Definiții postmoderne

E un loc comun faptul că postmodernismul e refractar la definiții totalizante tocmai fiindcă

încearcă să depășească gândirea modernă. Prin urmare, chiar atunci când abundă, aceste
definiții în loc să clarifice, sporesc confuzia.[1] Claritatea conceptului e umbrită de lipsa de
perspectivă, dată de faptul că ne aflăm încă prea aproape de acest fenomen; de asemenea
multitudinea definițiilor subliniază, chiar dacă fără voie, că în cauză se află un concept căruia
multiplul îi e congenital. Ducând mai departe aceste gânduri, putem observa că
postmodernismul este, într-o exprimare radicală, imposibil de definit: în primul rând, fiindcă
respinge noțiunea de obiectivitate, de aceea o definiție ar spune mult mai mult despre cel care
o formulează, decât despre conceptul însuși al postmodernismului; în al doilea rând, fiindcă
rezistă oricărei esențializări; și în al treilea rând, din pricină că, așa cum observam mai sus,
există mai multe postmodernisme, nereductibile unele la altele.[2] În cuvintele unui
comentator, „…este greu de cuprins totalitatea semnificațiilor postmodernului în limitele unei
definiții, fie ea cât de largă, atîta vreme cît cu postmodernul se infiltrează în gîndire și acțiune
tocmai efectele diseminării și ale diferenței, ale eterogenității ireductibile și alergice la orice
principiu totalizator.”[3]

Cu toate acestea, definită oarecum imperfect și fără pretenții de totalizare, gândirea

postmodernă ar putea sta în întregime sub semnul diferenței, în opoziție cu predilecția
modernității pentru universalitate și raționalitate.[4] Pentru Vattimo, de exemplu, sensul
termenului de postmodern e legat de comunicarea generalizată specifică societății
contemporane, care ar putea fi astfel definită drept „o societate de mass-media”.[5] Jean-
François Lyotard propune o definiție care a făcut carieră: postmodernism înseamnă
neîncrederea în metanarațiunile care au legitimat adevărul și cunoașterea: „Simplificând la
maximum, considerăm ca «postmodernă» neîncrederea în metapovestiri”.[6] Ca neîncredere,
postmodernismul apare drept o formă de scepticism, îndoindu-se de fundamentele ultime ale
adevărului și trimițând către antifundaționalism, către punerea în chestiune a acelor
fundamente ultime pe care se bazează cunoașterea. Nu e de mirare apariția repetată a lui
Nietzsche în contextul acestor discuții: „reevaluarea tuturor valorilor” anunță lipsa unei
raționalități universale și relativismul moral și doctrinar. Condiția postmodernă se prezintă
astfel ca o „indecidabilă și nefinalizată interpretare”[7], pentru care adevărul obiectiv este
privit cu suspiciune, locul lui fiind de adevărurile fie subiective, fie relative. Această
pluralitate a interpretărilor se extinde și asupra istoriei, în care nu mai poate exista ceva de
ordinul naturalului – naturalul fiind fie istoric, fie politic; și asupra sinelui (unde este
tematizată personalitatea multiplă).[8]

Postmodernismul ar putea fi descris drept „un set de practici critice, strategice și retorice,
folosind concepte ca diferență, repetiție, urmă, simulacru și hiperrealitate pentru a destabiliza
alte concepte ca prezență, identitate, progres istoric, certitudine epistemică și univocitate a
înțelesului”.[9] Două aspecte sunt necesare în înțelegerea acestui concept: pe de o parte,
genealogia sa istoricistă, pe de altă parte, ontologia diferenței[10], cu accente deosebite asupra
descentrării și fragmentarismului[11]: în politică, fragmentarea autorității; în cultură, apariția
culturilor alternative, a direcției multiculturaliste deodată cu pierderea poziției pe care cultura
de tradiție europeană o avea (vezi structuralismul și neostructuralismul, istoria religiilor etc.);
în filosofie, tematizarea diferenței și asumarea unei construcții postmetafizice, de inspirație
hermeneutică.

Mai rămâne de subliniat prezența, printre „multiplele postmodernisme”, a două direcții

importante: (a) „postmodernismul dionisiac”, care se revendică de la Nietzsche și care este, de
altfel, și cel ce ocupă prim-planul discuțiilor; și (b) „postmodernism mesianic”, care își trage
sevele din gândirea lui Kierkegaard, având un destin marginal în discuțiile contemporane.[12]
Aceste două direcții sunt prezente chiar atunci când în cauză nu se află tematica religioasă:
postmodernismul „deconstructiv sau eliminativ”, cu rădăcini în filosofia lui Wittgenstein,
Heidegger și Derrida – numit și „ultramodernism”, din pricină că duce până la capăt premisele
modernității, ajungând la relativism și nihilism[13] – se distinge de postmodernismul
„constructiv” sau „revizuit”[14]. Acesta din urmă nu încearcă să elimine pur și simplu termeni
care constituie și explică lumea modernă, precum Dumnezeu, subiect, realitate, adevărul-
corespondență etc., ci doar să-i revizuiască, încercând să construiască o nouă unitate a lumii
postmoderne[15], care ar părea să indice chiar „renașterea unui ante-modernism, a unui
aproape-clasicism”.[16]

Pe acest fundal, criticile creștine împotriva postmodernismului, care sunt foarte îndreptățite în
cea mai mare parte, se pot preschimba într-o alianță împotriva modernității pentru a arăta că
rațiunea autonomă deturnează mesajul creștin, reducându-l la metafizică. În acest sens, David
Bentley Hart, gânditor ortodox american, arată că gândirea creștină se află într-o poziție care
ar putea fi considerată „postmodernă”, fiindcă ea susține triumful retoricii asupra dialecticii,
drept consecință a faptului că rațiunea modernă este inadecvată pentru creștinism, al cărui
interes se centrează pe persoana divino-umană și totodată istorică a lui Hristos.[17] Unicitatea
evenimentului întrupării și istoricitatea practicilor sunt încă două argumente care arată cum
creștinismul și postmodernismul se pot întâlni. Făcând un pas mai departe, Hart critică
postmodernismul nu datorită scepticismului sau relativismului său, ci fiindcă nu s-a eliberat
suficient de miturile modernității căci, în încercarea de a submina metanarațiunile moderne,
gândirea postmodernă propune tot o meta-metanarațiune: adevărul că nu există niciun adevăr.
[18]

Oricât ar părea de provocatoare, această alianță dintre postmodernism și creștinism rămâne în

mare parte discutabilă: chiar dacă rezistă cel mult în privința „istoricismului” său, ontologia
diferenței nu poate fi asumată fără rest de către gândirea creștină. De asemenea, nici ideea
unei „meta-metanarațiuni” impuse de postmodernism nu rezistă, cel puțin cât timp există și
teorii, precum gândirea slabă de exemplu, care se propune doar ca metaforă, deci fără a deține
pretenții totalizatoare. De aceea, oricât ar fi de ispititor, dialogul Ortodoxiei cu
postmodernismul, în măsura în care există, e încă departe de o alianță: imposibilul pare mai
aproape de gândirea și praxisul Tradiției, decât fragmentarismul și devaluările postmoderne.

Text publicat în Tribuna, nr. 200, 2004, p. 24.

[1] Cf. Sorin Pârvu (ed.), Dicționar de Postmodernism, Institutul European, Iași, 2005, p. 225.

[2] Kevin J. Vanhoozer (ed.), The Cambridge Companion to Postmodern Theology,

Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 3.
[3] Ciprian Mihali, „Despre foloasele și neajunsurile postmodernului”, în Condiția
postmodernă. Raport asupra cunoașterii, traducere de Ciprian Mihali, Panoptikon, Idea
Design & Print, Cluj, 2003, p. 6.

[4] John D. Caputo, „Messianic Postmodernism”, în D.Z. Phillips, Timothy Tessin (ed.),
Philosophy of Religion in 21 Century, Palgrave, New York, 2001, p. 153.

[5] Gianni Vattimo, Societatea transparentă, traducere de Ștefania Mincu, Biblioteca italiană,
Pontica, Constanța, 1995, p. 5.

[6] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, traducere de

Ciprian Mihali, Panoptikon, Idea Design & Print, Cluj, 2003, p. 11.

[7] Kevin J. Vanhoozer (ed.), The Cambridge Companion to Postmodern Theology, p. 12.

[8] Ibidem, pp. 10-12.

[9] Vezi articolul „Postmodernism”, în Stanford Encyclopedia of Philosophy,

http://plato.stanford.edu/entries/postmodernism/, data de acces: 6 februarie 2010.

[10] Exemple de texte fundamentale pentru aceste linii principale sunt oferite de John
Milbank, Theology and Social Theory: Beyond Secular Reason, 2nd edition, Blackwell
Publishing, Massachusetts/Oxford/Victoria, 2006, p. 278. Pentru genealogia istoricistă textele
coboară din Genealogia moralei și Voința de putere ale lui Nietzsche, pentru a trece apoi prin
Foucault, A supraveghea și a pedepsi și Istoria sexualității, Deleuze și Guattari, Capitalism și
schizofrenie și Lyotard, Condiția postmodernă; în ceea ce privește ontologia diferenței, textele
fundamentale sunt: Heidegger, Ființă și timp; Deleuze, Diferență și repetiție și Logica
sensului; Derrida, Despre gramatologie și Violență și metafizică; și, în fine, Diferendul lui
Lyotard.

[11] Într-adevăr, printre trăsăturile postmodernismului se numără: indeterminarea,

fragmentarea, decanonizarea, lipsa-de-sine, lipsa-de-adâncime, neprezentabilul,
nereprezentabilul, ironia, hibridizarea, carnavalizarea, performanța, construcționismul și
imanența (vezi Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfață de Paul Cornea,
Humanitas, București, 1999, pp. 94-106).

[12] John D. Caputo, „Messianic Postmodernism”, p. 153.

[13] David Ray Griffin, God & Religion in the Postmodern World: Essays in Postmodern
Theology, Suny Series in Constructive Postmodern Thought, State University of New Yourk
Press, New York, 1989, p. 20.

[14] Ibidem, p. x.

[15] Ibidem, p. xi.

[16] Sorin Pârvu (ed.), Dicționar de Postmodernism, p. 232.

[17] David Bentley Hart, The Beauty of the Infinite: The Aesthetics of Christian Truth,
William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids/Cambridge, 2003, p. 3.