Sunteți pe pagina 1din 2

Moromeții

Moromeții este un roman al vieții, atât a individului cât și a societății,


surprinsă această viață într-o perioadă marcantă a istoriei României, anume la
trecerea de la statul român modern abia constituit la statul român comunist.
Este un roman al originalității, în special prin personajul Ilie Moromete, o
personalitate complexă, o fire ironică, moralizatoare, un țăran-filozof, având o
extraordinară capacititate de reflecție atât asupra lumii din jur, cât și asupra
sinelui.
Romanul începe sub semnul tihnei – „timpul avea o nesfârșită răbdare”.
Familia Moromete sosește de la câmp, istovită de muncă. Scena cinei arată
relațiile dintre membrii familiei. Moromete are trei fii din prima căsătorie:
Paraschiv, Nilă, Achim. Catrina are două fete din prima căsătorie: Tita și Ilinca.
Niculae este mezinul și copilul lui Ilie și al Catrinei.
Cei trei băieți din prima căsătorie a lui Moromete nutresc ură față de a două
mamă. Acest sentiment este alimentat semnificativ de Guica, sora lui Moromete.
Aceasta este foarte înverșunată împotriva cumnatei sale, întrucât nădăjduia că
Moromete nu se va recăsători și că va vea ea grijă de gospodăria lui.
Catrina pe de altă parte este și ea nemulțumită de Moromete din cauză că
acesta nu și-a ținut promisiunea de a trece locul de casă pe numele ei după ce a
vândut în timpul foametei pogonul adus de Catrina prin căsătorie. Niculae va
avea și el un conflict cu tatăl său, dar nu unul care să ducă la ruperea relațiilor.
Tatăl său îi întrerupe învățătura pe motivul: ce beneficii am eu de pe urma
studiilor tale?
Gândurile lui Moromete sunt prinse în cea mai mare parte a volumului unu de
problema banilor: plata foncierei, a ratei împrumutului la bancă și a taxelor de
școlarizare ale lui Niculae. Soluția găsită în familie este ca Achim să plece cu oile
la București și cumva, să facă bani. Moromete ajunge încrezător în ideea aceasta
și pentru a nu afecta realizarea ei câtuși de puțin, el alege să îi vândă lui Bălosu
salcâmul pentru a face rost de bani. E de remarcat ironia sa ascuțită către cei
care nu pricep de ce a tăiat salcâmul și nu a vândut în schimb o oaie, două: „Ca
să se mire proștii”. În special către Paraschiv, fiul cel mai mare, este orientată
aceasta, căci Paraschiv ar fi trebuit să-și dea seama că tatăl său dorește să le
arate încredere în planul lor și deci, să nu afecteze numărul oilor.
Poiana lui Iocan este inima vieții sătești. Aici au loc dezbateri politice de pe
urma citirii ziarelor la care sunt abonați Moromete, Iocan și Cocoșilă. Ceilalți
săteni sunt uimiți de modul de lectură al lui Moromete, cu glas profund și sigur
de cele afirmate. Făcând un adevărat spectacol din citirea ziarului și scoțând la
iveală înțelesuri nebănuite de restul, Moromete apare ca o enigmă consătenilor.
Volumul al doilea prezintă procesul de disoluție al satului tradițional, având
drept cauze confiscarea proprietăților și doctrina comunistă impusă cu forța.
Dintre principalele lucruri avute în vedere atunci când vorbim de volumul al
doilea putem menționa: plecatul lui Moromete la București după fiii săi, fuga
Catrinei de acasă, măritișul Titei, moartea lui Sandu – soțul Titei – , destituirea lui
Niculae din activul de partid și trimiterea lui la studii horticole de către fostul
notar, îmbătrânirea lui Moromete, măritișul Ilincăi, moartea lui Moromete și faptul
că Niculae și Mărioara trăiesc împreună și au un copil.
Autorul realizează cu măiestrie o imagine fidelă a vieții la țară în perioada
istorică a instaurării regimului comunist. Cu măiestrie este realizată și psihologia
personajului Ilie Moromete, element central al romanului, personaj despre care
autorul afirmă că are ca model real chiar pe tatăl său.
Moromete se aseamănă cu ceilalți săteni până la un anumit punct. El are
pământ, are o familie numeroasă, casa și munca sa sunt specifice țăranilor
vremii, familia sa este tipică. Însă dacă privim cum interacționează el cu lumea și
nu lumea în care trăiește, Moromete se remarcă printr-o deosebită originalitate.
El este în orice moment stăpânit de calm, dar nu un calm al nepăsării, ci un calm
al vigilenței neîntrerupte. Astfel, toate informațiile din jurul său trec printr-un
filtru al chibzuielii profunde, amănunțite. Moromete apare ca un om niciodată
instincutal, impulsiv, ci care făptuiește totul după cum a planificat.
Esențială pentru originalitatea sa este ironia. Moromete răspunde mereu în
vorbe ce par întortocheate, sucite, pentru urechile celorlalți și care au scop de
îndreptare a acelora care pricep. O altă trăsătură de bază, poate cea mai
importantă, este cea pe care o afirmă chiar personajul despre sine, în ultimele
zile de viață atunci când se adresează doctorului „Domnule, eu întotdeauna am
dus o viață indepentă” . Această atitudine de neatârnare lumii din jur o putem
recunoaște și din caracterizarea directă pe care o face autorul atunci când
explică figura de lut a lui Din Vasilescu ce îl reprezenta pe Moromete: părea
același Moromete, dar fără familie, fără Cocoșilă, fără Iocan, singur.
Ilie Moromete apare ca un gânditor profund, ca un om mereu lucid, tare în
fața ideilor tuturor, ca un fel de maestru păpușar față de cei din jur. Însă tocmai
această minuțioasă și statornică judecată – ca o sabie cu care cucerește totul în
jur – se va întoarce împotriva sa atunci când soarta îi va arăta că tot ce iese din
mâna și din mintea omului este efemer. Autoul îl caracterizează direct pe
Moromete, spunând în incipit despre acesta că se afla între tinerețe și bătrânețe,
când numai bucurii mari sau necazuri mari mai pot schimba comportamentul
cuiva. Romanul ce se țese după această afirmație vine parcă să arate adeverirea
ei: fuga copiilor de acasă, plecatul soției și divergențele cu Niculae îl fac pe
Moromete dintr-un mare plănuitor un om ce oscilează între remușcare și
autoconsolare.
Fie că analizăm viața satului în ansamblu, fie că analizăm doar viața lui
Moromete, peste amândouă planează aceeași nebănuită schimbare. Pe de o
parte rânduiala vieții la sat are o întindere milenară, iar pe de altă parte Ilie
Moromete chibzuiește un plan amănunțit, statornic în viziunea sa, a destinului
său și a destinelor celor din casa sa, însă cu toate acestea se dovedește că sub
semnul efemerității stau și cele mai împământite, chibzuite, rânduieli. De aceea
putem spune că mai mult decât orice „Moromeții” este un roman al
transformărilor radicale: a satului tihnit, fără conflicte prea mari, în satul setei
pentru putere a necunocuților răsăriți de peste tot și a lui Moromete din omul
care domnește peste gândurile sale în omul marcat de eșecul planurilor sale.