Distribuþia

RANEVSKAIA, LIUBOV ANDREEVNA, moºiereasã - GABRIELA BACIU

ANIA, fiica ei, 17 ani - OANA BINEAÞÃ
TEATRUL NAÞIONAL “MARIN SORESCU” CRAIOVA
VARIA, fiicã adoptivã, 24 de ani - PETRA ZURBA / ROMANIÞA IONESCU
GAEV, LEONID ANDREEVICI, fratele Ranevskãi - VALER DELLAKEZA
LOPAHIN, ERMOLAI ALEXEEVICI, negustor - SORIN LEOVEANU
TROFIMOV, PIOTR SERGHEEVICI, student - MIRCEA TUDOSÃ
SIMEONOV-PIªCIK, BORIS BORISOVICI, moºier - ION COLAN
CHARLOTTA IVANOVNA, guvernantã - ILIE GHEORGHE
EPIHODOV, SEMION PANTELEEVICI, funcþionar - COSMIN RÃDESCU
A.P. Cehov
DUNIAªA, cameristã - ANCA DINU/ CORINA DRUC
FIRS, valet, 87 de ani - ILIE GHEORGHE
IAªA, valet - ADRIAN ANDONE
Un trecãtor - ªTEFAN MIREA
LIVADA DE VIªINI
O fatã în casã - RALUCA PÃUN
Griºa - copilul ALEXANDRU CAMEN
Apariþii episodice: Constantin Sârbu, Lili Sîrbu

Sponsor principal
Regia ºi ilustraþia muzicalã: ALEXA VISARION
BANCA COMERCIALÃ ROMÂNÃ Decoruri: VIOREL PENIªOARÃ-STEGARU
Costume: LIA DOGARU
Asistent regie: Haricleea Nicolau
Consultant coregrafie: Anca Mândrescu

Regia tehnicã: Mircea Vãrzaru

Lumini: Dodu Ispas
Sonorizare: Sorin Gruia
Sufleur: Ani Dulãmea

Redactare: Patrel Berceanu

Culegere text: Cristian Picu
Foto: Florin Chirea, Constantin Pãdureanu

Director executiv: Ilarian ªtefãnescu

Director producþie: Gabriel Mãnescu
Director economic: Carmen ªtefãnescu
ªef producþie: Marian Mandache
Director general al Teatrului Naþional „Marin Sorescu” Craiova,
Mircea Corniºteanu
Art Design ºi DTP- Sebastian Corneanu Traducerea ºi adaptarea: Alexa Visarion Regia: Alexa Visarion
 Piesa cehovianã
Ca ºi în cazul romanului polifonic dostoievskian, în dramaturgia cehovianã ne
întâlnim cu o structurã eterogenã, dacã prin structuri omogene înþelegem neapãrat o
supunere umilã faþã de esteticile preexistente sau o prefigurare a viitoarei tiranii
estetice. Cehov însã este un dramaturg neîncadrabil nu numai în ceea ce a fost pânã
la el, dar ºi în ceea ce a fost dupã el. Din acest punct de vedere, dramaturgia lui este
într-adevãr neomogenã.
Livada cu viºini reflectã aproape programatic aceastã dublã asociere a
dramaturgiei cehoviene. (…)
Toate elementele constitutive ale celorlalte piese izbucnesc brutal ºi nemilos
chiar în actul I al Livezii cu viºini. Dupã cum am mai avut ocazia sã remarcãm,
evidenþa mizei necesitatea de a rezolva într-un fel sau altul situaþia livezii a dus la o
destrãmare violentã a conflictului ºi a subiectului. Dacã în celelalte piese ale lui
Cehov conflictul se constituia ºi se destrãma în urma unui context relaþional, în
Livada cu viºini conflictul este încorporat într-un fapt implacabil - situaþia livezii se
va rezolva oricum, fie ºi prin vânzarea ei la licitaþie. (…)
Caracterul implacabil al modificãrii stãrii livezii are însã ºi un sens de destin de
o realã evidenþã : neinteresându-i livada nu-i intereseazã nici propriul lor destin, mai
mult decât dulapul lui Gaev sau discuþia despre crocodilii pe care i-a mâncat
Ranevskaia la Paris. Cehov descrie niºte personaje care nu sunt nici strivite de un Sorin Leoveanu ºi Corina Druc
destin, care de altfel nici nu este implacabil, care nici nu manifestã o neputinþã
funciarã în raport cu destinul, care pur ºi simplu nici nu sunt interesate în destin,
acesta nefiind pentru ele decât un pretext pentru un lucru minor în raport cu destinul
- discuþia despre destin. Dar pentru cã destinul totuºi funcþioneazã, vom asista la o
prãbuºire, care nu va constitui tragedia subiectivã a personajelor, ci tragicul obiectiv
al lucrãrii, va constitui un moment al dicotomiei ei. (…)
La Cehov procesul tragic (de prãbuºire a valorilor) se exprimã prin procesul Gabriela Baciu ºi Valer Dellakeza
comic (de rãsturnare a valorilor) ºi din aceastã cauzã posibilitatea disocierii dispare,
pentru cã prãbuºirea ºi rãsturnarea nu sunt niºte fenomene temporale, nu sunt niºte Ianuarie. 146.102.35
convertiri care sã conþinã în structura lor ideea reconvertirii. În comedia clasicã
asocierea dramei cu comedia reprezintã un moment de echilibru fragil, pe când la Într-un târziu, s-a hotãrât. Premiera oficialã a Livezii de viºini, pe scena teatrului nostru, va
Cehov manifestarea prãbuºirii prin rãsturnare este o permanenþã, ºi dacã în comedia avea loc pe 15 ianuarie 2006. Acum ne aflãm în decembrie 2005. Înaintea unei repetiþii,
clasicã ni se prezintã un episod (chiar atunci când are o semnificaþie universalã), în domnul Alexa Visarion mã roagã sã inserez în caietul program al spectacolului cã pe data de 8
comedia cehovianã ni se prezintã un proces total. Nu este vorba atât de acea ianuarie 1904 a avut loc, la Teatrul de Artã din Moscova, premiera absolutã a Livezii…. În
proiecþie a umbrei asupra propriului sãu corp despre care vorbeºte Pirandello, ºi nici ianuarie 2006, deci, se împlinesc 102 ani de la premiera „originarã”. ªi tot în ianuarie 2006, pe
de acea fugã de neliniºte, prin rea-credinþã, de care vorbeºte J. P. Sartre, ºi nici mãcar data de 17, se adunã,cu exactitate, 146 de ani de la naºterea lui Cehov.
de pendulare între acel nihilism total ºi acea speranþã totalã, de care vorbeºte Consemnez conºtiincios aceste date cu speranþa cã semnificaþia lor, benignã, va trece
Camus. Sursa procesului cehovian nu rezidã într-o anume manifestare a universului pragul simplelor coincidenþe, cãci altfel de ce le-ar fi investit regizorul cu atâta greutate?
pus în discuþie ºi nici într-o anume laturã a acestui univers. Sursa o constituie
ªi consemnez, mai departe, o apreciere a tânãrului Marin Sorescu despre foarte tânãrul, pe
universul însuºi, a cãrui miºcare este cea a prãbuºirii prin rãsturnare. Este o miºcare
intimã ºi, prin aceasta, generalã, iar valorile rãsturnate pe care Cehov le împrãºtie atunci, Alexa Visarion: „elev strãlucit al lui Penciulescu”care „mi-a fãcut o foarte bunã
de-a lungul pieselor sale nu reprezintã decât momente ale acestei miºcãri ample. impresie” cu un „excelent spectacol, Cartofi prãjiþi cu orice de la Casandra”.
Aceasta face ca noi sã nu asistãm la o farsã tragicã, ci la o tragedie prin farsã. Farsa Marin Sorescu publica aceste aprecieri în articolul „Regizorii tineri”, apãrut în revista
cehovianã nu este o disimulare a tragediei, nu este de fapt o tragedie, deºi este o „Luceafãrul” în data de 13 ianuarie 1971. Sunt 35 de ani de-atunci.
farsã, cum ºi-a definit Ionescu Rinocerii. La Cehov tragedia nu se poate manifesta Acum, teatrul din Craiova poartã numele lui Marin Sorescu. Ianuarie 1860, ianuarie 1904,
decât prin farsã, dar farsa nu este un semn al tragediei, ea este tragedia însãºi. ianuarie 1971, ianuarie 2006.
Probabil cã numai cine nu face teatru nu crede în coincidenþe.
Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, Editura Univers, 1972 Patrel Berceanu Romaniþa Ionescu, Valer Dellakeza ºi Oana Bineaþã
 Livada de viºini, teatrul nostru
George Banu
Livada de viºini sau viaþa fãrã rãspuns. Insolvabilitatea proprietãþii anuleazã orice
soluþie raþionalã ºi doar un miracol, ca acela în care sperã Varia, ar fi putut rezolva
conflictul, cãci aici este vorba de o dublã acþiune de salvare: salvarea economicã a
stãpânilor, fãrã sacrificarea a ceea ce îi justificã, în planul simbolicului: livada de viºini.
Lopahin se dovedeºte incapabil sã gãseascã rãspunsul la complexul livezii, tocmai
pentru cã nu reuºeºte sã sesizeze legãtura inextricabilã dintre planul economicului ºi cel
al simbolicului. Stãpânii au înþeles cã soluþia economicã, odatã ce i-ai adoptat
strategiile, presupune falimentul simbolicului... Livada de viºini este un nod, nod
gordian, unde radicalitatea loviturii de sabie preconizate eºueazã, tocmai pentru cã
implicã distrugerea simbolicului, consacrând întronarea logicii negustoreºti. Triumf al
lui Lopahin, cu preþul derutei acestor fiinþe pe care el a vrut sã le ajute, fãrã sã reuºeascã
sã o facã: dubla acþiune de salvare se dovedeºte iluzorie, iar eºecul ei îi mâhneºte atât pe
vechii stãpâni, cât ºi pe noul stãpân, cãci ei alcãtuiau împreunã o reþea în care
afectivitatea era mai puternicã decât rivalitatea dintre clase. De aici provine
originalitatea operei, din aceastã lipsã a conflictului... La 22 august, economicul,
alungând simbolicul, simptom al timpurilor moderne, separã pentru totdeauna cele
douã lumi ºi confirmã faptul cã vânzarea la licitaþie nu rezolvã cu adevãrat complexul
livezii, echivalent dramaturgic al cvadraturii cercului. Lopahin va fi, fãrã voia lui,
ucigaº, cãci, prin rãspunsul pe care îl aduce enigmei, el distruge, la rãscrucea dintre
Adrian Andone ºi Corina Druc douã veacuri, ºi livada pe care o venera ºi pe Liubov care era pentru el "mai mult decât o
mamã". El este un Oedip, falsul învingãtor al zilei. Viitorul lui, noi ºtim asta, este
pecetluit în mod tragic: nenorocirea va lovi nãprasnic, ºi ce va face, atunci, omul care a
crezut cã a rãspuns la întrebarea Sfinxului?(…)
ªtefan Mirea ºi Gabriela Baciu A citi Livada de viºini în perspectiva veacului. De aici provine tragicul, în fond,
scenariul iniþial consemneazã declinul istoric al unei clase, ducând la iremediabila ei
înlocuire. De altfel, câte proprietãþi nu ºi-au schimbat stãpânul dupã Revoluþia
Sorin Leoveanu, Gabriela Baciu, Adrian Andone ºi Ion Colan Francezã?(…)
"Nimic nu poate fi teatral, dacã nu e totodatã ºi simbolic, dacã nu reprezintã o
activitate care sã trimitã la o alta, mai însemnatã decât ea însãºi". Cuvintele lui Goethe
se potrivesc Livezii de viºini, cãci ele pledeazã pentru echilibrul, atins aici, dintre
deschiderea parabolicã ºi înrãdãcinarea realistã. Operã revelatoare, ea aduce la
suprafaþã, ca într-o reacþie chimicã, o mare parte din mutaþiile care strãbat veacul.
Livada de viºini se coloreazã cu spiritul vremii...(…)
Livada de viºini nu vorbeºte doar despre trecerea ineluctabilã de la o lume la alta, ci
ºi despre o inadaptabilitate înãlþatã la rangul de rezistenþã pasivã, despre un refuz
aproape tacit, irepresibil, de a lua în zeflemea valorile care fondeazã identitatea celor
care pierd... Chiar dacã temeiul acestora, în planul economicului, e tot mai ºubred, el
rãmâne întreg în planul simbolicului.(…)
Orice spectacol cu Livada de viºini, care îºi interzice cea mai micã fãrâmã de
nostalgie, pactizeazã cu noii stãpîni, descalificându-i, astfel, pe precursorii acestora, în
numele unui discurs pe care istoria, la rândul sãu, va avea grijã sã îl dezmintã.(…)
Mai mult decât cãderea, insuportabilã este graba - noii stãpâni fac din vitezã virtutea
lor cardinalã.(…)
Viteza nu îngãduie înfrângerii sã fie asimilatã ºi nici învingãtorului sã-ºi asume
condiþia de învingãtor.(…)
Trebuie reprezentatã livada de viºini? Trebuie sau nu ca fantomele sã fie
reprezentate?(…)
Livada de viºini nu are nici medic, nici preot: o lume care nu mai
poate fi salvatã.(…)
Guvernanta androginã... incertitudine sexualã care corespunde unei
incertitudini a originilor. Ea este imposibil de definit.(…)
Semn de declin la Cehov: spaþiul deschis, când e fãrã împrejmuire ºi
delimitare precisã, sfârºeºte prin a deveni o întindere lipsitã de identitate.
Dispariþia împrejmuirii, care le îngãduie muzicanþilor sã o ia pe
scurtãturã, trecând prin curtea devenitã loc de trecere, atestã declinul
casei celor trei surori... iar livada pare ºi ea sã-ºi fi pierdut virtuþile
protectoare, odatã cu ivirea cerºetorului în mijlocul pajiºtii, printre
stãpâni. Spaþiul nu mai protejeazã, el se dezagregã.(…)
Atunci când face sã rãsune acel sunet straniu, care tulburã tihna celor
ghiftuiþi, în actul doi, Cehov declanºeazã aºa-numitul fantastic insinuat.
Chiar dacã acesta nu duce la nãruirea lumii reale, el dezvãluie, totuºi,
existenþa unor semne pe care fiecare le interpreteazã altfel, în funcþie de
relaþiile pe care le întreþine cu realul. Fantasticul insinuat îi îngãduie lui
Cehov sã fisureze un edificiu prea sigur de el însuºi ºi, în consecinþã, sã
dea glas raporturilor pe care fiinþele adunate pe pajiºte le întreþin cu
sunetul neidentificat. Acesta este un test.(…)
Obiectele sparte, crãpate, sfãrâmate... tot atâtea semne, confirmate, Cosmin Rãdescu, Anca Dinu ºi Adrian Andone
mai târziu, de sunetul fisurii finale, sunetul corzii plesnite. Termometrul
e spart, farfurioara se sparge ºi ea… (…)
Regizorii au înþeles cã scena petrecerii nu mai poate fi rezolvatã fãrã
o tratare cinematograficã, permiþând planului întâi ºi celui secund sã
dialogheze, sã interfereze, adicã sã împiedice ca disputa dintre Liubov ºi
Petea sã acapareze totul, ca "marea scenã" proprie repertoriului din
Gabriela Baciu ºi Adrian Andone
secolul XIX. Dansatorii, muzica, totul trebuie sã o întrerupã, sã o
perturbe, spre a face din ea un episod suscitat ºi exacerbat de petrecerea
aceea blestematã.(…)
Fãrã sã agreseze în vreun fel textul, regizorul poate, uneori, sã creeze
sens, introducând, într-o scenã anume, personaje a cãror apariþie nu
fusese prevãzutã de autor. (…)
Chiar dacã o face cu parcimonie, Cehov lasã mereu deschisã o breºã
înspre necunoscut, ºi asta chiar în contextul unei situaþii realiste.
Contrastul acesta pe care el îl practicã evitã afilierea prea umilã a operei
la o esteticã sau la alta: Cehov nu cautã sã le îmbine, ci le alterneazã.(…)
Se ºtie bine, însã, cã nu conteazã numai cuvintele. Impactul depinde
ºi de stranietatea actorului. (…)
Oare teatrul, în mãsura în care salveazã particularitatea limbilor, nu
reprezintã ºi el acel "lucru remarcabil", care împiedicã o culturã
naþionalã sã disparã în "întinderea" mondializãrii, ai cãrei artizani
neobosiþi sunt cinematograful ºi, într-o mãsura ºi mai mare încã,
televiziunea? Nu este el, oare, acea "livadã de viºini" localã, care le
îngãduie oamenilor sã continue sã mai audã cuvintele originii lor ºi,
astfel, sã-ºi recunoascã apartenenþa la teritoriul culturii lor? Sorin Leoveanu ºi Gabriela Baciu
Fragmente din volumul “Livada de viºini, teatrul nostru”,
Editura LiterNet.ro, 2004
 apt de destãinuire... Plictisiþii trãiesc pentru a se plictisi, cu o fantasticã energie ce ***
le antreneazã reflexia... Plicticoºii se supun plictiselii cu devoþiune, „Suntem aruncaþi în aceastã lume ca într-un mare teatru unde sursele ºi cauzele
înregimentându-se voluntar în abandonul tristeþii de unde îºi comenteazã cu fiecãrei întâmplãri ne sunt în întregime ascunse; nici nu avem suficientã
pasiune monotonia ºi ratarea... Plictiseala cehovianã leagã subtil viaþa de moarte înþelepciune sã prevedem, ori putere sã prevenim unele nenorociri cu care suntem
printr-o finã ºi enigmaticã relaþie complementarã. Cehov nu ne propune continuu ameninþaþi.
rãspunsuri, el ne lasã sã cãutãm întrebãrile ce ne pot ilumina. Plictiseala, sursa Atârnãm perpetuu între viaþã ºi moarte, sãnãtate ºi boalã, bunãstare ºi nevoi,
vitalitãþii universului cehovian ne poate ajuta în reformularea atât de falsificatã de care sunt distribuite în specia umanã prin cauze secrete ºi necunoscute.
tradiþie a conceptului de cehovizare. Plictiseala nu este lâncezealã poetizatã Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul speranþelor ºi al temerilor
desuet de melancolii frivole, ci „conºtiinþa” energizatã de ratare, ce se defineºte noastre; ºi în timp ce pasiunile noastre sunt þinute în permanentã alarmã de o
brutal prin frica de moarte. Sublim ridicolul cehovian îsi contureazã expresiv neliniºtitã aºteptare a evenimentelor, imaginaþia noastrã e în mod egal, angajatã în
identitatea în rãspântia plictisului. formarea ideilor noastre despre aceste puteri, de care suntem atât de deplin
Personajele lui Cehov nu sunt capabile sã-ºi formuleze într-un mod dependenþi” (David Hume).
mulþumitor punctele de vedere, deºi se strãduiesc din rãsputeri… Chiar atunci Teatrul simbolizeazã în plenitudinea expresiei sale vasta întindere a condiþiei
când vorbesc despre ele însele, nu putem credita personajele, cã ar furniza umane. Dumnezeu este singurul spectator al omului ºi acþiunilor sale pe scena
informaþii ce le descifreazã structura caracterologicã ºi nici cã cele spuse ar vieþii.
afirma adevãruri care pot deveni suport de credibilitate. Gordon Craing definea teatrul ca „o revelaþie de lucruri invizibile percepute de
Din acest motiv, destul de rar poþi urmãri la Cehov sensul direct al limbajului. privirea interioarã”.
Cuvintele au harul de a ascunde mai mult sau par a vorbi despre „altceva”. „În desfãºurarea vieþii omeneºti toate speranþele, toate opþiunile, toate
amintirile noastre se concentreazã în momentul de luciditate freneticã al
însufleþirii spre un „altceva”, dincolo de mãrginirea ce ne înconjoarã, spre un
Cehov extrage din viaþa de zi cu zi momentele de sãrbãtoare, de iniþiativã, de punct al depãrtãrii, spre un „acolo” unde chipul aspiraþiei poate atrage
tensiune. Situaþiile cehoviene sunt vãzute în ceea ce au ele neobiºnuit, bizar, halucinant, ca o fata morgana, întreaga noastrã energie vitalã, ce încearcã din
inedit, extraordinar, unic. rãsputeri sã ne întreþinã condiþia”. (Andrei Pleºu)
Atitudini foarte fine, aparent nesemnificative, aproape imperceptibile
stimuleazã o stare histrionicã complexã. Gabriela Baciu ºi Sorin Leoveanu
Ca ºi la Shakespeare, cuvintele provoacã semnificaþii multiple, inducând stãri
nestãvilite încãrcate de emoþii. Evenimentele neaºteptate, formeazã un flux logic
imprevizibil dar organic ce structureazã existenþa cehovianã. Nici o afirmaþie,
nici o negaþie rostitã sau comentatã nu e îndeajuns de clarã ca sã ne poatã lumina.
Arta limbajului cehovian scapã intenþiilor personale. Realitatea nu este nici
înfrumuseþatã, nici înnegritã, nici modificatã, nici „semnificatã” printr-o viziune
Tãcere vorbitoare… ºi undeva, ca din cer, sunetul corzii care plesneºte… conceptualã restrictivã.
Aceastã mãrturie de creaþie se dedicã distribuþiei spectacolului. Emoþionalitatea este raþiunea de a exista a personajelor cehoviene.
Priveºti cu intensitate, curiozitate, ºi aceastã realitate cunoscutã, nefardatã, vie
Te simþi bine pe þãrmul mãrii în timp ce în largul ei se rãstoarnã o barcã de pescari
densã te surprinde permanent prin redimensionarea ei. Cehov este riguros ºi
Lucreþiu incoruptibil. Intervenþia autorului nu este vizibilã… Personajele acþioneazã liber.
Cotidianul cehovian este o amplã metaforã, misterioasã prin obiºnuitul surprinzãtor, o globalitate histrionicã seducãtoare urzitã prin „antropologie În Cehov existã substanþã purã, mai multã substanþã decât cuvinte . O calitate
poeticã”. necunoscutã, fãrã limite se întinde pe sub text.
Violenþa banalului explodeazã prin înþelesuri vodevileºti ce tensioneazã eruptiv alternanþa tragic-comic, atât a dialogului cât ºi a tãcerii cehoviene. Textul face posibilã doar ghicirea secretului sãu. Pe scenã se naºte o imagine a
Singure sau în grupul ce le poate justifica organic virtuozitatea freneticã a pãlãvrãgelii, existenþã mascatã în cuvinte, personajele se obligã printr-o limbajului uman densã, ce trebuie radiografiatã în profunzimile ei.
stare emoþionalã sã susþinã o densitate de contrarii atât în planul vizibil al acþiunii, cât ºi prin logoreea ce contrazice dorinþa lor de a fãptui... Vorbele Fiecare frazã este o cheie pentru altceva care semnificã mai mult decât
sunt accentele ce stimuleazã reflexivitatea unei melancolii nesfârºite, capabile sã potenþeze o vitalitate ambiguã, cursivã prin permanenþã ºi care în pãlãvrãgeala din prim-planul sonor al personajelor. Un limbaj fãcut din pauze,
modul cel mai bizar este numitã plictisealã. „Plictisiþi ºi plicticoºi”, eroii se complac în farmecul comentariului - oscilând hilar între luciditatea ticuri, fraze întrerupte, sugestii - gãsim adesea lipsuri care redau mult mai bine
constatãrii ºi patima inocentã a mistificãrii. Inteligenþa ºi stupiditatea convieþuiesc într-o ambianþã dinamicã, conturatã de ridicolul grotesc la nivelul esenþialul. Vorbirea existã pentru ca oamenii sã nu se poatã înþelege.
suprafeþei palpabile ºi pãtrunsã de un tulburãtor fior tragic în dimensiunea densã a tãinuirilor. Vitalitatea atât de expresivã a plictiselii este un „cifru”
 Ilie Gheorghe ºi copilul Alexandru Camen

Mircea Tudosã ºi Sorin Leoveanu

Sorin Leoveanu ºi Petronela Zurba Corina Druc, Ion Colan ºi Mircea Tudosã
“Suntem aruncaþi în aceastã lume ca într-un mare teatru unde sursele ºi
cauzele fiecãrei întâmplãri ne sunt în întregime ascunse.” David Hume
Ilie Gheorghe Ion Colan ºi Mircea Tudosã
Cosmin Rãdescu, Adrian Andone ºi Ilie Gheorghe

Petronela Zurba ºi Gabriela Baciu Anca Dinu ºi Adrian Andone


Sorin Leoveanu, Valer Dellakeza ºi Gabriela Baciu
Seducþia unei amãgiri ne însufleþeºte ºi „glãsuieºte” cu rezonanþe multiple
destinul utopic al evadãrii din alienarea torturantã.
Cehov, într-o scrisoare cãtre Gorki, nota urmãtoarele: „Ne-am obiºnuit sã trãim
cu speranþa unui timp frumos, într-o recoltã bunã, într-un roman plãcut, cu speranþa
de a ne îmbogãþi sau de a primi un post de poliþist. Dar n-am observat la oameni
speranþa de a fi mai deºtepþi. În general, tot mai mulþi rãmân în afara vieþii ca niºte
cerºetori infirmi, în timpul procesiunii religioase”.
Ce se petrece pe scenã nu e reproducerea realitãþii ci realitatea imaginatã, alta
decât sursa ei de inspiraþie, o altã realitate în care motivaþia de bazã este stabilitã de
anvergura expresivitãþii.
Psihologia e transformatã în comportament.
Starea devine sursã a existenþei, iar personajele triumfã prin ineditul relaþiilor ºi
îºi fiinþeazã caracterul în acþiuni ce sugereazã viaþã.
Durerea este singura senzaþie organicã a existenþei, în timp ce bucuria ne
imagineazã trãind.
Viaþa este întreþinutã de risipirea ei.
„Livada de viºini” este, cum spune profesorul american Francis Fergusson „ un
poem al suferinþei cauzate de schimbare” o dramã a motivaþiei patetice adresându-
se cu precãdere sensibilitãþii poetice ºi histrionice. Piesa nu are o intrigã bine
definitã în sensul clasic ºi nici o concepþie în sensul motivaþii etice , cu toate cã nu
puþini au fost aceia care au încercat sã atribuie un „mesaj” ºi o atitudine
programaticã „Livezii de viºini”, pentru a-i justifica structura ºi a-i desluºi
originalitatea.
Trãsãtura specificã extraordinarã a lui Cehov este aceea de a nu predica nimic.
Incidentele, aparent banale ca „în viaþã” sunt de fapt constituite cu ajutorul celei mai
elaborate ºi mai conºtiente ºtiinþe de a revela viaþa latentã, simplã, naturalã,
obiectivã, ca întreg de sine stãtãtor.
Independenþa piesei faþã de orice ordonare mecanicã a concepþiei sau a intrigii
este semnul perfecþiunii artei realiste a lui Cehov. Firul narativ aparent simplu -
încercarea eºuatã de a pãstra livada de viºini este prezentatã de Cehov sub lumina a
diverse reflectoare, fãrã a finaliza o concepþie precisã referitoare la aceastã
întâmplare.
Situaþiile se schimbã mereu, iar timpul pentru luarea deciziilor vine ºi trece.
„Livada de viºini” se construieºte în faþa ochilor noºtri, ca mai apoi sã se dizolve.
Sunetul corzii plesnite pe care încercãm sã-l desluºim ca element-cheie în
înþelegerea acestei piese testamentare pãtrunde misterios în þesãtura plurifocalã a
semnificaþiilor „Livezii …” cehoviene.
Marele regizor rus Vsevolod Meyerhold a fost foarte aproape de problema
sunetului bizar, ciudat ºi potenþial absurd, atunci când criticând interpretarea datã
de K.S. Stanislavski, odatã cu premiera absolutã a „Livezii” la Teatrul de Artã din
Moscova, spunea cã „partea acusticã ºi ritmul interior, asemãnãtor unei simfonii
ceaikovskiene obligã pe regizorul unui viitor spectacol cu aceastã piesã „sã
înþeleagã cu auzul mai întâi”.
Simbolul sunetului corzii plesnite este deschis prin potenþa adâncimii sale, ºi ar
fi o nebunie sã-i conferim o semnificaþie precisã, aºa cum niciodatã Cehov nu a lãsat
sã se înþeleagã.
Tristeþea tulburãtoare a acestei comedii cehoviene care nu se exprimã cu
claritate prin intrigã este sugeratã prin prezenþa acestui pol de ambiguitate, - sunetul
corzii plesnite distribuit simetric la sfârºitul actului al doilea ºi al patrulea.
„Livada de viºini” este scrisã în cheie emoþionalã mai adâncã, mai deschisã ºi
mai surprinzãtoare decât ne-a obiºnuit Cehov în celelalte piese ale sale, iar
intensitatea acestei stãri îºi gãseºte rezonanþe multiple în sunetele energetice ale
neliniºtii.
„Momentul” experienþei umane prezentat în „Livada de viºini” corespunde într-
un fel corului din dramaturgia lui Sofocle ºi serilor din Purgatoriul lui Dante
noteazã Francis Fergusson în studiul intitulat „Arta histrionicã a lui Cehov: sfârºit ºi
început”.
Un teatru poem al suferinþei cauzate de schimbare.
Cehov face textul transparent dându-ne posibilitatea de a vedea prin el muzica
acþiunii, poezia latentã a compoziþiei ca întreg.
Lumea lui A.P. Cehov este plinã de zgomote ºi nu este vorba neapãrat de sunete
ciudate, care „îmbracã” acþiunea dramaticã. În „Livada de viºini” autorul a
imaginat un straniu semnal sonor, apocaliptic, care nu este tipic pentru structura sa
dramaticã.
El este diferit de sunetul chitarei care se face auzit în camera întunecatã din
povestirea „Soþul ideal” scrisã în 1903, anul scrierii „Livezii…”.
Cehov este un artist mult prea conºtient ºi precis pentru a fi îngãduit apariþia într-
o lucrare a sa a unui incident gratuit care fixeazã doar o stare ce descrie atmosfera.
„Livada de viºini” este piesa despãrþirii de trecut, cu tot ce implicã aceastã
schimbare, bun sau rãu, cu toatã nostalgia pe care o provoacã, dar mai cu seamã, cu obligaþi sã-l transforme în armonie spectacularã. De aici pornesc atât bizarele
toatã tristeþea trecerii timpului. situaþii cehoviene care par a dezvãlui cu sinceritate dezarmantã cã nu ºtim nimic,
Coarda care plesneºte este simbolul suprarealist, aflat în strânsã relaþie cu cã ne pregãtim mereu pentru ceea ce nu vine aproape niciodatã ºi cã întrupãm la
prezenþa morþii. Acest sunet nu implicã numai o stare de „mirare”, dar ºi una de întâmplare propriul destin ce ne agreseazã fie tandru, fie sarcastic, niciodatã pur în
regret, accentuând nostalgic „timpul trecut ºi timpul care ne trece”. „exercitarea” acestei implicãri forþate. Personajele vorbesc despre ceea ce ar trebui
Încã din perioada vieþii scriitorului a persistat o neînþelegere profundã privind sã fie rolul lor sau comenteazã ceea ce au ratat în jocul vieþii sau, pur ºi simplu, tac
caracterul optimist sau pesimist al acestei lucrãri precum ºi al întregii opere se opresc ºi aºteaptã ceva ce nu le este clar, ceva ce îi redeºteaptã pentru a continua.
dramatice cehoviene. Tãcerea vorbitoare este la Cehov elementul de contur al histrionismului practicat
Deruta a fost întreþinutã ºi de insistenþa lui Cehov de a-ºi numi piesele comedii, involuntar de personaje. Atunci când tac personajele cehoviene sunt iluminate de
iar în cazul „Livezii de viºini” „comedie, chiar vodevil”, spune autorul. seducþia vieþii. Numai în acele momente de ispãºire burlescã a vocaþiei lor tragice
Trebuie sã cãutãm în interiorul operei semnul de autoritate distinct ce valideazã se poate privi ca în lumina scurtã a unui flash cine suntem! Identitatea îºi þese
expresiv interpretarea scepticã, pesimistã, dureroasã, în timp ce versiunea misterioasã plasa mistificãrii.
optimistã promovatã cu predilecþie de Vladimir Ermilov nu este decât o mistificare Tãcerea vorbitoare este în universul cehovian un semn al înþelesului.
ce vulgarizeazã supleþea ºi rafinamentul, strãlucirea ºi virtuozitatea creaþiei „Soarele s-a ascuns!” Spune Liubov Andreevna spre finalul actului al doilea al
cehoviene. Livezii de viºini înaintea sunetului corzii care plesneºte undeva departe „ca din
„Eu mor” ultimele cuvinte ºoptite de Cehov înainte de a pãrãsi scena lumii, cer” . Soarele s-a ascuns ca ºi cum ea ar spune „viaþa a trecut”.
sunt transfigurate într-o incandescenþã poeticã în structura lãuntricã a ultimei sale Odatã cu proprietarii livezii frumuseþea acestei lumi dispare ºi dominantã
piese „Livada de viºini”. devine atmosfera pierderii. Frumuseþea nu se limiteazã doar la cei ce stãpânesc
Sunetul corzii care plesneºte indicã o stare de veghe ºi ca atare nu trebuie sã fie proprietatea. Ea îi subjugã ºi pe ceilalþi ºi Cehov destãinuieie forþa sa de
înþeles doar ca didascalie ce sugereazã o atmosferã. contaminare.
Stanislavski nota, cã în timpul repetiþiilor când unul din actori a scos din „Livada de viºini - imperiul frumosului va fi sacrificatã în numele utilului.
iniþiativã proprie, spontan, un sunet imitativ comparabil cu cel descris de Cehov, Oare pentru a trãi fiinþa nu are nevoie de frumos? Inutilul nu poate sã se încarce cu
acesta, care asista la repetiþie, s-a întors spre cel în cauzã ºi a exclamat: „Exact asta valenþele unei alte utilitãþi?” O datã cu Liubov Andreevna ºi cu Leonid Gaev,
vroiam!” cuplul amãgirii-delir, aceastã altã utilitate secretã, nemãrturisitã, dispare ºi piesa o
Modul în care acest sunet îºi defineºte sensul structural în piesã ne conduce cu înlocuieºte cu o dureroasã nostalgie.
certitudine în miezul artei contrapunctului, pe care Cehov a desãvârºit-o cu
virtuozitatea unui mare maestru.
Construcþia de opoziþii pregãteºte interiorul intim al piesei pentru un fel de
recviem dedicat vieþilor dezarticulate ºi nefericite din universul cehovian.
Comediile lui Cehov despre tragicul condiþiei umane sunt orchestrate din
ambianþe sonore stranii, misteriose, care relevã o densitate a ambiguitãþii …
Personajele se adunã într-un loc, întotdeauna afarã în parc sau aºa cum livada
de viºini sugereazã, în câmp lângã o bisericuþã pãrãsitã, aproape de conturul
înceþoºat al oraºului ºi în interior, în camere îmbibate de plictiseala unui prezent
contaminat de amintire. Vorbind, personajele cehoviene îºi confruntã viaþa ca
stare dublã trãind ºi trãite.
Jucând în propria lor existenþã roluri surprinzãtoare pentru care nu au avut nici
priceperea nici timpul sã se pregãteascã, aceste fiinþe tulburate de neprevãzutul
situaþiilor în care sunt împinse încearcã de cele mai multe ori cu o violenþã hilarã,
dar ºi cu o duioºie deloc sentimentalã sã-ºi accepte partitura ca pe un fapt de viaþã,
ºansã a unui eveniment ce îºi pierde însemnãtatea datoritã dezacordului dintre
miza oferitã de întâmplare ºi puterea personajului de a urma, am putea zice
„creator” acest traseu.
Destinul cehovian este jocul a cãrui partiturã nu þine cont de pregãtirea celor
Gabriela Baciu ºi Sorin Leoveanu

Ilie Gheorghe
Romaniþa Ionescu, Valer Dellakeza
ºi Oana Bineaþã
Romaniþa Ionescu ºi Oana Bineaþã
„Dispariþia lor elegantã ne sugereazã sensul frumuseþii
care abandoneazã lumea”. Livada nu rãmâne decât sculpturã
în timp . „Prezenþã a memoriei. Acolo unde nu mai este loc de
întoarcere se desãvârºeºte amintirea.” (George Banu)
Cehov construieºte „Livada de viºini” ca o modalitate de
dispariþie ºi aceastã dispariþie aduce cu ea frumuseþea
inutilului. Lumea ”Livezii de viºini” - scrisã de Cehov în timp
ce murea se sfarmã în pulberea de cenuºã a amintirii a ceea
ce a fost odatã... Silit de vremurile ce se înnoiesc, Lopahin
Ermolai Alexeevici, cel care învinge iubindu-i pe cei care îi
cunosc originea trebuie sã îi sacrifice. Altã cale nu e. Nu ºi nu!
ªi Cehov pare a spune „cã aceastã logicã nu va putea sã-l
vindece niciodatã de muºcãtura frumosului, cãruia el omul
ajuns, capitalistul, nu-i va mai gãsi leac.” (George Banu
Livada de viºini, teatrul nostru)
Lopahin, noul stãpân, nu are nimic dintr-un învingãtor.
Sugereazã Livada… cu soarele ei care se ascunde un
scepticism faþã de progres, de utilitate, de eficacitate, de
pragmatism. Putem sã fim îndrãgostiþi de frumos, de inutil, de
gratuit ??
Valorile eterne te pot fascina…
A ºti sã dispari ca fiinþã este indispensabil dispariþiei ca
artist - este actul preliminar.
A dispãrea înseamnã a aduce cu tine ceva iremediabil
pierdut relativizând astfel orice victorie: „Dispariþia perfectã
va fi pentru veºnicie cea a lui Oedip la Colona” (Gerardo
Guerrieri)
La Cehov avem de-a face cu o demitizare ºi o degradare a
tipologiilor clasice de eroi tragici.
În „Livada...” un singur eveniment dramatic este adus în
discuþie: vinderea livezii. Actele unu, trei ºi patru au o
structurã coerentã bazatã pe economia de impulsuri
nãvalnice. Actul doi este, însã, mai mult decât ciudat. Cehov
s-a întrebat mereu dacã ar fi mai bine sã scrie piesa în trei sau
în patru acte. Pentru cã, aparent, nu se întâmplã nimic în actul
doi, iar materialul dramatic pe care-l conþine ar fi putut fi
distribuit echitabil în celelalte trei acte. Actul doi i-a creat lui
Cehov importante dificultãþi (în scris, în repetiþii).
Stanislavski spunea: „Actul doi nu are miºcare, în sensul
teatral al cuvântului ºi la repetiþii pare monoton ºi plictisitor.
Cred cã e esenþial sã arãþi plictiseala de a nu face nimic într-un
mod cât mai interesant.” Stanislavski i-a cerut în mod expres
lui Cehov sã opereze câteva tãieturi în text. Cehov a rescris
într-un fel piesa.
În „Livada...” se ciocnesc douã lumi, douã orânduiri, douã vârste ale
vieþii ºi ale morþii. Este o ciocnire între tradiþie, convenþie, formalism,
arhaic pe de o parte ºi o lume nouã, cu reguli ºi condiþionãri stricte:
„Înainte, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, dar acum
trimitem dupã funcþionarul de la poºtã ºi dupã ºeful de la garã” spune
Firs.
Am gãsit undeva un gând absolut remarcabil al lui Cehov: „Femeile
trebuie descrise într-un asemenea fel încât cititorul sã simtã cã jacheta sa
este descheiatã, iar cravata deznodatã.”
***
În interiorul fiecãruia dintre personaje trãieºte o livadã cu viºini.
De fiecare datã nu te întorci într-un loc anume ºi nu fugi dintr-un loc
anume. De fiecare datã, fugi de tine însuþi, sau te întorci la tine însuþi. Te
vinzi sau te rãscumperi. Þãrmul de adevãr al piesei este autoiluzionarea,
autoamãgirea. Personajele îºi imagineazã cã sunt cu totul altcineva ºi cã
trãiesc o cu totul altã viaþã. κi antreneazã ºi îºi exerseazã imaginaþia în Raluca Pãun
direcþia a ceea ce nu sunt ºi ºi-ar dori sã fie. Viseazã sã fie...
Paradoxal, dar þãrmul de realitate, de realism al piesei este
magia. Fantasticul fantasmelor. Ocultismul necunoscutului. Duhurile ce
nu pot pãrãsi Livada…
...Nu mai existã demult o casã sau o „camerã a copiilor”. Ca ºi
cum totul ar fi fost luat de vârtejul timpurilor. Ca ºi cum zidurile s-ar fi ªtefan Mirea ºi Gabriela Baciu
nãruit... Doar câteva obiecte au „scãpat” surpãrilor succesive: un pian
obosit de dezacorduri, o oglindã ce-ºi tot schimbã oglindirea, un cufãr
de nuiele, scaune dezmembrate, tãblia unui pat uitat, un dulap de cãrþi Sorin Leoveanu ºi Corina Druc
îmbãlsãmat în centenarul uitãrii, agonizând plutitor, vâslit de frenezii
delirante, rama unui tablou, un cãluþ de lemn zburãtor ale cãrui aripi se
amestecã printre bagajele ultimului exil, o tamburinã, o plasã de prins
fluturi, toate încercuite de o punte-frontierã între douã dimensiuni
spaþiale ce nu reuºeºte sã decidã unde e detenþia ºi unde poate fi
libertatea...
Deasupra „acestui peisaj” se aflã un candelabru imens, de cearã ºi
lumini care-l acoperã aproape în întregime. Un candelabru contorsionat,
legãturã misterioasã de succesiuni desperecheate, ca un carusel ars dintr-
un grand guignol veºnic... În acest spaþiu îºi face apariþia Liubov
Andreevna: „Camera copiilor ! Ce frumoasã ºi ce dragã-mi-eºti ! Aici
dormeam când eram micã...ºi apoi, mai târziu: „Tot aºtept sã se întâmple
ceva. Parcã mi-e teamã cã se dãrâmã casa peste noi...”
Nu întâmplãtor „Livezii...” i-ar fi urmat o piesã despre îngheþul
arctic... o piesã pe care Cehov a luat-o cu el...
„Eu mor” - acestea sunt ultimele cuvinte rostite dupã ce a cerut o
cupã de ºampanie, de A. P. Cehov în noaptea de 2 iunie 1904, în staþiunea
Badenweiller.
 Împlinise în 17 ianuarie 44 de ani
Sicriul cu corpul neînsufleþit al scriitorului Cehov, care pentru Moscova
nutrea o atât de „duioasã dragoste”, a fost adus din Germania într-un vagon
verde pe uºa cãruia scria „pentru stridii proaspete”. O parte din cei puþini,
adunaþi în garã pentru a aduce un ultim omagiu marelui scriitor, au urmat
sicriul generalului Keller adus din Manciuria, ce coincidenþã cehovianã, în
acelaºi timp ºi se mirau mult cã Cehov e înmormântat cu muzicã militarã.
Când eroarea s-a lãmurit, câþiva mai veseli au început sã glumeascã ºi sã
chicoteascã… În urma sicriului lui A. P. Cehov pãºeau cel mult o sutã de
oameni; unul vorbea de inteligenþa câinilor, altul se lãuda cu confortul vilei
sale de la þarã ºi vorbea cu însufleþire despre frumuseþea peisajului din
împrejurimi.
Cehov vroia pe scenã actori care sã nu parã cã joacã… ei erau suflul unei
vieþi - atât de simple încât puteau destãinui Viaþa. Încã din octombrie 1877,
atunci când debuta cu „Ivanov” pe scena moscovitã, dramaturgul observa
acid: „ªi actorii ºi eu suntem chemaþi la rampã. În timpul unei chemãri se aud
huiduieli sincere, acoperite de aplauze ºi de tropãit de picioare. Într-un cuvânt,
obosealã ºi un adânc sentiment de ciudã. Sunt scârbit, deºi piesa a avut un
succes substanþial.”
Scriitorul încearcã un an mai târziu sã-ºi destãinuie intenþiile, ca o replicã
incitatã de observaþiile critice ce-i solicitau implicarea definitorie: „eu nu Petronela Zurba
caut, nota Cehov, sã echilibrez conservatorismul cu liberalismul, ci minciuna Gabriela Baciu ºi Ion Colan
eroilor mei cu adevãrul lor… Ar fi timpul ca cei ce scriu ºi mai ales artiºtii sã
recunoascã singuri cã nu pot înþelege nimic din câte sunt pe lumea asta, aºa
cum a recunoscut Socrate ºi mai târziu Voltaire. Mulþimea crede cã ºtie ºi
înþelege tot, ºi cu cât aceastã mulþime e mai mãrginitã, cu atât i se pare cã are un
orizont mai larg. Însã dacã artistul care se bucurã de încrederea mulþimii ar Oana Bineaþã, Valer Dellakeza ºi Petronela Zurba
avea curajul sã declare cã nu înþelege nimic din ceea ce vede, acest singur fapt
ar însemna un progres în domeniul cugetãrii, un pas imens înainte.”
„Parcã eu nu ºtiu cã ãsta e un spaþiu infinit ºi nu o boltã rotundã ? Dar
oricât mi-aº încorda privirea, nu pot vedea cerul altfel decât rotund ºi
mãrginit.” (Lev Tolstoi - Anna Karenina)
Temele cehoviene sunt descoperite ºi dilatate în bizarul banalitãþii, în
cotidianul misterios grotesc sau absurd, în obiºnuitul terorizant al trecerii
timpului, dar conturul acestor teme, mai mult sau mai puþin ridicole este
întreþinut de privirea lucidã a constatãrii.
Subiectul cehovian prin excelenþã la care visa scriitorul este: „un om joacã
la ruletã, câºtigã un milion de ruble, … se duce acasã, se întinde în pat ºi se
împuºcã.”
Infernul este o camerã spunea Dostoievski, iar lumea o scenã destãinuise
Shakespeare, neºtiind poate cã Plotin spusese demult acelaºi lucru.
Dar omul? Ce poate fi el între aceste repere.
Omul prin identitate e cehovian.
Atât ºi nimic mai mult!
Alexa Visarion