Subiecte examen scris Filosofie contemporană – 24.05.

2021

Timp de lucru: 2 ore

Lucrările se trimit nu mai târziu de ora 14 pe adresa cristian.iftode@filosofie.unibuc.ro , ca
documente ataşate la mail, titlul documentului fiind chiar numele studentei/studentului urmat
de numărul grupei sale. Vă recomand să scrieţi chiar în acest document, cu rugămintea de a-i
schimba titlul în felul indicat, înainte de a mi-l trimite.

Comentaţi următoarele 3 fragmente din lucrările analizate pe parcursul semestrului:

1. „Maxismul a fost subiectul invidiei tuturor mişcărilor intelectuale de mai târziu, deoarece el
a părut, pentru un moment, să arate cum să sintetizezi autocreaţia şi responsabilitatea socială,
eroismul păgân şi iubirea creştină, detaşarea celui contemplativ şi fervoarea celui
revoluţionar. În relatarea mea despre cultura ironistă asemenea contrarii pot fi armonizate într-
o viaţă, dar nu sintetizate într-o teorie. Ar trebui să renunţăm la a căuta un succesor pentru
marxism... Ironiştii ar trebui să se împace cu o separaţie privat-public în interiorul
vocabularelor lor finale, cu faptul că rezolvarea dubiilor privind vocabularul tău final nu are a
face în particular cu încercările de a-i salva pe alţi oameni de la durere şi umilinţă... Ar trebui
să nu mai încercăm să combinăm auto-crearea şi politica, mai ales dacă suntem liberali.” (R.
Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate)
Comentariu:
Rory pledează pentru o separația netă a sferei publice de sfera privată, dar această separație nu
reprezintă domeniul practicului, ci domeniul teoriei. Orice teorie care vrea să unifice cele
două sfere va eșua întocmai cum a eșuat marxismul. Pentru a înțelege mai bine aceste sfere,
trebuie să înțelegem cultura ironistă și liberalismul. Dacă cultura ironistă recunoaște
contingența limbajului și repudiază toate asumpțiile metafizice care doreau să descrie lumea
odată pentru totdeauna, liberalismul pe care Rorty îl susține recunoaște adevărul enunțului lui
Judith Sklar: „liberalismul este forma prin care recunoaștem cruzimea ca fiind lucrul cel mai
rău pe care îl facem”. Ironistul nu mai apelează la teorii, ci la narațiuni, se opune
metafizicianului prin faptul că renunță la întrebările socratice care ar fi menite să dezvăluie
esența lucrurilor, și recunoaște că tot ce se poate face pentru a înlocui un vechi vocabular este
o nouă redescriere: un vocabular nou. Rorty elogiază noul prin paradigma poetului puternic și
vede progresul artistic ca pe „o coincidență dintr-o obsesie personală (cum e cea de căutare a
originalității pe care o întreprinde poetul) pe o nevoie publică”, ci nu un progres, de felul celui
pe care și-l dorea Larkin, ce consta în „transcenderea contingenței și găsirea universalului”.
Vocabularul final este, astfel, pentru Rorty, acel mod de exprimare (jargon poate) prin care ne
descriem și povestim pe noi înșine. Metafizicienii vor fi fideli unui vocabular final pe care îl
considera „adevărat”, „necesar” sau „întemeiat”. Ironistul, prin contrast, e caracterizat de
virtutea prin care el recunoaște contingența vocabularului final pe care-l folosește și nu opune
rezistență în fața altor vocabulare, dimpotrivă, exprimă constant un interes pentru relația
dintre multiplele vocabularele. Aceasta virtute se prelungește prin faptul că fiecare vocabular
are o utilitate și că fiecare descriere implică o valoare asupra lucrului pe care îl descrie.
Observăm cum Rorty repudiază vehement o teorie a adevărului corespondență, și recunoaște
(ca să nu zic teoretizează) adevărul ca utilitate. Consider că Rorty nu oferă o teorie în sensul
în care el însuși înțelege ce e o teorie, i.e. oferirea de criterii fixe care pot tranșa o dilemă
morală sau alta și care ar conține asumpții ale naturii sinelui sau al lumii, ci oferă o cheie de
interpretare a felului în care imposibilitatea unificării teoriei public-privat este rezolvabilă în
practică. Cum ne spunea dl profesor la curs: „aporii care se rezolvă în practică”. Astfel, cum
este posibilă această în cultura ironistă „asemenea contrarii pot fi armonizate într-o viaţă”?
Pentru Rorty, solidaritatea nu se obține „prin reflecție, ci ea se face”. Astfel, virtutea
ironistului dată de atenția pentru relația pentru multiplele vocabulare are o relevanță morală.
Dacă vrem să creștem sensibilitatea prin care devenim liberali (în urma unor discuții libere de
dominație), trebuie să creștem sensibilitatea la diminuarea suferinței. Pentru Rorty, ficțiunea,
cărțile, toată multiplicitatea această narativă ne dă un acces la o multitudine de vieți pe care nu
le-am trăit, iar aceste lecturi sunt infinit mai valoroase decât simpla raliere la o concepție
morală sau alta (e.g., eu sunt kantian, eu sunt utilitarist). Astfel de oameni „locuiesc” în utopia
liberală, cei care își alungă nevoia de a descoperi adevărul și esențele (căci nu există „potriviri
astrale”:), și recunosc că tot ce poate fi de făcut pentru a înlocui un vocabular vechi care și-a
pierdut utilitate este e nouă redescriere, un „nou sens”. Fără voință de adevăr, a la Nietzsche,
ci voință de autodepășire; chiar dacă pentru Rorty, Nietzsche sfârșește în a oferi o constituție
de natură a subiectului, el rămâne eroul unei culturi ironiste. Ceea ce propune Rorty este
rămâne până la urmă o utopie.

2. „Omul, în Occident, a devenit un animal care se confesează (...) Obligaţia mărturisirii ne

este acum transmisă din atâtea locuri diferite, este atât de profund încorporată în noi înşine de
acum înainte, încât nici nu o mai percepem ca pe efectul unei puteri care ne constrânge:
dimpotrivă, ni se pare că adevărul, din cele mai ascunse profunzimi ale noastre, nu «cere» el
însuşi altceva decât să iasă la lumină; şi că, dacă nu se dezvăluie, e din pricina faptului că o
constrângere îl blochează, că violenţa unei puteri apasă asupra lui şi că adevărul nu se va
putea articula, în cele din urmă, decât cu preţul unui soi de eliberări.” (M. Foucault, Istoria
sexualităţii 1: Voinţa de a şti)
Comentariu:

Pe Foucault îl interesează o hermeneutică a subiectului prin relația acestuia cu

adevărul/cunoașterea și cu puterea. Puterea se manifestă diferit, iar multe dintre aceste forme
nu sunt de ordin represiv.
Autorul, în volumul Istoria sexualităţii 1: Voinţa de a şti ia ca obiect de analiză discursul
despre sex, observând în jurul obligației mărturisirii din pastorala creștină un veritabil
dispozitiv de putere care se va dispersa și multiplica. Foucault crede că interdicțiile nu sunt
fundamentale și constitutive pentru istoria discursului despre sex, astfel ipoteza represivă (cea
prin care se voia justificată explozia de mărturisiri din epoca victoriană) trebuie repoziționată
prin analiza instanțelor de producere a discursurilor.
Economia restrictivă din secolul al XVII-lea privea mai degrabă un anume vocabular și o
anumită reglementare a enunțurilor și a enunțărilor: nu puteai vorbi despre sex oricum și
oriunde. Paradoxal, avem de-a face cu o abundență discursivă și totul pleacă de la practica
mărturisirii la care incita pastorala catolică. O măsură a bisericii catolice împotriva reformei
protestante a fost sporirea spovedaniilor, și așa mărturisirea, deși printr-un limbaj atent
neutralizat, devine o examinare personală și profundă a conștiinței până la nivelul cel mai
intim al dorinței (și să râvnești e păcat). Traducerea sexului în discurs, practică deja cunoscută
în tradiția ascetică, devine în secolul XVIII o regulă pentru toți creștinii.
Cenzura, care sprijinea ipoteza represivă larg împărtășită, rămâne un dispozitiv (mecanism)
secundar în raport cu marea constrângere a mărturisirii. Foucault vede cum incitarea la
discursul despre sex din practica pastorală reapare în literatura de scandal: toate formele de
eliberare sexuală literară (de Sade) nu ar fi o reacție în fața unei reprimări, ci o proiecție a
îndemnului pastoral în alte forme discursive. Jurnalele sexuale erau foarte detaliate și intime,
la fel ca spovedania.
Foucault sesizează ceva similar în ambele practici, important pentru ambele tipuri de
mărturisiri sunt efectele scontate, așteptate: efecte directe asupra dorinței. Ele nu sunt
așteptate doar de la puterea care incită la discurs, ci și de la subiectul care mărturisește: într-o
parte intensificare a unor plăceri, în alta, penitență.
Consider că Foucault analizează subiectul în relația sa cu adevărul și puterea sub raport etic.
Și raportul de mai sus va fi urmărit și pe altă linii date de întrebări de felul: Cum se
poziționează subiectul pe sine într-o etică? Ce măsuri aplică subiectul asupra sieși? Care este
travaliu etic?
În miezul acelei repoziționării a ipotezei represive observăm mecanismele complexe ale
practicilor discursive ce nu pot fi epuizate prin simpla raportare la legea care le interzice, iar
tendința de mărturisire (inițial apanajul pastoralei) a fost întețită de alte mecanisme. Astfel,
focarul inițial al pastoralei se împrăștie. Cum? O turnură în plan politic. Acestea sunt treptele
istorice prin care „omul ajunge în Occident un animal care se confesează”.
Care sunt schimbările? După secolul XVIII, guvernele nu mai au de-a face cu „supușii” sau
cu „poporul” ci cu populația și cu fenomenele ce încep să-i fie atribuite. Curentul de incitare
politică, economică, tehnică la discursul despre sex ține de tendința de reglementare, control,
evidență și sistematizare a fenomenelor populației: natalitate, morbiditate, etc. Puterea publică
prin procedurile de administrare deține acum controlul asupra discursului despre sex.
Instituțiile reglementează dinamica vieții cu scopul eficientizării: comportamentul sexual al
populației devine obiect de analiză, iar concluzii abrupte se rafinează și produc reglementări
din ce în ce mai fine, iar toate țin de sisteme de cunoaștere. (Acest program conține limbaj cu
conotații sexuale și nu este recomandat minorilor, de ex.)

Urmărind linia istorică, regimul discursiv se schimbă. Fie că vorbim despre o formă de
discurs tacit a colegiilor din Franța, discurs manifestat sub forma unor alegeri: cămin de
băieți/de fete, organizarea paturilor, prezența draperiilor, etc, fie că vorbim de reforma
educațională din Germania, unde literatura de specialitate abundă în precepte pentru tineri,
sexualitatea elevilor și adolescenților a devenit o problemă de interes public în jurul căreia s-
au dezvoltat numeroase mecanisme instituționale și strategii discursive. Astfel focarul
principal s-a împrăștiat în focare noi: medicina, psihiatria, etiologia maladiilor mentale sau
justiția penală. Aceste instituții, manifestându-se prin investigații, avertizări, diagnostice,
vigilențe și anticipări ale eventualelor pericole, conferă o nouă forță, un nou elan tendinței de
a vorbi despre sex.
Prețul acelei eliberării rezidă în timpurilor noastre, de exemplu, în nevoia de a ne confesa
psihologului, Explozia de discursuri distincte despre sex (biologie, medicină, psihiatrie,
morală, pedagogie, critică politică) e posibilă printr-o întreagă serie de dispozitive proprii
anumitor instituții. Inițial exista o legătură între teologia morală a concupiscenței și obligația
mărturisirii (la persoana I), care a fost slăbită . Nu mai e nevoie de o examinare personală și
intimă a conștiinței.
Pentru că nu avem de-a face cu o extindere a discursurilor, ci cu o multiplicare a focarelor din
care irup aceste discursuri, alături de o incitare bine reglementată și polimorfă spre rostire.
Nu-ți mai efectuezi singurul examenul de conștiință, ci discursul tău despre sex va fi examinat
de specialiști: va genera diagnostice și statistici și internări, condiționări și tratamente.
Codificare, inventariere, etichetare: acel supliment de realitate pe care îl produce discursul.
Nu cred că e doar o coincidență că o anumită boală sexuală a fost inventariată sub numele
unui scriitor de literatură de scandal.

3. „[I]dealul alegerii de sine presupune şi existenţa altor probleme semnificative în afara

alegerii de sine... Altfel spus, îmi pot defini identitatea doar pe fondul unor lucruri care
contează. Dar a pune între paranteze istoria, natura, societatea, exigenţa solidarităţii, totul cu
excepţia a ce se află în mine, înseamnă a elimina orice lucru care ar putea conta...
Autenticitatea nu e duşmanul exigenţelor venite de dincolo de sine; ea presupune asemenea
exigenţe.” (Ch. Taylor, Etica autenticităţii)

Comentariu:
Pentru Taylor autenticitatea este o împlinire de sine ce presupune un ideal moral și care
trebuie să conveargă cu identitatea, cu alegerea de sine. Citatul de mai sus rezumă o obiecție
formulată de Taylor în fața detractorilor cu care se confruntă cultura autenticității. Ei contestă
autenticitatea prin riscul de alunecare într-un subiectivism moral, în felul în alegerea de sine
presupune orice alegere ca fiind valoroasă doar pentru că este a mea. Apoi, relativismul moral
surprinde tot mecanismul alegerii, în sensul în care, zic contestatori, pentru a fi apți de aceste
alegeri individuale, fiecare trebuie să lase pe fiecare să aleagă cum vrea, ceea ce va sfârși într-
un soi de țesătură socială slăbită și, eventual, în conflict.
„Ne putem defini identitatea doar pe fondul unor lucruri care contează.” Rorty lămurește
această afirmație în mai multe moduri: Orice alegere nu va fi o alegere oarbă, în special
alegerea de sine, ci ea va presupune existența unor criterii a lucrurilor pe care subiectul le
consideră valoroase. Însă toată pânza de semnificații, este, pentru Rorty, preexistență. Există,
în orice cultură, un orizont de semnificație care ne determină alegerea. Datorită acestui fapt,
nu poate fi vorba în cultura autenticității de un soi de narcisism și nici nu poate fi vorba
despre o cultură centrată pe sine.
Apoi, Taylor elimină o confuzie prin apel la o distincție între maniera alegerii și conținutul
alegerii. Bineînțeles, alegerea de sine trebuie să fie a mea, deci auto-referențialitatea privește
maniera, chiar dacă societatea, istoria, natura oferă grila de semnificații și valori. Dar în ce
privește conținutul, auto-referențialitatea nu trebuie presupusă, așa cum fac detractorii. Chiar
dacă alegerea este a mea, iar prin acest fapt sunt în căutarea idealului de autenticitate, nu
înseamnă că ceea ce aleg nu poate să fie pentru altcineva. Să fac un gest filantropic, un act de
curaj, să-mi manifest o formă de solidaritate este pe deplin compatibil cu idealul autenticității.
Prin urmare, nu poate fi vorba în modelul de autenticitate a lui Taylor de o formă de egoism și
„îngustare a orizontului”, ci dimpotrivă, ne plasăm într-un „orizont al întrebărilor care
contează”. Mi se pare tricky exemplul autorului cu numărarea firelor de păr, pentru că trăim
într-o cultură a autenticității bazată foarte mult pe imagine, astfel, lungimea părului poate
reprezenta pentru cineva un aspect prin care își construiește identitatea, mai ales dacă în
comunitatea sa acest fapte este relevant.
În trena pânzei de semnificații pe care societatea ne-o oferă, Taylor mai observă „ceva ce
contează” în relația cu ceilalți, și anume nevoia de recunoaștere. Când ne alegem pe sine și
când oare ne aflăm în pragul unor alegeri mai grele, dacă nu în preajma celor care contează
pentru noi, în relațiile de iubire, de prietenie sau în fața părinților sau șefilor? Taylor ne
ilustrează acest fapt printr-un exemplu intuitiv: onoarea dată de un premiu, distincție. Un
premiu are relevanță doar prin recunoașterea meritului celui căruia îi este acordat și doar în
societate. Titlul de cetățean de onoare al orașului București își pierde orice semnificație dacă e
acordat tuturor locuitorilor din București, o distincție acordată tuturor nominalizaților la un
concurs își pierde din prestigiu 😊. Observăm limpede interesul în alegerea de sine, pentru
ceea ce stă dincolo de sinele izolat în aceste exemple, autenticitatea presupune aceste
exigențe.
„Avem nevoie de relații ca să ne împlinim, nu ca să ne definim”, mai spune autorul, și
folosește sintagma „significant others”, cei care contează pentru noi. Chiar dacă ne exprimăm
identitatea printr-o diferență față de ceilalți, cerința unui orizont de semnificație e crucial
pentru oferi un criteriu oarecare pentru privilegierea a ceva în detrimentul a altceva.
Recunoașterea de către ceilalți în procesul alegerii de sine a fost intensificată datorită
înțelegerii unei emergențe dintre identitate și idealul autenticității.
O să fiu un knocker, for the sake of arguing, și o să spun că prin felul în care se apără în fața
obiecțiilor de subiectivism, relativism și narcisism, Taylor tocmai reușește să indice pericolul
care rezidă pentru alegerea de sine în raportare la puterea venită din exterior. Probabil că este
o interpretare a lui Gros la Foucault, care spunea ceva de felul: mecanismul de putere exprimă
deplină eficacitate în momentul în care cel care alege în baza controlului venit din exterior
crede cu tărie că a făcut o alegere proprie. Orbiți zilnic de reclame, oferte de vacanțe, modele
de pe Instagram, pare mai greu de oferit criteriul în baza căruia am judecat că alegerea a fost
a noastră. Tocmai că în nevoia de recunoaștere din partea celui iubit sau din partea celui
superior în funcție rezidă puterea care e pasibilă de manipulare. Tocmai în pânza de
semnificații oferită de societate întâlnim tot felul de capcane (trebuie să mâncăm la Sergiana
pentru că acolo se mănâncă bine) și, inevitabil, ne lăsăm „înghițiți” de impersonalul „se”.