale şi se
îmbracă în sacul smereniei de dragul copilei sale. Cu siguranţă, aceasta a văzut Hristos.
Această adâncă încercare a lui Iair de a fi tată, mai înainte de toate.
I-a cerut smerit ajutorul. L-a cerut din toată inima şi cu toată credinţa şi
nădejdea. Iar Domnul a văzut şi credinţa şi dragostea şi l-a încurajat chiar şi când ceilalţi îi
aduseseră bietului tată vestea că fetiţa murise: “Nu te teme; crede numai şi se va mântui!;
n-a murit, ci doarme”. De fapt spunea un mare adevăr pe care noi, oamenii, lăsându-ne
cuprinşi de durerea despărţirii de cei dragi, îl uităm: anume că moartea nu este un sfârşit
definitiv, ci doar un somn, o odihnă, o despărţire temporară. Totul este numai să credem!
Ori tocmai aceasta ne lipseşte…
Dar, pe când Mântuitorul Iisus se îndrepta spre casa copilei bolnave, o femeie,
suferind de o boală grea, care “cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a
putut să se vindece”, s-a apropiat de Iisus pe la spate şi “s-a atins de poala hainei Lui şi în
aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei”. Femeia bolnavă nu s-a adresat direct
Mântuitorului, pentru că nu se considera vrednică să stea în faţa Lui, ci, cu multă credinţă,
pe ascuns, într-o adâncă smerenie unită cu o jenă izvorâtă din bună-cuviinţă, doar s-a atins
de haina Lui. Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această
femeie auzise ce se spunea despre Iisus şi în sinea ei zicea “De mă voi atinge măcar de
haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-25).
Iar femeia s-a atins de veşmintele Lui... Harul lui Dumnezeu cuprinde tot. Odată
cu trupul îndumnezeit al Mântuitorului, şi veşmintele Lui, şi cuvântul Lui; tot văzduhul şi
toată creaţia, căci prin El toate s-au făcut. Aşa înţelegem şi Sfintele Taine – a Botezului, a
Mirului, a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei: Harul se răspândeşte în apa în care se botează
pruncul sau omul, în mirul cu care se pecetluieşte cel botezat, în mâinile preotului care te
ating la spovedanie, în împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului: “Pâine a vieţii veşnice să-
mi fie trupul Tău şi scumpul Tău sânge spre iertarea păcatelor”. Observaţi cum toate se
leagă. Cum a zis femeia: “…măcar de veşmintele Lui să mă ating”. Acest gând arată credinţa
ei în puterea vindecătoare a lui Iisus. Este ceea ce ne spune Iisus Hristos într-un text foarte
frumos din Evanghelia de la Marcu: Iar când cereţi ceva rugându-vă, să credeţi că l-
aţi şi primit şi îl veţi primi, îl veţi avea . Aşadar, nu este vorba de o simplă speranţă, ci
este vorba de actul pur al credinţei, care lucrează instantaneu. Credinţa operează asupra
puterii lui Dumnezeu, o stârneşte, o activează şi atunci minunea se produce.
 Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână necunoscute
de oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentru a ne da
tuturora o frumoasă pildă de credinţă. “Cine, oare, s-a atins de Mine?”. În îmbulzeala
existentă, întrebarea îi pare nepotrivită chiar şi lui Petru care zice: „Învăţătorule, mulţimile
Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu întrebi: cine este cel care s-a atins de Mine?“.
Mântuitorul nu doar a simţit că o singură persoană, pur şi simplu, s-a atins fizic de El,
aşa cum credeau cei din jur, ci că una dintre persoanele care S-a atins de El avea mai multă
credinţă şi smerenie decât toate celelalte persoane care-L îmbulzeau.
După o primă ezitare, femeia recunoaşte că de ea întreabă Mântuitorul, că ea este
cea care s-a vindecat prin puterea care a ieşit din El. Atunci, Hristos Mântuitorul, văzându-i
sfiala şi smerenia, i-a zis: „îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în
pace“.
De ce, oare, a numit-o fiică şi nu a numit-o, simplu, femeie, aşa cum, în general, se
adresa El femeilor? Mântuitorul Iisus Hristos apreciază în mod deosebit credinţa femeii pe
care tocmai o vindecase şi arată lumii cât de mult preţuieşte El smerenia ei, numind-o fiică şi
binecuvântând totodată drumul ei şi sănătatea ei, zicând: „Mergi în pace!“. Aici vedem că
Iisus este în acelaşi timp doctor şi părinte duhovnicesc, vindecător de boli şi iubitor de
oameni. Aşadar, femeia care suferise doisprezece ani de curgerea de sânge, pentru credinţa
ei tare şi smerenia ei adâncă, primeşte de la Mântuitorul Hristos trei daruri mari:
vindecarea de boală, onoarea de fiică şi pacea vieţii sănătoase.
Dar, întârziind Iisus pe cale pentru a vindeca această femeie credincioasă, un slujitor
de la casa mai marelui sinagogii le iese în întâmpinare şi-l îndeamnă pe Iair să renunţe la
ajutorul „Învăţătorului”, căci fiica sa a murit.
Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar
mila Domnului întrece durerea. “Nu te teme; crede numai şi se va mântui” – zice Iisus.
După acest schimb de cuvinte, Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde
rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde deja
se făceau pregătirile de înmormântare.
În faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe
drum: “Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc această afirmaţie cu
neîncredere, unii - mereu plini de duh de superioritate, de deşteptăciune, de ipocrizie
neroditoare - l-au luat chiar în râs. Iisus trece cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată
din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă. Porunceşte ca în
casa în care se afla copila moartă să rămână numai trei apostoli - Pavel, Ioan şi Iacob -,
tatăl şi mama fetei. În această atmosferă de linişte, fără spectacol, fără gălăgie, săvârşeşte
minunea.
El spune că fiica aceasta nu a murit, ci doarme... I-a zis acelei fiice care era deja
moartă: “Copilă, scoală-te!” şi atunci copila a înviat. Ca să arate realitatea învierii ei, „a
poruncit Iisus să-i dea să mănânce“, iar părinţilor ei, uimiţi de puterea Lui, Mântuitorul
Hristos „le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat“.
Oare, de ce pe femeia bolnavă de hemoragie, care s-a vindecat printr-o atingere de
Hristos pe furiş, El a arătat-o mulţimii, iar părinţilor fiicei lui Iair le porunceşte să păstreze
tăcerea? În primul caz, Hristos a voit să arate public credinţa tare a unei persoane care avea
şi o smerenie desăvârşită. În cazul învierii fiicei lui Iair, poruncind păstrarea tăcerii, El a voit
să arate că nu săvârşeşte minuni ca să fie lăudat de oameni, ci ridică din boală şi din moarte
pe oameni, întrucât are multă iubire milostivă pentru ei. De fapt, El ne învaţă că, în orice
situaţie, smerenia este singura stare de sănătate duhovnicească a sufletului.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să urmăm şi noi smerenia, credinţa şi nădejdea lui Iair
şi a femeii bolnave care, după multă suferinţă, a fost vindecată spre slava lui Dumnezeu şi
spre bucuria oamenilor. Amin.
Surse: Predici – PF Daniel, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Ion Cârciuleanu; oradereligie.wordpress.com
 Din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi
„Iair avea, într-o măsură, credinţă în Hristos, dar această credinţă a lui
nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când
acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic
de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea
(Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-Şi pună mâna Sa deasupra fiicei
care murise.
Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc într-însa. De parcă ar avea cuvântul lui
Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos
demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi
putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna!
Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său
ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă.
Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare
decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindecă, nu numai
mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Domnul Şi-a întins
mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi
oricum ar veni ei.” – Sfântul Nicolae Velimirovici

“Adevărata bărbăţie este legată întotdeauna de sentimentul smereniei adânci.

Cel smerit întotdeauna este gata să îndure totul – şi pe cele dinlăuntru, şi pe cele
dinafară – socotindu-se vrednic nu numai de necazurile trimise, dar şi de altele mai mari.
Cel smerit nu poate fi zdruncinat, tulburat. El tot timpul este pregătit pentru orice.
Aşa a spus Moise Arapul când a fost alungat din trapeză: Gata am fost şi nu m-am tulburat .
Aşadar, să pregătim sufletele şi inimile noastre prin smerenie şi ea ne va ajuta în
răbdarea tuturor ispitelor.” - Sfântul Nicon

Istorioară - Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând
călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
- Într-o zi, în timp ce bătrânul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe
fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de
ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi,
dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a
mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să
spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată,
adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi
este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte
pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul
cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Preot Paroh Liviu Popa – tel. 0722 280 003 Pr. Dr. Mihail Popescu – tel. 0744 673 946
Contul bisericii: BCR, Sect. 4, PAROHIA BELVEDERE – RO41RNCB0069007665720001