2

Revista Tinerilor Economi[ti Anul II ~ Nr.
2 Aprilie 2004
Anul II – Nr. 2, Aprilie 2004
Colegiul redacţional:
Amelia Bădică (redactor)
Costel Ionaşcu (redactor şef)
Dorel Berceanu (redactor)
Jenica Popescu (coordonator număr)
Laurenţiu Dragomir (redactor)
Liviu Crăciun (editor)
Marian Simincă (redactor)
Marius Mitrache (redactor)
Răzvan Buşe (editor)
Sorinel Domnişoru (redactor)
Coperta: Asist. univ. dr. Ilie MURĂRIŢA
ISSN 1583-9982
EDITORIAL
Cercetarea – încotro?
Ţările dezvoltate alocă cercetării o cotă importantă din
resursele lor.
Se cunoaşte bine faptul că progresul este rezultatul cercetării
iar cercetarea este cea care lărgeşte aria segmentului producţie şi implicit
a sectorului economic.
Trei sunt componentele de bază care pun în mişcare factorul
cercetare: resursele umane, facilităţile materiale pentru cercetare şi nu în
ultimul rând cele financiare.
Orice ţară care doreşte să se dezvolte nu trebuie să neglijeze nici
una din cele trei componente. Cercetarea direcţionează fluxurile
financiare inter-ţări pe sensul de intrare mai intens decât pe cel de ieşire
şi astfel poate ridica foarte uşor o ţară în ierarhia mondială.
Resursele umane sunt extrem de importante. Instruirea lor la un
nivel ridicat este un proces strâns legat de educaţie, de sistemul de
învăţământ. Acestea reprezintă motorul cercetării.
Facilităţile materiale pentru cercetare sunt dezvoltate, mai
ales, de acele ţări care au o poziţie financiară deosebită, sunt extinse
îndeosebi pentru domeniile care asigură venituri importante.
Facilităţile financiare sunt cele care condiţionează celelalte
două componente şi le determină dinamica. Fără resurse financiare nu
poate fi echipat nici un laborator, nu poate fi editat nici măcar un raport
de cercetare.
Cercetarea are de suferit în ţările care nu dispun de resurse
suficiente sau nu-i acordă importanţă suficientă.
Dacă resursele acordate acestui sector sunt mici dar nivelul de
instruire specific al resurselor umane este ridicat se creează un
dezechilibru care are ca efect imediat fenomenul de „migrare a creierelor”.
Acest fenomen nu face decât să echilibreze balanţa ţărilor care
beneficiază de resurse materiale şi financiare dar prezintă deficit de
resurse umane cu nivel de instruire ridicat şi să le asigure acestora în
continuare recuperarea şi multiplicarea resurselor investite. Altfel spus,
una din căile de mărire a decalajului existent între ţările dezvoltate şi
celelalte este şi atragerea resurselor umane bine instruite.
Ce se întâmplă cu cercetarea în România de azi? Un factor
important, pe care România îl poate folosi pentru dezvoltare, nu este
suficient de bine utilizat. Deşi dispune de resurse umane bine instruite,
nu poate sau nu doreşte să-i acorde mai multă importanţă acestui sector.
Rămâne de văzut...
Lect. univ. dr. Costel Ionaşcu.
3
4
CUPRINS
1. Editorial……………………………….. 3 10. Diagnosticul marjelor de profitabilitate
2. Reacţiile băncilor internaţionale la a întreprinderii…………………………. 50
modificarea climatului economic Conf. univ. dr. Marius Dincă,
global…………………………………. 7 Lect. univ. drd. Gheorghiţa Dincă,
Asist. univ. drd. Rus Adina, Universitatea Transilvania din Braşov
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 11. Evaluarea întreprinderii – analiza
Facultatea de Ştiinţe Economice riscului de faliment prin metoda
3. Diagnosticul global al întreprinderii şi stocurilor……………………………….. 56
mediul acesteia………………………. 13 Asist. univ. drd. Mitu Narcis Eduard,
Lect. univ. dr. Dorel Berceanu, Universitatea din Craiova,
Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice
Facultatea de Ştiinţe Economice 12. Gestiunea şi evidenţa în contabilitate
4. Aspecte privind evoluţia standardelor a creditelor pentru export la băncile
internaţionale de contabilitate comerciale…………………………….. 62
referitoare la instrumentele financiare 18 Prep. drd. Oana Gherghinescu,
drd. Carmen Avram Universitatea din Craiova,
Facultatea de Ştiinţe Economice
5. Dezmembrămintele societăţilor
comerciale……………………….……. 24 13. Operaţiunile valutare şi instrumente
Asist. univ. drd. Ciprian Păun, de prevenire a riscului valutar
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, întreprinse de către băncile
Facultatea de Ştiinţe Economice comerciale româneşti………………… 67
6. Probleme actuale şi de perspectivă Lect. univ. dr. Mirela Cristea,
privind normalizarea auditului în plan Lect. univ. dr. Anca Băndoi,
naţional şi internaţional……………… 28 Universitatea din Craiova,
Lect. univ. drd. Drăgan Cristian, Facultatea de Ştiinţe Economice
Asist. univ. drd. Brabete Valeriu, 14. Evoluţia noţiunii de finanţe în doctrina
Universitatea din Craiova, economică românească. Studiu
Facultatea de Ştiinţe Economice asupra cadrului conceptual enunţat de
7. Modalităţi de finanţare a deficitului G.N.Leon…………………………… 73
bugetar în România. Efecte asupra Asist. univ.drd. Flavius Rovinaru,
economiei reale……………………….. 33 Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca,
Lect. dr. Drăcea Raluca, Facultatea de Ştiinţe Economice
Lect. dr. Nanu Roxana, 15. Consideraţii privind analiza
Universitatea din Craiova, discriminantă a riscului de faliment al
Facultatea de Ştiinţe Economice firmelor…………………………………. 81
8. Ţintirea inflaţiei…………………..…… 38 Lect. univ. dr. Marian Siminică,
Conf. dr. Jenica Popescu, Asist. univ. drd. Daniel Cîrciumaru,
Lect. dr. Cristi Spulbăr, Asist. univ. drd. Ilie Murăriţa,
Lect. dr. Roxana Nanu, Universitatea din Craiova,
Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice
Facultatea de Ştiinţe Economice 16. Aspecte privind evoluţia resurselor
9. Implicaţiile introducerii Euro asupra umane în românia la început de
politicii valutare a României…………. 43 mileniu…………………………………. 87
Asist. univ. drd. Rădulescu Magdalena, Lect.dr. Luminiţa Popescu,
Asist. univ. drd. Pîrvu Daniela, Universitatea din Craiova,
Universitatea din Piteşti Facultatea de Ştiinţe Economice Drobeta
5
17. Întreprinderea şi managementul 26. Scurt istoric al relaţiilor internaţionale
performanţelor………………………… 92 ale URSS-ului (1949-1989)…………… 141
drd. Mihalache Sabina-Cristiana Asist.univ.drd. Mihaela Salanţă,
18. Gestiunea calităţii serviciilor în turism 98 Univesitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca,
Lect. univ. dr. Marius Mitrache, Facultatea de Ştiinţe Economice
Universitatea din Craiova, 27. Modele de afaceri pe Internet…… 147
Facultatea de Ştiinţe Economice Conf.univ.dr. Georgeta Şoavă,
19. Consideraţii asupra modelării „agile” a Lect. univ. drd. Anca Mehedinţu,
sistemelor…………………………. 102 Lect. univ. drd. Răzvan Buşe,
Lect. univ. dr. Sorin Ungureanu, Universitatea din Craiova,
Universitatea Sextil Puscariu Brasov, Facultatea de Ştiinţe Economice
Facultatea de Management 28. Modalităţi de cuantificare statistică a
20. Aspecte privind teoria ecartului calităţii aerului…………………………… 154
tehnologic şi teoria ciclului de viaţă al Lect. univ dr. Costel Ionaşcu,
produsului……………………………… 108 Conf. univ. dr. Carmen Radu,
M. I. Pop- Silaghi, Universitatea din Craiova,
Asist. univ. drd G.C. Silaghi, Facultatea de Ştiinţe Economice
Univesitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 29. Portalul- soluţie a societăţii
Facultatea de Ştiinţe Economice informaţionale…………………………… 159
21. Tendinţe în managementul Prep. drd. Lorena Bătăgan,
întreprinderii – managementul Academia de Studii Economice
participativ……………………………. 113 30. Evaluarea efectelor testării software…. 166
Asist. univ. drd. Cătălin Mihail Barbu, Lect. dr. Paul Pocatilu,
Asist. univ. drd. Radu Ogarcă, Prep. drd. Marius Popa,
Prep. univ. drd. Claudiu Bocean, Academia de Studii Economice, Bucureşti
Universitatea din Craiova, 31. Măsuri propuse de uniunea europeană
Facultatea de Ştiinţe Economice pentru exploatarea sectorului public de
22. Fenomenul de globalizare în teoria şi informaţii………………………………. 172
practica economica……………………. 120 Lect. dr. Marian Stoica,
Lect. univ. dr. Radu Buziernescu, Academia de Studii Economice Bucureşti,
Asist. univ. drd. Cristian Stanciu, Facultatea de Cibernetică, Statistică şi
Universitatea din Craiova, Informatică Economică
23. Măsurarea integrării financiare
internaţionale………………………… 126
Lect. univ. Dana Bako,
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca,
24. Obiectivele de structură ale politicii
comerciale……………………………. 131
Lect. univ. drd. Luminiţa Vochiţa
Universitatea din Craiova,
25. Bunurile economice în teoria
economică austriacă………………… 135
Asist. univ. drd. Octavian Jula
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca,
6
Secţiunea Finanţe - Contabilitate
REACŢIILE BĂNCILOR INTERNAŢIONALE LA MODIFICAREA CLIMATULUI ECONOMIC GLOBAL
Asist. univ. drd. Rus Adina

Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,
Abstract: The importance of multinational banks has became in the last

years major, influencing the global economic development in each ways.
So, the strategies adopted by multinational banks have repercussions not
only in the banking sector but also in every important economic sector, on
the global perception. In this paper we tried to emphasize the changes in
the bank field due to the major impact on them of the economic and
financial sector. Important changes has been done in the management
strategies of multinational banks. They tried to keep up the market share
and their reputation intact, so the major clients won’t be affected by the
global crises.
Key words: Liberalization of financial markets, electronic banking services, niche

strategigy, credit consortium
Industria financiar-bancară a fost în particular afectată de aceste modificări,

care au culminat cu criza lumii financiare din anul 1998, când imediat după prăbuşirea
Asiei a urmat Rusia, apoi Brazilia şi întreaga Americă Latină au ajuns pe marginea
prăpastiei. Ca urmare, acţiunile băncilor din ţările cu economie dezvoltată au scăzut de
la vârful din iunie până în octombrie, în medie, la jumătate.
În mare, factorii care au avut cel mai puternic efect asupra modificării industriei
bancare pot fi grupaţi în patru clase:
1. Liberalizarea pieţelor şi a instituţiilor financiare. În cadrul procesului de
control a activităţii bancare, mai ales în ţările europene, au fost utilizate patru măsuri:
asigurarea depozitelor prin constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor de risc;
reglementarea dobânzii prin stabilirea de niveluri maxime la dobânzile pentru depozite;
bariere geografice; separarea băncilor comerciale de alţi intermediari financiari.
Tendinţa de liberalizare a început încă din anii ’60, când băncile americane şi
europene au început să descopere modalităţi de ocolire a prevederilor legale restrictive;
acest proces a fost consolidat în anii ’70, ca rezultat a 3 factori: rata înaltă a inflaţiei,
care a făcut ca limitarea dobânzilor pentru depozite să-şi piardă sensul; accelerarea
inovaţiilor tehnologice, care a provocat erodarea barierelor geografice; creşterea
rivalităţii între pieţele naţionale, care au crescut presiunile în favoarea liberalizării.
În prezent liberalizarea s-a extins puternic, începând să afecteze chiar şi
Japonia. În SUA, legea Glass-Steagall, care nu permitea o concurenţă directă între
băncile comerciale şi cele de investiţii a fost modificată astfel încât băncile comerciale
se pot implica în garantarea şi tranzacţionarea acţiunilor, în vânzarea obligaţiunilor şi a
asigurărilor, deşi încă le este interzisă garantarea acestora din urmă. Acest fapt a
înăsprit puternic concurenţa pe piaţa financiară; în plus, noii intraţi au fost avantajaţi de
faptul că nu au trebuit să respecte reglementările legale impuse băncilor. De exemplu,
7
Revista Tinerilor Economişti
prin Acordul de la Basel, din 1988, un comitet al bancherilor internaţionali, sub
preşedenţia lui Peter Cooke de la Bank of England, s-a stabilit ca până în 1992 băncile
active internaţional trebuiau să aibă un capital egal cu 8% din activele supuse riscului.
În acest moment există trei clase de creditaţi din acest punct de vedere: cei
pentru care băncile trebuie să pună deoparte toţi cei 8% (toate instituţiile nefinanciare,
indiferent de solvabilitatea acestora) , cei pentru care trebuie pusă deoparte o cincime
din aceşti 8% şi cei pentru care nu trebuie constituite provizioane. în ultimele două
categorii intră creditele acordate băncilor din tarile OECD sau ţărilor însăşi, inclusiv
Mexicul şi Coreea de Sud. Deci creditarea unei bănci din Mexic necesită doar o cincime
din capitalul necesar pentru creditarea lui IBM. Instituţiile financiare nonbancare, de
exemplu fondurile mutuale, nu au astfel de cerinţe de capital, deci cel puţin în teorie,
pot împrumuta capital mai ieftin.
2. Instabilitatea financiară internaţională. La creşterea instabilităţii şi-a adus
aportul internaţionalizarea şi globalizarea pieţelor financiare, volatilitatea ratei dobânzii
şi a cursurilor de schimb ale monedelor şi accentuarea crizei datoriilor străine.
3. Puternica dezvoltare a tehnologiei şi a informaticii. Deşi pe de o parte
reprezintă un real ajutor pentru bănci, permiţându-le să-şi livreze serviciile mult mai
ieftin şi mai rapid utilizând servicii de tip Phone Banking, Home Banking sau E-
Banking decât în metoda tradiţională, prin reţeaua unităţilor operative, reprezintă şi un
factor de cost important, marile bănci americane cheltuind în medie aproximativ 1 mld.
$ pe an pentru investiţii în tehnologie, iar Citicorp şi Chase Manhattan trecând în 2001
peste 4 mld. $. O problemă în plus e dată de faptul că, neputând renunţa la vechea reţea
teritorială, se pierde o mare parte din efectul favorabil de reducere a costurilor, lucru
lipsit de importanţă pentru noii intraţi în industria bancară, care folosesc direct doar
noua tehnologie.
4. Accelerarea continuă a procesului inovaţiei financiare.Ca rezultat al acesteia
numărul noilor servicii bancare şi non-bancare oferite pe piaţă de către bănci şi celelalte
instituţii financiare creşte exponenţial în fiecare an.
Băncile americane par a fi în forma maximă; în 2000, profitul brut înainte de
constituirea provizioanelor pentru riscul de creditare, a fost per total de peste 100 mld. $
iar rata medie a rentabilităţii industriei bancare a fost mai mare de 14%. Cu toate
acestea situaţia nu e chiar atât de favorabilă. Calitatea portofoliilor de creditare a scăzut
puternic în ultimii ani, la fel ca şi diferenţa între dobânda percepută la credite şi cea
acordată pentru depozite. Deşi unele bănci s-au îndreptat spre noi domenii, cum ar fi
Managementul Activelor, mai mult de 60% din profituri provin încă din depozite şi
credite, iar din acestea aproximativ jumătate sunt riscante în cazul în care economia
intră în recesiune şi cotaţiile bursiere o iau în jos. Datorită avansurilor făcute în
informatică şi în teoriile financiare, acum marile companii îşi permit să-şi adune
capitalurile necesare direct de pe piaţa capitalurilor, mai ieftin decât dacă ar apela la
bănci. Acestea din urmă sunt obligate deci să coboare calitatea clienţilor creditaţi, care
devin din ce în ce mai rău-platnici, însă preţul creditelor, dobânda percepută, nu reflectă
corect riscul asumat de către bancă.
În Europa, o dată cu introducerea Euro prognozele sunt mai optimiste: o piaţă
mai mare şi mai omogenă, costuri mai mici rezultate din economii de scară şi
posibilitatea creării unor nume de marcă europene. Totuşi, o piaţă a capitalurilor mai
omogenă va însemna că va fi mai ieftin pentru companii să atragă capitaluri evitând
băncile, care vor încerca să-şi păstreze veniturile prin creşterea comisioanelor percepute
şi vor apela la fuziuni pentru diminuarea costurilor. Acestea au înregistrat deja un nivel
8
considerabil, în ultimii ani fiind implicat în diferite fuziuni peste ¼ din capitalizarea
totală a băncilor europene, şi vor continua şi în viitor, inclusiv unele peste graniţe, însă
pe cele mai mari pieţe financiare, Franţa şi Germania, schimbarea şi consolidarea vor fi
foarte încete, datorită faptului ca există prea mulţi împrumutători din sectorul public iar
pieţele sunt dominate de bănci publice (aparţinând oraşelor sau statului ) care nu arată
entuziasm pentru cotarea bursieră.
În Japonia, după căderea bursei şi după cea a preţurilor terenurilor, băncile
japoneze încă nu şi-au revenit. Cele mai mari bănci japoneze au înregistrat pierderi şi
scăderi evidente în ceea ce priveşte rata rentabilităţii. Chiar excluzând costul
provizioanelor pentru creditele nerecuperabile rata rentabilităţii a fost de doar
aproximativ 5%. Datele oficiale arătau drept credite nerecuperabile o sumă de peste
76.000 mld. ¥ (632 mld. $), fiind constituite provizioane pentru ½ din acestea, dar cifra
neoficială era de peste 100.000 mld. ¥ şi în creştere. Dacă în 1989 Moody’s a acordat
un rating maxim, de “AAA”, pentru 6 bănci japoneze, în prezent, luând în considerare
sprijinul guvernamental, o singură bancă a primit rating-ul “A”, iar 11 bănci japoneze l-
au primit pe cel minim, “E”, care înseamnă că banca respectivă n-ar putea supravieţui
fără sprijin. În 10 ani acţiunile marilor bănci japoneze au scăzut la ¼ din valoare. Există
totuşi unele semne optimiste. Noua autoritate monetară a Japoniei, FSA (Financial
Supervisory Authority), a alocat băncilor 7.450 mld. ¥ pentru recapitalizare, adică ½ din
capitalurile proprii ale acestora. Totodată Nippon Credit Bank şi Long-Term Credit
Bank au fost naţionalizate, iar o a treia, Hokkaido Takushoku, a fost închisă.
Afacerile tradiţionale bancare au intrat în declin în ultimii ani. În SUA, băncile
şi societăţile de construcţii deservesc doar 28% din piaţa serviciilor financiare, ceea ce
reprezintă doar jumătate din cota lor comună de piaţă de acum 20 de ani. Pentru
posesorii de lichidităţi au apărut instrumente noi de economisire, care sunt liberalizate
în toate ţările dezvoltate, chiar şi în Japonia, fiind utilizate în principal fondurile
mutuale. Diferenţa dintre dobânda percepută şi cea plătită, de fapt câştigul băncii, a
scăzut puternic datorită presiunilor împrumutătorilor şi a unor rate ale dobânzii scăzute.
Marja băncilor regionale din SUA a scăzut de la mai mult de 5,5% în anii ’70 la 4%, iar
a celor din marile centre financiare a scăzut în mai puţin de un deceniu de la 3% la 1,1-
1,25 %.
Datorită acestui declin băncile au fost obligate să apeleze la pieţele financiare
pentru fonduri, care sunt mai scumpe, şi devin din ce în ce mai scumpe pe măsură ce
agenţiile de rating reduc cotaţiile băncilor. Dacă în 1989, 21 de bănci private din
întreaga lume au primit din partea agenţiei Moody’s rating-ul “AAA”, în 1999 doar
Rabobank din Olanda l-a mai primit. Şi sprijinul guvernamental a devenit din ce în ce
mai puţin implicit, deoarece costul politic al salvării unei bănci de la faliment cu
ajutorul banului public a devenit foarte mare. Populaţia a protestat împotriva acestui
ajutor, şi nu numai în Japonia sau în alte ţări din Asia, ci şi în Franţa, unde salvarea
băncii Crédit Lyonnais a costat mai multe miliarde de franci. În plus şi acţionarii au
devenit mai pretenţioşi, ei cerând, cel puţin în SUA şi Europa, o rată a rentabilităţii
capitalului investit de 15-20%.
Soluţia poate veni fie din diminuarea costurilor, fie din creşterea veniturilor.
Pentru scăderea costurilor, soluţia cea mai des folosită este realizarea de
fuziuni, care în plus prezintă avantajul că se obţine o unitate de mărime mare, devenind
posibile economii de scară. Apare şi o accentuare a procesului de inovare, şi un control
mai bun asupra rezultatelor cercetării, datorită faptului că probabilitatea că duplicarea
9
nu va apărea e cu atât mai mare cu cât cota de piaţă e mai mare. Puterea de
comercializare sporeşte şi ea substanţial prin creşterea mărimii.
De exemplu, noua Chase Manhattan, apărută prin fuzionarea băncilor Chase
Manhattan, Chemical Bank şi Manufactures Hanover, a obţinut o economisire anuală de
peste 2,5 mld. $ faţă de situaţia pre-fuziune. Reţeaua teritorială a celor 3 bănci, de peste
1.000 de unităţi operative, a scăzut la 500. Alte fuziuni de dimensiuni foarte mari din
industria bancară din SUA sunt cele din 1998 dintre Wells Fargo şi Norwest ( în valoare
de 34,4 mld.$ ), BankAmerica şi NationsBank (61,6 mld.$) şi Citicorp şi Travelers
Group (72,6 mld.$). În industria bancară americană rata eficienţei exprimată prin
raportul cheltuieli / venituri a scăzut de la 67% în anii ’80 la 58% în prezent,
concomitent cu o creştere impresionantă a dimensiunilor băncilor. Cele mai mari 10
bănci deţin 2/3 din totalul activelor bancare, comparativ cu ½ în anii ’70. Faţă de anul
1990, când J.P.Morgan era societatea bancară cu cea mai mare capitalizare bursieră, de
puţin peste 8 mld.$, iar cele mai mari 10 bănci totalizau aproximativ 41 mld.$, acum
Citigroup e cea mai mare, cu o capitalizare de peste 144 mld.$, iar J.P.Morgan nici
măcar nu mai intră în topul celor 10, care împreună depăşesc 600 mld.$.
Pentru creşterea veniturilor sunt disponibile mai multe metode:
Managementul Activelor (Asset Management sau Asset Gathering), care este
metoda preferată de către conducerea băncilor, pentru că prezintă două avantaje
importante: necesită foarte puţin capital; asigură păstrarea clienţilor care îşi doresc o
gamă mai largă de alegere a posibilităţilor de investire. În principiu aceasta înseamnă că
banca utilizează depozitele clienţilor ei ca plasamente în alte instrumente de
economisire.
Urmărirea clienţilor pe pieţele de capital, transformarea în bancă de investiţii, e
o alternativă mai costisitoare şi mult mai nesigură. Deşi multe bănci au cochetat cu
această idee, până în prezent nici una nu a reuşit să efectueze această schimbare cu
succes.
Creditarea clienţilor mai puţin solvabili. Este cea mai folosită metodă de
creştere a veniturilor, deoarece e cea mai facilă, dar e şi foarte periculoasă datorită
riscurilor asociate.
Creşterea sofisticării marilor corporaţii multinaţionale a fost principalul factor
care a determinat marile bănci comerciale să-şi modifice tacticile de marketing. Printre
noile metode de conducere a afacerilor se numără:
1.Revizuirea listei de clienţi-ţintă. În anii ’70 majoritatea marilor bănci
desemnau marile corporaţii multinaţionale drept potenţialii clienţi cheie. Din acest
motiv, spre începutul deceniului opt cea mai mare parte a băncilor comerciale aveau
liste de clienţi ţintă de cca. 500 de nume. Datorită numărului relativ mic de corporaţii
globale, practic băncile urmăreau aceiaşi clienţi. Urmarea acestei concurenţe acerbe a
fost că au început să scadă marjele băncilor. La mijlocul anilor ’80 multe bănci au
început să-şi revizuiască strategiile de clienţi cheie, în funcţie de potenţialul de
penetrare în poziţia de banca principală a companiei. În plus, serviciile colaterale,
schimburile valutare şi finanţarea tranzacţiilor comerciale erau foarte căutate. S-a
renunţat la urmărirea clienţilor al căror potenţial nu era suficient de ridicat. Băncile
specializate au acordat o atenţie sporită pieţei marilor corporaţii. Strategia lor a fost de
creare de relaţii strânse cu clienţii cheie, bazate pe înţelegerea nevoilor financiare şi
strategice ale acestora pentru a genera soluţii inovative. Deşi acestea pot implica nivele
importante de creditare, tind să se bazeze pe capacităţi de bancă de investiţii şi pe
10
puternica clientelă, unică unei anumite bănci, pentru identificarea unor oportunităţi de
tranzacţii integrate multiparte.
2.Sindicalizarea creditelor. În ultimele decenii schimbarea cea mai importantă
în împrumuturile acordate corporaţiilor a fost trecerea de la creditarea în cont curent la
credite pe termen mediu. Băncile principale care deserveau companiile foarte mari
centralizau cererile financiare ale acestora, în schimbul unei taxe fixată proporţional cu
mărimea creditului şi le vindeau en-gros participanţilor la un sindicat de bănci.
Creditele pe termen mediu erau efectiv create prin rotaţia unor credite pe termen scurt.
Băncile de succes au fost cele care au devenit mai sofisticate în “împachetarea” marilor
credite, agresive în termen de preţuri şi care aveau puterea financiară de a asigura
clienţii că erau în stare să obţină fondurile cerute. O data cu creşterea concurenţei
profiturile băncilor au scăzut. În afara celor principale, care obţineau comisionul
aferent, veniturile din sindicalizarea creditelor pentru corporaţii multinaţionale sau
guverne au devenit din ce mai puţin atractive. În plus, o dată cu creşterea pierderilor din
împrumuturi şi a riscului suveran, băncile au devenit tot mai puţin interesate în
preluarea unor active suplimentare.
3.Disintermedierea şi vânzarea creditelor en-gros. În anii ’80 o serie de
nereturnări de credite au lovit serios profitabilitatea marilor bănci – Chase Manhattan a
trebuit să acopere o datorie a Drysdale Governement Securities Inc. care i-a costat 117
mil.$ după taxe, Continental Illinois a fost forţată să formeze o rezervă de 220 mil.$
după ce a cumpărat credite de mai mult de 1 mld.$ de la Penn Square Bank, iar băncile
germane au fost forţate să salveze de la faliment puternic îndatorata AEG Telefunken
Company, ş.a.m.d. În consecinţă băncile şi-au redus puternic ritmul de creştere a
activelor, în special creditele acordate marilor corporaţii şi cele supuse riscului suveran.
Ele şi-au modificat strategia, de la acceptarea creditelor pe propriile registre, la
vânzarea lor en-gros. De exemplu Bankers Trust a vândut participări la linii de creditare
în valoare de 200 mil.$ în 1980, de 2 mld. $ în 1983 şi mai mult de 7 mld.$ în 1984.
Vânzarea creditelor a reprezentat un pas spre desintermedierea serviciilor bancare. În
loc să colecteze depozite şi să acorde sumele ca şi credite, băncile comerciale s-au
apropiat din ce în ce mai mult de băncile de investiţii. Noua strategie asigura servirea
marilor împrumutători prin “cosmetizarea” cererilor de creditare şi plasarea lor altor
bănci mai degrabă decât plasarea lor pe o piaţă deschisă.
4.Specializarea pe strategii de nişă. Doar un număr foarte mic de bănci şi
instituţii financiare s-au putut aştepta să reuşească în obţinerea unei poziţii globale, deci
un număr în creştere optează pentru specializarea în domenii unde deţin avantaje
comparative, de exemplu pe o anumită ramură industrială: First Chicago a devenit
creditorul companiilor din industria transporturilor, First Boston finanţează industria
cinematografica, etc. Altele s-au specializat pe teritorii geografice specifice, unde în
general aveau un avantaj specific, nu doar în termeni de cunoştinţe, dar şi de acoperire a
pieţei existente: Westpac pe Australia şi Bazinul Pacific, Security Pacific şi băncile
scandinave pe coasta Oceanului Pacific, ş.a.m.d.
5.Concentrarea pe piaţa mijlocie, a populaţiei şi a companiilor mai mici.
Companiile de dimensiuni mai mici nu sunt atât de sensibile la preţuri ca şi marile
corporaţii; în plus ele nu se bucură de acelaşi acces la pieţele de capital şi au nevoie de
credite de la bănci. Din acest motiv, în toate ţările, atât băncile indigene cât şi filialele
marilor bănci multinaţionale, care şi-au sporit capacitatea de a concura nu doar pe plan
global, dar şi local, şi-au îndreptat eforturile de marketing spre creditarea consumului şi
a întreprinderilor mici şi mijlocii.
11
6. Intrarea în domeniul serviciilor bancare electronice. După apariţia SWIFT
(Society for Woldwide Interstate Financial Telecommunication) a stabilit standarde
pentru mesajele vizând tranzacţii internaţionale, care au permis băncilor din ţări diferite
comunicarea printr-un limbaj de computer comun. Acesta a concurat direct cu reţelele
interne ale marilor bănci. Ritmul de creştere a fost extrem de rapid. În 1983 apăruseră
deja staţii de lucru ale corporaţiilor, în principal dotate cu PC-uri IBM şi software care
permitea trezorierilor companiei să interacţioneze direct cu bazele de date ale băncilor.
7. Intrarea în tranzacţiile cu hârtii de valoare. Concomitent cu desintermedierea
serviciilor bancare, toate marile bănci şi-au îmbunătăţit capacităţile de bănci de
investiţii prin achiziţii de firme specializate, investiţii masive în procesul de inovare şi o
politică agresivă de recrutare de personal de conducere de la bănci de investiţii şi firme
de brokeraj. Printre activităţile non-bancare se distinge ca fiind foarte atractivă
garantarea cumpărării acţiunilor altei firme (underwritting). De fapt băncile care
plasează acţiuni îşi asumă riscurile asociate doar pentru câteva zile, şi, în general,
acţiunile sunt relativ lichide şi uşor de plasat. În cazul acordării unui credit, banca îşi
asumă riscul până când acesta ajunge la maturitate şi este înapoiat.
În prezent, când mediul economic se modifică de la an la an prin creşterea
integrării globale, dar şi a volatilităţii şi a instabilităţii financiare, când, datorită
tehnologiilor de comunicaţii o criză ce se produce în Asia îşi face simţite efectele pe tot
globul în mai puţin de 24 de ore, chiar şi giganţii din domeniul financiar-bancar,
companii cu o putere financiară imensă, a căror profituri se numără în miliarde de dolari
trebuie să fie alerţi tot timpul la semnalele primite din exterior şi să fie pregătiţi, şi mai
aleşi dispuşi să-şi modifice concepţia despre afacerile bancare, strategiile principale sau
domeniul de activitate. Cei care nu au reuşit suficient de repede au avut parte de
pierderi covârşitoare. Modalităţi de adaptare există, şi fără îndoială că în viitor vor
apărea şi altele. Depinde de fiecare bancă, de avantajele sale competitive, de punctele
tari şi cele slabe din interiorul companiei să aleagă modelul de evoluţie. În orice caz, în
situaţia actuală, o bancă prea conservatoare, încremenită în tradiţie şi hotărâtă “să facă
lucrurile cum le-a făcut şi până acum “ se îndreaptă spre un faliment sigur.
BIBLIOGRAFIE
1. Canals, J. Competitive Strategies în European Banking”, Claredon
Press, Oxford, 1994
2. Casson, M. “Multinational Corporations”, Edward Elgar Publishing
Company, Vermont USA, 1990
3. Channon, D. “Global Banking Strategy”, John Willey&Sons, New York,
F. 1990.
4. Postelnicu, C. “Corporaţiile Multinaţionale”,Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 1998
5. Punnet, B. J., “International Business”, PWS-Kent Publishing Company,
Ricks, D. A. Boston, 1992
12
DIAGNOSTICUL GLOBAL AL ÎNTREPRINDERII ŞI MEDIUL ACESTEIA
Lect. univ. dr. Dorel Berceanu

Universitatea din Craiova
Abstract:This article deals with the issue of global diagnosis of

enterprise correlated with its environment. After a short presentation of the
general environment and of the diagnosis, the accent is on global
diagnosis. We present the objectives of global diagnosis, the criteria on
which is based the methodology of fundamentation the diagnosis and
models of global diagnosis that are met in the theory and practice of
national and international finance.
Key words: Global diagnosis, evaluation, enterprise, strong points, week points,
analysis, audit
Întreprinderea, percepută ca un organism viu într-un mediu în continuă mişcare,

există prin funcţiunile sale şi este influenţată de condiţiile mediului său înconjurător
(favorabile sau nefavorabile) şi de condiţiile date de modalitatea organizării sale
(puncte forte sau puncte slabe).
Evenimentele favorabile sunt oportunităţi pe care întreprinderea trebuie să ştie
să le sesizeze şi pe care trebuie să fie în stare să le valorifice. Evenimentele contrare,
nefavorabile reprezintă ameninţări pe care întreprinderea trebuie să ştie să le învingă
sau să le ocolească. În fiecare din aceste două situaţii este necesară luarea unor decizii
care implică folosirea resurselor întreprinderii. Prin intermediul acestor decizii,
întreprinderea se poate adapta la evoluţia continuă a mediului său ambiant.
În legătură cu aceste situaţii este posibil ca întreprinderea să transforme o
ameninţare în oportunitate, prin acţiuni anticipate şi riguros coordonate. Acest lucru
este perfect realizabil dacă se prevăd eventualele ameninţări şi se utilizează anumite
variabile concrete de acţiune.
Întreprinderea este un sistem complex alcătuit din oameni şi tehnologie, care nu
are puterea de constrângere asupra mediului său, în sensul, spre exemplu, modificării
cotelor de impozitare (care, aşa cum ştim sunt apanajul puterii executive şi legislative)
sau forţării clientului să-i cumpere produsele. În schimb, stă la îndemâna acesteia să:
– se adapteze la mediul său, în special, cel concurenţial;
– aibă capacitatea de a supravieţui şi a se dezvolta;
– satisfacă nevoile individuale sau colective ale oamenilor prin realizarea de bogăţii,
concretizate în produse şi/sau servicii, mai multe decât consumă;
– aibă posibilitatea de dispariţie, în mod autonom şi responsabil.
O întreprindere va reuşi în activitatea sa economică dacă va da răspunsuri
eficiente constrângerilor mediului. Aceste răspunsuri trebuie să fie în conformitate cu
caracteristicile noilor restricţii ale mediului.
În prezent, mediul întreprinderii se caracterizează prin noi restricţii şi
oportunităţi, ce pot fi grupate astfel:
– internaţionalizarea pieţelor şi existenţa unei concurenţe foarte puternice;
– mutaţii tehnologice foarte accelerate şi, ca urmare, impunerea imperativului de
modernizare;
13
– consumatorul este mai exigent, iar ecologia este mai presantă;
– capitalul este mult mai costisitor, dar mult mai mobil;
– valoarea adăugată se realizează, cu preponderenţă, în sectorul terţiar (al serviciilor);
– se trece de la muncitorul înstrăinat la tipul de muncitor angajat profesional;
– multiplicarea oportunităţilor pentru cei care ştiu să anticipeze şi să conducă
modernizarea lor.
În ceea ce priveşte întreprinderea, diagnosticul presupune identificarea
punctelor forte şi slabe ale activităţii, cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor,
evidenţierea cauzelor şi propunerea de măsuri care să conducă la mai buna exploatare a
oportunităţilor oferite de mediul economic sau la atenuarea riscurilor datorate mediului
economic în care funcţionează întreprinderea.
La întreprinderile aflate în dificultate, diagnosticul este obligatoriu, cerut de
procedura de redresare judiciară şi urmăreşte identificarea cauzelor care au generat
dificultăţi şi adoptarea unor măsuri de redresare, care să conducă la îmbunătăţirea
situaţiei lor financiare.
Dar, diagnosticul se elaborează şi pentru întreprinderile cu stare financiară
bună, din dorinţa de a exploata mai bine conjunctura pentru îmbunătăţirea
performanţelor realizate, măsurate prin indicatori cantitativi şi calitativi cum ar fi: rata
de creştere, rentabilitatea, avansul tehnic, tehnologic, imaginea de marcă etc. În acest
caz, diagnosticul este un instrument de management ce favorizează acţiunea prezentă şi
viitoare prin cunoaşterea prezentului şi trecutului. În literatura de specialitate se
apreciază că un bun manager alocă cel puţin 50% din timpul său sarcinilor de
diagnostic.
Prin diagnostic trebuie să se găsească răspuns unor probleme specifice
întreprinderii, cum ar fi:
– care sunt rezultatele obţinute de întreprindere, dacă sunt satisfăcătoare şi de ce şi
cum au fost obţinute?
– care este nivelul performanţelor dorite de atins şi ce trebuie făcut pentru atingerea
lor?
– ce măsuri trebuie puse în aplicare, pe termen scurt, mediu şi lung?
– care este piaţa pe care operează întreprinderea şi care este poziţia trecută şi viitoare
pe această piaţă?
– care este situaţia juridică a întreprinderii evaluate?
– care este potenţialul uman al întreprinderii?
– care este infrastructura tehnică pentru susţinerea activităţii de producţie sau
servicii?
– care sunt preferinţele şi obiectivele întreprinderii?
Răspunsul la aceste probleme se bazează pe:
– analiză externă a mediului, prin interpretarea stării pieţei, a acţiunilor concurenţei,
a stării tehnologice, a pieţei muncii, pieţei de capital, legislaţiei fiscale, situaţiei
politice, factorilor socio-culturali etc.;
– analiză internă, respectiv a mijloacelor materiale, umane şi financiare de care
dispune întreprinderea, a competenţei manageriale, strategiilor, politicilor adoptate
de întreprindere, a modului de organizare, metodelor de gestiune, control şi
management folosite.
Pe baza acestor analize complexe se elaborează proiecţii şi tendinţe în viitor,
astfel încât să rezulte volumul activităţii viitoare şi rezultatele posibile.
14
O problemă importantă în realizarea diagnosticului o reprezintă asigurarea
informaţiilor ce vor fi analizate. În acest sens, Standardul de evaluare a afacerii (SEV 5)
insistă pe necesitatea ca evaluatorul să verifice acurateţea şi credibilitatea surselor de
informaţii, iar judecata finală a valorii să includă acest aspect important prin
intermediul unei analize de credibilitate şi relevanţă al tuturor informaţiilor.
Însă, în afara cazurilor în care necesitatea diagnosticului este impusă de
procedura judiciară sau de dorinţa managerilor de a găsi soluţii pentru ameliorarea şi
mai mult a stării bune a întreprinderii, diagnosticul poate fi cerut şi de acţionarii care nu
conduc direct întreprinderea pentru a judeca performanţele echipei manageriale şi
valoarea întreprinderii. În această situaţie, diagnosticul constituie o etapă în
evaluarea întreprinderii.
Totodată, diagnosticul poate fi cerut de terţi sau de partenerii externi ai
întreprinderii, furnizori, creditori, bănci sau cum este cazul întreprinderilor publice din
ţările europene în curs de dezvoltare ce solicită sprijinul organismelor comunitare de
finanţare, organisme ce solicită un diagnostic aprofundat şi un plan detaliat de
dezvoltare.
Ca etapă a procesului de evaluare a întreprinderii, stabilirea diagnosticului nu
se face în ideea angajării de acţiuni de îmbunătăţire a gestiunii (modernizarea şi
restructurarea producţiei şi factorilor de producţie) sau de prefigurare a strategiei
întreprinderii (dezvoltări viitoare, maximizarea profitului) ci numai cu scopul de a
stabili punctele forte şi slabe pornind de la criterii obiective, pe cât posibil
cuantificabile. Realizarea acestui obiectiv este determinată în mare măsură de calităţile
profesionale ale evaluatorului şi de informaţiile externe asupra întreprinderii.
Aşadar, prin diagnostic se fixează punctele tari şi slabe într-un domeniu de
activitate, ceea ce permite stabilirea măsurilor de reabilitare a domeniului analizat.
Se cunosc două mari categorii de diagnostic: diagnosticul pe componente
(diagnosticele funcţionale, speciale, parţiale) ale întreprinderii şi diagnosticul global
(general, aprofundat) care se referă la ansamblul întreprinderii.
Diagnosticul pe componente urmăreşte analiza în detaliu a unei funcţiuni
specializate (diagnostic tehnic, comercial etc.) destinat soluţionării problemelor de
funcţionarea internă şi de îmbunătăţire a rezultatelor.
Diagnosticul global urmăreşte analiza principalelor funcţiuni ale întreprinderii
şi se elaborează pe baza diagnosticelor parţiale şi anume: diagnosticul juridic,
diagnosticul comercial, diagnosticul aprovizionărilor, diagnosticul tehnic, tehnologic şi
al producţiei, diagnosticul resurselor umane şi diagnosticul financiar.
Diagnosticul general trebuie să pună în evidenţă punctele tari şi punctele slabe,
riscurile şi oportunităţile mediului. Această analiză va permite conducerii întreprinderii
orientarea acţiunilor pentru îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii;
Baza metodologică a diagnosticului constă în înlăturarea cronologică a
diferitelor etape pentru atingerea obiectivului pe fiecare funcţiune în parte şi, apoi, prin
analiza contribuţiei fiecărei funcţiuni la atingerea obiectivului de bază al întreprinderii,
elaborarea diagnosticului global.
Diagnosticul global oferă o imagine globală şi expresivă a întreprinderii prin
sintetizarea diagnosticelor pe componente.
Diagnosticul global realizează următoarele deziderate:
cunoaşterea şi interpretarea realităţii privind activitatea întreprinderii în mediul
său concurenţial;
15
– stabilirea proiecţiei situaţiei întreprinderii în viitor, valorificând oportunităţile
mediului şi strategia proprie de dezvoltare;
– informarea factorilor de decizie ai întreprinderii, a partenerilor de afaceri, a
băncilor, a organelor Ministerului Finanţelor Publice şi propriilor salariaţi cu privire
la calitatea activităţii desfăşurate, respectiv cu gradul de îndeplinire a
performanţelor asumate prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi prin programele de
perspectivă;
– pe baza depistării cauzelor ce au determinat situaţia financiară bună sau dificilă,
permite adoptarea de măsuri de amplificare a influenţei factorilor pozitivi şi de
corectare a celeia a factorilor negativi;
– corectarea şi fundamentarea unei noi strategii de viitor.
Scopul diagnosticului global al întreprinderii este aprecierea îndeplinirii de
către aceasta a obiectivului său strategic şi anume, menţinerea şi dezvoltarea pieţelor de
desfacere şi maximizarea valorii întreprinderii.
Metodologia de fundamentare a diagnosticului global se bazează pe aplicarea
unor criterii şi anume:
– întreprinderea este văzută în complexitatea sa, ca un sistem global, între funcţiunile
căreia se stabilesc relaţii complexe ce concură la îndeplinirea obiectivului de bază
(strategic);
– analiza întreprinderii în conceptul structuralist pe baza următoarelor elemente:
resurse, relaţii, activităţi, rezultate şi eficienţă, cu respectarea restricţiilor impuse de
mediu (protecţia mediului înconjurător, constrângeri sau facilităţi fiscale);
– analiza întreprinderii pe baza celor 5 M: men (potenţialul uman); money
(potenţialul financiar); machines (echipamente, potenţialul tehnic şi tehnologic);
materials (stocuri); market (piaţa);
– alte criterii care să evidenţieze specificul activităţii şi abordarea altor elemente
importante pentru existenţa şi viabilitatea întreprinderii.
În teoria şi practica financiară internaţională se întâlnesc mai multe modele de
diagnostic global:
Modelul SWOT (strenghts, weaknesses, opportunities and threats),
respectiv puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri, are menirea ca pe
componentele principale: resurse (umane, financiare, echipamente, stocuri) şi relaţii
(interne, externe - cu concurenţa şi mediul înconjurător) să stabilească cele patru
elemente: puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri şi printr-un sistem de punctaj
să fie posibilă caracterizarea situaţiei economice, financiare şi sociale a întreprinderii.
De asemenea, modelul poate fi dezvoltat introducând coeficienţi de importanţă
ai variabilelor şi un sistem de punctaj (de obicei, de la 1 la 5).
În practica evaluării, acesta este modelul cel mai frecvent utilizat.
Modelul Rolland Berger, după denumirea firmei de consultanţă cu acelaşi
nume, presupune stabilirea unui sistem de punctaj de la 1 la 5, pentru criterii stabilite pe
următoarele componente: produse (calitate/fiabilitate, nivel tehnologic, gama produse,
potenţial inovativ, sprijin extern); concurenţă (situaţia pieţei, tendinţa de creştere,
structura concurenţei, competitivitate); distribuţie (clienţi principali, structură clienţi,
know-how, canale de distribuţie, service); producţie (amplasamente, organizare,
infrastructură, utilaje, capacitatea folosită); financiar (vânzări, profit, active, capital,
datorii bancare); management (comercial, distribuţie, cercetare-dezvoltare, producţie).
16
Criteriile care nu sunt îndeplinite se notează cu 1 punct, iar cel îndeplinite
foarte bine cu 5 puncte. Dacă media realizată este sub 3, înseamnă că întreprinderea are
dificultăţi, iar peste 3 că situaţia întreprinderii este bună.
Modelul CEMATT (Centrul de Management şi Transfer Tehnologic) are
ca obiectiv clasificarea pe stele a întreprinderilor (1 stea = faliment mascat; 2 stele =
situaţie critică; 3 stele = echilibru dificil; 4 stele = adaptare satisfăcătoare; 5 stele =
viabilitate în mediul concurenţial). Printr-un sistem de ponderare a unor coeficienţi
stabiliţi pe cele 6 DAD (direcţii de analiză diagnostic):
a) Financiar 0,21
b) Marketing 0,17
c) Tehnologie 0,15
d) Calitate 0,17
e) Management 0,15
f) Resurse umane 0,15
TOTAL 1,00
Sistemul de notare este de 1-5 şi se stabilesc note medii pe fiecare dintre
componente. Media generală de apreciere a întreprinderii şi de clasificare rezultă dintr-
o medie ponderată cu coeficienţi de importanţă a tuturor mediilor obţinute pe fiecare
dintre cele 6 DAD componente.
De menţionat ar mai fi modelul A.G. (Alexandru Gheorghiu) şi modelul sub
formă de histogramă.
Băncile, de regulă, au modele proprii de punctaj pentru a caracteriza
lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea şi indicatorii echilibrului financiar ai clienţilor
lor.
În practica românească, însă, se întâmpină greutăţi în aplicarea acestor modele,
deoarece producţia şi circulaţia mărfurilor nu se realizează ritmic, iar impactul unor
factori macroeconomici (inflaţie, curs de schimb) este foarte important.
În afara operaţiunii de diagnosticare sub formele prezentate, pentru alte scopuri
decât evaluarea întreprinderii, se poate apela şi la auditarea activităţii, în special
pentru aspectele juridic şi financiar-contabil, al cărei scop este emiterea unei opinii
independente asupra sincerităţii şi realităţii datelor financiar-contabile, ca urmare a
înregistrării tuturor operaţiunilor patrimoniale, a respectării regulilor şi principiilor
contabile şi normelor de întocmire a conturilor anuale (bilanţ, cont de profit şi pierdere,
anexe la bilanţ). Însă auditul s-a extins şi la alte domenii: audit juridic, audit marketing,
audit social, scopul auditului, în general, fiind îmbunătăţirea calităţii metodelor de
gestiune. De aceea, auditul contabil şi auditurile operaţionale sunt instrumente de
diagnostic.
BIBLIOGRAFIE
1. Berceanu D. Politicile financiare ale firmei, Editura Universitaria,
Craiova, 2001
2. Berceanu D., Ciurezu Evaluarea întreprinderii – manual universitar, Editura
T., Universitaria, Craiova, 2003
3. Robu V., Anghel I., Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003
Şerban E.C.,Ţuţui D.
4. Stan S. şi colectiv Evaluarea întreprinderii, Editura IROVAL, Bucureşti,
2003
17
ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA STANDARDELOR INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE

REFERITOARE LA INSTRUMENTELE FINANCIARE
drd. Carmen Avram
Abstract:Accounting for financial instruments is a difficult and

controversial subject. The standard setters (such as IASB) are still
searching for the ideal rules on financial instruments. Their motivation is
that in a world in which financial instruments are being used ever more
extensively, are becoming exceedingly complex and are often a source of
confusion for investors, it is essential to have working standards in place,
with appropriate guidance. After 15 years of hard work, IASB released, on
17th of December 2003, the new and improved versions of IAS 32 and IAS
39, considered less complex and more detailed, the best so far. This paper
discusses IASB’s efforts in adopting the old and new versions of the two
standards dealing with financial instruments.
Key-words: IASB, financial instruments, IAS, harmonization, amendaments,

derivatives, financial statements, macrohedging, US GAAP, financial markets
Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB)

La nivel mondial, International Accounting Standards Board (IASB) a jucat şi
joacă în continuare un rol decisiv în procesul de armonizare. IASB este un organism
profesional, creat în 1973, cu scopul de a elabora şi publica, în interes general, norme
contabile internaţionale pentru elaborarea situaţiilor financiare.
Multe dintre diferenţele apărute între raportările financiare ale firmelor
provenind din diverse ţări sunt normale, fiind rezultatul unor medii de afaceri diferite în
care îşi desfăşoară activitatea întreprinderile. Însă, nu toate diferenţele pot fi explicate
pe baza divergenţelor culturale. Din acest motiv, IASB încearcă să armonizeze
standardele de contabilitate şi să elimine acele diferenţe care nu depind de variabilele
mediului economic, social şi cultural.
Aşadar, organismul are sarcina de a promova acceptarea şi aplicarea normelor
proprii în întreaga lume, pentru atenuarea diferenţelor dintre sistemele contabile
naţionale. “Rolul IASB este de a contribui la crearea şi adoptarea unor principii
contabile relevante, echilibrate şi comparabile în spaţiu, prin formularea standardelor
contabile şi aducerea lor la cunoştinţa publicului, precum şi prin încurajarea respectării
acestor principii în procesul întocmirii şi prezentării rapoartelor financiare.”
IASB este rezultatul unor reforme care au avut loc în cadrul fostului IASC în
anul 2001, în scopul creşterii independenţei sale şi a surselor de finanţare. Acestea
provin din contribuţii ale marilor firme de contabilitate, instituţiilor financiare private şi
companiilor din întreaga lume, băncilor centrale şi de dezvoltare şi altor organisme
internaţionale şi profesionale.
Activitatea acestui organism se poate separa în două etape:
-în prima perioadă (de la înfiinţare până la sfârşitul anilor 1980) activitatea IASB se
limita la publicarea de norme, care au ridicat multiple probleme de aplicare, datorită
opţiunilor autorizate de standarde şi incompatibilităţilor cu reglementările contabile ale
18
ţărilor membre. Deoarece normele IASB nu sunt impuse ţărilor membre, acestea erau
aplicate numai dacă nu contraveneau reglementărilor naţionale, ceea ce făcea ca
procesul de armonizare să fie foarte lent, iar activitatea organismului să fie catalogată
ca ineficientă.
-la sfârşitul anilor 1980 debutează cea de-a doua etapă din activitatea organismului,
caracterizată printr-o atitudine mai ofensivă, bazată pe o susţinere instituţională şi pe
reducerea opţiunilor oferite de norme. Astfel, noile standarde elaborate de IASB nu mai
ofereau decât două opţiuni pentru problemele contabile abordate: un tratament de
referinţă (considerat de Consiliul IASC drept cel mai adecvat) şi un tratament alternativ
autorizat. Dotarea, în 1989, cu un veritabil cadru contabil conceptual şi reducerea la
două a numărului de tratamente posibile pentru aceeaşi problemă, au condus la
creşterea coerenţei teoretice şi a eficienţei lucrărilor IASB.
Credibilitatea standardelor internaţionale s-a ameliorat considerabil în anul
2000 când International Organization of Securities Commission (IOSCO), care
reprezintă bursele de valori din întreaga lume, a acceptat IAS-urile ca bază de întocmire
a conturilor firmelor ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe aceste burse. „Acesta a
reprezentat un important pas spre un set de reguli acceptate la nivel internaţional, cu
scopul de a oferi comparabilitate, transparenţă şi o prezentare completă a situaţiilor
financiare ale întreprinderilor”.
Scurt istoric al IAS 32 şi IAS 39

IASC a ajuns la o înţelegere cu acest organism (IOSCO) în scopul realizării
unui set de standarde aplicabile care să faciliteze atragerea de capitaluri din afara ţării
de origine şi cotarea pe pieţele internaţionale. Aceste norme de bază trebuiau sa conţină
şi reguli referitoare la instrumentele financiare, în condiţiile în care asemenea
instrumente reprezentau mijloace standard de acoperire sau speculare utilizate de
firmele participante pe pieţele financiare.
Consiliul a abordat problema instrumentelor financiare acum 15 ani, mai exact
în 1988, în contextul unei adevărate explozii a utilizării lor pe pieţele de capital. În
următorii 8 ani a publicat două proiecte de expunere, care au culminat cu emiterea în
1995 a IAS 32 Instrumente financiare: prezentare şi descriere. Acest standard “prescrie
anumite cerinţe pentru prezentarea instrumentelor financiare care apar în bilanţ şi
identifică informaţiile care trebuie prezentate cu privire la instrumentele financiare
bilanţiere (recunoscute), dar şi extrabilanţiere (nerecunoscute)”.
Pe fondul reacţiilor nefavorabile stârnite de propunerile sale referitoare la
recunoaştere şi evaluare, precum şi al elaborării de către normalizatorii din diverse ţări
a unor norme substanţial diferite de cele “gândite” de IASC, organismul a hotărât că nu
era momentul oportun pentru punerea în operă a unui astfel de standard. Dar nu a
renunţat la idee decât temporar.
Prin urmare, în luna martie a anului 1997, IASC a publicat împreună cu
Institutul Canadian al Experţilor Contabili un document de lucru care propunea o
abordare foarte diferită de cele existente până atunci, şi anume, ca toate activele şi
datoriile financiare să fie evaluate la valoarea de piaţă (numită în literatura IAS valoare
justă). Reacţiile faţă de acest document au arătat un dezacord larg în ceea ce priveşte
anumite propuneri, precum şi faptul că mai era necesară multă muncă până la
elaborarea unui standard care să permită o abordare totală a valorii juste.
În acest timp, IASC a ajuns la concluzia că o normă referitoare la recunoaşterea
şi evaluarea instrumentelor financiare era, de urgenţă, necesară, pentru a veni în spijinul
19
producătorilor şi utilizatorilor de situaţii financiare în condiţiile în care, deşi aceste
instrumente erau utilizate pe scară largă în întreaga lume, puţine ţări, cu excepţia SUA,
emiseseră norme pentru recunoaşterea şi evaluarea lor.
Drept urmare, în noiembrie 1997 IASC a decis:

– să se alăture normalizatorilor din nouă ţări pentru a forma un Grup de lucru comun
(Joint Working Group-JWG) în scopul elaborării de propuneri pe marginea
documentului de lucru emis în acelaşi an. Obiectivul acestui proiect era elaborarea
unui standard integrat şi armonizat referitor la instrumentele financiare care să
reflecte cele mai bune cercetări şi practici în domeniu din întreaga lume. Însă,
pentru realizarea unui asemenea deziderat era (în fapt, este) nevoie de mai mulţi
ani. Primul pas a fost deja făcut de JWG prin publicarea în anul 2000, înainte de
constituirea IASB, a unui proiect de expunere.
– în acelaşi timp, să dezvolte un standard interimar despre recunoaştere şi evaluare
care să poată fi utilizat până ce standardul integrat şi armonizat va fi emis. Această
normă se bazează pe US GAAP, singurul set major de standarde ce cuprinde cerinţe
comprehensive cu privire la instrumentele financiare. Rezultatul a fost IAS 39
Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare publicat în 1999, după o perioadă
de expunere şi comentarii.
IASB recunoaşte că IAS 39 este un standard foarte complex, iar complexitatea
sa derivă dintr-o serie de aspecte precum: utilizarea mai multor baze de evaluare,
contabilitatea de acoperire, derivatele încorporate, derecunoaşterea. Prin intermediul
său se încearcă o abordare uniformă a unei arii a contabilităţii în care există practici
variate în întreaga lume, chiar şi în rândul întreprinderilor care aplicau deja IAS-urile
înainte de implementarea normei nr. 39. Standardul are un impact major asupra contului
de profit şi pierdere şi asupra capitalurilor proprii ale firmelor ce utilizează pe scară
largă instrumentele financiare, inclusiv derivatele, a căror definiţie este extinsă cu
această ocazie, cuprinzând anumite contracte ce anterior nu erau considerate derivate.
Amendarea normelor referitoare la instrumentele financiare

Cum menţionam anterior, Consiliul are în agenda sa un proiect pe termen lung
de reconsiderare a abordării fundamentale a contabilităţii instrumentelor financiare.
Acesta include luarea în considerare a bazei de contabilizare stabilite prin IAS 32 şi
IAS 39 şi a propunerilor din proiectul dezvoltat de JWG. Însă, un astfel de proiect este
puţin probabil a se concretiza într-un standard într-un viitor apropiat. De aceea, IASB a
decis în anul 2001 să înceapă un proces de îmbunătăţire a celor două norme existente în
vederea reducerii complexităţii, prin clarificarea unor prevederi, eliminarea
inconsistenţelor interne şi adăugarea de explicaţii suplimentare. Cu toate acestea,
obiectivul nu a fost reconsiderarea abordării fundamentale din IAS 32 şi IAS 39 (acesta
este scopul proiectului pe termen lung), astfel încât problema complexităţii nu va putea
fi rezolvată în întregime.
Propunerile de amendare a celor două standarde au fost publicate în vederea
comentariilor publice pe 20 iunie 2002. Perioada de comentarii a expirat pe 14
octombrie 2002, dată la care IASB primise peste 170 de scrisori de răspuns. Din acest
motiv, Consiliul a decis să ţină o serie de mese rotunde publice începând cu 10 martie
2003 pentru a discuta propunerile de amendare în contextul numeroaselor scrisori de
comentarii primite.
20
La aceste mese rotunde, desfăşurate la Londra şi Bruxelles, având participanţi
provenind din 108 firme şi organizaţii sau persoane individuale, “vioara întâi” au fost
reprezentanţii sectorului bancar şi de asigurări, în special, din Franţa, Marea Britanie şi
Germania, nemulţumiţi de efectul unor prevederi asupra situaţiilor lor financiare. IASB
a încercat să orienteze discuţiile asupra celor mai importante probleme ridicate de
scrisorile de comentarii, respectiv:
• distincţia datorii/instrumente de capitaluri proprii, inclusiv derivate pe acţiuni
proprii;
• derecunoaşterea instrumentelor financiare;
• derivatele şi contabilitatea de acoperire;
• deprecierea activelor financiare;
• alte aspecte, precum: opţiunea evaluării la valoarea justă, convergenţa cu US
GAAP.
După aceste mese rotunde, Consiliul a dezbătut în şedinţele sale lunare
aspectele ridicate de participanţi şi a fost de acord să modifice anumite propuneri din
proiectul de expunere, cum ar fi:
-pentru IAS 39, proiectul de expunere propunea 15 schimbări majore. Consiliul a
adoptat doar 6 dintre acestea în forma iniţială, a adăugat explicaţii sau clarificări la alte
6 şi a modificat 3 propuneri (cele referitoare la derecunoaştere, ajustarea de bază,
reluarea deprecierii activelor disponibile pentru vânzare). S-au făcut 7 modificări noi ca
urmare a discuţiilor de la mesele rotunde.
-în ceea ce priveşte IAS 32, proiectul din 2002 propunea 21 de schimbări importante,
mai ales cu privire la prezentarea informaţiilor. Consiliul a confirmat 17 dintre acestea,
a respins una referitoare la utilizarea experienţei trecute pentru clasificarea anumitor
derivate pe acţiuni proprii la datorii sau capitaluri proprii şi a adăugat explicaţii la alte 3
propuneri. Şi în acest caz s-au realizat 6 noi schimbări în legătură cu cerinţele de
prezentare şi descriere.
În această manieră se prezintă cele două versiuni revizuite ale IAS 32 şi IAS
39, publicate pe 17 decembrie 2003 şi care intră în vigoare de la 1 ianuarie 2005. IASB
pretinde că noile variante oferă mai multe îndrumări, cuprind mai puţine inconsistenţe,
includ unele aspecte cheie ale interpretărilor IFRIC şi ale Ghidului de implementare a
IAS 39 emise anterior. Din acest motiv, normele referitoare la instrumente financiare au
devenit mai puţin complexe şi mai uşor de implementat.
Versiunea amendată a IAS 39 continuă să facă subiectul unor modificări
viitoare. Consiliul nu s-a decis încă dacă să permită sau nu contabilitatea de acoperire a
valorii juste pentru protejarea unui portofoliu împotriva riscului ratei dobânzii,
cunoscută şi sub denumirea de macroacoperire. El încearcă găsirea unei modalităţi prin
care băncile şi marile companii să-şi menţină abordarea curentă privind managementul
riscurilor, dar şi să îndeplinească criteriile pentru contabilitatea de acoperire.
Rezultatele discuţiilor generate de proiectul de expunere, publicat în august 2003, în
acest sens, vor fi încorporate în noua variantă a standardului ce este aşteptată la sfârşitul
lunii martie 2004.
În dorinţa sa de a ajuta firmele europene, şi nu numai, să se pregătească pentru
adoptarea IAS 32 şi a IAS 39 începând cu anul 2005, IASB a hotărât să nu întârzie
finalizarea celor două norme din cauza unei singure probleme, respectiv
macroacoperirea. Cele mai importante modificări aduse versiunilor iniţiale sunt:
• există prevederi mai detaliate referitoare la clasificarea datorie/instrument de
capitaluri proprii;
21
• majoritatea angajamentelor de creditare sunt excluse din sfera de aplicare şi nu
mai există obligativitatea evaluării lor la valoarea justă;
• categoria “împrumuturi şi creanţe generate de întreprindere” este extinsă pentru
a le include şi pe cele “cumpărate”, care vor fi tratate împreună;
• se oferă detalii noi cu privire la calcularea ratei efective a dobânzii;
• regulile referitoare la derecunoaştere au fost rescrise pentru a clarifica aplicarea
lor;
• au fost elaborate reguli mai detaliate pentru facilitarea implementării
evaluărilor la valoarea justă;
• acoperirea angajamentelor ferme se contabilizează, potrivit noilor reglementări,
ca o acoperire a valorii juste şi nu a fluxurilor de trezorerie. Această prevedere
este în concordanţă cu cerinţele standardelor americane (US GAAP);
La o primă lectură a celor două versiuni actualizate ale standardelor se pot
afirma următoarele lucruri:
o orice companie foloseşte un anumit tip de instrumente financiare: nu
doar derivate, ci şi investiţii, împrumuturi, numerar, creanţe sau datorii;
o anumite sectoare (cum ar fi cel financiar şi de asigurări) sunt mult mai
afectate de prevederile lor;
o IAS 32 şi IAS 39 sunt “stufoase” (însumează peste 500 de pagini),
complexe şi încă dificil de înţeles;
o multe ţări nu au standarde echivalente, ceea ce face inevitabile anumite
schimbări pentru majoritatea companiilor;
o implementarea standardelor poate implica nu doar o nouă contabilitate,
ci şi noi date de colectat pentru necesităţi de prezentare, noi metode de
evaluare şi chiar noi sisteme pentru a face posibilă funcţionarea
acestora.
Normele afectează societăţile care le aplică în trei domenii cheie:
-conform IAS 32, multe titluri financiare hibride existente pe piaţă vor fi
clasificate la datorii şi nu la capitaluri proprii. Drept urmare, numeroase firme vor fi
nevoite să-şi reemită titlurile pe termene diferite;
-IAS 39 va avea impact asupra practicilor de factoring şi titlurizare. Când o
companie va vinde creanţele sale prin intermediul unui “vehicol” creat special pentru a
le încasa, acest vehicol va fi recunoscut în bilanţ, ceea ce va creşte totalul
activelor/datoriilor întreprinderii;
-IAS 39 prevede că toate derivatele trebuie să fie recunoscute în bilanţ la
valoarea de piaţă. Acest lucru va impune criterii mai stricte pentru contabilitatea de
acoperire. Dacă derivata nu îndeplineşte criteriile, câştigurile sau pierderile vor fi
recunoscute în contul de profit şi pierdere, ceea ce va spori transparenţa şi va permite
acţionarilor să identifice mai uşor eficienţa sau ineficienţa relaţiilor de acoperire.
Implementarea normelor este mai facilă pentru firmele care aplică pentru prima
dată IFRS în 2005 deoarece ele nu sunt obligate să întocmească situaţii financiare
comparative pentru a încorpora cerinţele IAS 32 şi IAS 39 revizuite. Totuşi, societăţile
sunt nevoite să realizeze o conciliere între sumele recunoscute la sfârşitul perioadei
comparative (31 decembrie 2004) şi cele înregistrate la începutul perioadei următoare
(1 ianuarie 2005).
Deşi aplicarea celor două standarde revizuite necesită destulă muncă (mai ales
din partea companiilor ce activează în sectorul financiar), ea are ca efect creşterea
comparabilităţii şi calităţii raportării financiare, ceea ce îi determină pe specialişti să
22
afirme că merită eforturile. Elaborarea IAS 32 şi IAS 39 îmbunătăţite aduce pieţele de
capital mai aproape de realizarea obiectivului de utilizare a unui limbaj global pentru
întocmirea situaţiilor financiare.
În concluzie, putem afirma ca la ora actuală, contabilitatea instrumentelor
financiare reprezintă una din cele mai mari provocări pentru normalizatori, dar şi pentru
producătorii de informaţii contabile şi utilizatorii de situaţii financiare. Subiect dificil si
controversat, instrumentele financiare au provocat discuţii aprinse cu ocazia elaborării
standardelor contabile corespunzătoare, normele actuale fiind rezultatul înţelegerilor la
care s-a putut ajunge în momentul de faţă. Ele vor continua să facă subiectul unor
schimbări, datorită evoluţiilor rapide şi semnificative ce caracterizează pieţele
financiare internaţionale actuale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Ionaşcu I Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii
privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
2. Martin R. Revised standards on financial instruments, 3rd of February
2004, www.acca.co.uk/publications
3. Needles B.E. , Principiile de bază ale contabilităţii, ed. a 5-a, Ed. Arc, Chişinău,
Anderson 2001
H.R., Caldwell
J.C
4. Pizzey A. Accounting and Finance, the 5th edition, Continuum,
London and New York, 2001
5. Toma C. Armonizarea contabilităţii româneşti în contextul
armonizării contabile internaţionale, în Globalizarea şi
educaţia economică universitară, vol. II, Ed. Sedcom Libris,
Iaşi, 2002
6. *** Financial Instruments under IFRS. Revised IAS 32 and IAS
39. A guide through the maze, PricewaterhouseCoopers,
2004, http://www.pwc.com/ifrs
7. *** IASB, Standardele Internaţionale de Contabilitate, Ed.
8. *** IASB, The Roundtable Discussions on IAS 32 and IAS 39 –
Introductory Notes, December, 2002
9. *** IASB, Exposure Draft of Proposed Amendaments to IAS
39: Fair Value Hedge Accounting for a Portofolio Hedge of
Interest Rate Risk, 21st of August 2003
10. *** IASB issued revised standards on financial instruments, 17th
of December 2003, www.iasb.org
23
DEZMEMBRĂMINTELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
Asist. univ. drd. Ciprian Păun

Universitatea Babeş-Bolyai,
Abstract: The Romanian or foreign trading companies can set

subsidiaries in Romania. They are set up in one of the types of trading
company prescribed by the Law nr. 31/1990 ( SRL, SA, SCA, SCS, SNC).
They have juridical personality, their own patrimony and own leading
bodies; they are operating independently as satiated in the own by laws.
The capital of the subsidiary is subscribed and paid by the founding
mother company. The object of activity of the subsidiary may not exceed of
the limits of the activity object of the mother company. The foreign trading
companies may set up subsidiaries in Romania if the country of origin
legally recognizes this right. The banking subsidiaries play an important
role in the Romanian economy and have specific rules of function.
Key words: enterprise, law system, subsidiary, banking subsidiary, NBR
În practica vieţii comerciale se folosesc o serie de denominaţii pentru

dezmembrămintele societăţii comerciale: filiale, sucursale, sediu secundar, agenţii,
reprezentanţe sau alte unităţi fără personalitate juridică. Aceşti termeni sunt menţionaţi
şi în legea nr. 31/1990, iar art. 7 alin 2 din Codul de procedură civilă foloseşte termenul
generic de “reprezentanţă”. Multitudinea denominaţiilor existente în limbajul curent şi
în limbajul legal este generată de lipsa unor fundamente şi explicaţii clare începând cu
Codul Comercial însuşi. Pentru prima dată conceptul de filială este introdus în legislaţia
naţională prin art. 34 alin 1 din Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele
juridice fără a-l preciza statutul şi reglementând materii civile şi nu comerciale.
După 1990 discuţiile referitoare la sediile secundare ale societăţilor comerciale
au continuat şi spunem noi, doctrina a impus legiuitorului reglementarea acestor
dezmembrăminte ale societăţilor comerciale. Într-o primă fază regimul filialelor în
interiorul ţării a fost tratat diferit de regimul filialelor din exterior, astfel încât în ţară
filialele şi sucursalele nu aveau personalitate juridică (a se vedea Legea nr. 26/ 1990 şi
legea nr. 31/1900), pe când în exterior conform art. 13 din legea nr. 33/1991 se atribuia
filialei calitatea de persoană juridică, distinctă de a societăţii mame, atribut pe care
sucursala nu îl avea. Această teorie a fost numită “dualistă”. Opinia monistă
corespundea punctului de vedere potrivit căruia filiala era concepută ca o întreprindere
cu personalitate juridică, aparţinând societăţii comerciale care a constituit-o, posedând
un patrimoniu propriu şi încheind contracte cu terţii în nume propriu, spre deosebire de
sucursală care nu are personalitate juridică.
Art. 113 lit c1) prevede că “înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare
precum: sucursala, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică sunt de competenţa Adunării Generale extraordinare, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel.
Legiuitorul francez a definit filiala utilizând criteriul financiar cantitativ. “Atâta
timp cât o societate, “societate mamă” deţine mai mult de jumătate din capitalul unei
24
alte societăţi, a doua este numită filială a primei societăţi”. Curtea Supremă de Justiţie
a arătat în decizia nr. 752/1995 că: “Deosebindu-se de filială, sucursala nu devine
persoană juridică, ci face parte din structura organică a societăţii fondatoare, singura
care deţine calitatea de subiect de drept”.
Ordonanţă de Urgenţă nr. 32/1997 introduce art. 42 şi 43 care pun capăt
disputei şi reglementează coerent statutul filialei şi sucursalei. Art 42 defineşte filialele
ca fiind “societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una dintre
formele de societate enumerate la art. 2 (din lege n.n.) şi în condiţiile prevăzute pentru
acea forma. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale
şi se înmatriculează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din
judeţul în care vor funcţiona (art. 43 alin 1). Dacă sucursala se înfiinţează într-o
localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea se va
înmatricula în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare independentă
(art. 43 alin 2). Decizia CSJ nr. 752/1995 a definit, considerăm noi, mult mai exact
sucursala, ca “fiind o modalitate de extindere în teritoriu a întreprinderii fondatoare,
contribuind la realizarea obiectului ei, înfiinţată din iniţiativa şi cu fondurile societăţii
primare, prezentând structura unei întreprinderi comerciale, menită a produce şi
distribuii mărfuri, să presteze ori să execute lucrări. Sucursala se priveşte ca un
dezmembrământ, o modalitate de descentralizare a activităţii societăţii primare, având o
dublă subordonare faţă de aceasta, atât pe plan economic, comercial cât şi de natură
juridică. Actul de înfiinţare a sucursalei constituie în esenţă un mandat complex pe care
i-l încredinţează societatea primară, definindu-i modul de organizare, dotarea
materială, condiţiile de funcţionare şi sfera de activitate”.
Referitor la statutul celorlalte sedii secundare, agenţii, reprezentanţe etc. legea
nr. 31/1990 (art. 43, alin 3) prevede că acestea vor avea un regim juridic echivalent cu
cel al sucursalei. Celelalte sedii secundare agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
sedii se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului
sediului principal. Art. 43 alin 5 conţine a prevedere prohibitivă potrivit căreia “Nu se
pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială”.
Intenţia legiuitorului a fost de a face o demarcaţie clară între filială şi sucursală
sau alte sedii secundare. Cele două forme conţin multiple asemănări, dar se şi
diferenţiază din multiple puncte de vedere.
Asemănări:
Atât filiala cât şi sucursala sunt forme societare care desfăşoară activităţi
comerciale;
Ambele forme reprezintă extensii comerciale ale “societăţii mamă” în teritoriu
cu scopul de a obţine o mai bună informare asupra cerinţelor pieţii, de a-şi dezvolta
relaţiile de afaceri, de a realiza o mai bună desfacere a produselor şi serviciilor oferite,
de a dezvolta o politică comercială apropiată de clienţi şi nu în ultimul rând de a
obţine un profit mai mare;
Ambele societăţi sunt dependente economic de “societatea mamă” .
Deosebiri:
Filiala are personalitate juridică, în timp ce sucursala nu are personalitate
juridică;
25
Filiala îşi organizează activitatea ca o societate comercială de sine stătătoare,
cu patrimoniu distinct, în timp ce sucursala face parte din patrimoniul societăţii
fondatoare;
Filiala poate să aibă şi alţi asociaţi pe lângă societatea mamă. Cu toate acestea
societatea fondatoare va deţine majoritatea capitalului social. (Excepţie societăţile
bancare. A se vedea Legea nr. 58/ 1998); Sucursala nu are personalitate juridică
proprie, deci nu poate avea o altă structură asociativă de conducere decât identică cu
cea a societăţii mamă.
În ceea ce priveşte termenii de agenţie, reprezentanţă acestea nu se bucură de o

definiţie legală. În doctrină s-a afirmat că agenţia şi reprezentanţa se deosebesc de
sucursală deoarece nu pot fi întreprinderi producătoare de mărfuri, prestatoare de
servicii sau executoare de lucrări pentru clientelă. Spre deosebire de sucursală s-a
considerat că agenţia sau reprezentanţa nu pot efectua acte juridice şi fapte materiale ce
ţin de realizarea obiectului de activitate, în afara sediului principal, ci doar acte de
prospectare a pieţei. Temeiul acestei interpretări a fost unul discutabil care putea
suporta o serie de argumente contrare. O reglementare recentă, însă, a făcut mai multă
lumină în privinţa definirii reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor
economice străine. În art. 2 al Ordinului Ministrului Finanţelor Publice (OMFP) nr.
1.193/2003 se precizează neechivoc că: “Reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte
de comerţ, neavând calitatea de persoane juridice şi nefiind înregistrate la Oficiile
Registrului Comerţului”. Interpretând per a contrario pentru a fi abilitat să exerciţi fapte
de comerţ trebuie să ai personalitate juridică sau să fi înregistrat la Oficiile Registrului
Comerţului în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea. Potrivit art. 43 din legea nr.
31/1990 modificată, filialele au personalitate juridică distinctă, iar sucursalele sunt
singurele obligate să se înregistreze la Oficiile Registrului Comerţului din alte localităţi
decât cea a sediului social în care se înfiinţează.
Filiala şi sucursala bancară

Legea bancară nr. 58/1998 defineşte sucursala ca fiind “o unitate operaţională
fără personalitate juridică a unei bănci şi care efectuează în mod direct toate sau unele
din activităţile băncii, în limita mandatului dat de aceasta”. (art. 3 lit. d). Aceeaşi lege
nr. 58/1998 defineşte la art. 3 lit c filială depărtându-se de noţiunea comună definită de
legea nr. 31/1990 republicată. Astfel, filiala bancară este : “o persoană juridică în care o
altă persoană sau grup de persoane care acţionează împreună deţine 50% sau mai mult
din acţiunile cu drept de vot sau o participaţie semnificativă care permite acestora sa
exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei. “Societatea mamă”
pierde astfel controlul efectiv asupra noii societăţi. Este interesant cum legiuitorul a
derogat de la prevederile legii nr. 31/1990 în acest domeniu, instituind o reglementare
specială specifică activităţii bancare. Considerăm că această atitudine se susţine din
raţiuni de protecţie a clienţilor sistemului bancar şi în acelaşi timp pentru asigurarea
stabilităţii sistemului bancar însuşi . Pierderea prerogativelor de control înseamnă de
fapt participarea pe piaţă a unui nou comerciant independent total de “societatea
mamă”.
Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României prevede în
art. 1 alin. 2 că “Banca Naţională a României are sediul în Bucureşti. Ea poate avea
sucursale în toate reşedinţele de judeţ şi poate avea sucursale şi agenţii şi în alte
localităţi din ţară”. Noua reglementare a rectificat o posibilă sursă de confuzii şi erori,
26
anume prevederea art. 1 alin. 2 din Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale
a României în care se stipula : “ Banca Naţională a României are sediul în Bucureşti.
Ea poate avea sucursale în toate reşedinţele de judeţ şi poate crea filiale şi agenţii şi în
alte localităţi”. Textul legal din 1991 considerăm noi a dorit să preia o prevedere
existentă în Legea de înfiinţare a unei bănci de scompt şi circulaţiune din 1880 (art.3)
care prevedea “ înfiinţarea unei sucursale în fiecare capitală de judeţ şi în toate
localităţile unde trebuinţa va cere”, adăugând însă filialele şi agenţiile pe care le-a pus
sub autoritatea sucursalelor judeţene. Este o restituţie importantă, iar textul legal din
1998 omite a mai menţiona “filiala”, acest lucru denotând faptul că este imposibilă
constituirea de “ filiale ale BNR ”.
BIBLIOGRAFIE
1. Gh. Buta Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003
2. V. Slăvescu Istoricul Băncii Naţionale a României (1880-1924), Ed.
Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
3. * * * art. L.L.233-1 C.Com, introdus prin legea din 24 iulie 1966;
şi comentariu în C. Malecki, Les dirigeants des filiales, în :
Revue des societes, 2000
4. * * * Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1.193/4 septembrie 2003,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.
650/12.12. 2003
5. * * * Monitorul Oficial nr. 203 din 1 iunie 1998
6. * * * Lege pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune,
publicată în “Monitorul Oficial al României din 17 (19)
aprilie 1880
27
PROBLEME ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND NORMALIZAREA AUDITULUI ÎN PLAN

NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL
Lect. univ. drd. Drăgan Cristian

Asist. univ. drd. Brabete Valeriu
Abstract:This paper takes into consideration essential issues regarding

the normalisation of the audit at national and international level. We
emphasize the necessity of a normative frame respected and used by all
specialists. The standards must be considered as minimum level of
performances, the auditors having the possibility to use other elements,
according to the various situations. In this cases the auditors must
rigorously justify their choices.
Key words: legal normative, profesional normative, profesional associations,

harmonizations, recomandation, standardization
Pentru ca funcţia de audit să răspundă în mod corespunzător cerinţelor

beneficiarilor a devenit necesară existenţa unor elemente de referinţă care, pe de o
parte, să ofere auditorului recomandări relevante pentru desfăşurarea misiunii propriu-
zise conferind acesteia un înalt nivel de profesionalism, iar pe de altă parte, să creeze
premisele percepţiei din partea publicului că auditorul acţionează ca un garant al bunei-
credinţe şi al profesionalismului conducerii entităţilor patrimoniale.
Atingerea acestor deziderate a impus elaborarea unor norme care să
reglementeze într-o oarecare măsură practicile de audit.
În general, prin normalizare se înţelege „oferirea de soluţii la problemele
tehnice şi comerciale privind produsele, bunurile şi serviciile care se pun în mod
repetat în relaţiile dintre partenerii economici, ştiinţifici, tehnici şi sociali”. Ele
contribuie, în mod decisiv, la obţinerea unui nivel de siguranţă prin care produsul sau
serviciul corespunde aşteptărilor.
În funcţie de modalitatea în care părţile implicate acceptă normele elaborate se
disting două categorii semnificative ale normalizării, şi anume:
• normalizare legală sau reglementată, impusă tuturor în virtutea textelor
legale (legi) şi a textelor reglementate (ordonanţe, hotărâri de guvern, ordine
ministeriale şi intraministeriale);
• normalizare profesională, impusă la nivelul unei profesiuni date.
Normele de audit sunt cele care definesc principiile ce trebuiesc respectate şi,
totodată, modalităţile de aplicare a acestora, conferind auditorului un ansamblu la care
să se raporteze, între altele, în procesul de elaborare a opiniei în cadrul raportului de
audit. Existenţa ansamblului amintit cunoscut şi sub denumirea de referenţial normativ
sau corp de norme asigură, în plus, şi cunoaşterea de către beneficiarul raportului a
realităţii şi calităţii muncii efectuate.
28
Referenţialul normativ în domeniul auditului oferă liniile directoare pentru o
diversitate de situaţii, dar nu poate acoperi întreaga gamă regăsită în activitatea practică.
Din aceste considerente, raţionamentul profesional capătă o importanţă deosebită în
finalizarea misiunii.
În literatura de profil se utilizează frecvent alături termenul de normă şi cei de
reglementare şi recomandare, care prezintă, într-o anumită măsură, similitudini, însă
sub aspect juridic au semnificaţii diferite. Astfel, termenii de normă şi reglementare au
caracter de obligativitate pentru auditor, în timp ce recomandarea nu implică acest
aspect. În plus, în măsura în care norma profesională este instituită în mod obligatoriu
printr-o normă juridică ea capătă caracterul de reglementare.
Pornind de la premisa că auditul înseamnă examinarea efectuată de către un
specialist independent şi competent a fidelităţii reprezentărilor contabile şi financiare,
constatăm că normalizarea auditului este strâns legată de normalizarea contabilă, cu
cele două direcţii majore ale sale:
• normalizarea situaţiilor financiare anuale specifică ţărilor anglo-saxone;
• normalizarea cu plan contabil general, caracteristică ţărilor Europei
continentale.
La nivel internaţional, efortul de normalizare în domeniul auditului, sub
aspect tehnic, etic şi educativ, a fost asumat de Federaţia Internaţională a Contabililor
(IFAC), organizaţie fondată în anul 1977, cu ocazia Congresului Internaţional al
Contabililor de la München. Aceasta este o organizaţie nonprofit şi neguvernamentală,
care numără în prezent 155 de organisme profesionale, grupate în 114 ţări. Obiectivul
principal al IFAC este acela de a „favoriza dezvoltarea şi creşterea unei profesii
contabile care să fie în măsură să ofere în interes public servicii uniforme şi de înaltă
calitate.”
În acest sens, prin intermediul comitetelor şi grupurilor operative din cadrul
organizaţiei, militează activ în următoarele direcţii prioritare:
• elaborarea şi promovarea standardelor în domeniu, caracterizate printr-o
înaltă calitate şi ţinută, inclusiv publicarea de materiale care să fie utile specialiştilor,
indiferent de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea. În acelaşi context se subliniază
preocuparea susţinută în direcţia armonizării diverselor practici naţionale de audit,
astfel încât standardele amintite să aibă o aplicabilitate internaţională. De altfel,
denumirea acestora este de Standarde Internaţionale de Audit (ISA) şi constituie
responsabilitatea Comisiei pentru practicile internaţionale de audit (IAPC) din structura
IFAC;
• oferirea de îndrumări pentru soluţionarea unor aspecte specifice apărute în
cadrul profesiei;
• dezvoltarea unor organizaţii profesionale puternice în domeniul
contabilităţii şi auditului şi realizarea unei colaborări strânse cu firmele multinaţionale
de contabilitate şi audit, dar şi cu alte organizaţii internaţionale, cum ar fi de exemplu,
Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială, ş.a.
Totodată, se menţionează că un alt organism internaţional de interes pentru
profesia de auditor, membru al IFAC, este Institutul Auditorilor Interni din Statele
Unite, care este liderul mondial în domeniul auditului intern.
29
În ceea ce priveşte zona în care se situează ţara noastră se aminteşte şi iniţiativa
Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) în colaborare cu
Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), cu privire la
înfiinţarea Parteneriatului Sud-Est European pentru Dezvoltarea Contabilităţii
(SEEPAD), care urmăreşte susţinerea reformei contabilităţii şi auditului financiar în
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Kosovo, Macedonia, Moldova,
Muntenegru, România şi Yugoslavia.
Printre principalele obiective ale SEEPAD se înscriu creşterea transparenţei
financiare, dezvoltarea profesiei contabile şi a auditului financiar, integrarea
organizaţiilor de contabilitate şi de audit financiar din sud-estul Europei în Uniunea
Europeană şi comunitatea internaţională. Totodată, se manifestă o colaborare strânsă cu
IFAC pentru promovarea în regiune a Standardelor Internaţionale de Audit (ISA).
În ceea ce priveşte normalizarea avem în vedere şi faptul că liniile directoare
conferite de organismele profesionale de referinţă în domeniu sunt puse în practică de
către organismele naţionale abilitate în acest sens. Acestea din urmă elaborează, printre
altele, standardele de audit, codurile privind conduita etică şi profesională, normele de
control al calităţii activităţii desfăşurate, modalităţile de atribuire a calităţii de auditor
ş.a. Totodată, se reţine că pe lângă aceste elemente normative auditorii trebuie să
considere şi elementele legislative cu specific naţional. În plus, menţionăm că
elaborarea standardelor profesionale şi codurilor de conduită etică se poate realiza fie în
manieră proprie, devenind standarde naţionale, fie prin asimilarea celor elaborate de
organisme de prestigiu.
În altă ordine de idei se subliniază faptul că standardele în sine trebuie
considerate de auditori ca nişte niveluri minime de performanţă, în sensul că, pe
parcursul demersului de audit, atunci când situaţia concretă o impune, nu trebuie să se
bazeze în mod exclusiv pe standarde. În plus, dacă recomandările unui standard nu sunt
practice sau devin imposibil de aplicat, auditorul are libertatea alegerii unei alternative,
cu condiţia să fie justificată riguros. În acelaşi context se menţionează şi faptul că
standardele de audit se aplică numai elementelor cu pondere relativ importantă
(semnificative), considerate astfel în baza pragului de semnificaţie.
În România, organizarea activităţii de audit se face simţită relativ târziu, după
anul 1990, pe fondul proceselor de deschidere spre armonizare şi adaptare a economiei
naţionale la structurile europene şi internaţionale. O serie de factori specifici acelei
perioade, cum sunt declanşarea procesului de privatizare, lărgirea continuă a pieţelor de
capital, trecerea la o economie liberă de piaţă, perspectiva aderării la Uniunea
Europeană ş.a., au favorizat acest proces.
În acest context a devenit tot mai necesară examinarea informaţiilor financiar-
contabile destinate utilizatorilor, în vederea exprimării unor opinii competente şi
motivate cu privire la acestea, care să ofere garanţii terţilor în ceea ce priveşte
regularitatea, sinceritatea şi fidelitatea datelor contabile furnizate de entităţile
patrimoniale.
Pentru a răspunde acestor noi exigenţe Corpul Experţilor Contabili şi a
Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR), în calitate de membru al IFAC, a
făcut primele demersuri ce au vizat normalizarea auditului financiar în ţara noastră.
Astfel, beneficiind atât de sprijinul unor reputaţi specialişti din domeniul academic, cât
30
şi de cel al comisarilor de conturi din Franţa a elaborat, într-o primă etapă, Normele de
audit financiar şi certificare a bilanţului contabil în octombrie 1995 şi, ulterior,
Normele naţionale de audit în ianuarie 1999.
Începând cu anul 1997, Ministerul Finanţelor a iniţiat un parteneriat cu
Institutul Experţilor Contabili din Scoţia (ICAS) privind derulararea Programului pentru
dezvoltarea sistemului contabil şi de audit din România, cu finanţare din partea
Guvernului Britanic, prin Departamentul pentru Dezvoltare Internaţională al acestuia.
În cadrul programului amintit, în anii 1998-1999 s-a realizat în primul rând o analiză
diagnostic a sistemului contabil românesc sub aspectul asimilării în legislaţia specifică a
aquis-ului comunitar în domeniu, pe baza căreia au fost stabilite obiectivele prioritare
pe termen scurt, mediu şi lung.
Ulterior, perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, cu drepturi
depline într-un viitor apropriat, a constituit imboldul unei noi etape de reglementare ce
impune, inevitabil, armonizarea reglementărilor româneşti în domeniu cu principiile şi
normele practicate de statele membre ale comunităţii amintite. Această etapă a fost
deschisă prin actul normativ ce a pus bazele Camerei Auditorilor Financiari din
România şi a creat cadrul necesar privind exercitarea independentă a profesiei de
auditor financiar, realizând, totodată, alinierea profesiei de audit din România la
exigenţele Directivei a VIII-a a Uniunii Europene.
Constituirea unui al doilea organism profesional cu atribuţii în domeniul
auditului a generat o serie de dispute şi controverse, în principal, datorită nemulţumirii
create în rândurile CECCAR, care reuşise într-o proporţie semnificativă să pună bazele
auditului în ţara noastră.
Următorul pas sub aspect normativ l-a constituit instituirea obligaţiei privind
efectuarea auditului pentru anumite categorii de entităţi patrimoniale, concomitent cu
aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, ce cuprinde prevederi exprese cu
privire la necesitatea auditării situaţiilor financiare anuale întocmite conform acestor
reglementări, inclusiv a situaţiilor financiare retratate. Astfel, o dată cu aceste ultime
reglementări se poate considera că în România a apărut o nouă profesie, şi anume cea
de auditor financiar. Totodată, se menţionează că normele profesionale pe care se
întemeiază demersul de audit sunt reprezentate de Standardele Internaţionale de Audit
ce au fost asimilate în totalitate ca standarde naţionale.
În domeniul auditului intern normalizarea a vizat mai întâi instituţiile publice,
ulterior extinzându-şi oarecum sfera de reglementare şi către celelalte entităţi ale
economiei naţionale ce intră sub incidenţa reglementărilor privind auditul financiar.
Cu toate că eforturile făcute până în prezent pentru compatibilizarea
reglementărilor în domeniul auditului cu normele europene şi internaţionale sunt
semnificative, considerăm că acest proces va trebui continuat, în condiţii de exigenţe
sporite, astfel încât obiectivul final să fie reprezentat de conformitatea cu directivele
Uniunii Europene. În acelaşi timp, normalizatorii români trebuie să aibă în vedere
faptul că, la rândul său, mediul european al auditului este supus unei permanente
evoluţii.
31
BIBLIOGRAFIE
1. C.L.Charron Pour quoi des normes d′audit?, Revue Française de
Comptabilité no.322, octobre 2000
2. M.Ristea, Contabilitatea societăţilor comerciale, Editura Universitară,
M.Dima Bucureşti, 2002
3. N.Tabără Cadrul conceptual al auditului financiar-contabil, Revista de
Finanţe Publice şi Contabilitate, nr.3/2002
4. M.Manolescu Procesul de armonizare a contabilităţii româneşti la
directivele europene şi standardele internaţionale de
contabilitate, Audit financiar nr.1/2003, revistă publicată de
Camera Auditorilor Financiari din România
5. * * * OUG nr.75/1999 privind activitatea de audit financiar,
publicată în M.Of.nr.256, Partea I, din 04.06.1999
6. * * * OMF nr.94 din 29 ianuarie 2001 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, publicat în
M.Of.nr.85/20.02.2001.
32
MODALITĂŢI DE FINANŢARE A DEFICITULUI BUGETAR ÎN ROMÂNIA. EFECTE ASUPRA

ECONOMIEI REALE
Lect. dr. Drăcea Raluca

Lect. dr. Nanu Roxana
Abstract:The study is based on an analysis of the main ways of

financing the budgetary deficit in Romania, looking also to the effects that
each of the ways generates on real economy and population.
Key words: financial poilicy, chronic deficit, economic growth, budgetary

constraints, financial transparency,
Unul din principalele obiective ale politicii economice îl constituie stabilitatea

economiei, obiectiv imposibil practic de realizat prin intermediul uneia sau alteia dintre
componentele acesteia. Tocmai din acest motiv, în perioada actuală, nici un stat din
lume nu mai utilizează politici economice pure, ci acţiunile autorităţilor sunt îndreptate
spre mix-ul de politici, ca o condiţie esenţială pentru asigurarea stabilităţii
macroeconomice.
Problema cea mai delicată cu care se confruntă economia de tranziţie a
României o constituie alegerea pârghiilor adecvate pentru atingerea stabilităţii
economice, întrucât acest proces este îngreunat, în fapt, de necesitatea restructurării
sectorului real, pe de o parte, dar şi de presiunea socială ridicată, pe de altă parte. Pe
parcursul tranziţiei, au existat nenumărate momente când soluţiile adoptate păreau a fi
cele mai bune, însă reacţia neaşteptată a economiei a anulat practic aceste rezultate.
Constrângerile bugetare şi, implicit, cele monetare, utilizate în ţara noastră pe
parcursul tranziţiei, pentru a se obţine corecţia necesară a dezechilibrelor economice şi
pentru a atenua deficitele bugetare, au lovit, din păcate, sectorul privat, îndeosebi a
întreprinderilor mici şi mijlocii, înainte de a stopa pierderile întreprinderilor de stat.
În cele ce urmează, vom încerca să facem o analiză a principalelor modalităţi
de finanţare a deficitului bugetar în România, oprindu-ne şi asupra efectelor pe care,
fiecare din aceste modalităţi, le-au generat asupra economiei reale şi, implicit, asupra
populaţiei.
Astfel, o cale “acceptată” unanim de teoreticieni, care porneşte însă, de la
premisa existenţei unor excedente anterioare (obţinute în perioade de prosperitate
economică), o constituie crearea fondurilor de rezervă.
Într-adevăr, privind retrospectiv, observăm că anii premergători tranziţiei s-au
caracterizat prin obţinerea unor excedente impresionante, dar nu pe fondul existenţei
unei perioade de prosperitate economică, ci pe fondul stabilizării cheltuielilor şi a
compresiei bunurilor de consum care ajungeau în mâna populaţiei. Din păcate, însă,
începutul tranziţiei s-a caracterizat printr-o politică fiscal-bugetară expansionistă,
îndreptată către cheltuirea integrală a excedentelor bugetare, obţinute în anii
precedenţi, pentru a susţine întreprinderile neperformante şi populaţia, prin restituirea
″părţilor sociale″ şi prin creşterea salariului real.
33
Aceste politici, în condiţiile liberalizării comerţului şi declanşării liberalizării
preţurilor, au anulat rezerva valutară prin reducerea exporturilor (4,1% din PIB) şi
creşterea importurilor (9,2% din PIB) şi au determinat un proces inflaţionist. În plus, s-a
înregistrat şi o creştere accentuată a arieratelor, pe fondul ocolirii restricţiilor în
creditare de către sectorul real, iar pierderile întreprinderilor au fost acoperite din
resurse bugetare.
În ciuda coerenţei căpătate de politica fiscală în anul 1993, prin înlocuirea ICM
cu TVA şi finanţarea transparentă a deficitului bugetar, rezultatele pozitive obţinute
nu au fost valorificate, aşa cum era firesc, pentru restructurarea sectorului real în anii
următori. Au fost păstrate vechile structuri ale economiei, urmărind doar creşterea
economică cu preţul creşterii deficitului balanţei de plăţi externe, a amplificării
blocajului financiar şi a reducerii rezervei valutare.
În ciuda restricţionării politicii financiare (1994), efectele au fost contrare
aşteptărilor întrucât politica financiară restrictivă a presupus o majorare a fiscalităţii,
relansarea economică fiind lăsată pe seama finanţării prin credit. În plus, presiunea
fiscală ridicată ce a caracterizat anii 1994-1995 a amplificat economia subterană,
încurajând perpetuarea fenomenului de evaziune fiscală şi apariţia deficitelor cvasi-
fiscale. Deficitul cvasi-fiscal este interpretat de către unii teoreticieni ca o pârghie de
relansare bugetară, care ar fi trebuit să conducă la reducerea presiunilor salariale şi a
şomajului, dar numai în condiţiile combinării cu o politică monetară restrictivă.
POLITICA FISCALĂ POLITICA BUGETARĂ
DEFICIT
BUGETAR
CONTINUAREA LIMITAREA ŞI CONSOLIDAREA SURSE DE FINANŢARE

PROCESULUI DE DEFICITULUI DE CONT CURENT NEINFLAŢIONISTE
DEZINFLAŢIE
Figura nr.1. Corelarea politicilor financiare şi monetară în vederea

reducerii deficitului bugetar
Pe de altă parte, însă, acelaşi deficit antrenează o cerere sporită de monedă,

necesară relansării, care necesită rate ridicate ale dobânzilor şi, deci, cu cât deficitul
bugetar este mai mare, cu atât politica monetară trebuie să fie mai restrictivă.
Practic însă, România a intrat într-o spirală fără ieşire, întrucât politica
monetară restrictivă a determinat o accentuare a deficitelor bugetare prin creşterea
datoriei publice şi prin reducerea resurselor financiare. În plus, fiscalitatea
discriminatorie a constituit şi constituie un factor dăunător politicii financiare
restrictive.
Motivul principal care face absolut necesară promovarea unei politici de
diminuare a deficitul bugetar consolidat al statului este rezultatul negativ pe care îl are
asupra economiei existenţa unui deficit cronic, format, aşa cum este cazul României,
din cheltuielile destinate în principal consumului şi nu stimulării producţiei.
34
O serie de teoreticieni în diverse studii şi articole de specialitate, dar şi o serie
de practicieni, sunt de părere că un deficit bugetar mare constituie o cale sigură de
relansare bugetară şi, implicit, de relansare economică. Problema pe care o punem în
discuţie noi, este dacă într-adevăr, deficitele bugetare mari înregistrate în România
postdecembristă au constituit o cale de relansare economică.
Tabelul nr. 1 Rezultatul execuţiei bugetului de stat al României ,

evoluţia PIB şi a ratei inflaţiei în perioada 1992-2003
Anul/
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003*
Indicat.
Deficit/
excedent -263 -521 -2070 -2969 -5359 -9062 -10401 -13647 -28825 -35809 -47618 -49809
(mld.lei)
Pondere în
-4,4 -2,6 -4,2 -4,1 -4,9 -3,6 -2,8 -2,6 -3,6 -3,1 -3,0 -3,2
PIB (%)
PIB (%)-
-8,8 1,5 3,9 7,1 3,9 -6,1 -4,8 -1,2 1,8 5,3 5,2 5,0
ritm anual
Rata inflaţiei
(%)- ritm 210,4 256,1 137,6 32,3 38,8 154,8 59,1 45,8 45,7 34,5 18,5 14,5
mediu anual
* - previziuni
Sursa: BNR, Raport anual, 2002 şi informaţii furnizate de Ministerul Finanţelor Publice
Înainte de a da un răspuns la această întrebare, precizăm că, orice deficit

bugetar va antrena o cerere sporită de monedă, necesară acoperirii, care, în momentul
în care va fi creată va impune în mod nemijlocit şi găsirea unor soluţii care să
contribuie la relansare economică, şi nu la accentuarea presiunilor inflaţioniste.
Semnificativă în acest sens este însă şi vizualizarea curbelor de evoluţie ale PIB
comparativ cu rata inflaţiei în perioada analizată, de unde se poate observa că
perioadele în care s-a înregistrat o creştere economică negativă corespund perioadelor
de creştere a inflaţiei, care este indicatorul cel mai sensibil al stării de echilibru şi,
invers, revigorarea PIB a semnalat o uşoară revigorare a economiei, caracterizată prin
reducerea ratei inflaţiei (1995-1996). Din păcate însă, trendul acestor indicatori nu s-a
menţinut şi în anul 1997, revenind la evoluţiile defavorabile ale anilor anteriori. În plus,
perioada 1998-1999 s-a caracterizat printr-o contradicţie evidentă a celor doi indicatori:
reducerea PIB, concomitent cu reducerea ratei inflaţiei.
10 300
5
200
0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 100
-5
-10 0
PIB-% , ritm mediu anual (scala din stânga)
rata inflatiei-% ritm mediu anual (scala din dreapta)
Sursa: BNR, Rapoarte anuale 1990-2002 şi Buletin lunar nr.12/2003
Figura nr. 2 Evoluţia PIB şi a inflaţiei în perioada 1990-2003
Ne apare deci foarte clar că pentru a înfrânge decalajul economic existent faţă
de statele candidate şi, în special, faţă de cele membre ale UE, România are nevoie de o
creştere economică de cel puţin 7% pe an, menţinută timp de 20-25 de ani (am ţinut
35
cont de faptul că, în anul 2003, PIB-ul pe locuitor al României, calculat la paritatea
puterii de cumpărare reprezenta aproximativ 28% din PIB-ul mediu pe locuitor la
nivelul UE şi de faptul că, prognoza de creştere a PIB-ului mediu pe locuitor în UE este
de 2% anual). Prin urmare, pe termen lung, singurul factor decisiv şi relevant care va
„scoate” România din stadiul de ţară în curs de dezvoltare îl constituie productivitatea
ridicată şi susţinută.
În mod teoretic, exista câteva alternative de acoperire a deficitului bugetar,
fiecare dintre acestea prezentând atât avantaje, cât şi dezavantaje în ceea ce priveşte
efectul pe care îl poate propaga asupra economiei reale:
• primă alternativă, la îndemâna autorităţilor, dar şi foarte controversată din punct de
vedere al efectelor nefaste pe care le exercită asupra economiei ar constitui-o emisiunea
monetară. Această modalitate s-a practicat în ţara noastră până spre finele anului 1993
când, odată cu înfiinţarea Trezoreriei statului, s-a interzis finanţarea automată a
deficitului bugetar;
• a doua alternativă s-ar concretiza în acoperirea deficitului bugetar pe seama unor
finanţări directe, fără o acoperire reală în bunuri şi servicii. Aici ne referim, cu
precădere, la acoperirea deficitelor pe calea împrumuturilor, fie ele interne, fie externe,
care generează însă o serie de costuri suplimentare legate de rambursarea ratelor şi a
dobânzilor; în plus împrumuturile externe vor genera, în afara costurilor menţionate şi
un cost suplimentar determinat de deprecierea monedei naţionale;
• în sfârşit, o a treia alternativă, care exercită efecte pe termen lung, însă, ar constitui-
o renunţarea pentru moment la găsirea unor căi de finanţare a deficitului şi plasarea
fondurilor preponderent pentru investiţii productive în economie.
Este lesne de înţeles că primele două alternative necesită, în paralel, şi găsirea
unor variante de reducere a masei monetare în circulaţie, tocmai pentru a nu crea efecte
inflaţioniste. Cu alte cuvinte, cu cât deficitul bugetar va fi mai mare, cu atât politica
monetară trebuie să fie mai restrictivă. Însă, ajungem într-un cerc vicios pentru că
politica monetară restrictivă va determina implicit, o creştere a deficitului bugetar prin
creşterea sarcinilor financiare (datoria publică) şi prin reducerea resurselor fiscale
legate de frânarea activităţii. Deci, în aceste cazuri nici nu poate fi adusă în discuţie
problematica relansării economice.
Dimpotrivă, accentuarea deficitelor prin finanţarea directă a investiţiilor va
determina, pe termen mediu, o sporire a activităţii productive, şi implicit, a fluxului
vânzărilor în economie, cu efecte pozitive certe asupra relansării economice.
Revenind însă la problema de la care am pornit, şi anume aceea dacă deficitul
bugetar în România constituie sau ar putea constitui o cale de relansare economică,
suntem de părere că, o astfel de practică întâlnită îndeosebi în ţările dezvoltate (de ex.,
Germania, SUA) nu prea şi-a găsit aplicabilitatea în ţara noastră. Deficitele bugetare
înregistrate în România în anii tranziţiei au dovedit faptul că, cel puţin pentru noi,
această regulă nu funcţionează şi că nu a existat nici o legătură între deficitul bugetar
cronic şi relansare economică.
Desigur, practica internaţională mai desemnează şi o serie de alte modalităţi de
finanţare a deficitului bugetar, efectele fiind, de asemenea, mai mult sau mai puţin
controversate, în ceea ce priveşte impactul asupra economiei reale româneşti.
Spre exemplu, mai mult sau mai puţin voluntar, condiţie impusă şi de Fondul
Monetar Internaţional pentru semnarea acordurilor de împrumut, s-a recurs începând cu
finele anului 1993 la o politică financiară restrictivă. Aceasta a însemnat o creştere a
fiscalităţii, iar relansarea economică atât de mult aşteptată a fost lăsată pe seama
36
finanţării prin credit (aceasta întrucât finanţarea proprie a fost redusă prin fiscalitatea
ridicată).
Problematica creşterii fiscalităţii a amplificat, însă, o problemă mai veche a
economiei româneşti, şi anume, economia subterană. Desigur, economia subterană
există în toate ţările, inclusiv în cele dezvoltate: în SUA de exemplu, economia
subterană reprezintă circa 10-20% din PNB, pentru că în condiţiile unei impozitări
ridicate, mulţi ″cheltuiesc″ energie şi bani pentru a evita în mod legal obligaţiile de
impozitare la care se adaugă şi o serie de aspecte ilegale (deturnarea de fonduri,
evaziune, neînregistrarea de venituri).
Prin urmare, creşterea fiscalităţii, coroborată însă cu accentuarea “economiei
subterane”, care înregistrează în prezent cca 40% din volumul vânzărilor în economie,
au anihilat efectele pozitive care ar fi trebuit să se manifeste în economia românească
(prin reducerea, în fapt, a încasărilor previzionate a se încasa la bugetul statului). În
plus, problematica fiscalităţii ridicate, produce efecte nefaste şi asupra puterii de
cumpărare a populaţiei.
În concluzie, deficitul bugetar reprezintă o reală problemă, nu doar pentru ţara
noastră, ci pentru majoritatea ţărilor. Finanţarea deficitului bugetar constituie o
problemă destul de delicată, care necesită o atenţie sporită din partea autorităţilor, în
special cu privire la efectele nefaste care se pot manifesta asupra economiei reale şi
asupra populaţiei. Deficitele bugetare ar trebui să constituie şi pentru România o cale de
relansare a producţiei, de impulsionare a agenţilor economici în încercarea de a produce
mai mult, iar acest lucru nu se poate realiza, în nici un caz, printr-o creştere a
fiscalităţii. Soluţia cea mai viabilă ar fi, deci, orientarea fondurilor financiare ale
statului către sectorul productiv, întrucât doar pe această cale deficitele bugetare vor
putea relansa economia şi o vor scoate din viciosul cerc preţuri-salarii.
37
ŢINTIREA INFLAŢIEI
Conf. dr. Jenica Popescu

Lect. dr. Cristi Spulbăr
Lect. dr. Roxana Nanu
Abstract:This paper present three challenges faced by all central banks,

and especially the one operating changing economic environment, in their
pursuit to achieve price stability. The three challenges are: the choice of
the monetary regime, modeling inflation expectations and working with real
time monetary data. The conclusion detached for the first problem: in the
case of a monetary regime, the central bank should adopt a rule that it is a
mixture between price level targeting and inflation targeting. Second, we
recommend that central banks use a learning process to model
expectations. Third, we set off at the importance of real time data for the
monetary policy process. Finally, we make references at inflation targeting
strategies applicable in Romania.
Key-words: central bank, monetary policy, inflation targeting, prices level targeting,
inflation expectations, real time monetary data, credibility, monetization,
transparency, action capacity.
În literatura de specialitate se întâlnesc diverse contribuţii privind abordările

teoretice de ţintire a inflaţiei.
Un număr tot mai mare de bănci centrale adoptă un cadru de ţintire a inflaţiei,
care, în principiu, presupune ca băncile centrale care adoptă o asemenea politică să
utilizeze rata dobânzii nominale pe termen scurt în vederea controlării directe a inflaţiei.
Pentru implementarea cu succes a acestui sistem există mai multe cerinţe care trebuie
îndeplinite: banca să fie independentă, ţinta stabilită să fie credibilă, iar banca să aibă
capacitatea de a întocmi prognoze ale inflaţiei şi, de asemenea, de a asigura un grad
suficient de transparenţă.
Lucrarea abordează trei probleme majore cu care se confruntă băncile centrale
din întreaga lume când este vorba despre ţintirea inflaţiei, respectiv:
• definirea ţintei de inflaţie - ca un prim demers trebuie definită ţinta în funcţie de
rata inflaţiei pe termen lung, care poate fi stabilită la diverse orizonturi de timp;
• rolul jucat de aşteptările inflaţioniste;
• operarea cu date în timp real şi revizuirea acestora; modul în care sunt revizuite
datele poate genera recomandări necorespunzătoare de politică monetară.
Cele trei problematici prezentate mai sus sunt relevante pentru toate băncile
centrale, dar ele devin prioritate într-un mediu economic în schimbare. De exemplu,
economiile ţărilor din Europa de Est au traversat o perioadă de modificări structurale,
incluzând nu numai transformări structurale profunde în domeniul economic, dar şi
modificări ale manierei de implementare a politicilor, precum şi revizuiri frecvente şi
substanţiale ale datelor, datorate îmbunătăţirii statisticilor. De asemenea, felul în care
este înţeles procesul inflaţionist într-un mediu economic în schimbare constituie o
provocare deosebită pentru autoritatea monetară.
38
Avantaje şi costuri legate de adoptarea ţintirii inflaţiei faţă de ţintirea nivelului
preţurilor
În lume există câteva regimuri de politică monetară care ţintesc inflaţia în mod
explicit, dar nu există regimuri cu ţinte explicite sau implicite ale nivelului preţurilor.
Din punct de vedere operaţional, ţintirea explicită a inflaţiei presupune că
aceste ţări îşi stabilesc drept obiectiv încadrarea inflaţiei într-o bandă anunţată anterior
pentru o perioadă determinată. În cadrul unui sistem de ţintire a inflaţiei, banca centrală
nu urmăreşte compensarea cazurilor din trecut în care ţinta de inflaţie nu a fost atinsă.
De exemplu, dacă inflaţia depăşeşte ţinta stabilită pentru o perioadă, banca centrală nu
urmăreşte să compenseze aceasta prin reducerea inflaţiei sub ţinta stabilită; ea încearcă
numai să aducă inflaţia înapoi la ţintă. De aceea, în cadrul unui regim de ţintire a
inflaţiei banca centrală se preocupă numai de direcţia viitoare a inflaţiei.
Spre deosebire de ţintirea inflaţiei, care este prin natura ei caracterizată de
anticipare, ţintirea nivelului preţurilor nu ne permite să uităm experienţa anterioară. În
ceea ce priveşte ţintirea nivelului preţurilor, în cazul în care nivelul preţurilor se
majorează într-un ritm care depăşeşte nivelul ţintit, banca centrală trebuie să-şi
înăsprească politica monetară pentru readucerea nivelului preţurilor la cel programat. În
unele situaţii, aceasta ar putea necesita o perioadă de deflaţie sau o perioadă în care
inflaţia să fie egală sau apropiată de zero, în funcţie de natura ţintei nivelului preţurilor.
Cu toate acestea, în aceeaşi măsură ca şi în cazul ţintirii inflaţiei, în cadrul programului
de ţintire a preţurilor, banca centrală beneficiază de libertatea de a nu lua în considerare
şocurile de preţ temporare şi de a readuce nivelul preţurilor la ţinta stabilită într-o
anumită perioadă de timp.
Ţintirea nivelului preţurilor prezintă o serie de costuri şi avantaje faţă de
ţintirea inflaţiei. De exemplu, ţintirea nivelului preţurilor oferă avantajul potenţial al
conferirii unui grad mai înalt de certitudine al nivelului preţurilor de-a lungul timpului
şi poate furniza perspective mai favorabile pentru menţinerea stabilităţii preţurilor pe
termen mai lung decât în cazul regimului de ţintire a inflaţiei. Astfel, acesta se poate
dovedi mai eficient în privinţa micşorării costurilor pe termen mai lung, aferente unei
rate a inflaţiei mai scăzute, precum şi ancorării la un nivel redus a aşteptărilor de
inflaţie pe termen mai lung, decât în cazul ţintirii inflaţiei. Pe de altă parte, ţintirea
nivelului preţurilor poate antrena şi costuri potenţiale, inclusiv posibilitatea unei mai
mari fluctuaţii a inflaţiei şi a unei mai mari variaţii a producţiei, mai ales dacă măsurile
aferente ţintirii nu iau în calcul şocurile de preţ temporare sau conferă băncii centrale o
oarecare flexibilitate pe perioada în care nivelul preţurilor este readus înapoi la ţintă.
În ultimii zece ani, un număr tot mai mare de bănci centrale au adoptat ţintirea
inflaţiei ca regim de politică monetară, într-o formă sau alta. Este aceasta o opţiune
clară? Considerăm că opţiunea nu este atât de clară. Deşi cele două regimuri par a fi
similare, rezultatele care decurg din adoptarea unuia sau altuia sunt destul de diferite.
Principalul factor care trebuie avut în vedere atunci când se analizează aceste
probleme se referă la perspectiva atribuţiilor ce le revin băncilor centrale. În condiţiile
actuale, stabilitatea preţurilor reprezintă în mod frecvent principalul obiectiv al unei
bănci centrale. Diferenţa esenţială dintre băncile centrale rezidă în definiţia stabilităţii
preţurilor şi în regimul de politică monetară cu ajutorul căruia acest obiectiv trebuie
atins. În ultimă analiză, opţiunea între ţintirea nivelului preţurilor şi ţintirea inflaţiei se
reduce la criteriul variabilităţii induse de fiecare dintre cele două regimuri la nivelul
producţiei (în principal, PIB) şi al inflaţiei.
39
Ţintirea nivelului preţurilor poate avea drept rezultat o inflaţie mai scăzută
decât ţintirea inflaţiei - este concluzia unor lucrări care compară cele două opţiuni.
Cu toate că majoritatea studiilor au găsit dovezi în sprijinul metodei ţintirii
nivelului preţurilor faţă de cea a ţintirii inflaţiei, autorii sunt conştienţi de dificultăţile
cu care se confruntă factorii de decizie în domeniul politicii monetare în ceea ce
priveşte demersul acestora de a convinge publicul de avantajele ţintirii nivelului
preţurilor.
Adoptarea unui nou regim de politică monetară este atât o măsură de ordin
politic, cât şi economic. În opinia autorilor, o soluţie ar fi ca băncile centrale să adopte
regimuri de ţintire a inflaţiei, care se definesc prin valori medii ale ţintei pe perioade
mai lungi de timp , similare ţintirii nivelului preţurilor. Altfel spus, autorii sugerează ca
băncile centrale să ţină seama de un grad mai ridicat de flexibilitate atunci când îşi
definesc ţinta, putând să adopte o regulă care să fie o combinaţie între ţintirea nivelului
preţurilor şi ţintirea inflaţiei.
Aşteptările inflaţioniste şi rolul lor

Problema naturii aşteptărilor prezintă o importanţă esenţială pentru
implementarea politicii economice, cu precădere a politicii monetare. Un aspect
deosebit de important constă în aceea că tipurile de comportament anticipativ leagă
esenţa politicii monetare de chestiuni precum credibilitatea, angajamentul, reputaţia şi
consistenţa în timp. În ceea ce priveşte ţintirea inflaţiei, este vital nu atât faptul că banca
centrală trebuie să urmărească direct atingerea ţintei de inflaţie şi nu a unui obiectiv
intermediar, cât faptul că trebuie să satisfacă toate criteriile pentru a putea fi credibilă în
demersul său. Astfel, ţintirea inflaţiei poate fi privită şi ca un cadru de politică monetară
care integrează în mod explicit în inflaţie o componentă anticipativ.
Dacă aşteptările ar fi de natură pur raţională, acestea ar putea fi reduse fără nici
un fel de cost, cu condiţia ca banca centrală să fie pe deplin credibilă. Reducerea
inflaţiei presupune în mod obişnuit o serie de costuri, de cele mai multe ori datorate
faptului că există o oarecare inerţie în procesul inflaţionist. Acest tip de dinamică a
procesului inflaţionist poate decurge fie din contractele salariale care sunt stabilite
pentru diverse perioade, fie din aşteptările care nu sunt perfect raţionale.
Atunci când aşteptările nu sunt de natură raţională şi sunt modelate similar unui
proces de învăţare, este recomandabil ca politica monetară să se concentreze cu
precădere asupra stabilităţii preţurilor. Avantajul îl constituie faptul că adoptând o
atitudine mai agresivă faţă de inflaţie, banca centrală facilitează procesul de învăţare. În
concluzie, o modalitate superioară de creare a unui model de aşteptări inflaţioniste într-
un mediu economic dezinflaţionist ar putea fi reprezentată de un proces de învăţare.
Tratarea datelor în timp real

Problema măsurării datelor este creată de faptul că decidenţii politicilor
economice trebuie să utilizeze datele în timp real, date supuse revizuirii şi, prin urmare,
problemelor de măsurare eronată. Mai exact, pot apărea două tipuri de situaţii:
• problema estimării valorilor la finele intervalului în vederea obţinerii
producţiei potenţiale;
• estimările bazate pe datele în timp real pot diferi, în mare măsură, de cele
bazate pe date revizuite.
Perioada anilor '70, caracterizată printr-o rată înaltă a inflaţiei şi creştere
economică scăzută, a condus la interpretări diferite în ceea ce priveşte politica
40
monetară. Opinia generală asupra politicii monetare este că aceasta trebuie să menţină
inflaţia scăzută şi să susţină stabilitatea economică. În context, cum poate fi explicată
politica monetară aplicată de Fed în perioada anilor '70? Există două răspunsuri la
această întrebare: rata înaltă a inflaţiei a fost rezultatul fie al unei politici monetare
inadecvate, fie al unei politici monetare greşit conduse. Prima explicaţie presupune că
dacă autorităţile monetare au în vedere controlul asupra ciclului economic, atunci ele
pot contribui la înrăutăţirea situaţiei, astfel că perioada de stagflaţie ar putea fi uşor
depăşită, în principiu, prin implementarea unei politici monetare diferite care se
concentrează mai mult pe controlul asupra inflaţiei. Cea de-a doua explicaţie are mai
multe implicaţii pentru conceperea politicii monetare şi arată faptul că, chiar o politică
monetară corespunzătoare, cum este cazul ţintirii inflaţiei, ar putea conduce la rezultate
nedorite dacă instrumentele folosite de decidenţii politicii monetare au influenţe
necorespunzătoare. În concluzie, problemele de măsurare eronată a producţiei
potenţiale au făcut ca Sistemul Federal de Rezerve din S.U.A. să ducă o politică mult
prea activă în vederea stabilizării activităţii economice şi acest răspuns din partea
politicii monetare explică în mare măsură perioada de stagflaţie. În acest caz, o soluţie
posibilă o constituie modelarea procesului de revizuire a datelor.
Ţintirea inflaţiei în România

Ţintirea inflaţiei în România este considerată soluţia cea mai adecvată prin care
banca centrală îşi poate aduce contribuţia la efortul de reducere a inflaţiei către
nivelurile acesteia din ţările Uniunii Europene. Dar care este realitatea românească pe
planul îndeplinirii condiţiilor de trecere la strategia de ţintire a inflaţiei? Mecanismele
de ordin monetar sunt evident importante, dar nu-şi pot asuma obiective ambiţioase fără
un sprijin adecvat al autorităţii publice şi al celorlalte componente ale societăţii civile.
În cazul când politicile sunt credibile şi coerente, iar prezentarea acestora se face
detaliat şi transparent, rezultatul nu poate fi decât pozitiv.
Un rol esenţial în succesul regimului de ţintire a inflaţiei pe care îl pregăteşte
Banca Naţională îl va juca înţelegerea şi acceptarea la nivelul societăţii româneşti a
importanţei luptei pentru stabilitatea preţurilor şi a încrederii în politicile adoptate de
Guvern şi de Banca Naţională în acest scop. Credibilitatea băncii centrale este un factor
însemnat în succesul noii strategii de politică monetară. În cazul în care publicul larg
are încredere în previziunile formulate de banca centrală, aceste previziuni sunt
încorporate în planurile de afaceri şi, în ultimă analiză, contribuie la îndeplinirea
prognozei formulată de banca centrală.
Capacitatea de acţiune a băncii centrale - reprezintă o altă condiţie esenţială în
adoptarea deciziei de ţintire a inflaţiei. Banca centrală trebuie să dispună de autonomia
necesară pentru stabilirea obiectivelor şi pentru adoptarea măsurilor care permit
atingerea lor. Această primă condiţie este îndeplinită în mod satisfăcător de ţara noastră
(o legislaţie bancară modernă a fost adoptată, iar unele imperfecţiuni ale acesteia au fost
corectate; a doua revizuire a legislaţiei bancare este prevăzută a avea loc, cu scopul
alinierii la legislaţia similară din ţările Uniunii Europene).
În al doilea rând, banca centrală are nevoie de cel puţin un instrument eficient
pentru a controla procesul inflaţionist din ţara noastră, situaţia pentru acest criteriu
putând fi considerată favorabilă în mare măsură (ratele dobânzilor se formează prin
jocul liber al cererii şi al ofertei, fără intervenţii administrative; există o piaţă secundară
a titlurilor de stat).
41
Există însă şi dificultăţi care afectează negativ capacitatea Băncii Naţionale de
a utiliza cu eficacitate deplină instrumentele sale de politică monetară. Acestea sunt, în
principal, două:
• nivelul relativ scăzut al monetizării. Pe măsura creşterii cantităţii nominale de bani,
gradul de monetizare a economiei a fost tot mai scăzut, o provocare a Băncii Centrale
reprezentând-o azi remonetizarea economiei în condiţiile unei dezinflaţii accelerate
(monetizarea economiei româneşti, calculată ca raport între activele bancare şi P.I.B. a
crescut de la 9% în anul 2000, la 14% în prezent, nivel foarte scăzut în comparaţie cu
ţările din regiune, care au 30 - 40% din P.I.B.);
• nivelul ridicat al ratei rezervelor obligatorii, care micşorează marja de manevră a
băncii centrale în urmărirea obiectivelor sale de politică monetară.
În perspectivă, eliminarea accesului la resurse pentru întreprinderi care nu au o
piaţă de desfacere sau care consumă mai mult decât produc va reprezenta în continuare
principala cale prin care transformările din sectorul real se vor repercuta în condiţii mai
favorabile pe piaţa monetară şi a creditului.
Colaborarea dintre Guvern şi Banca Naţională va trebui să capete noi valenţe în
condiţiile în care rata inflaţiei trebuie să coboare de la 14% la circa 5% anual. Iată care
sunt cele mai dificile aspecte care ar putea tensiona această colaborare:
• preţurile administrate din economia românească. Ponderea acestora în PIB este
aproape neglijabilă, dar în coşul de consum al populaţiei există o serie de servicii şi
produse al căror preţ este reglementat. Modificarea preţurilor pentru aceste produse
influenţează performanţa în stăpânirea inflaţiei.
• deficitul public şi finanţarea acestuia. Reducerea în continuare a ratelor inflaţiei se
poate realiza numai în condiţiile în care deficitul public înregistrează o diminuare
treptată.
Presupunând că elementele de ordin calitativ şi cantitativ, prezentate anterior,
vor îndeplini condiţiile pentru trecerea la ţintirea inflaţiei în 2005, performanţele în
stăpânirea inflaţiei depind şi de cerinţe de ordin tehnic. Aceste cerinţe vizează: indicele
de preţuri care va fi ales. Teoretic, cel mai adecvat indice se consideră a fi deflatorul
PIB, dar întrucât este disponibil cu întârziere mare şi este supus unor revizuiri
ulterioare, îi este preferat indicele preţurilor de consum (IPC); cunoaşterea
mecanismului de transmisie a politicii monetare, astfel încât Banca Naţională să poată
previziona evoluţia viitoare a preţurilor pornind de la situaţia trecută şi de la influenţele
deciziilor de politică economică prezente.
În concluzie, trecerea la ţintirea directă a inflaţiei în România în anul 2005
măreşte răspunderea publică a băncii centrale şi obligă la o mai strânsă conlucrare între
factorii care influenţează evoluţia fenomenelor economice.
BIBLIOGRAFIE
1. Isărescu, M. Spre o nouă strategie de politică monetară: ţintirea directă a
inflaţiei, Craiova, oct. 2003
2. Mishkin, F.S. Inflation targeting in emerging-market countries, The
American Econimic Review 90, 2000
3. Svensson, L. Price level targeting vs. Inflation targeting, National Bureau
of Economic Research, 1996
42
IMPLICAŢIILE INTRODUCERII EURO ASUPRA POLITICII VALUTARE A ROMÂNIEI
Asist. univ. drd. Rădulescu Magdalena,

Asist. univ. drd. Pîrvu Daniela,
Universitatea din Piteşti
Abstract: Romania faces an evolving set of considerations in choosing

its exchange rate policy. On the one hand, capital mobility is increasing,
and this imposes additional constraints on fixed exchange rate regimes,
while trend real appreciation makes the combination of low inflation and
exchange rate stability problematic. On the other hand, the objectives of
EU and eventual EMU membership make attractive a peg to the euro at
some stage in the transition process. This paper also considers the
feasibility of an alternative monetary framework, inflation targeting.
Termeni cheie: euro, exchange rates regimes, infaltion tarketing, exchange rate
stability
Participarea României la zona euro presupune continuarea eforturilor destinate

integrării legislaţiei româneşti cu cea comunitară. Din perspectivă monetară, pentru o
ţară care tinde să devină membru al UE, euro înseamnă o politică monetară fermă cu un
singur obiectiv fundamental – stabilitate în plan monetar. Euro presupune însă şi
crearea unui cadru monetar armonios în vederea implementării acestei politici:
obiectivul intermediar, obiectivul operaţional şi mijloacele de realizare a acestuia.
Din 2001 BNR a anunţat că va renunţa să-şi mai disperseze eforturile pe mai
multe ţinte, aşa cum s-a întâmplat adesea, şi se va concentra asupra reducerii inflaţiei,
rămânând ca Guvernul, prin diverse mijloace, mai ales prin politica bugetară, să se
ocupe de menţinerea echilibrului balanţei de plăţi externe. Aceasta înseamnă nu numai
o schimbare majoră în optica şi practica autorităţii monetare, dar şi o distribuţie de
sarcini şi preocuparea faţă de situaţia balanţei comerciale.
Trebuie deci găsite căile concilierii relansării economice, ale efortului de
dezinflaţie cu ţinerea sub control a deficitului comercial. Nu va fi însă uşor, având în
vedere relaţiile contradictorii între ţinte. Este nevoie de comprimarea unor activităţi sau
reorientarea cheltuielilor spre produse şi servicii autohtone. Prima cale ar afecta ritmul
înviorării economice. Reorientarea cheltuielilor s-ar obţine prin măsuri de politică
comercială sau prin deprecierea leului în termeni reali; deprecierea ar alimenta însă
inflaţia.
Lupta contra inflaţiei se bizuie întotdeauna pe cel puţin o ancoră, care poate fi
reprezentată de un curs de schimb fix, fie de controlul riguros al agregatului monetar
(masei monetare), această soluţie lovindu-se însă de rezistenţa sectorului bancar, pentru
că ar creşte foarte mult dobânzile şi ar putea cauza iar recesiune. În ambele situaţii este
nevoie de o politică fiscală câtuşi de puţin laxă. Ori, politicile de austeritate conduc la o
apreciere în termeni reali a monedei naţionale. Aprecierea poate fi chiar nominală dacă
ancora este agregatul monetar. Dar, aprecierea, deşi ajută dezinflaţia, încurajează
importurile. În plus, creşterea deficitului comercial şi de cont curent este cu atât mai
periculoasă cu cât procesul de dezinflaţie este mai lung pentru că subminează
43
competitivitatea exporturilor, iar noi nu am practicat o suprareacţie de depreciere a
leului la începutul programului de dezinflaţie (aşa cum a făcut Polonia), care să asigure
un respiro exportatorilor confruntaţi cu aprecierea în termeni reali a leului.
Aprecierea leului, mai ales nominală, se poate dovedi foarte periculoasă pentru
că poate stimula puternic intrările speculative de capital, care ar mări presiunea spre
apreciere a leului, şi ar majora şi mai mult deficitul comercial şi de cont curent. Mai
mult, ar pune probleme de sterilizare pentru BNR, pentru că baza monetară controlată
de BNR este de doar 4-5% din PIB. S-ar intra astfel într-un foarte periculos cerc vicios,
care poate conduce, în final, la reversibilitatea fluxurilor speculative şi căderea leului,
cu efecte fatale asupra programului de dezinflaţie, asupra relansării economice. O criză
de lichiditate valutară, care s-ar solda cu o depreciere puternică a leului ar crea tensiuni
mari în sectorul bancar ţinând cont de volumul mare al creditelor interne denominate în
valută. În plus, câştigurile de eficienţă anticipate sunt ipotetice (mai ales dacă reformele
structurale nu sunt rapide) şi nu pot reprezenta un temei solid pentru a tolera o apreciere
semnificativă a leului. Deci aprecierea considerabilă nu este de dorit dacă nu este
însoţită de câştiguri vizibile de productivitate, pentru că determină mişcări nedorite ale
fluxurilor de capital şi, deci, ale cursului de schimb, periclitând progresul în dezinflaţie.
În sprijinul aprecierii s-au invocat nivelul rezervelor valutare, oferta
excedentară pe piaţa valutară şi creşterea intrărilor financiare autonome (care ar finanţa
deficitul fără probleme), posibilitatea de a folosi politica bugetară pentru controlul
deficitului de cont curent. Dar, pentru sustenabilitatea fluxurilor financiare nu este
importantă autonomia, cât natura acestora, capitalul pe termen scurt fiind foarte volatil,
iar investiţiile străine directe sunt încă reduse ca volum faţă de cele din regiune. În plus,
importurile de maşini şi echipamente nu merg preponderent în sectoarele orientate spre
export, iar necazurile pot deriva şi dintr-o supraexpunere valutară excesivă a sectorului
neguvernamental (aşa cum s-a întâmplat în Asia şi dată fiind creşterea ponderii datoriei
private în datoria externă a ţării noastre acest pericol este real), ceea ce ar face
instrumentul bugetar mai puţin eficace în combaterea dezechilibrului extern.
În plus, noi avem încă fluxuri compensatorii importante, de la creditori
multilaterali şi bilaterali. Acestea nu sunt invariabile şi pot cauza goluri mari în
finanţarea externă necesară. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat pericolul apariţiei
nervozităţii pe pieţele financiare la o creştere mare şi subită a deficitului de cont curent,
mai ales în condiţiile în care influxul de investiţii directe este încă mic.
România, din diverse motive (inclusiv nevoia de finanţare a deficitelor
bugetare), face apel la piaţa de capital externă, dar îndatorarea trebuie să fie prudentă,
iar resursele atrase trebuie să fie bine utilizate. Fără o rată de creştere economică
sustenabilă superioară celei de îndatorare – ceea ce presupune un progres tehnologic şi
export dinamic -, aceasta din urmă se răzbună în mod implacabil. Mai mult, trebuie
gestionată prudent datoria publică externă, care să evite cât mai multe împrumuturi pe
termen scurt; de asemenea trebuie monitorizată datoria sectorului privat, pentru că
imprudenţa în contractarea împrumuturilor poate provoca o criză de lichiditate, prin
concentrarea obligaţiunilor ajunse la scadenţă, indiferent de nivelul datoriei externe.
BNR a precizat însă, tot atunci, că se urmăreşte deprecierea leului în pas cu
inflaţia. Deci BNR nu este dispusă să asiste la aprecierea leului în termeni reali, cu atât
mai puţin în termeni nominali, pentru a nu afecta şi mai mult situaţia balanţei de plăţi.
Deci, oficial se urmăreşte o singură ţintă, dezinflaţia, dar în fapt trebuie considerată şi
situaţia balanţei comerciale. Din păcate, politica de curs intenţionată perpetuează spirala
curs-preţuri, ceea ce reduce din eficacitatea efortului de dezinflaţie. Oricum, experienţa
44
de până în prezent a demonstrat aprecierea leului în termeni reali, ceea ce a consolidat
progresele pe calea dezinflaţiei, deşi balanţa comercială a avut doar uşor de suferit.
Aşa cum dezinflaţia, în România, reclamă măsuri hotărâte de diminuare a
deficitelor cvasi-fiscale şi o politică a veniturilor precaută, tot aşa nu credem că este
înţelept a se miza doar pe politica bugetară şi cea comercială în ţinerea sub control a
deficitului de cont curent. BNR şi Guvernul ar trebui să aleagă calea unei corecţii a
politicii economice care să permită o relansare economică durabilă. Ori aceasta implică
o politică a cursului de schimb care să nu neglijeze, în lupta contra inflaţiei,
dimensiunea dezechilibrului extern. În acelaşi timp, Guvernul trebuie să fie mai decis în
lupta cu arieratele (care au crescut mai repede şi ca inflaţia şi decât cererea internă), în
controlul cheltuielilor bugetare, în privatizare, în stimularea ofertei prin fiscalitate, în
politica veniturilor şi controlul unor practici de monopol (mai ales în domeniul
utilităţilor publice neprivatizate) şi, prin diverse mijloace să modereze zelul unor
întreprinderi care fac importuri excesive profitând de o situaţie numai conjunctural
favorabilă. Deci, trebuie asigurată coordonarea eficientă a politicii valutare cu celelalte
politici pentru atingerea de către România a acestor obiective conflictuale, de relansare
economică şi de dezinflaţie, fără costuri substanţiale, pentru că o creştere durabilă şi o
inflaţie diminuată în mod statornic nu se pot obţine cu preţul unor deficite de cont
curent excesive şi greu finanţabile. Mai mult, scăderea drastică a inflaţiei oricum nu se
poate realiza imediat datorită factorilor de ordin structural şi expectaţiilor inflaţioniste,
iar aprecierea substanţială a leului nu este de dorit pentru că există riscul
“supraîncălzirii” economiei româneşti nerestructurate. Cu cât înaintăm pe calea
reformelor structurale, ele s-ar traduce în câştiguri substanţiale de eficienţă, ilustrate şi
de intrări majore de investiţii străine directe, astfel încât să slăbească constrângerea
internă. În plus, aceste intrări ar alimenta aprecierea leului şi ar servi şi scopului de
reducere a inflaţiei.
Dacă este să analizăm factorii care au contribuit la devalorizarea continuă a
leului, se poate afirma că rata nominală de schimb a evoluat în acelaşi ritm cu preţurile
pe piaţa bunurilor (indicele puterii de cumpărare –IPC). Analizele econometrice au
relevat faptul că un şoc asupra ratei de creştere monetare şi ratei de devalorizare
determină accelerarea semnificativă a inflaţiei, impactul maxim fiind atins cu un decalaj
de trei luni pentru devalorizare şi de patru luni pentru masa monetară. Aceasta
demonstrează viteza mare cu care sunt transmise şocurile nominale în economia
României. În economiile monetare mature, şocurile monetare au nevoie de mai mult de
şase luni pentru a fi traduse în preţuri mai mari; în România însă, primul impact poate fi
observat după numai două luni. Aceasta ar indica drept sursă a ineficienţei politicii
BNR în politica valutară, intervenţia sistematică pe piaţa valutară în perioada 1997-
2000. Dacă banca centrală cumpără dolari în încercarea de a deprecia leul, creşte
simultan stocul de masă monetară, ceea ce, după două luni, deja conduce la o inflaţie
mai mare, iar în acest context, deprecierea reală care să ajute contul curent este greu de
realizat, iar programele de dezinflaţie greu de aplicat.
Folosirea pe scară largă a sterilizării este singura posibilitate de a bloca
creşterea masei monetare. Se ştie că după 1999, sterilizarea a devenit o preocupare
majoră a BNR, care însă nu a neutralizat pe deplin creşterea rezervelor valutare.
Aceasta s-a întâmplat probabil pentru că BNR a programat ţinte de inflaţie relativ mari
(o creştere substanţială a bazei monetare) şi s-a concentrat pe o refacere rapidă a
rezervelor valutare. Instrumentul original de sterilizare folosit de BNR, atragerea de
depozite, a fost utilizat în diferite momente, iar efectele sale au fost resimţite în special
45
după criza din 1999. Acum BNR şi-a refăcut rezerva şi poate înceta să cumpere valută.
Dar BNR ar putea să vrea în continuare să cumpere valută pentru a continua
deprecierea sau evita aprecierea, în contextul în care deficitul de cont curent este prea
mare. Se ştie că, pe termen lung, competitivitatea exporturilor poate fi câştigată numai
prin restructurarea firmelor şi câştiguri de productivitate. Pe termen scurt însă,
deprecierea reală poate ajuta exportatorii. Pentru a atinge acest obiectiv şi pentru a lupta
simultan cu inflaţia, sterilizarea ar trebui făcută mai viguros decât în trecut. Dar aceasta
ar determina creşterea ratei dobânzii ceea ce ar afecta investiţiile interne. Deci, efectul
agregat al unei asemenea politici este ambiguu. O politică mai bună ar avea în vedere
un pachet solid de măsuri de dezinflaţie care ar favoriza remonetizarea, mai puţină
presiune pentru sterilizare şi o rată de schimb competitivă în raport cu câştigurile de
competitivitate. În plus, politica monetară a BNR ar trebui eliberată de povara
operaţiunilor cvasi-fiscale.
Potrivit Programului Naţional de Aderare (iunie 2001), a Programului
Economic de Preaderare (septembrie 2001), a Memorandumului adresat Fondului
Monetar Internaţional de autorităţile române atât în octombrie 2001, cât şi în august
2002, se afirmă intenţia de a păstra regimul de flotare controlată pentru cursul leului. Pe
măsura creşterii credibilităţii politicii fiscale, cvasi-fiscale şi de salarii, BNR se va
concentra mai mult pe atingerea obiectivului inflaţiei, fără a afecta viabilitatea
echilibrului extern, prin prevenirea unei aprecieri reale neaşteptate. De asemenea, va
continua politica curentă a BNR, cu intervenţii din ce în ce mai rare pe piaţa valutară,
ceea ce va permite fluctuaţii mai mari ale cursului, pentru a descuraja intrările de capital
pe termen scurt. În intervenţiile asupra cursului de schimb, BNR a acordat o importanţă
din ce în ce mai mare monedei unice europene, în raport cu dolarul american, în coşul
naţional utilizat ca o expresie a performanţelor înregistrate în acest domeniu, până la
trecerea către moneda de referinţă euro la începutul anului 2003.
Cursul de schimb al monedei naţionale va continua să fie determinat de raportul
cerere–ofertă de pe piaţa valutară, iar dinamica acestuia va înregistra, în scopul
menţinerii competitivităţii exporturilor româneşti şi al asigurării echilibrului extern, o
depreciere care se va situa la cel mult nivelul ratei anuale a inflaţiei.
Creşterea credibilităţii externe se va realiza prin sporirea rezervei valutare a
statului, care la finele anului 2004 va fi superioară celei actuale, ceea ce va permite
îmbunătăţirea cotaţiei de risc a ţării şi extinderea accesului României pe piaţa privată de
capital.
Regimul de flotare controlată a monedei naţionale va fi menţinut, apreciindu-se
că moneda naţională se va aprecia uşor în termeni reali în raport cu moneda de
referinţă, sprijinind astfel, atât decelerarea inflaţiei, cât şi competitivitatea sectorului
extern; prin acest regim se asigură un grad ridicat de independenţă a politicii monetare a
cărei eficacitate în controlul inflaţiei ar creşte şi se urmăreşte atenuarea şocurilor
externe la care economia ar putea fi expusa si care ar putea pune în pericol relativa
stabilizare care se anticipează a fi atinsă.
Regimul cursului de schimb, si ca atare strategia de politica monetara sunt
susceptibile de a fi modificate in momentul in care va dispare constrângerea externa
masiva si se vor realiza câştiguri semnificative pe linia dezinflaţiei. In aceste condiţii,
devine mai potrivita o strategie de politica monetara bazata pe ţintirea directa a inflaţiei
(inflation targeting), in cadrul instrumentarului analitic al băncii centrale rolul principal
urmând sa revină indicelui agregat al condiţiilor monetare; aceasta ar însemna si
menţinerea regimului de flotare controlata.
46
Această nouă strategie de politică monetară pentru România, superioară ţintirii
agregatelor monetare şi a cursului de schimb prezintă următoarele avantaje:
– permite dezinflaţia cu costuri moderate;
– oferă o ancoră pentru expectaţiile inflaţioniste;
– toate instrumentele de politică monetară sunt utilizate pentru atingerea
obiectivului fundamental al BNR – stabilitatea preţurilor;
– reprezintă un regim flexibil şi transparent (“discreţionism limitat”).
Pentru implementarea sa trebuie îndeplinite cerinţele:
– să existe un sistem financiar bine dezvoltat;
– să se atenueze dominanţa fiscală;
– să se înregistreze deficite fiscale mici;
– să se reducă probabilitatea de producere a unor şocuri prin accelerarea
reformelor structurale;
– să crească credibilitatea băncii centrale şi a transparenţei deciziilor de
politică monetară;
– să existe sprijin din partea publicului.
Alternativ, se poate analiza, însă, oportunitatea unei strategii de politică
monetară bazată pe ancora cursului de schimb care să asigure o mai mare
predictibilitate acestei variabile şi care să ofere, totodată, un mai bun sprijin dezinflaţiei,
întărind şi credibilitatea perspectivei de participare la ERM 2 şi, ulterior, de adoptare a
monedei unice.
Actualul regim valutar trebuie păstrat până când inflaţia va ajunge la o singură
cifră şi disciplina salarială în sectorul de stat se va întări. O dată îndeplinite aceste
condiţii, ţintirea inflaţiei va fi sustenabilă pe termen mediu. De asemenea, oficialii FMI
au încurajat autorităţile române să facă pregătiri pentru îndeplinirea precondiţiilor
instituţionale, operaţionale şi analitice pentru introducerea acestui obiectiv, întărind
independenţa BNR, pe linia cerinţelor de la Maasticht.
Oficialii FMI concluzionau în raportul din ianuarie 2003, că actualul regim
valutar (care a pus în evidenţă o rată ţintită de depreciere, ca ancoră nominală, în
scădere, în contextul controlului mişcărilor de capital şi menţinerii credibilităţii) a fost
unul din factorii cheie în obţinerea recentului succes de reducere a inflaţiei cu păstrarea,
totuşi, a competitivităţii externe. În contextul surplusului persistent pe piaţa valutară,
câţiva dintre aceştia au propus o reducere graduală a ratelor de dobândă, în timp ce alţii
au sugerat păstrarea prudenţei, pe fondul unei inflaţii încă mari, şi acceptarea scăderii
ratei de depreciere a cursului valutar.
Politica cursului de schimb va cunoaşte în perioada 2001-2004 schimbări
radicale. Începutul acestora s-a produs în 2001 şi a constat în atenuarea controlului
intens practicat anterior asupra cursului de schimb. Această relaxare derivă din opţiunea
de reducere a subordonării politicii cursului de schimb obiectivului privind echilibrul
extern şi de valorificare a tendinţei de apreciere în termeni reali a leului în scopul
accelerării dezinflaţiei. Actuala abordare a fost continuată şi în anul 2002, fiind
concepută ca o etapă tranzitorie spre adoptarea unui regim de curs de schimb care va
defini un alt tip de strategie de politică monetară. In cazul implementării unei strategii
inflation targeting, regimul de curs de schimb păstrează în anumite limite
caracteristicile unui managed floating, care se vor estompa, pe măsura creşterii
aportului productivităţii la susţinerea competitivităţii externe; aceasta va permite
trecerea în final la o flotare liberă a cursului de schimb.
47
În cazul adoptării unui regim de flotare liberă în viitor, ar putea fi luate în
discuţie şi analizate: cuplarea comportamentului de jure şi cel de facto al cursului de
schimb şi costurile şi consecinţele aferente, fără posibilitatea compromiterii acestei
decizii.
Pe termen scurt însă, până în 2004, trecerea la un regim valutar cu un grad mai
mare de independenţă (practicat de foarte puţine state) ar fi greu de realizat pentru
România, în primul rând datorită puternicelor constrângeri economice, şi anume:
• un serviciu al datoriei externe încă destul de mare, prilej de reinflamare a
tensiunilor de pe piaţa valutară;
• un cadru macroeconomic nedisciplinat şi un echilibru fragil, pentru că orice
şoc intern sau extern, de amplitudine mai mare sau mai mică se poate constitui într-un
factor de risc;
• dependenţa directă a pieţei valutare de piaţa monetară, astfel încât orice exces
de lei se poate transforma într-o potenţială cerere de valută, cu putere speculativă sau
nu;
• în cazul unor fluxuri mari de capital, putem asista la o creştere semnificativă a
costurilor de sterilizare a excesului monetar de către BNR;
• lipsa de susţinere din partea economiei reale a unui curs de schimb stabil şi
robust, care să fie cât mai puţin vulnerabil la presiunile interne, pentru a putea face faţă
unor eventuale şocuri externe.
Persistenţa unui mediu inflaţionist pentru economia actuală a României ar
inhiba actualele avantaje ale adoptării unei astfel de decizii, fie şi din perspectiva
costurilor şi a consecinţelor pe care le implică, respectiv:
• evidenţierea desincronizărilor mari la nivelul politicilor macroeconomice;
• fluctuaţiile mari care ar putea apărea în evoluţia cursului de schimb ar
determina scăderea atractivităţii monedei naţionale;
• erodarea credibilităţii politicii valutare şi monetare a BNR.
Cu alte cuvinte, ar fi afectată stabilitatea cursului de schimb şi acurateţea
oricărei intenţii de predictibilitate a evoluţiei acestuia în viitor.
In etapa 2003, euro a devenit moneda de referinţă a cursului de schimb al
leului; renunţarea la dolarul american şi trecerea la exprimarea leului în raport de euro
au fost pregătite prin acţiuni complexe, care vizează toate aspectele implicate, inclusiv
cel psihologic. De-a lungul întregii perioade, leul se va aprecia gradual în termeni reali
faţă de moneda europeană; prin ajustarea susţinută a preţurilor relative se va reduce
treptat decalajul nostru faţă de UE.
Calendarul privind adoptarea euro trebuie să fie prudent, întrucât forţarea
îndeplinirii criteriilor de la Maastricht (convergenţa nominalã) ar putea genera costuri
substanţiale în planul economiei reale, iar realizarea unui minimum de convergenţã
realã cere timp.
Convertibilitatea leului este una de cont curent şi aşa cum am arătat a început
procesul de liberalizare a contului de capital, iar pentru aprecierea sa trebuie sa ţinem
cont de următoarele aspecte:
Intrările de devize au avut ca sursă principală intrările de capitaluri străine şi
creditele externe, mai puţin economia reală (încasările din exporturi). Fără a fi
promovate măsuri care pot conduce la stimularea exporturilor (care asigură intrări în
devize) pot apărea probleme în ceea ce priveşte fluxurile de devize.
Legislaţia în domeniul valutar, şi în general cea din domeniul economic, trebuie
să fie foarte clară, fără posibilitate de interpretare.
48
Luarea măsurilor pentru protejarea pieţei de capital, pentru a se evita ieşirile
masive de capitaluri într-un interval scurt de timp.
Luarea măsurilor de restructurare a economiei reale mai rapid şi mai ferm,
astfel încât economia românească să devină mai atractivă pentru investitorii străini şi
capabilă să-i menţină aici.
Un control mai strâns al evoluţiilor macroeconomice, o fundamentare mai
strânsă a deciziilor, pentru a fi evitate sincopele de natură să conducă la destabilizarea
pieţelor şi la ieşiri masive de capital care pot crea tensiuni pe piaţa valutară.
Oricum, buna funcţionare a pieţei valutare nu a reuşit - şi nici nu avea cum, în
primă fază - să asigure integrarea în aceeaşi scară de referinţă a pieţei monetare, pe de o
parte, şi a sistemului de preţuri din economie, pe de altă parte. Deprecierea cursului a
urmat fidel raportul cerere-ofertă de pe piaţa valutară, dar nu a reuşit, decât parţial, să
influenţeze dobânzile de pe piaţa monetară sau evoluţia preţurilor în economie. Ca
urmare, dobânzile au rămas ridicate, ca urmare a presiunilor de pe piaţa internă, în timp
ce deprecierea s-a atenuat sensibil, pe seama ofertei mai mari, împinsă în parte chiar de
dobânzile interne mari, ce ofereau speculatorilor bune posibilităţi de arbitraj.
Dependenţa pieţei valutare de sensul mişcărilor de capital a reprezentat, în fapt,
înlocuirea intervenţiei arbitrare, administrative, a autorităţilor cu tendinţele induse
direct de forţe ale cererii şi ale ofertei. Paradoxal, efectul concret a fost, totuşi, oarecum
asemănător, adică de apreciere a leului dincolo de nivelul pe care performanţele
fundamentale ale economiei le-ar fi permis.
BIBLIOGRAFIE
1. Dăianu , D. “România şi Uniunea Europeană – Inflaţie, balanţă de plăţi,
Vrânceanu, R. creştere economică”, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p.56
2. * * * Monetary Policy and Banking Issues, Memorandumul
Suplimentar asupra Politicii Economice şi Financiare a
Guvernului României, august 2002
3. * * * Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea
Europeană, iunie 2001.
4. * * * Concluziile consultaţiilor Fondului Monetar Internaţional
cu România, ianuarie 2003.
49
DIAGNOSTICUL MARJELOR DE PROFITABILITATE A ÎNTREPRINDERII
Conf. univ. dr. Marius Dincă

Lect. univ. drd. Gheorghiţa Dincă
Universitatea TRANSILVANIA din Braşov
Abstract:The profitability margins, generally defined as a difference

between an income element (total incomes, operating incomes, sold
production, sales turnover or total production) and an expenses’ element
(intermediary consumption, variable expenses, direct expenses, total
expenses) represent very important instruments at the disposal of the
managers to ensure the maximum efficiency in managing the various
aspects or the whole company activity, having in mind the ultimate
purpose of maximizing the shareholders’ value.
Keywords: added value, variable expenses margin, direct expenses margin, break
even point
1. Consideraţii generale
În rândul marjelor de profitabilitate ale întreprinderii se înscriu valoarea
adăugată, cu o importanţă deosebită atât la nivel microeconomic, cât şi pentru economia
naţională, marja cheltuielilor variabile, marja cheltuielilor directe, excedentul brut de
exploatare, profitul contabil, ca instrumente clasice (tradiţionale) de orientare a
activităţii întreprinderii, precum şi anumiţi indicatori “moderni” ai profitabilităţii şi ai
performanţelor firmei, respectiv valoarea adăugată economică, valoarea adăugată sub
formă de cash flow, venitul rezidual, etc.
Pentru indicatorii clasici ai marjelor de profitabilitate a întreprinderii,
interpretarea nivelului şi a evoluţiei acestora, în vederea înscrierii în coordonatele
obiectivului de maximizare a valorii firmei, este ceva mai dificilă, un nivel pozitiv al
acestora neputând garanta realizarea obiectivului menţionat. În acelaşi timp, aprecierea
corectă a nivelului indicatorilor “clasici” necesită şi studierea unui număr mai mic sau
mai mare de corelaţii cu alţi indicatori economico-financiari, iar analiştii trebuie să
cunoască şi eventualele restricţii şi contradicţii aferente fiecăruia din indicatorii
menţionaţi.
Interpretarea nivelului indicatorilor moderni ai performanţelor este mult mai
uşoară, o mărime pozitivă a acestora garantând şi respectarea cerinţelor obiectivului de
maximizare a valorii firmei, deoarece aceşti indicatori sunt construiţi cu luarea în
considerare a majorităţii costurilor de oportunitate a capitalului atras în activitatea
firmei (ei pleacă de la premisele profitului economic).
În continuare ne vom referi la câteva dintre cele mai semnificative marje
“tradiţionale” ale profitabilităţii, pe care le considerăm reprezentative şi care prezintă
un interes sporit din perspectiva posibilităţilor de analiză a activităţii pe care le oferă.
50
Valoarea adăugată
Valoarea adăugată este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai
performanţelor economico-financiare ale întreprinderii şi o primă marjă de
profitabilitate a întreprinderii.
Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă şi
comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp. Valoarea adăugată
nu se regăseşte în mod direct în vreuna dintre situaţiile obişnuite ale contabilităţii, fiind
însă o componentă principală a tabloului soldurilor intermediare de gestiune. Valoarea
adăugată se poate determina prin două metode şi anume în mod indirect şi respectiv
direct (prin metoda analitică).
Conform metodei indirecte, valoarea adăugată (Va) se determină prin
adăugarea valorii adăugate produse (Vap), aferentă producţiei exerciţiului şi respectiv a
valorii adăugate din activităţi comerciale (Vac). Valoarea adăugată produsă se obţine
prin scăderea consumurilor de bunuri şi servicii primite de la terţi (Ci) din producţia
exerciţiului (Qe). Valoarea adăugată din activităţi comerciale (în principal din
revânzarea de mărfuri) se obţine scăzând din veniturile din vânzări (fără TVA) costul de
achiziţie al mărfurilor.
Va = Vap + Vac = (Qe – Ci )+ (Vvm – Cmv).
Există mai multe tipuri ale valorii adăugate şi anume valoarea adăugată brută
(Vab) şi valoarea adăugată netă (Van) şi respectiv valoarea adăugată produsă şi
valoarea adăugată realizată.
Primele două categorii ale valorii adăugate (valoarea adăugată brută şi valoarea
adăugată netă) se obţin în funcţie de includerea sau nu a amortizării (A) în consumurile
intermediare aferente producţiei exerciţiului:
Vab = Qe – Ci,
în care Ci reprezintă cheltuielile cu materiile şi materialele, combustibilul,
energia, apa, serviciile, etc. (prestaţii externe primite);
Van = Vab - A sau Van = Qe – Cm = Qe – (Ccm + A),
în care Cm reprezintă cheltuielile materiale ale întreprinderii, formate din
cheltuielile cu materialele plus amortizarea.
În acest caz, deoarece se fundamentează pe producţia exerciţiului, valoarea
adăugată menţine caracterul eterogen al indicatorului respectiv, incluzând astfel o
valoare adăugată aferentă producţiei vândute şi o valoare adăugată aferentă producţiei
stocate şi producţiei de imobilizări. Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri este
denumită valoare adăugată realizată, iar valoarea adăugată aferentă producţiei
exerciţiului este denumită astfel valoare adăugată produsă.
Potrivit metodei directe (analitice sau aditive), valoarea adăugată se va
determina prin însumarea veniturilor participanţilor (direcţi şi indirecţi) la crearea
valorii adăugate: salariaţii, creditorii, acţionarii, statul, şi întreprinderea în sine.
Astfel, mărimea valorii adăugate se poate calcula astfel:
Va = Cp + Cf + Div + IT + Af,
în care:
Cp – salariile brute ale personalului, inclusiv contribuţia întreprinderii la
protecţia socială;
Cf – cheltuielile cu dobânzile;
Div – dividendele brute;
IT – impozitele şi taxele (inclusiv impozitul pe profit) datorate de
întreprindere statului;
51
Af – autofinanţarea disponibilă pentru întreprindere (profitul net
nedistribuit plus amortizarea).
Dintre avantajele utilizării valorii adăugate în cadrul sistemului tradiţional ai
indicatorilor de performanţă, menţionăm:
• exprimă contribuţia reală a întreprinderii la realizarea producţiei sale. Spre
deosebire de cifra de afaceri, care poate prezenta valori ridicate şi datorită efectuării
unor operaţiuni de amploare relativ redusă asupra unor subansamble sau semifabricate
de valori mari, valoarea adăugată arată efortul real al întreprinderii la obţinerea cifrei
sale de afaceri;
• reprezintă un criteriu pertinent de apreciere a creşterii volumului de activitate
al întreprinderii, cu aplicarea aceloraşi corecţii în cazul inflaţiei ca şi în cazul cifrei de
afaceri;
• evidenţiază contribuţia fiecărui participant la formarea valorii adăugate, prin
intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Prin raportarea fiecărei
componente care exprimă remunerarea fiecărui participant la crearea valorii adăugate la
totalul valorii adăugate se poate estima modul de distribuţie a veniturilor globale între
cei care le generează în mod direct sau indirect;
• reflectă gradul de utilizare a factorilor de producţie. Chiar şi în condiţiile unui
volum identic al valorii adăugate şi cu o structură identică a factorilor de exploatare,
randamentul utilizării factorilor de producţie poate fi diferit. Productivitatea muncii,
(calculată ca raport între valoarea adăugată şi numărul mediu de salariaţi), poate să
prezinte rezultate mai bune sau mai slabe faţă de eficienţa folosirii activelor imobilizate
de exploatare (determinată ca raport între valoarea adăugată şi imobilizările de
exploatare). Rata care face legătura dintre cele două rapoarte este gradul de înzestrare
tehnică a salariaţilor, cunoscută şi sub denumirea de rata intensităţii capitalistice
(active imobilizate de exploatare/numărul mediu de salariaţi);
• arată gradul de integrare al întreprinderii, prin raportarea valorii adăugate la cifra
de afaceri. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea va fi mai
capabilă să îşi asigure o independenţă mai mare în derularea procesului său productiv
(fără să mai recurgă la serviciile altor întreprinderi pentru executarea unor lucrări sau
livrarea unor subansamble). Trebuie spus însă că nu întotdeauna creşterea gradului de
integrare este şi în beneficiul întreprinderii, deoarece pe de o parte atrage şi o creştere a
necesarului de fond de rulment pentru exploatare, iar pe de altă parte pot apărea
probleme legate de asigurarea calităţii optime a produselor şi de nivelul productivităţii
muncii. Tendinţa pe plan mondial este de contractare în exteriorul firmei a unei părţi tot
mai mari din volumul de subansamble şi de lucrări, în special în cazul celor care
necesită un volum ridicat de manoperă. În acest fel se pot obţine productivităţi ridicate
şi o flexibilitate deosebită a activităţii în cazul perioadelor de recesiune economică. În
acelaşi timp, rata valorii adăugate faţă de cifra de afaceri exprimă productivitatea
globală a unei firme şi depinde în mod direct de sectorul de activitate şi de durata
ciclului de exploatare.
Ca orice indicator construit în exclusivitate pe baza datelor contabilităţii
financiare, nivelul şi evoluţia valorii adăugate trebuie să fie apreciate cu prudenţă.
Datorită faptului că face apel la informaţii contabile, cum ar fi cele referitoare la suma
cheltuielilor cu materialele, la nivelul amortizării şi alte elemente, care pot avea o
fundamentare diferită de la o întreprindere la alta (este suficient să amintim aici de
metodele de evaluare a stocurilor sau de modalităţile de stabilire a amortizării),
comparaţiile între firme pot fi grevate de existenţa acestor elemente menţionate.
52
În plus, datorită conţinutului eterogen al valorii adăugate, nu întotdeauna
creşterea sa este apreciată în mod favorabil. De exemplu, în cazul creşterii valorii
adăugate pe seama creşterii cheltuielilor cu personalul, se pot înregistra în acelaşi timp
consecinţe pe termen scurt negative asupra trezoreriei întreprinderii şi a rentabilităţii,
deoarece cheltuielile cu personalul influenţează în mod direct aceste două componente
ale mecanismului financiar al întreprinderii.
Pe termen lung şi la nivelul economiei naţionale, însă, creşterea valorii
adăugate pe seama creşterii cheltuielilor salariale (cu condiţia ca indicele cheltuielilor
salariale să fie devansat de indicele cifrei de afaceri) are consecinţe favorabile, deoarece
unul dintre principalele “motoare” ale creşterii economice îl reprezintă creşterea
consumului intern.
De asemenea, creşterea valorii adăugate pe seama cheltuielilor financiare este
oarecum dificil de apreciat, datorită consecinţelor diferite pe care le poate genera
această eventualitate.
Deşi, în general, creşterea cheltuielilor financiare nu este cea mai recomandată
modalitate de sporire a valorii adăugate, există şi situaţii în care aprecierile pot fi
nuanţate. Astfel, dacă întreprinderea realizează o investiţie rentabilă, care va determina
creşterea productivităţii muncii, finanţată parţial din împrumuturi, atunci creşterea
cheltuielilor financiare este privită în mod favorabil, ţinând cont şi de efectul de scut de
impozit pe care îl generează aceste cheltuieli.
În esenţă, aprecierea finală va depinde de faptul dacă personalul nou angajat
este o investiţie, care va genera venituri superioare costurilor de achiziţie sau un simplu
element al costurilor. De asemenea, folosirea valorii adăugate produse (aferente
producţiei exerciţiului) poate conduce la aprecieri eronate, datorită existenţei producţiei
stocate care poate fi necorespunzătoare calitativ sau poate fi evaluată la preţuri prea
ridicate (datorită unor costuri de producţie prea mari), care nu vor fi recunoscute de
piaţă.
Marja cheltuielilor directe

Marja cheltuielilor directe (Mcd) se determină prin scăderea cheltuielilor
directe din cifra de afaceri (Ca) a firmei:
Mcd = Ca – Cd.
Această marjă prezintă importanţă pentru firmă dacă sunt stabilite corect toate
cheltuielile legate de un anumit obiect al costurilor (una sau mai multe activităţi
principale ale firmei, unul sau mai multe produse de bază, sau unul dintre principalele
departamente ale întreprinderii). Marja permite identificarea modului în care
cheltuielile indirecte sunt absorbite de principalele produse şi activităţi şi a implicit a
produselor care sunt mai rentabile din acest punct de vedere, respectiv a celor care
prezintă marje mai mari asupra cheltuielilor directe.
În acelaşi timp, metoda poate oferi perspective interesante asupra posibilităţilor
de îmbunătăţire structurală a rentabilităţii firmei, deoarece unele produse, deşi au marje
ale cheltuielilor directe ridicate, necesită un volum prea ridicat de cheltuieli suport sau
indirecte.
Împărţirea cheltuielilor firmei în directe şi indirecte a condus la elaborarea
metodei ABC de calculaţie a costurilor, care dă rezultate foarte bune în special în cazul
firmelor care prezintă un volum ridicat de cheltuieli indirecte şi mai multe obiecte ale
costurilor.
53
Cheltuielile indirecte, comune mai multor obiecte ale costurilor, sunt repartizate
pe fiecare obiect de calculaţie proporţional cu cheltuielile directe, prin intermediul unor
chei succesive de repartizare.
Dezavantajele utilizării în analiză a acestei marje sunt legate de dificultăţile de
stabilire cu precizie a cheltuielilor directe şi respectiv indirecte, mai ales în cazul unor
obiecte de costuri cu o arie mai restrânsă.
Marja cheltuielilor variabile

Această marjă este un indicator important şi o metodă de analiză a
profitabilităţii firmei, legată în mod direct de studiul pragului de rentabilitate al
întreprinderii.
Modul de calcul al profitului firmei cu ajutorul acestei marje este următorul:
Cifra de afaceri –
Cheltuieli variabile
= Marja asupra cheltuielilor variabile
- Cheltuieli fixe
Rezultatul (profitul) brut sau net
Multe din activităţile de previzionare care au loc într-o firmă sunt bazate pe
estimarea anumitor niveluri ale producţiei. Studiul corelaţiei dintre volumul vânzărilor
unei firme, structura costurilor de exploatare şi profitul brut, la diverse niveluri ale
producţiei se numeşte analiza cost - volum - profit sau analiza pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau de echilibru, este folosit şi
pentru alte scopuri decât pentru determinarea pragului de rentabilitate cantitativ sau
valoric al unei firme. De exemplu, analiza pragului de rentabilitate este folosită pentru
evaluarea profitabilităţii firmelor nou create şi a noilor produse. În plus, el reprezintă un
instrument analitic important pentru măsurarea efectelor produse de modificarea
preţului de vânzare, a costurilor fixe şi variabile asupra nivelului producţiei ce trebuie
atins înainte ca firma să obţină profit de exploatare.
Pragul de rentabilitate poate fi exprimat sub formă grafică sau algebrică,
precum şi prin combinaţia celor două exprimări.
Una din exprimările sale este:
Cf
Pc (Pr) = ,
Rmcv
în care:
Pc – punctul critic sau pragul de rentabilitate;
Cf – cheltuielile fixe totale;
Rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile.
Rata marjei cheltuielilor variabile (Rmcv) se determină astfel:
Mcv Ca − Cv
Rmcv = ⋅ 100 = ⋅ 100 ,
Ca Ca
în care:
Ca – cifra de afaceri;
Cv – cheltuielile variabile totale;
Marja cheltuielilor variabile (Mcv) se mai utilizează şi pentru determinarea
altor forme de exprimare a riscului de exploatare, în afara pragului de rentabilitate.
54
Astfel, nivelul pârghiei de exploatare (denumit şi elasticitatea profitului de exploatare
faţă de variaţia volumului vânzărilor), se determină cu ajutorul acestei marje astfel:
Mcv
NPE = ,
Mcv − Cf
Nivelul pârghiei de exploatare se determină şi ca raport între modificarea
procentuală a profitului de exploatare (∆%PBE) şi modificarea procentuală a volumului
fizic al producţiei vândute (∆qv), astfel:
∆% PBE
NPE = .
∆% qv
Profitul brut de exploatare va fi cu atât mai sensibil la schimbările intervenite în
nivelul cantităţilor vândute cu cât ponderea costurilor fixe de exploatare este mai
ridicată, ceea va determina şi un risc de exploatare mai mare.
Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme depinde de natura procesului de
producţie. Dacă firma foloseşte un volum mare de echipamente şi maşini, care
înlocuiesc forţa de muncă, atunci ea va înregistra un volum relativ mare de costuri fixe
de exploatare şi un volum scăzut de costuri variabile de exploatare. O astfel de structură
a costurilor conduce la un nivel al pârghiei de exploatare ridicat, respectiv se poate
obţine un profit de exploatare ridicat dacă vânzările sunt mari sau pierderi mari de
exploatare, dacă vânzările sunt reduse.
Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme este cel mai mare atunci când firma
operează în jurul pragului de rentabilitate. Trebuie remarcat că NPE este negativ sub
nivelul de producţie al pragului de rentabilitate. Un NPE negativ arată reducerea
procentuală în pierderile de exploatare, care se produce ca rezultat al creşterii cu 1% a
producţiei.
BIBLIOGRAFIE
1. DINCĂ, M Sistemul de indicatori ai rezultatelor economico-financiare
ale firmei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2001
2. NICULESCU, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti,
M. 1997
3. RADU, F. şi Analiza economico-financiară a firmei, Editura Scrisul
colab. Românesc, Craiova, 2002
4. STANCU, I Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2003
55
EVALUAREA ÎNTREPRINDERII – ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA

STOCURILOR
Asist. univ. drd. Mitu Narcis Eduard
Abstract:The financial diagnostics of a bankruptcy risks provide of this

kind of information users a real image about businesses. A manager must
know what information is relevant for him and for his business. Some
aspects of this type of diagnostics are most great importance to
leadership. In the following paragraph, we discuss concerning
discriminant analysis, prediction and about a models to identify bankruptcy
risk of corporations. This type of research can be very useful for the each
manager which has to choose these methods.
Key words: evaluation, diagnosis, risk analysis, bankruptcy, enterprise, coefficient,

indices, financial ratio, discriminate function
Într-o economie de piaţă funcţională evaluarea întreprinderilor reprezintă o

necesitate continuă care vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsura
avuţiei reale dar şi posibilitatea de sporire a bogăţiei în perioada ce va urma.
Acest fapt poate însemna că evaluarea întreprinderii nu reprezintă doar
stabilirea valorii unor proprietăţi sau bunuri din patrimoniul acesteia, ci şi determinarea
reală a capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri (profit, cash-flow, dividende, etc.) la
dispoziţia proprietarului său.
În plan practic, evaluarea unei întreprinderi, cunoaşterea tuturor laturilor
activităţii acesteia, respectiv comercială, juridică, tehnică, financiară etc., precum şi a
punctelor slabe dar şi forte corespunzătoare, este de natură să permită evaluatorului,
prin realizarea unui diagnostic corect, fundamentarea unei valori a firmei cât mai
aproape de realitate.
Diagnosticul se poate realiza pentru întreprinderile cu stare financiară bună,
din dorinţa de a puncta şi îmbunătăţii performanţele realizate, dar mai ales pentru
întreprinderile aflate în dificultate. În acest caz, diagnosticul devine obligatoriu fiind
cerut de procedura de redresare judiciară şi urmăreşte, în special, identificarea cauzelor
care au generat dificultăţi dar şi adoptarea unor măsuri de redresare, care să conducă la
îmbunătăţirea situaţiei financiare.
Alături de o analiză obligatorie a rentabilităţii, un aspect esenţial pentru
realizarea unui diagnostic complet şi corect îl reprezintă analiza riscului, care în fond
reprezintă cealaltă faţetă a rentabilităţii, în toate ipostazele sale şi anume: risc de
exploatare (economic), risc financiar, risc de faliment (de insolvabilitate).
În cele ce urmează, având în vedere conjunctura economică pe care o
traversează ţara noastră, ne vom opri asupra diagnosticării riscului de faliment,
încercând să facem o succintă prezentare a celei mai uzitate metode folosite în
realizarea acestui tip de diagnostic, şi anume: metoda scorurilor.
Scorul constituie o metodă de diagnostic care constă în măsurarea şi
interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar şi
întreprinderea ca sistem, în activitatea viitoare. Această metodă constă în observarea
unui ansamblu de întreprinderi grupate în două categorii ( un grup de întreprinderi
56
sănătoase din punct de vedere economic şi un grup de întreprinderi cu dificultăţi
financiare) pentru care se stabilesc o serie de rate, după care se determină cea mai bună
combinaţie liniară a acestora, care să permită diferenţierea celor două grupe de
întreprinderi. Astfel, în mod teoretic, o notă (Z), numită “scor”, este atribuită unei
întreprinderi. Această notă este o combinaţie liniară a câtorva rate:
Z = a1R1 + a2R2 +.... anRn + b, în care:
R1, R2,... Rn reprezintă valorile diverselor rate luate în calcul;

a1, a2, .. an - coeficienţii medii de ponderare afectaţi ratelor;
b - constantă (eventual)
În funcţie de valoarea scorului se poate aprecia dacă întreprinderea este

sănătoasă, sau are dificultăţi financiare (se află în stare de faliment).
Pe plan mondial există o serie de modele de analiză discriminantă folosite în
evaluarea riscului de faliment, concepute mai ales în ţările dezvoltate din punct de
vedere economic.
Primul model de acest gen îl reprezintă modelul lui Altman ( S.U.A 1968).
Acesta se bazează pe observarea evoluţiei a 66 de firme pe o perioadă de 20 ani
(din care 33 de întreprinderi cu dificultăţi financiare). Observarea s-a realizat asupra
evoluţiei a 22 de indicatori financiari, dintre aceştia doar 5 fiind consideraţi
semnificativi, pentru care s-a constituit următoarea funcţie discriminantă:
Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 1,05R5 în care:
Fondul de rulment net folosit

R1 = (1);
Activ total
Re zerve
R2 = (2);
Activ total
Re zultatul brut al exp loatarii
R3 = (3);
Activ total
Valoarea de piaţă a capitalului
R4 = (4);
Datorii pe termen lung
Cifra de afaceri
R5 = (5).
Activ total
Fiind vorba despre rate a căror semnificaţie pozitivă înseamnă o valoare cât mai
mare, rezultă că şi scorul Z trebuie să fie cât mai mare, astfel că interpretarea situaţiei
financiare a acestui model este următoarea:
dacă Z ≤ 1,81 → stare de faliment iminentă;
dacă 1,81 < Z ≤ 2,99 → situaţia financiară este în dificultate, însă prin
adoptarea unei strategii corespunzătoare există posibilitatea redresării situaţiei;
dacă Z > 2,99 → întreprinderea este solvabilă, situaţia financiară este
bună.
57
Datorită faptului că acest model era limitat, prin rata R4 , doar la întreprinderile
cotate la bursă, Altman a reconsiderat acest indicator financiar prin înlocuirea
numitorului ratei (valoarea de piaţă a capitalului) cu valoarea contabilă a capitalului
propriu, celelalte rate rămânând aceleaşi, astfel :
Capitaluri proprii
R4 = (6).
Datorii pe termen lung
Acastă schimbare a condus la modificarea semnificativă a coeficienţilor de

ponderare, după cum urmează :
Z1 = 0,717R1 + 0,847R2 + 3,107R3 + 0,420R4 + 0,998R5
A rezultat din această situaţie şi o modificare a interpretării financiare :

Z1 ≤ 1,23 → faliment ;
1,23 < Z1 ≤ 2,90 → zonă de incertitudine ;
Z1 > 2,90 → solvabilitate, situaţie bună.
Ulterior, pornind de la ideea că modelele elaborate includ o variabilă sensibilă
la tipul industriei din care face parte întreprinderea diagnosticată (R5 = Cifra de
afaceri/Total active), dar şi din dorinţa ca acest model să poată fi aplicat , în principiu,
la toate ramurile industriale, Altman a imaginat, pe baza studiilor, o altă funcţie scor
reţinând doar patru variabile :
Z2 = 6,56R1 + 3,26R2 + 6,72R3 + 1,05R4 în care :
Capital de lucru
R1 = (7);
Active
Pr ofit pentru dezvoltare
R2 = (8);
Active
Pr ofit îna int e de impozit şi dobânzi
R3 = (9);
Active
Capital propriu
R4 = (10);
Datorii
Aprecierea riscului în modelul Z2 este următoarea:

Z2 ≤ 1,10 → faliment;
1,10 < Z2 ≤ 2,60 → zonă de incertitudine;
2
Z > 2,60 → non-faliment.
Modelul Altman are o putere predictivă limitată la 1-2 ani înainte de faliment.
După studiul efectuat de Altman, acest tip de analiză nu a încetat să se dezvolte,
punându-se la punct şi alte modele discriminante de evaluare a riscului de faliment de
către diferite şcoli cum este cea anglo-saxonă, continental-europeană sau japoneză (a se
vedea : modelul Diamond – 1976; modelul Yves Collongues – 1976 ; modelul
Bilderbeek – 1977 ; modelul Deakin – 1977; modelul Springate -1978; modelul Koh şi
Killough – 1980; modelul Ohlson – 1982 ; studiul Zavgren – 1983 ; modelul Fulmer -
1984 ; modelul Grammatikos şi Gloubos – 1984 ; modelul CBBF « Centralei
58
Bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei » - 1984 ; modelul Bardos -1989 ; modelul Koh -
1992 ; modelul Shirata – 1999 ; funcţia scor AFDCC 2 – 1999 etc.), din care
exemplificăm :
Modelul Conan şi Holder (Franţa,1979). Concluziile acestui model se bazează

pe analiza a 31 de rate, la 190 de întreprinderi mici şi mijlocii care au activat în diverse
domenii ale economiei (industrie, comerţ, servicii, transporturi). Pentru industrie, în
urma studiului au fost reţinute 5 rate considerate semnificative, funcţia având
următoarea expresie:
Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 – 0,87R4 – 0,10R5 în care:
Excedentul brut din exp loatare

R1 = (11);
Datorii totale
Capitaluri permanente
R2 = (12);
Activ total
Disponibil şi valori realizabil e pe termen scurt
R3 = (13);
Total pasive
Cheltuieli financiare (Costul creditului )
R4 = (14);
Cifra de afaceri
Cheltuieli cu personalul
R5 = (15).
Valoarea adaugata
Încadrarea întreprinderii în zona de risc, în funcţie de valoarea scorului, se face
astfel:
dacă Z > 0,16 → situaţia întreprinderii este foarte bună;
dacă 0,10 < Z < 0,16 → situaţia întreprinderii este bună;
dacă 0,04 < Z < 0,10 → întreprinderea trebuie să intre în alertă;
dacă -0,05 < Z < 0,04 → întreprinderea este în pericol de faliment;
dacă Z < - 0,05 → întreprinderea este falimentară.
Modelul Ko (Japonia, 1982). Eşantionul luat spre analiză în perioada 1960-

1980 a cuprins 41 de întreprinderi falimentare şi tot atâtea întreprinderi sănătoase. În
urma studiului, autorul a construit următoarea funcţie discriminantă:
Z = 0,868R1 + 0,198R2 – 0,048R3 + 0,436R4 + 0,115R5 în care:
Pr ofitul ina int ea deducerii obligatiil or financiare si fiscale

R1 = (16);
Cifra de afaceri
Viteza de rotatie a stocurilor cu doi ani ina int e
R2 = (17);
Viteza de rotatie a stocurilor cu trei ani ina int e
R3 = Abaterea standard a profitului pe ultimii patru ani (18) ;
59
Fond de rulment
R4 = (19);
Datorii totale
Valoarea de piata a capitaluri lor proprii
R5 = (20);
Datorii totale
În cazul acestui model regula de grupare este următoarea:

dacă Z < 0 → întreprinderea este sănătoasă;
dacă Z > 0 → întreprinderea are dificultăţi financiare.
Modelul prezentat atinge o precizie de 90,8% cu un an înainte de faliment.
Astăzi, există şi în ţara noastră o preocupare importantă şi continuă în ceea ce

priveşte analiza riscului de faliment (a se vedea : modelul Mânecuţă şi Nicolae - 1996 ;
modelul B – Băileşteanu -1998 ; modelul I - Ivonciu - 1998 ;) Unul dintre cele mai
recente modele bazate pe analiza discriminativă este modelul Anghel (2000).
Pentru elaborarea acestui model s-a avut în vedere studiul unui eşantion de
aproximativ 300 de întreprinderi în perioada anilor 1994 – 1998 şi a utilizat iniţial 20 de
indicatori economico-financiari din care, la final au fost selecţionaţi, ca reprezentativi,
un număr de 4.
Funcţia scor este:
Z = 5,676 + 6,3718R1 + 5,3932R2 – 5,1427R3 – 0,0105R4 în care:
R1 reprezintă rata rentabilităţii veniturilor;

R2 - rata de acoperire a datoriilor cu cash-flow;
R3 - rata de îndatorare a activului;
R4 - perioada de achitare a obligaţiilor.
Având în vedere rezultatul concret al funcţiei, se poate diagnostica

întreprinderea astfel:
dacă Z < 0 → întreprinderea este în pericol de faliment;
dacă 0 < Z < 2,5 → se recomandă prudenţă;
dacă Z > 2,05 → întreprinderea are o situaţie financiară bună.
Pe lîngă modelele prezentate, în literatura de specialitate există şi altele,
elaborate din dorinţa de a ţine seama de condiţiile concrete existente în fiecare ţară, într-
o anumită perioadă de timp. Din analiza acestora se poate constata o oarecare uşurinţă
în detectarea din timp a riscului de faliment, cu menţiunea că există şi o serie de limite
care restrâng aria de aplicabilitate a acestora, astfel:
modelele reţin un număr restrâns de rate, considerate semnificative, însă gradul
de sănătate al unei firme este dat de o multitudine de factori;
valoarea coeficienţilor este stabilită în funcţie de evoluţia ratelor în perioade de
timp determinate, neţinând cont de anumite influenţe conjuncturale.
De aceea, în practică este necesar completarea analizei pe baza funcţiei scorului
şi cu alte modele (a se vedea modelul Argenti) care pot prezenta critic o serie de
aspecte legate de managementul întreprinderii, de organizarea sistemului de
contabilitate, de modul în care întreprinderile vizate reuşesc să se adapteze şi să
implementeze noile tehnologii care ţin pasul cu evoluţia pieţei în mediul concurenţial.
60
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel I. Falimentul – Radiografie şi prospecţie, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
2. Dumitrescu Evaluarea întreprinderilor, ediţia a II-a,Editura Economică,
D., Dragotă Bucureşti, 2002
V., Ciobanu A
3. Mânecuţă C., Construirea şi utilizarea funcţiei scor pentru diagnosticarea
Nicolae M. eficienţei agenţilor economici, Revista Finanţe, Credit şi
Contabilitate, nr.5/1996
4. Stancu I. Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002
5. Băileşteanu Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Editura Mirton,
Ghe. Timişoara, 1998 (ediţia a II-a)
6. Ivonciu P. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor, Revista
Finanţe, Bănci, Asigurări, nr.4/1998
7. Işfănescu A., Evaluarea întreprinderii, Editor Tribuna Economică,
Robu V., Bucureşti, 2001
Anghel I.,
61
GESTIUNEA ŞI EVIDENŢA ÎN CONTABILITATE A CREDITELOR PENTRU EXPORT LA BĂNCILE

COMERCIALE
Prep. drd. Oana Gherghinescu
Abstract: The present paper approaches an important issue of bank

accounting, especially in the context of deeper and deeper trade
connections within the global economy - that regarding the credits that
commercial banks grant to their clients for the export activities that the
latter may develop. The main categories of export credits are presented,
namely: credits for mobilizing the claims against foreign partners; supplier
(purveyor) credits; importer credits, with special emphasis on the first two
of them. Other categories of export credits such as the pre-financing
revolving ones are also pointed out. The major aspects that have been
highlighted refer to the technical procedure associated to granting such
credits; the accounts that banks use in order to register the operations that
they develop in this process as well as the main accounting articles
(presented step-by-step) that apply in this respect.
Key words: export credits; credits for mobilizing the claims against foreign partners;
supplier (purveyor) credits; importer credits; pre-financing revolving credits.
Alături de creanţele comerciale şi creditele de trezorerie, creditele pentru export

constituie o componentă importantă a creditelor pe termen scurt acordate clientelei de
către băncile comerciale, având drept trăsătură comună durata de acordare de până la 12
luni. Principalele categorii de credite acordate clientelei pentru activitatea de export
includ:
- creditele de mobilizare a creanţelor asupra străinătăţii;
- creditele furnizor;
- creditele importator;
- alte credite pentru export.
1. Creditele de mobilizare a creanţelor pe termen scurt asupra străinătăţii

Creditele de mobilizare a creanţelor pe termen scurt asupra străinătăţii se
acordă exportatorilor sub forma plăţii anticipate a creanţelor deţinute de aceştia asupra
clienţilor nerezidenţi ca urmare a exporturilor efectuate. Mobilizarea creanţelor se
realizează pe două căi:
prin acceptare, caz în care banca scontează trate trase de exportator asupra
băncii şi acceptate de aceasta;
prin aval, caz în care banca scontează bilete la ordin subscrise de exportator, la
ordinul băncii, şi eventual avalizate de aceasta.
Derularea creditului se face astfel: exportatorul prezintă băncii sale trate şi/sau
bilete la ordin din portofoliu, cu scadenţe relativ apropiate, însoţite de o trată sau un
bilet la ordin reprezentând suma totală sau parţială a creanţelor deţinute asupra
partenerilor externi; prin această operaţiune, angajamentele partenerilor nerezidenţi faţă
de exportator sunt transpuse într-un angajament al acestuia faţă de bancă. Valoarea
62
actuală (la data mobilizării) a noului titlu de credit (trată sau bilet la ordin) se determină
ca o sumă a valorilor actuale ale efectelor de comerţ mobilizate, adică:
n
Va = Va1 + Va2 + ... + Van = ∑Va
i =1
i
Ştiind că:
s t
Va = Vn(1 − × ) , avem:
100 360
n
Va
∑Va
i =1
i
Vn = =
s t s t
1− × 1− ×
100 360 100 360
unde:
Vn = valoarea nominală a noului titlu de credit;
s = rata (taxa) scontului practicată de bancă;
t = numărul de zile rămase până la scadenţa noului titlu de credit.
Având drept suport tratele şi/sau biletele la ordin de origine, banca scontează
noul titlu de credit, reţine scontul şi comisionul operaţiunii din valoarea nominală şi
pune la dispoziţia exportatorului, sub formă de credit, valoarea actuală, de regulă în
valuta de exprimare a creanţelor.
Contabilitatea acestor credite se ţine cu ajutorul contului 20311- Credite
garantate cu creanţe asupra străinătăţii, cont cu funcţie contabilă de activ.
1. Scontarea noului titlu de credit se înregistrează în contabilitate astfel:
20311 = 2511
Credite garantate cu creanţe asupra Conturi curente (în valută)
străinătăţii (analitic cont exportator)
2. Din valoarea nominală a titlului banca reţine scontul şi comisionul operaţiunii:

2511 - Conturi curente (în valută) = %
(analitic cont exportator) 376 - Venituri înregistrate în avans
3721 - Poziţie de schimb
- cu valoarea scontului şi a comisionului în valută;
Concomitent, se înregistrează echivalentul în lei al comisionului (la cursul pieţei

valutare comunicat de BNR pentru ziua respectivă), conform regulilor de contabilizare
a operaţiunilor în devize:
3722 = 7029
Contravaloarea poziţiei de schimb Comisioane
3. Dobânda aferentă fiecărei luni până la scadenţă se înregistrează la venituri:

376 = 3721
Venituri înregistrate în avans Poziţie de schimb
- cu dobânda în valută calculată la sfârşitul fiecărei luni şi la scadenţa titlului scontat;
63
respectiv,
3722 = 70214
Contravaloarea poziţiei de schimb Dobânzi de la credite pentru export
- pentru echivalentul în lei al dobânzii aferente fiecărei luni din perioada de creditare.
4. La scadenţa titlurilor de credit de origine, banca le transmite spre încasare, pe

canal bancar, la banca corespondentă din ţara partenerului extern al exportatorului.
Încasarea titlurilor de către centrala băncii prin intermediul băncii corespondente şi
transferul sumei la unitatea bancară a exportatorului prin sistemul de decontări
intrabancare al băncii respective se evidenţiază în felul următor:
121 = 341
Conturi de corespondent la bănci Decontări intrabancare - operaţiuni
(nostro) iniţiate
(analitic unitatea bancară a exportatorului)
- la sediul central al băncii exportatorului
şi
341 = 2511
Decontări intrabancare - operaţiuni Conturi curente (în valută)
primite (analitic cont exportator)
(analitic sediul central al băncii)
- la unitatea bancară a exportatorului, cu suma în valută transferată de sediul central.
5. După încasarea acestora, dar nu mai târziu de data scadenţei titlului scontat, se
face rambursarea creditului din disponibilul din contul exportatorului:
2511 = 20311
Conturi curente (în valută) Credite garantate cu creanţe asupra
(analitic cont exportator) străinătăţii
2. Creditele furnizor
Sunt acordate exportatorilor pentru livrările de mărfuri şi prestările de servicii
către nerezidenţi. Acordarea acestor credite se face în forma clasică sau prin scontarea
tratelor trase de furnizorul exportator asupra partenerilor externi sau a biletelor la ordin
subscrise de partenerii externi. În cazul tratelor, o importanţă deosebită o are procedura
de acceptare, exportatorii nelivrând marfa înainte de a intra în posesia tratelor acceptate
de către partenerii externi, deoarece băncile nu le primesc la scontare. Creditele furnizor
sunt acordate de bănci în valuta în care sunt denominate contractele exportatorului, dar
pot fi acordate şi în lei. Evidenţierea la unităţile bancare a operaţiunilor de derulare a
unui credit furnizor clasic în valută se face astfel:
1. La semnarea contractului de credit cu exportatorul se înregistrează
angajamentul de finanţare asumat de bancă:
9321 = 999
Devize date cu împrumut şi încă Contrapartida
nelivrate
2. Acordarea efectivă a creditelor se înregistrează în conturile de bilanţ:

20312 = 2511
Credite furnizori Conturi curente (în valută)
64
Concomitent, se înregistrează diminuarea angajamentului de finanţare evidenţiat

în afara bilanţului:
999 = 9321
Contrapartida Devize date cu împrumut şi încă
nelivrate
3. Lunar se calculează dobânda în valută şi se înregistrează la venituri

echivalentul în lei al acesteia, calculat la cursul pieţei valutare comunicat de BNR
pentru ziua respectivă:
2037 = 3721
Creanţe ataşate (în valută) Poziţie de schimb
şi concomitent,
3722 = 70214
Contravaloarea poziţiei de schimb Dobânzi de la credite pentru export
4. Comisioanele de analiză şi de gestiune se încasează din contul valutar al

exportatorului:
2511 = 3721
Conturi curente (în valută) Poziţie de schimb
şi concomitent:
3722 = 7029
Contravaloarea poziţiei de schimb Comisioane
5. Încasarea exporturilor se face prin intermediul băncilor corespondente, iar

transferul sumelor în conturile exportatorilor deschise la unităţile bancare se realizează
prin sistemul de decontări intrabancare al fiecărei bănci:
121 = 341
Conturi de corespondent la bănci Decontări intrabancare- operaţiuni
(nostro) iniţiate
(analitic unitatea bancară a exportatorului)
- la sediul central al băncii;
şi:
341 = 2511
Decontări intrabancare- operaţiuni Conturi curente (în valută)
primite (analitic cont exportator)
(analitic sediul central)
- la unitatea bancară a exportatorului.
6. Dobânzile datorate lunar de client şi ratele creditului (principalul) se încasează

din disponibilităţile valutare ale acestuia:
2511 - Conturi curente (în valută) = %
(analitic cont exportator) 2037- Creanţe ataşate (în valută)
20312- Credite furnizori
65
3. Creditele importator
Sunt acordate direct firmelor nerezidente cumpărătoare pentru a plăti
exportatorii care sunt clienţi ai băncii ce finanţează, pe această cale, exporturile.
Negocierea unui credit importator se face concomitent cu negocierea clauzelor
contractului comercial între parteneri şi necesită încheierea unei poliţe de asigurare atât
pentru mărfurile exportate, cât şi contra riscului de neplată a creditelor acordate.
Garantarea acestor credite se face, de regulă, prin intermediul băncilor specializate de
export-import, cu garanţii guvernamentale.
Denumite şi credite cumpărător, acestea acoperă circa 80-85% din preţul de
vânzare al mărfurilor, fiind puse la dispoziţia cumpărătorilor din străinătate prin
intermediul conturilor de corespondent la bănci (nostro) sau ale băncilor (loro).
Aceste credite sunt evidenţiate la banca finanţatoare prin contul 20213- Credite
comerciale acordate nerezidenţilor, cont cu funcţie contabilă de activ, ce funcţionează
în mod similar cu celelalte conturi de evidenţă a creditelor pentru export.
4. Alte credite pentru export

Au ca destinaţie finanţarea necesităţilor curente sau excepţionale ale activităţii
de export desfăşurate de entităţile economice rezidente care au licenţă de a livra mărfuri
şi/sau de a presta servicii pentru nerezidenţi.
Din această categorie fac parte: avansurile în valută acordate exportatorilor,
creditele de prefinanţare a producţiei de export, creditele pentru acţiuni de prospectare a
pieţei şi pentru finanţarea stocurilor în străinătate.
Aceste credite se acordă pe bază de planuri de finanţare lunare sau trimestriale,
în care se înscriu, pe de o parte, cheltuielile acumulate, iar pe de altă parte, încasările ce
urmează să fie realizate de exportator. Creditele acoperă circa 80-90% din deficitul de
trezorerie determinat pe baza planului de finanţare elaborat de către exportator şi agreat
de bancă.
Cele mai frecvente sunt creditele de prefinanţare acordate în lei sau în valută, în
sistem revolving, acestea fiind rambursate, de obicei, din încasarea exporturilor.
Evidenţa acestor credite se face prin contul 20319- Alte credite pentru export,
cont în care se înregistrează operaţiunile specifice, în raport de natura creditului
acordat (credit pe obiect, alte credite care nu pot fi încadrate în categoriile prezentate
anterior).
BIBLIOGRAFIE
1. *** Planul de conturi pentru societăţile bancare şi normele metodologice de
utilizare a acestuia, Monitorul Oficial nr.212 bis/27.08.1997
2. *** Reglementările contabile armonizate cu Directiva nr. 86/635/C.E.E. şi
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de
credit, Monitorul Oficial nr. 694/01.11.2001
66
OPERAŢIUNILE VALUTARE ŞI INSTRUMENTE DE PREVENIRE A RISCULUI VALUTAR

ÎNTREPRINSE DE CĂTRE BĂNCILE COMERCIALE ROMÂNEŞTI
Lect. univ. dr. Mirela Cristea

Lect. univ. dr. Anca Băndoi
Abstract: Currency operations in Romania are based norms and

regulations specifies enforced through low ar by National Bank of
Romania. The banking commercial companies effectuate currency
operations in these regulations background, accomplishing as much
currency operations in cash, and through trasfer. Currency operations
involves currency risks, which reflect the probability having losses by
reason of modification exchange courses of currencies in the period from
the ending contracts with discount. Romanian banking market don’t offers
a many number of financial instruments in order to covering risk of
exchange rate. One from most used-up intrsuments represents it the
currency operationd to term. Beside this, effects of risk currency can be
warned or attenuate from including some contractual clauses, such us:
choose the currencies of contract, the entry in of a contract currency
clause or of a clause of prices revise or through the resort to
extracontractuale clauses, as of a parallel credit, currency hedging and
others.
Key words: exchange operations, exchange rate dispositions, spot transactions,

exchange rate position, exchange rate arbitrage, hedge operations, speculative
transactions
1. Condiţiile derulării operaţiunilor valutare în România

Operaţiunile valutare au la bază Regulamentul valutar nr. 1/30 ian. 2004,
intrat în vigoare începând cu luna aprilie 2004, potrivit căruia operaţiunile valutare
reprezintă orice tranzacţii exprimate în valute care se pot efectua prin transfer bancar, în
numerar, sau cu alte instrumente şi modalităţi de plată acceptate de către bănci.
Potrivit Regulamentului valutar, operaţiunile de schimb valutar pentru persoane fizice
pot fi efectuate legal pe teritoriul României numai de către următoarele categorii de
persoane juridice:
• Bănci autorizate de BNR să efectueze operaţiuni valutare;
• Case de schimb valutar organizate ca persoane juridice şi având ca obiect unic de
activitate schimbul valutar, autorizate la rândul lor de BNR;
• Intermediari autorizaţi de BNR să organizeze ghişee de schimb valutar în vederea
încasării contravalorii prestaţiilor oferite turiştilor străini.
Introducerea şi scoaterea din România a sumelor în numerar sub formă de
valută sau lei este reglementată prin instrucţiunile prevăzute în regulamentul valutar
privind importul şi exportul fizic de instrumente de plată sub formă de numerar.
67
Conform instrucţiunilor, persoanele fizice pot introduce sau scoate în şi din
România sume în valută efectivă, fiind obligate să declare autorităţilor vamale române
sumele aflate asupra lor care depăşesc echivalentul a 10.000 Euro /persoană /călătorie.
Persoanele fizice pot introduce sau scoate în şi din România sume efective în
monedă naţională (leu), fiind obligate să declare autorităţilor vamale române sumele în
monedă naţională (leu), care depăşesc echivalentul a 1.000 Euro/persoană/călătorie.
În situaţia în care, prin acordurile sau protocoalele încheiate, este stabilit un alt
cuantum al sumelor în lei ce pot fi introduse sau scoase în şi din România, se aplică
prevederile acordului sau protocolului în cauză.
Noul regulament valutar, valabil pentru anul 2004, este caracterizat printr-un
grad ridicat de liberalizare, impus de respectarea calendarului negociat cu reprezentanţii
UE, cu o singură excepţie, şi anume posibilitatea nerezidenţilor de a deschide depozite
în lei. Liberalizarea acestei operaţiuni a fost amânată pentru cel puţin un an.
În acelaşi timp, rezidenţii (persoane fizice şi juridice) vor putea deschide
depozite în alte state, dar numai cu autorizarea prealabilă a BNR. De asemenea,
documentaţia de autorizare şi raportare este mult simplificată, fiind eliminate şi o serie
de cerinţe pentru băncile comerciale, în ceea priveşte actele solicitate pentru plăţi
externe.
Normele BNR prevăd condiţiile generale obligatorii de autorizare a
operaţiunilor de schimb valutar, precum: deţinerea unui spaţiu destinat exclusiv
schimbului valutar, cu acces public direct şi adresă identificabilă; dotare
corespunzătoare necesară derulării activităţii de schimb valutar, adică să deţină tehnică
de calcul şi programe adecvate, aparat de verificare a autenticităţii bancnotelor, casă de
bani pentru păstrarea în deplină securitate a valorilor, sisteme de alarmă şi altele.
2.Operaţiunile în devize efectuate de societăţile bancare comerciale

Sunt considerate operaţiuni în devize, operaţiunile efectuate într-o altă deviză
decât moneda naţională.
Operaţiunile cu devize derulate de către societăţile bancare comerciale se
derulează atât în numerar, cât şi prin transferuri bancare.
În cadrul unei unităţi bancare operative, operaţiunile cu valută efectivă în
numerar se referă la: schimbul manual (vânzarea-cumpărarea de valută în numerar);
vânzarea-cumpărarea de cecuri de călătorie; încasări sau plăţi de valută prin casa de
circulaţie în valută din conturile clienţilor.
Pe pieţele valutare, băncile comerciale efectuează următoarele categorii de
operaţiuni (prin transferuri bancare) :
-operaţiuni în devize la vedere;
-operaţii la termen;
-operaţiuni de arbitraj;
-operaţiuni de swap.
2.1.Operaţiunile în devize la vedere, denumite operaţiuni spot, constau în
cumpărarea sau vânzarea de sume în valută cu transferul imediat sau la cel mult 48 de
ore a valutei.
Cursul de pe piaţa la vedere rezultă din confruntarea cererii şi a ofertei de
valută, a influenţelor exercitate de alte operaţiuni efectuate pe piaţă şi în funcţie de
operaţiile valutare de pe alte pieţe valutare. Tranzacţiile cu valută la vedere se
realizează la cursul spot.
68
Ca atare, cursul spot este influenţat de raportul dintre ordinele de cumpărare şi
ordinele de vânzare de valută adresate de participanţi pe piaţă. În cazul în care cresc
ordinele de cumpărare, se majorează şi cursul valutei, iar în cazul când acestea sunt
devansate de ordinele de vânzare, cursul scade.
Astfel, pe piaţa valutară la vedere se stabilesc cursuri pentru operaţiunile de
cumpărare şi cursuri pentru operaţiunile de vânzare. Diferenţa dintre cursul de vânzare
şi cursul de cumpărare al unei valute pe piaţa la vedere este cunoscută sub denumirea de
SPREAD. Spread se exprimă în formă procentuală astfel:
SREAD = (curs de vânzare – curs de cumpărare) x 100 /curs de vânzare
2.2.Operaţiunile în devize la termen reflectă tranzacţiile de cumpărare şi
vânzare de valută ce se realizează prin transferul sumelor la un anumit termen şi la un
curs determinat.
De regulă, cursul la termen ar trebui să fie mai mare decât cursul la vedere,
întrucât la cursul la vedere se adaugă şi dobânda la valută pe termenul respectiv.
Dacă se întrevede o apreciere a unei valute, diferenţa dintre cursul la termen şi
cursul la vedere plus dobânda la o valută este cunoscută sub denumirea de AGIO.
În situaţia în care se întrevede o depreciere a valutei, cursul la termen poate fi
mai slab decât cursul la vedere şi dobânda, diferenţa dintre cele două cursuri,
denumindu-se DISAGIO.
Cursul operaţiunilor la termen depinde de cursul spot, de diferenţa de dobândă
la valute şi de termenul de negociere.
În situaţia în care cursul valutei la termen este mai mare decât cursul la vedere,
se înregistrează un REPORT. Reportul unei valute reflectă dobânda mai mică de pe
piaţa monetară din ţara emitentă faţă de dobânda de pe pieţele monetare străine.
Cursul la termen = Curs la vedere + Report
În situaţia în care cursul valutei la termen este mai mic decât cursul la vedere,
se înregistrează un DEPORT. Deportul unei valute exprimă diferenţa de dobândă în
plus pe piaţa monetară a valutei respective faţă de dobânda de pe pieţele monetare
străine.
Cursul la termen = Curs la vedere – Deport
Pe piaţa la termen, devizele cotează la termen de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi 1 an.
Operaţiunile de schimb la termen, după scopul pe care-l urmăreşte banca, se
împart în:
a) operaţiuni "speculative" (termen sec);
b) operaţiuni de "acoperire".
a) Operaţiunile de schimb speculative sunt acelea efectuate în cadrul unei serii
succesive de cumpărări sau vânzări de devize în scopul realizării unui profit prin
revânzarea sau răscumpărarea lor în condiţii conjuncturale favorabile.
b) Operaţiunile de acoperire sunt efectuate cu scopul de a compensa sau
reduce riscul provenind din variaţia cursului de schimb care poate afecta un ansamblu
omogen de elemente de activ, pasiv sau în afara bilanţului, exprimate în devize.
2.3.Arbitrajul reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi cumpărarea de
valută uneori simultan pe pieţele valutare în vederea protejării împotriva fluctuaţiei
cursurilor valutare precum şi pentru obţinerea unor câştiguri din diferenţele de curs la
aceeaşi valută pe o piaţă la două momente diferite, pe două pieţe diferite şi între două
valute pe două pieţe diferite.
69
Arbitrajul poate fi direct şi la termen. Arbitrajul direct constă în vânzarea unei
valute pe piaţa care cotează mai bine şi cumpărarea în acelaşi timp a unei sume în
aceeaşi valută pe piaţa care cotează mai slab.
Arbitrajul la termen se deosebeşte în funcţie de pieţele pe care se realizează
tranzacţiile cu valută de către bănci. Arbitrajul la termen pe o singură piaţă urmăreşte
obţinerea unui câştig din diferenţa de curs a valutei pe aceeaşi piaţă la două momente
diferite. Arbitrajul la termen pe două pieţe urmăreşte valorificarea diferenţelor la cursul
la termen al unei valute pe două pieţe.
2.4.Operaţiunile swap reprezintă îmbinarea a două operaţiuni valutare
simultane şi opuse, una de vânzare şi alta de cumpărare la două scadenţe diferite, de
regulă spot şi forward.
3.Riscul valutar pentru băncile comerciale

Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele
comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului
de schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
Riscul valutar pentru bănci se cuantifică prin intermediul poziţiei de schimb –
soldul net al patrimoniului într-o anumită deviză, respectiv diferenţa dintre total creanţe
(activul bilanţului şi conturi în afara bilanţului) şi total angajamente (pasivul bilanţului
şi conturi în afara bilanţului) în moneda respectivă.
Poziţia de schimb a unei bănci este de trei feluri:
1) Poziţia de schimb scurtă, determinată de relaţia:
Pasivele într-o monedă străină > Activele în aceeaşi monedă
2) Poziţia de schimb lungă, determinată de relaţia:
Activele într-o monedă străină > Pasivele în aceeaşi monedă
3) Poziţie de schimb fermă, dacă există egalitate între cele două componente.
Poziţia valutară totală reprezintă diferenţa dintre totalul poziţiilor valutare
lungi şi totalul poziţiilor valutare scurte, în echivalent lei. Echivalentul în lei a poziţiilor
lungi şi scurte pe fiecare valută, se determină pe baza cursului de referinţă al BNR în
vigoare la data întocmirii situaţiei.
Poziţia de schimb se clasifică în două categorii: poziţie de schimb structurală
şi poziţie de schimb operaţională.
Poziţia de schimb structurală reflectă activele imobilizate exprimate în devize,
cum sunt: titluri de investiţii, părţi în societăţile comerciale legate, titluri de participare,
titlurile activităţii de portofoliu, dotări pentru unităţile proprii în străinătate.
Poziţia de schimb operaţională reprezintă diferenţa între poziţia de schimb
totală şi poziţia de schimb structurală.
În contabilitatea băncii se folosesc conturile 3721“Poziţie de schimb” şi
3722“Contravaloarea poziţiei de schimb”. Acestea sunt conturi de legătură între
contabilitatea în devize şi contabilitatea în lei, utilizate pentru restabilirea echilibrului
dintre active şi pasive, prin înregistrarea în contul de rezultate a câştigurilor sau
pierderilor aferente evaluării operaţiunilor în devize în funcţie de natura acestora, la
cursurile de schimb ale pieţei valutare comunicate de BNR. Aceste cursuri se folosesc,
de asemenea, în orice tranzacţie ce are loc între bancă şi clienţii săi, în cazurile în care
nu se specifică utilizarea unui anumit curs de schimb. Diferenţele dintre sumele
rezultate din evaluarea periodică a conturilor "Poziţie de schimb" (operaţională) şi
sumele înscrise în conturile corespunzătoare "Contravaloarea poziţiei de schimb"
(operaţională), se înregistrează în conturile de venituri sau cheltuieli privind
70
operaţiunile de schimb. Ca atare, riscul valutar este preluat de către bănci pe conturile
de venituri, respectiv de cheltuieli.
4.Instrumente financiare oferite de către băncile comerciale în vederea prevenirii

riscului valutar în derularea operaţiunilor de import-export
Volatilitatea ridicată a pieţelor valutare internaţionale influenţează, pozitiv sau
negativ, operaţiunile de import-export derulate de persoanele juridice ce activează într-
un stat.
Piaţa bancară românească nu oferă la ora actuală un număr prea mare de
instrumente financiare destinate acoperirii riscului de curs valutar. Unul din aceste
instrumente îl constituie operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută la termen pe
care anumite bănci le oferă propriilor clienţi. Preluarea integrală a riscului valutar în
aceste situaţii este realizată de instituţia bancară, care la rândul ei, trebuie să găsească
pârghiile şi instrumentele adecvate pentru o bună gestionare a acestui tip de risc.
Un astfel de produs este util persoanelor juridice ce derulează activităţi valutare
ale căror fluxuri financiare viitoare nu pot fi cuantificate exact datorită volatilităţii
pieţelor valutare internaţionale şi monetare interne.
Evoluţia cursului de schimb valutar poate înregistra variaţii mari de la o zi la
alta, fiind foarte greu de previzionat chiar pe termen scurt, ceea ce îngreunează
prognozele financiare şi estimarea profitului sau costului implicat în activitatea de
import-export. În mod special, evoluţia cursului EUR/ROL, ca urmare a fluctuaţiilor pe
piaţa internaţională a cursului EUR/USD, a avut efecte negative asupra activităţii
internaţionale desfăşurate de firmele româneşti.
Printre caracteristicile operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valută la
termen se numără: plafoane minime pe tip de tranzacţie, plafoane ale orizontului de
maturitate, asigurarea unor garanţii colaterale lichide pentru o anumită pondere din
volumul total al tranzacţiei în funcţie de termenul de decontare.
Principalele avantaje ale persoanelor juridice ce utilizează operaţiunile de
vânzare-cumpărare de valută la termen sunt:
• posibilitatea de a gestiona mai bine riscul valutar în condiţii de cost
minim;
• posibilitatea calculării exacte a costurilor şi veniturilor valutare pe un
orizont de timp, indiferent de fluctuaţiile valutare înregistrate până la data de decontare;
• posibilitatea utilizării în avantajul propriu a anumitor cotaţii existente la
un moment dat în piaţa valutară internaţională şi “îngheţarea” acestora până la data de
decontare.
Pentru o mai bună înţelegere a elementelor pozitive generate de operaţiunile de
vânzare-cumpărare de valută la termen ce pot fi utilizate în piaţa financiar-bancară
românească, vom prezenta în continuare câteva exemple.
1) Un client al băncii comerciale B realizează exporturi, sumele efective în
valută urmând a se încasa peste 3 luni. Aceste încasări vor fi utilizate prin schimb
valutar în lei, la plata unor furnizori interni. În cazul anumitor valute, în special EUR,
datorită fluctuaţiilor intervenite în aceste 3 luni, pe piaţa valutară internaţională şi
implicit, internă, există riscul de a se înregistra, peste 3 luni, un curs de schimb
EUR/ROL care să fie cu mult diferit de cel prognozat de exportator cu 3 luni în urmă.
În această situaţie, exportatorul poate să înregistreze un profit mult inferior faţă de cel
prognozat iniţial, dacă nu chiar o pierdere financiară.
71
Această situaţie poate fi foarte uşor evitată prin utilizarea operaţiunilor de
vânzare de valută la termen oferite de banca comercială B. Astfel, se va stabili în
prezent un curs valutar ferm, valabil peste 3 luni, indiferent de fluctuaţiile intervenite
în piaţa valutară internaţională şi internă. Exportatorul va putea să îşi prognozeze cu
exactitate fluxurile financiare ce se vor înregistra peste 3 luni şi care este marja de profit
ce se va realiza.
2) Un client al băncii comerciale B realizează importuri iar sumele efective în
valută se vor plăti la extern peste o lună. Aceste sume urmează a se achiziţiona de către
importator prin schimb în lei în valută peste o lună, pe baza unui ordin de cumpărare
valută cu decontare în spot. Datorită fluctuaţiilor ce pot interveni în piaţa valutară, în
prezent nu se poate estima cu exactitate costul importului. Ca urmare nu se pot stabili
cu exactitate nici preţurile de vânzare ale mărfurilor ce se vor importa în situaţia în care
se vor încheia contracte de distribuţie cu beneficiarii interni. Una dintre soluţiile
adoptate de către importator, dacă nu apelează la operaţiunile valutare la termen, o
reprezintă estimarea unei deprecieri acoperitoare, cu impact asupra creşterii preţurilor
produselor în momentul desfacerii acestora.
Dacă recurge la operaţiuni valutare la termen oferite de către banca sa, va
stabili un curs ferm valabil peste o lună, cunoscându-se exact costul importului.
Alături de apelarea la operaţiuni valutare la termen, efectele riscului valutar mai
pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale, cum ar fi: alegerea
valutei de contract, înscrierea în contract a unei clauze valutare sau a unei clauze de
revizuire a preţurilor sau prin recurgerea la măsuri extracontractuale, precum
contractarea unor credite paralele, hedging valutar şi operaţii de acoperire pe pieţele
derivate.
BIBLIOGRAFIE
1. Voinea, Gh. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale,
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
2. * * * Regulamentul valutar nr.1 din 30 ianuarie 2004 privind
efectuarea operaţiunilor valutare, M.O. Partea I, nr.117 din
10 feb. 2004
72
EVOLUŢIA NOŢIUNII DE FINANŢE ÎN DOCTRINA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ. STUDIU

ASUPRA CADRULUI CONCEPTUAL ENUNŢAT DE G.N.LEON.
Asistent univ.drd.Flavius Rovinaru

Universitea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca
Abstract: Finance appeared at a certain level of civilization, developed

from one level to another, increasing while developing and while the
relations between goods and money were beginning be more and more
general. Finance appeared as economic relations express as values,
generated by the process of repartition between national income and
social product, with the aim of accomplishing state’s role. Finance will exist
as long as the factors that generated them exist. That‘s why the finance
have an important historical character.
Key words: finance history, economic thought, finace role in Romanian economy,
1. Opinii în legătură cu noţiunea de finanţe.

Noţiunea de finanţe are un caracter şi o sferă de cuprindere destul de vastă.
Pentru a reuşi să facem referire, într-un mod cât mai obiectiv, la opera şi contribuţiile în
domeniul ştiinţei financiare aparţinând profesorului G.N.Leon, este firesc să încercăm o
definire, precum şi o plasare într-un cadru general a categoriei în discuţie.
Din acestă perspectivă putem observa încercarea de a periodiza evoluţia
finanţelor de-a lungul timpului.
Primele elemente de finanţe pot fi întâlnite din cele mai vechi timpuri, din
perioada antichităţii. Diviziunea muncii tot mai accentuată, specializarea lucrătorilor a
generat dezvoltarea economiei de schimb. Prin trecerea la economia de schimb se
crează cadrul ca Statul să ceară supuşilor săi participarea la acoperirea cheltuielilor
publice şi cu mijloace băneşti. Aceste prime elemente de finaţe erau: impozite,
împrumuturi, venituri din exploatarea domeniilor statului, exploatarea unor mine, etc.
Între statele care au aplicat aceste instrumente financiare se face referire cu precădere la
Roma şi Grecia.
„Primele elemente de finanţe au apărut ca urmare a creării statului sclavagist, în
condiţiile în care relaţiile marfă-bani căpătaseră o anumită dezvoltare.”
În Grecia antică dintre impozitele cunoscute pot fi amintite: impozitul
excepţional pe avere, capitaţia, taxele vamale, taxele de negoţ, veniturile domeniale; în
vreme ce în Roma anrtică întâlnim: impozitul instituit asupra oamenilor bogaţi, taxa pe
vânzarea-cumpărarea sclavilor, etc. În cadrul administraţiei romane se poate observa
alcătuirea unui sistem funcţionăresc bine instruit pentru perceperea acestor impozite sau
taxe. Explicaţia poate fi găsită în faptul că Imperiul Roman a căutat să exploateze cât
mai bine achiziţiile teritoriale făcute. În acest sens, Iulian Văcărel dă exemplul
organizării Daciei după cucerirea de către romani.
73
Indiferent de impozitele sau taxele percepute nu se poate discuta, la nivelul
acelei perioade, despre existenţa finanţelor în aceepţiunea lor modernă, ci doar despre
elemente de finanţe.
Evoluţia finanţelor este strâns legată de evoluţia sistemului social luat ca
referinţă. „Sub influenţa funcţiilor şi sarcinilor statului precum şi a dezvoltării
producţiei de mărfuri, starea finanţelor a evoluat de la primele manifestări singulare, în
orânduirea sclavagistă, la un siatem închegat şi riguros ordonat, în condiţiile
capitalismului contemporan.”
Trecerea de la de la elmente de finanţe la finanţe s-a făcut în anumite condiţii:
a) existenţa statului cu sarcini şi funcţii bine precizate, care să necesite
repartiţia la dispoziţia sa a unei părţi din venitul naţional;
b) un anumit nivel de dezvoltare a relaţiilor marfă-bani, care să permită
repartizarea în formă bănească a unei părţi din produsul social pus la dispoziţia statului.
De altfel, finanţele, au rol deosebit în realizarea politicii economice şi sociale
statale. O altă observaţie poate fi făcută în legătură cu faptul că indiferent de epoca la
care ne referim, statul, ca instituţie suprastructurală a folosit diferite categorii financiare
în scopul întăririi şi dezvoltării bazei economice a orânduirii respective.
„Finanţele reprezintă o ştiinţă care studiază acea parte a relaţiilor de repartiţie
ca iau naştere în procesul mobilizării şi repartizării unei părţi a produsului social şi
venitului naţional în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.”
Pot fi determinate mai multe funcţii ale finanţelor: funcţia de strângerea a
resurselor băneşti, funcţia de alocare a resurselor băneşti, funcţia de redistribuire a
venitului naţional, funcţia de stabilizator al economiei naţionale, funcţia de coordonator
al cererilor şi priorităţilor social-economice, funcţia de stimulator al economiei, funcţia
de control.
Evoluţia finanţelor a dus la apariţia unei ştiinţe care are ca obiect tocmai aceste
categorii, elemente, relaţii financiare, cunoscută sub numele de ştiinţă financiară.
Ştiinţa financiară are ca obiect evidenţierea conţinutului economic, apariţiei,
evoluţiei şi perspectivelor de viitor ale relaţiilor financiare. Analizând o parte a relaţiilor
socio-economice care apar în procesul constituirii şi repartiţiei venitului naţional, în
legătură cu îndeplinirea functiilor şi sarcinilor Statului, finanţele sunt parte componentă
a economiei politice.
Ştiinţa financiară nu se limitează la evidenţierea funcţiilor şi rolului finanţelor
în viaţa societăţii, ci urmăreşte aspecte concrete legate de creşterea eficienţei pârghiilor
financiare, posibilităti de modernizare a mecanismului financiar, precum şi noi tehnici
sau practici prin care organele financiare îşi pot eficientiza activitatea.
Locul central în cadrul sistemului finanţelor publice ale statului îl ocupă
bugetul de stat, prin intermediul acestuia repartizându-se cel mai important volum de
resurse băneşti la dispoziţia Statului.
În opiniile autorilor amintiţi reiese faptul că elementul cental în jurul căruia se
fundamentează noţiunea de finanţe este Statul. Acest lucru ne apare cu atât mai evident
cu cât Iulian Văcărel, în lucrarea sa „Finanţe”, face o periodizare foarte interesantă în
legătură cu apariţia şi evoluţia finanţelor, partcurgând toate epocile evoluţiei societăţii
umane.
Opiniile converg, cu nuanţările caracteristice fiecărui autor, şi în privinţa
rolului şi funcţiilor finanţelor, precum şi în definirea conceptul de ştiinţă financiară.
După cum se va observa în capitolele următoare pe poziţii similare se află şi
opera profesorului G.N.Leon, care, după cum vom vedea, aduce periodizarea finanţelor
74
de la un cadru general la un cadru concret: principatele Române. O analiză a evoluţiei
finanţelor în Principate încearcă şi Iulian Văcărel, însă cu precizarea că din multe
puncte de vedere analiza făcută de G.N.Leon apare ca fiind mult mai clară şi concretă.
2. G.N.Leon, despre ştiinţa financiară, finanţe şi evoluţia lor

Ştiinţa financiară se ocupă cu studiul economiei financiare. Sunt nevoi pe care
oamenii le pot satisface singuri, independent de legăturile lor cu organizarea socială în
care trăiesc, şi o altă categorie de nevoi care nu pot fi satisfăcute decât în cadrul
organizărilor colective cu ajutorul unor instituţii specializate. „ Cu alte cuvinte, ştiinţa
financiară se ocupă cu gospodăria Statului sau a altor organizaţiuni publice. Aceasta
este esenţa celor mai multe definiţiuni.”
Activitatea economică aranjată după o ordine prestabilită „care urmăreşte
procurarea şi întrebuinţarea de bunuri pentru nevoile colective se numeşte: economie
financiară, iar studiul economiei financiare se numeşte: ştiinţă financiară”.
Organizările colective sunt variate, însă forma superioară de viaţă în societate
este Statul. Noţiunea de Stat înglobează şi alte forme de „organizare derivată”:
provincii, judeţe, comune, în cadrul acestor forme se satisfac nevoile şi interesele
colective. Prin termenul „comună” G.N.Leon se refră la formele de organizare politico-
administrativă din interiorul teritoriului unei ţări: oraşe, sate, etc.
Statul apare ca o personalitate economică, de sine stătătoare. Economia
financiară mai poate fi numită şi economia Statului. Când este vorba de activitatea
Comunelor sau provinciilor se poate discuta de economie comunală sau economie
provincială cu specificaţia că trebuie privite ca părţi componente şi integrate în
economia Statului.
Forma de organizare a Statului influenţează sfera activităţii economice
financiare: „ între monarhia absolută, şi monarhia constituţională, între republică şi
regat, între centralizare şi descentralizare, există deosebiri de concepţii care se răsfrâng
în economia financiară.”
G.N.Leon considera că Statul în îndeplinirea scopurilor sale prin intermediul
economiei financiare are nevoie de o serie de mijloace materiale. Astfel economia
financiară trebuie să dispună continuu de muncă reală (prestări servicii) şi de muncă
acumulată (în bunurile materiale).
Statul îşi poate procura pe trei căi munca reală:
a) prin munca gratuită şi voluntară a cetăţenilor;
b) prin obligaţiile impuse de Stat cetăţenilor;
c) prin intermediul unor contracte, conform clauzelor stabilite între părţi.
„În economia financiară modernă s-a generalizat sistemul contractual în procurarea
muncii.”
Munca acumulată (în bunurile materiale) poate fi procurată de către Stat:
a) în mod gratuit şi voluntar
b) al doilea mod este de a lucra pe calea economie particulare
c) prin intermediul constrângerii
După opinia lui G.N.Leon constrângerea este forma principală prin care Statul
îşi exercită atribuţiile sale financiare. Între aceste forme de constrângere putem
identifica: taxele, impozitele, exproprierea şi rechiziţionarea. Rechiziţionare şi
exproprierea constituie forme excepţionale de achiziţie materială. Din acestă cauză
trebuie folosite ca ultimă soluţie, doar în momentul în care celelate mijloace sunt
imposibil de utilizat pentru a intra în posesia bunurilor necesare.
75
Dezvoltarea economiei băneşti a influenţat şi evoluţia economiei Statului. În
epoca modernă prin intermediul banilor Statul poate să-şi procure bunurile sau
serviciile necesare, fără a mai fi nevoit să recurgă la contribuţiile sau prestaţiile în
natură. „Astăzi nevoile Statului sunt acoperite cu venituri proprii (domenii, exploatări
economice etc.) cu impozite şi eventual cu împrumuturi.”
Prin taxe şi impozite se încearcă acoperirea nevoilor permanente ale Statului
(plata şi întreţinerea funcţionarilor publici), cu ajutorul banilor adunaţi (se pot
achiziţiona bunuri materiale). Rechiziţionare şi exproprierea se referă la bunuri fizice
(alimente, locuinţe, terenuri, etc) în mod direct.
Activitatea economiei financiare „constă în transformarea bunurilor şi valorilor
private în bunuri sau valori colective”. Această transformare are câteva etape: mai întâi
se consumă bunurile câştigate prin constrângere (impozite), apoi se produc bunuri
materiale (servicii) pe cale de monopol absolut sau concurenţă limitată; repartiţia nu se
face prin liber schimb, ci se face în mod variabil, după nevoile împrejurărilor.
Din cele expuse de G.N.Leon putem observa că fenomenele financiare au mai
multe aspecte, în cadrul lor întâlnim: caractere de producţie, de consum, de repartiţie,
de circulaţie. G.N.Leon plaseză chiar lupta de clasă aici deoarece legislaţia financiară
poate constitui un mijloc prin care se avantajează clasele dominante în defavoarea
claselor stăpânite.
3. Economia financiară şi economia privată.

Alături de economia financiară sau a Statului, în cadrul societăţii, există şi
economia privată. G.N.Leon observă o serie de deosebiri şi asemănări între acestea.
Asemănările provin din natura fenomenelor – amândouă economice – iar deosebirile
rezultă din scopurile urmărite şi din mijloacele folosite în realizarea acestor scopuri de
fiecare subiect în parte.
Principalul punct de asemănare între economia publică şi cea privată este că
ambele funcţionează pe baza principiului economiei puterilor. Fiind un principiu
general de caracterizare a fenomenelor economice, face ca economia publică, cât şi
economia privată să acţioneze în spiritul său. Se urmăreşte realizarea unui maxim de
câştig cu un minim de cheltuială, prin organizarea (divizarea) şi specializarea muncii pe
domenii distincte.
Deosebirile identificate de G.N.Leon între economia publică şi cea privată sunt
numeroase:
a) deosebirea principală între economia publică şi economia particulară rezultă din
scopurile urmărite. Economia privată urmăreşte obţinerea unor venituri care pe
lângă satisfacerea nevoilor curente să ducă şi la acumularea de capital.
Economia publică urmăreşte realizarea de venituri care să permită realizarea
atribuţiilor Statului raportându-se la momentul curent. Scopul economie private
este de a satisface nevoi individuale, în vreme ce scopul economie publice este
de a satisface nevoi colective;
b) veniturile economie publice nu sunt constituite întotdeauna din bani, în vreme
ce veniturile economiei private sunt formate de regulă din bani;
c) economia privată este organizată pentru o durată de timp limitată, în vreme ce
economia publică este organizată pe o durată de timp nelimitată. Poate fi vorba
de cazuri particulare, exceptii statele se nasc şi mor : Imperiul Austro-Ungar,
etc;
76
d) economia publică este condusă de funcţionari care de obicei nu au un interes
personal şi direct în privinţa rezultatului muncii lor, în timp ce în cadrul
economie private subiectele economice sunt interesate direct de rezultatele
activităţii;
e) în cadrul economiei particulare cheltuielile se orientează după venituri, în
vreme ce în cadrul economiei publice veniturile sunt condiţionate, chiar
limitate, de cheltuieli;
f) bunurile materiale (servicii publice) produse de economia publică se produc şi
se consumă în acelaşi timp într-un spaţiu determinat (limitele teritoriale ale
Statului), în vreme ce bunurile materiale produse de economia privată se pot
consuma pe alte pieţe mai târziu;
g) monopolurile de Stat ale serviciilor publice sunt diferite de concurenţa la care
sunt expuse produsele monopolurilor particulare, deoarece în economia publică
monopolul este de regulă absolut, iar în economia privată are un caracter relativ
aflându-se la discreţia factorilor statului.
Dacă se face o paralelă între economia privată şi economia de Stat se observă
superioritatea economiei particulare sub raport economic. Economia Statului este
justificată în primul rând prin necesitatea organizării unitare în anumite domenii de
importanţă strategică (poşta, telegraful, fabrici de muniţii şi armament). Economia
Statului nu urmăreşte câştigul cu orice preţ, ci doar în măsura în care poate satisface
nevoile colectivităţii.
G.N.Leon consideră că economia Statului oferă două mari avantaje în comparaţie
cu economia privată. Primul avantaj constă într-o mai mare grijă faţă de muncitori,
reflectată în politica socială pe care Statul are posibilitatea să o facă în mod direct, al
doilea avantaj vine dintr-o mai mare stabilitate a locului de muncă în cazul angajaţilor
din cadrul economiei Statului.
4. Evoluţia istorică a finaţelor româneşti.

În lucrările sale G.N.Leon împarte istoria financiară românească în patru mari
epoci:
a) de la întemeierea Principatelor până în veacul al XVIII-lea;
b) din secolul XVIII până la Regulamentele Organice
c) de la Regulamentele Organice până la unirea Principatelor
d) de la unirea Principatelor până în epoca interbelică.
Prima perioadă se întinde pe aproape patru sute de ani fără a cuprinde reforme sau
schimbări majore. Odată cu căderea Principatelor sub turci se exercită o presiune
deosebită asupra gospodăriilor Statului care erau obligate la biruri către Poartă, obligaţii
care nu schimbau cu nimic din situaţia financiară a ţării.
Veniturile Principatelor rezultau din proprietăţile particulare ale Domnului, din
confiscări, din obligaţiile oamenilor de a presta servicii, din impozite.
Ţărănimea trebuia să facă servicii Domnului: caii de olac (rechiziţiile cailor
ţăranilor pentru serviciile de corespondenţă ale Domnului); jold (obligaţia ţăranilor de a
servi pe Domn cu plată ori de câte ori li se cerea); posada (obligaţia de a găzdui ostaşi
sau funcţionari); boii de podvadă (transporturi făcute pentru cetăţi de oameni cu vitele
lor).
Pe lângă aceste servicii ţăranii erau obligaţi la plata în natură (dări) a unei zecimi
din producţia agricolă: văcăritul sau cuniţa; albinăritul sau desetina; goştina sau gorştina
(darea pentru oi sau porci); vinericiul domnesc; pripăşitul (taxa pe care o lua domnul
77
când se găseau vite de pripas prin sate); tutunăritul; fumăritul; merticul (zeciuiala
făinei); năpastea (supradare asupra celor existente).
Dările se stabileau în urma unei înţelegeri între grupurile de contribuabili
(negustorii braşoveni) şi reprezentanţii domnitorului. Astfel de înţelegeri purtau numele
de rupturi.
G.N.Leon consideră că cea mai veche formă cunoscută a impozitelor în Principate
este birul sau cisla, care după opinia sa exista încă din secolul al XIII-lea. Birul era
plătit numai de către ţărani: de la fiecare sat se cerea o sumă de bani care era apoi
repartizată între locuitorii satului respectiv. Faptul că birul se plătea de către comunitate
atrăgea responsabilitatea tuturor locuitorilor satului. La început birul era egal ca valoare
pentru toate satele, pentru ca apoi să devină proporţional, diferit de la un sat la altul.
Între cele mai cunoscute forme ale birului, cu un pronunţat caracter de impozit în
vremea lui Brâncoveanu se întâlnesc o serie de contribuţii cu destinaţii speciale. Aceste
contribuţii purtau numele de biruri având însă specificaţii exacte în privinţa destinaţiei
acestora: birul pentru zahareaua Cameniţei (sume de bani destinate întreţinerii cetăţii
Cameniţa din Podolia); birul pentru odăile turceşti (sume de bani destinate soldei gărzii
domneşti formată din soldaţi turci); birul tătarilor (se plătea către an ca o taxă anuală în
schimbul scutirii de invazie); birul slugeriei (plata servitorilor de la curtea
domnitorului); birul sloboziilor (plătit de către coloniile străine din ţară).
În privinţa comercianţilor şi a meşteşugarilor aceştia erau impozitaţi atât pentru
activitatea desfăşurată în cadrul pieţei interne căt şi pentru activităţile comerciale
internaţionale, care depăşeau sfera teritorială a Principatelor. Pentru comerţul intern în
secolul al XVII-lea dările nu mai erau plătite individual de către meşteşugari sau
comercianţi, ci locul acestor persoane private în relaţiile cu reprezentanţii Statului este
preluat de către breslele din care făceau parte.
În vreme ce pentru activitatea economico-comercială desfăşurată pe teritoriul statal
al Principatelor reprezentanţii domniei erau împuterniciţi a strânge diversele dări,
pentru comerţul exterior plata se făcea prin intermediul vămilor. G.N.Leon constată că:
”Încă din veacul al XV-lea întâlnim două feluri de vămi: vama mare şi vama mică”.
Prin intermediul noţiunii de vamă mare se înţelegea vămuirea mărfurilor separat,
individual, în vreme ce prin vama mică mărfurile erau supuse unei vămuiri globale. O
situaţie întâlnită în vreme era aceea de a arenda unele vămi (de regulă cele interne) unor
persoane private, care aveau obligaţia de a plăti o sumă, stabilită pe bază contractuală,
către Stat.
Toate aceste dări erau percepute cu ajutorul unui vast aparat de funcţionari. Cea mai
importantă persoană în cadrul coordonării activităţii aparatului financiar al Statului era
marele vistiernic (care ar putea fi asimilat unui ministru de finanţe), după care urma
marele vameş ajutat în exercitarea obligaţiilor sale de vameşii de la vămile Statului.
Încasarea efectivă era făcută de către pârcălabii şi ispravnicii de ţinuturi ajutaţi de birari
sau globnici.
În această primă perioadă veniturile Domnului se confundau cu veniturile Statului.
G.N.Leon consideră că cea mai mare parte a veniturilor Statului erau absorbite de către
turci.
Această perioadă se poate caracteriza printr-o lipsă totală a unui sistem financiar
organizat.
A doua epocă începe cu a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat în Muntenia.
Este primul domnitor care încearcă crearea unui sistemului financiar bine definit şi
78
organizat, care să funcţioneze după reguli precise. În acest sens va face în 1741 o mare
reformă în Muntenia, având ca puncte principale:
a) principiul generalităţii impozitelor, ceea ce însemna că toţi plăteau impozite
cu excepţia invalizilor;
b) pentru plata dărilor toţi locuitorii erau arondaţi unui centru administrativ, cu
precizarea că doar evreii plăteau direct vistieriei sumele datorate.
c) impozitul era impus asupra întregii averi a individului;
d) dispare responsabilitatea colectivă la plata dărilor, acestea fiind plătite
individual de către fiecare contribuabil;
e) în scopul unei evidenţe clare a contribuabililor se interzicea tăranilor
dreptul de a se muta dintr-un sat în altul după bunul plac, ci doar cu
acceptul prealabil şi radierea din evidenţa autorităţilor din satul în care
locuia;
f) se desfiinţează impozitul asupra preoţilor, boierilor şi a mazililor (nepoţii
marilor boieri);
g) se desfiinţează sistemul prin care în urma exercitării activităţii lor dregătorii
aveau dreptul de a primi diverse venituri, în locul acestora introducându-se
salariul plătit de la vistierie. De asemenea scade numărul dregătorilor, mai
mul chiar după încetarea activităţii aceştia erau supuşi la impozite;
h) dările erau plătite doar către pârcălabul satului şi nu în altă parte;
i) funcţionarii erau plătiti dintr-un fond special alimentat cu 4 parale la leu din
veniturile generale ale tezaurului.
Reforma încercată de Mavrocordat a însemnat un pas înainte pe drumul constiuirii
unui sistem financiar stabil şi puternic în Principate. Cu toate că are aspecte pozitive şi
aduce un pronunţat caracter de modernitate în perioada la care ne referim, dintre acestea
putem remarca: încercarea de a evita cheltuielile ascunse şi salarizarea funcţionarilor
publici.
Nu se poate face abstracţie şi de o serie de lipsuri ale acestei reforme. Mai întâi se
pare că nu a fost respectată întocmai şi a fost încălcată cu noi biruri, dar cea mai
remarcabilă scăpare constă în faptul că au fost păstrate neschimbare categoriile
impozitate. Nici de această dată boierii nu sunt supuşi impozitării, venitul constituindu-
se în mare parte în urma taxelor, impozitelor strânse de la ţărănime. Susţinerea vistieriei
Statului cade tot în sarcina celei mai defavorizate categorii sociale.
G.N.Leon găseşte o explicaţie convenabilă: „Se pare însă că a fost nevoit să le
acorde aceste privilegii pentru a putea obţine de la ei aprobarea reformelor sociale cari
veneau în avantajul ţărănimii.”
A treia epocă începe şi coincide cu perioada ocupaţiei ţariste din Muntenia şi
Moldova (1828-1834). În această perioadă generalul Kiselef introduce Regulamentul
Organic, aprobat în 1831, care devine de altfel constituţia Principatelor. Conţinând
reglementări şi precizări în legătură cu administraţia ţării era firesc să aibă precizări în
legătură cu finanţele statului.
Prin intermediul prevederilor conţinute în cadrul Regulamentelor Organice s-au
desfiinţat toate dările existente înlocuindu-se cu două impozite noi: impozitul pe
capitaţie şi un impozit asupra industriei şi comerţului. Mai mult chiar din 1858 apare şi
un impozit asupra mazililor (nepoţii marilor boieri).
Conform Regulamentelor Organice impozitul asupra industriei şi comerţului era
impus asupra comercianţilor şi meşteşugarilor.
79
Existau trei categorii de comercianţi: importatori şi exportatori care plăteau un
impozit de 270 lei în Muntenia şi de 288 lei în Moldova; comercianţi interni impozitaţi
cu 138 lei în Muntenia şi 144 lei în Moldova; micii comercianţi care plăteau aceeaşi
sumă de 73 lei, pentru Muntenia şi Moldova. Meseriaşii erau la rândul lor împărţiţi pe
trei categorii în funcţie de producţia obţinută plăteau: prima categorie 105 lei în
Muntenia şi 120 lei în Moldova; a doua categorie 51 lei în Muntenia şi 80 lei în
Moldova; a treia categorie suma de 30 lei pentru ambele Principate.
Şi această reformă scuteşte boierii de la plata impozitelor.
Cu toate aceste este văzută ca un pas înainte atât de către G.N.Leon, cât şi de către
Iulian Văcărel.
A patra perioadă începe după unificarea Principatelor Moldova şi Muntenia în
1859, prima lege financiară comună pentru toată ţara fiind dată la 13 martie 1862.
G.N.Leon credea că România se afla în această a patra perioadă de evoluţie, din punct
de vedere al finanţelor, şi în perioada interbelică.
BIBLIOGRAFIE
1. Văcărel, I. Finanţe, Vol I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970
2. Stâneanu, Gh. Finanţele statelor capitaliste, pag 9, Cluj-Napoca, 1982
3. Tulai C. Finanţe şi credit, Vol I, Cluj-Napoca, 1977
4. G.N.Leon Elemente de ştiinţă financiară, Vol I, Editura Cartea
Românească, Cluj, 1925
5. G.N.Leon Problema financiară şi chestiunea banului, Analele
Statistice şi Economice, Bucureşti, 1918
6. G.N.Leon Gospodăria publică şi socializarea, Editura Cartea
românească, Bucureşti 1924
80
CONSIDERAŢII PRIVIND ANALIZA DISCRIMINANTĂ A RISCULUI DE FALIMENT AL FIRMELOR
Lect. univ. dr. Marian siminică

Asist. univ. drd. Daniel Cîrciumaru
Asist. univ. drd. Ilie Murăriţa
Abstract:In this paper, the authors present the economic conditions that
led to the necessity of elaborating a method for assessing the bankruptcy
risk of the firms, the economists that first developed such models and the
stages of creating a score model. Also, the authors specify the advantages
of using this method in predicting the failure risk and its disadvantages and
limits regarding the way of selecting the rates, the relevance degree of the
forecasts, the determining factors of the bankruptcy that the models don’t
take into account. Considering these deficiencies, at the end of the paper
the authors propose a few corrections for increasing the accuracy of the
score models and they present the possibilities for the discriminant
analysis to be used in other interest fields on the micro and
macroeconomic level.
Key words: bankruptcy risk, financial analysis, discriminant analysis, prediction,

financial rates, score model, sample
Falimentul întreprinderii poate fi definit ca fiind situaţia în care o întreprindere

dată nu poate să plătească datoriile sale către creditori, furnizori, acţionari, stat etc.
Falimentul afectează existenţa întreprinderii, generând costuri foarte ridicate nu numai
pentru întreprinderea în cauză, dar şi pentru colaboratorii săi, regiunea în care se
situează întreprinderea şi, în general, pentru economia naţională.
În consecinţă, anticiparea falimentului unei întreprinderi este foarte importantă
pentru toţi cei care sunt implicaţi. Dezvoltarea şi utilizarea modelelor capabile să
prevadă falimentul este foarte importantă pentru aceştia din cel puţin două motive:
- ca sistem de alertă, aceste modele sunt foarte utile pentru gestionarii
întreprinderii care pot întreprinde acţiuni de prevenire a falimentului;
- aceste modele pot fi, de asemenea, utile pentru profesioniştii stabilimentelor
financiare în evaluarea şi selectarea întreprinderilor în care ei vor investi.
Deoarece falimentul întreprinderii a devenit un domeniu important de cercetare,
în prezent asistăm la o dezvoltare a metodelor propuse pentru evaluarea şi selectarea
întreprinderilor. Diferitele puncte de vedere, nevoile ridicate, fiabilitatea necesară au
făcut ca cercetătorii să propună metode din ce în ce mai sofisticate care erau deja
aplicate în alte domenii. În cadrul acestora, analiza discriminantă ocupă un loc
important datorită faptului că permite anticiparea apariţiei falimentului la nivelul
întreprinderilor supuse analizei.
Creşterea concurenţei pe piaţa internă şi externă, expansiunea necontrolată a
firmelor prin apelarea într-o măsură tot mai mare la creditele bancare, insuficienta
restructurare a multor întreprinderi româneşti sunt cauze care pot determina falimentul
acestor companii. Analiza acestor cauze a scos la iveală marea diversitate a lor, dar, în
81
acelaşi timp, a argumentat ideea că falimentul nu este un fenomen brusc, imputabil unor
cauze conjuncturale, ci este determinat de degradarea progresivă a situaţiei financiare, a
stării de sănătate a întreprinderii. Există, însă, şi exemple de falimente determinate de
un şoc exterior, dar cele mai multe au la bază erori de gestiune internă a resurselor
materiale şi financiare ale întreprinderii.
Criza economică din anii 1929-1933 şi numărul sporit de falimente ale
întreprinderilor au condus la extinderea cercetărilor ştiinţifice referitoare la procesul de
faliment şi la îmbogăţirea instrumentelor şi a metodologiei de analiză a riscului prin
utilizarea analizei discriminante. Aplicarea acestei metode a dus la elaborarea funcţiei
scor, care comensurează riscul la care se expune investitorul, creditorul sau
întreprinderea în ansamblul său.
Primele astfel de studii au apărut după criza din anii 1929-1933. Astfel, într-un
studiu publicat în anul 1935, R.F. Smith şi A.H. Winakor au subliniat ideea că există
diferenţe semnificative între ratele financiare ale firmelor falimentare comparativ cu
cele ale întreprinderilor fără dificultăţi financiare.
Modelele fundamentate ştiinţific pentru predicţia stării de faliment au fost
dezvoltate, pentru prima dată, în S.U.A. în anii ’60 de către W.H. Beaver şi E.I. Altman.
Beaver a descoperit că mai mulţi indicatori puteau diferenţia cu succes un eşantion de
firme falimentare faţă de unul de firme fără dificultăţi financiare, obţinând rezultate
concludente pe o perioadă de până la cinci ani înainte de declanşarea falimentului.
Beaver a analizat ratele în mod izolat, fără să ia în considerare legăturile existente între
acestea, realizând, astfel, o analiză univariată sau unidimensională. El a pus, însă,
bazele creării analizei multivariate, care a fost dezvoltată de către Altman şi de către alţi
economişti, al cărei rezultat este elaborarea unui model scor bazat pe o combinaţie de
rate care diferenţiază cel mai mult întreprinderile riscante de cele sănătoase.
E.I. Altman a realizat, în anul 1968, o analiza multivariată a falimentului,
combinând cinci rate financiare într-o singură funcţie, popularizată sub numele de
modelul scor sau Z-scor. Ulterior, acest model a fost perfecţionat şi publicat sub
denumirea de “Zeta Analysis”, stând la baza dezvoltării şi a altor modele de predicţie a
falimentului, dintre care amintim: modelul Edmister (1972); modelul Diamond (1976);
modelul Deakin (1977; modelul Koh şi Killough (1980); modelul Fulmer (1984);
modelul Koh (1992).
Studiul riscului de faliment a fost readus în actualitate în ultimii ani, după
numărul fără precedent de falimente înregistrat în majoritatea ţărilor occidentale, ca
urmare a crizei economice ce a afectat economiile acestor ţări. Astfel, în 2001, în SUA
firmele care au intrat în procedură de faliment însumau datorii de peste 240 miliarde de
dolari, dintre care 39 de firme aveau fiecare datorii mai mari de 1 miliard de dolari.
Elaborarea unor modele de predicţie a falimentului a făcut şi face în continuare
subiectul a numeroase lucrări de specialitate din ţară şi străinătate.
Modelele propuse până în prezent au dezavantajul că pot fi aplicate numai în
economiile ţărilor în care a fost făcut studiul statistic (sau în ramura sau sectorul de
activitate analizat), utilizarea acestora neputând fi generalizată în profil teritorial.
Totodată, perioadele marcate de instabilitate economică determină modificarea
corelaţiilor surprinse prin funcţia scor elaborată, ceea ce limitează temporal utilizarea
acestor modele, impunând o reactualizare a acestora la intervale regulate de timp.
Elaborarea unui model de predicţie a falimentului, valabil pentru firmele
româneşti, presupune parcurgerea următoarele etape:
1) extragerea eşantionului de firme supuse studiului şi culegerea datelor necesare;
82
2) calculul ratelor financiare selectate;
3) analiza discriminantă a rezultatelor obţinute şi selectarea ratelor reprezentative;
4) agregarea acestor rate într-o funcţie statistico-matematică;
5) testarea modelului de analiză pe un alt eşantion de firme în vederea stabilirii
gradului de relevanţă.
1. Extragerea eşantionului de firme supuse studiului
Modelele de predicţie a riscului de faliment au un caracter preponderent
statistic, fiind elaborate plecând de la situaţia financiară trecută a unor firme care au dat
faliment şi a unor firme care nu au avut dificultăţi financiare. Rezultatele astfel obţinute
sunt apoi generalizate pentru toate întreprinderile ce au caracteristicile celor studiate.
De aceea, este necesară precizarea încă de la început a caracteristicilor şi a sectorului de
activitate din care vor fi selectate firmele studiate.
Metodologia de elaborare a modelului de analiză a riscului de faliment impune
împărţirea firmelor supuse studiului în două grupe: firme fără dificultăţi financiare şi
firme falimentare, din fiecare grupă extrăgându-se câte un eşantion. Pentru ca modelul
elaborat să aibă aplicabilitate practică, este necesar ca eşantionul extras să fie
reprezentativ. În acest scop, firmele supuse studiului vor fi împărţite în subgrupe
omogene şi după alte criterii (dimensiune, subramura de activitate, regiune geografică),
urmând ca din fiecare subgrupă să se extragă aleator câte un eşantion parţial. Avem,
astfel, de-a face cu un sondaj de tip stratificat, care ne va conduce la cele mai mici erori
de reprezentativitate. De asemenea, va fi stabilită perioada retrospectivă de timp pentru
care vor fi culese datele necesare.
2. Calculul ratelor financiare selectate
În această etapă vor fi calculate ratele financiare considerate reprezentative
pentru diferenţierea întreprinderilor fără dificultăţi financiare de întreprinderile
falimentare. Ratele respective vor fi calculate pentru fiecare întreprindere în parte şi
pentru fiecare an al perioadei retrospective.
3. Analiza discriminantă a rezultatelor obţinute şi reţinerea ratelor
reprezentative
Folosind tehnicile analizei discriminante, ratele financiare calculate vor fi
comparate pentru cele doua grupuri de întreprinderi şi vor fi selectate 5-8 rate care
diferenţiază cel mai bine întreprinderile fără dificultăţi financiare de întreprinderile
falimentare.
4. Agregarea acestor rate într-un model statistico-matematic.
Odată identificate cele mai reprezentative rate, va fi căutată cea mai bună
combinaţie liniară a acestora care să permită încadrarea întreprinderilor într-o zonă de
risc (funcţia scor). Modelul de analiză va avea forma
Y = a1X1 + a2X2 + ... +anXn,
unde a reprezintă coeficienţii de ponderare, iar X ratele financiare selectate.
Pentru determinarea coeficienţilor de ponderare, se va rezolva sistemul de
ecuaţii obţinut.
Tot în această etapă, trebuie determinate punctele de inflexiune ale funcţiei, care
permit separarea întreprinderilor falimentare şi nefalimentare în funcţie de scorul
obţinut, şi zona de valori pentru care funcţia nu oferă date concludente
5. Testarea modelului de analiză pe un alt eşantion de firme în vederea
stabilirii gradului de relevanţă
Modelul de analiză găsit în etapa precedentă trebuie testat pentru a-i demonstra
viabilitatea. În acest scop, va fi format un nou eşantion de firme fără dificultăţi
83
financiare, respectiv firme falimentare, denumit aposteriori, având caracteristici
asemănătoare cu cele din eşantionul iniţial. Pentru fiecare dintre firmele extrase în noul
eşantion, va fi calculată funcţia scor şi se va observa dacă valorile obţinute încadrează
firmele în zonele de risc corespunzătoare. Va fi stabilită, de asemenea, probabilitatea de
apariţie a falimentului în perioada următoare în funcţie de scorul obţinut.
Predicţia riscului de faliment la care se expune o firmă prezintă importanţă atât
pentru managementul întreprinderii, cât şi pentru terţi, în special pentru instituţiile
creditoare, în scopul supravegherii situaţiei financiare a debitorilor.
Determinarea cu anticipaţie a riscului de faliment permite identificarea
prematură a cauzelor şi factorilor perturbatori care afectează activitatea firmei, a
erorilor apărute în gestionarea întreprinderii, precum şi adoptarea celor mai adecvate
măsuri pentru eliminarea acestora.
Analiza riscului de faliment prezintă interes şi pentru investitorii de pe piaţa de
capital, care doresc să cunoască gradul de risc la care se expun. În aceste condiţii, ei
sunt interesaţi să cunoască dificultăţile financiare ale firmelor şi performanţele acestora,
în scopul evaluării calităţii portofoliului de active deţinute.
Predicţia falimentului şi înţelegerea cauzelor eşecului economic prezintă interes
şi din punct de vedere financiar. Costurile directe ale falimentului legate de taxele
legale, onorariile contabililor şi avocaţilor etc. sunt reduse comparativ cu pierderile
suportate de acţionari şi creditori, datorate scăderii de valoare a firmei şi imposibilităţii
acesteia de a rambursa datoriile şi a plăti dobânzile aferente acestora. Costurile
indirecte, cum ar fi pierderi pentru manageri, salariaţi, instituţii financiare, stat etc. sunt,
de asemenea, considerabile. Toate acestea justifică eforturile de identificare a cauzelor
falimentului şi de predicţie a acestuia.
Deşi utilizată cu succes aproape o jumătate de secol, datorită uşurinţei în
aplicare şi gradului mare de obiectivitate, metoda scorurilor prezintă o serie de
dezavantaje, care îi limitează aplicarea în timp şi spaţiu. Astfel, una dintre limitele
acestei funcţii este faptul că, fiind determinată statistic, este aplicabilă doar în ramura
sau sectorul din care a fost extras eşantionul şi numai atât timp cât condiţiile economice
rămân neschimbate. Perioadele marcate de instabilitate economică afectează, însă,
corelaţiile avute în vedere în determinarea funcţiei scor şi fac necesară reactualizarea
periodică a modelelor, în scopul adaptării lor la noile condiţii economico-financiare.
O altă limită a cercetărilor de predicţie a falimentului este faptul că procesul de
faliment are o conotaţie juridică, în sensul că declanşarea acestuia depinde mai mult de
creditori sau de bănci şi nu de situaţiile financiare ale întreprinderii. Totodată,
instituţiile creditoare pot decide continuarea susţinerii financiare a unei întreprinderi cu
dificultăţi, ceea ce va preveni falimentul acesteia. În aceste condiţii, pierderile pe care le
pot suferi investitorii de pe pieţele financiare ca urmare a diagnosticării greşite a
situaţiei unei întreprinderi pot fi semnificative şi irecuperabile.
O multitudine de alţi factori, precum vârsta companiilor, mărimea acestora,
sectorul de activitate, dificultăţile în evaluarea unor active, acţiunile iniţiate de
managementul întreprinderii pentru remedierea situaţiei sunt variabile care influenţează
riscul de faliment şi care nu sunt luate în considerare de metodele statistice de evaluare
a acestuia. Totodată, erorile de diagnosticare induse de către modele pot conduce la
clasificarea greşită a unei întreprinderi nefalimentare ca fiind falimentară, ceea ce poate
determina încetarea existenţei acesteia ca urmare a refuzului creditorilor de a-i mai
acorda împrumuturi. Invers, clasificarea unei firme cu dificultăţi ca fiind viabilă din
84
punct de vedere economic poate conduce la pierderi financiare majore pentru creditori,
acţionari şi stat.
În acelaşi timp, ratele financiare luate în considerare în determinarea modelelor
au fost alese, de multe ori, pe baze subiective, în funcţie de ratele utilizate cel mai
frecvent în literatura de specialitate şi apreciate ca cele mai discriminante. Aceste rate
sunt extrase, de regulă, dintre indicatorii publicaţi de către întreprinderi în situaţiile lor
financiare şi nu oferă informaţii obiective, existând riscul manipulării lor de către
conducerea întreprinderii în vederea prezentării unei situaţii financiare mai favorabile.
Pentru creşterea gradului de relevanţă a funcţiilor scor, este necesară elaborarea
mai multor funcţii, ţinând seama de sectorul sau ramura de activitate, cât şi de mărimea
firmelor, respectiv mari sau mici. Totodată, se impune testarea statistică a unui număr
foarte mare de rate financiare pentru selectarea acelora care sunt cele mai discriminante
pentru firmele falimentare şi non-falimentare. De asemenea, trebuie incluse în model,
pe lângă ratele financiare, şi alte variabile care influenţează riscul de faliment, precum
mărimea firmelor (apreciată prin volumul activelor, al producţiei exerciţiului, al
numărului de salariaţi etc.) sau variabile subiective, referitoare la calitatea
managementului, a personalului etc., ceea ce creează noi dificultăţi legate de evaluarea
acestora şi integrarea lor în model.
În ultimele decenii, analiza discriminantă s-a dezvoltat semnificativ, prin
extinderea obiectului cercetării ei la alte realităţi economico-financiare.
Extinderea achiziţiilor şi fuziunilor la începutul anilor 1980, atât în rândul
întreprinderilor industriale, cât şi în sfera pieţei financiar-bancare, precum şi impactul
deosebit al acestor operaţiuni asupra economiei au determinat un interes deosebit al
economiştilor faţă de firmele implicate în astfel de operaţiuni. Astfel, o serie de
cercetători a elaborat funcţii scor pentru evaluarea probabilităţii ca o firmă să fie
achiziţionată în perioada următoare, luând în considerare variabile precum rentabilitatea
vânzărilor, volumul activelor, gradul de îndatorare, politica de dividende, rata de
creştere, valoarea bursieră etc. Printre funcţiile scor elaborate se numără cele ale lui
Dietrich şi Sorensen, Clayton şi Fields, care au permis identificarea profilului financiar
al firmelor cele mai atractive pentru a fi preluate faţă de totalul întreprinderilor dintr-o
anumită ramură sau economie.
Alături de aceste studii, au fost elaborate funcţii scor pentru stabilirea
caracteristicilor băncilor cele mai probabile de a fi implicate în operaţii de achiziţii sau
fuziuni. Rezultate deosebite au obţinut Meric G., Leeven S. şi Meric I., care au luat în
considerare un eşantion de 180 de bănci, pentru care au determinat variabilele
financiare care diferenţiază cel mai mult băncile implicate în achiziţii sau fuziuni de
cele neimplicate. Concluziile studiului lor au fost că ratele financiare cele mai
discriminante se referă la ponderea volumului creditelor acordate, a cheltuielilor cu
personalul, a disponibilităţilor şi a profitului net faţă de activul total, instituţiile
financiare cele mai atractive pentru preluare fiind cele cu un volum mai redus de credite
acordate, dar cu o rentabilitate ridicată a activului total.
Alţi cercetători au folosit funcţia scor pentru a analiza relaţia dintre riscul
sistematic specific al acţiunilor (coeficientul β) şi caracteristicile pieţei financiare. O
astfel de abordare are avantajul faţă de analiza pe baza ratelor financiare dintr-o
perioadă anterioară că utilizează ca variabilă nivelul cursului bursier, care încorporează
informaţii privind evoluţia viitoare a firmei. În acelaşi timp, caracteristicile pieţei
cuprind informaţii redate de ratele financiare şi prezintă o continuitate în timp, spre
deosebire de rapoartele financiare anuale, care nu au un caracter continuu. Cercetările
85
efectuate au condus la concluzia că firmele falimentare au un risc sistematic ridicat şi că
pieţele oferă informaţii despre firmele falimentare cu 10 până la 30 de luni înainte de
declanşarea falimentului.
Aceste studii au fost completate de cele referitoare la efectul dezechilibrelor
financiare, previzionate prin intermediul analizei discriminante, asupra rentabilităţii
investitorilor de pe pieţele financiare. Cercetările întreprinse în acest sens au confirmat
existenţa unor corelaţii strânse între variaţia rentabilităţii investitorilor şi accentuarea în
timp a dezechilibrelor financiare, concluzia fiind că piaţa reacţionează gradat la
deteriorarea poziţiei financiare a întreprinderilor falimentare şi că pierderile cele mai
mari se înregistrează într-o perioadă scurtă de timp (câteva zile) înainte de declanşarea
falimentului.
Analiza discriminantă s-a extins şi în studierea probabilităţii ca o ţară îndatorată
să nu-şi poată rambursa la scadenţă datoria externă, fiind necesară o reeşalonare a
acesteia. Deşi sunt foarte rare cazurile de insolvabilitate a ţărilor, creşterea volumului
creditelor acordate ţărilor în curs de dezvoltare şi a riscurilor la care se expun băncile
finanţatoare a făcut necesară crearea unor modele de predicţie a ţărilor debitoare care îşi
vor reeşalona sau amâna plata datoriei externe. Funcţii scor elaborate în acest sens iau
în considerare variabile financiare precum volumul exporturilor, nivelul dobânzilor,
serviciul datoriei, produsul intern brut, rezervele valutare. Concluziile acestor studii au
fost că rata serviciului datoriei, considerată în mod tradiţional ca un indicator important
în predicţia incapacităţii de plată a unei ţări, prezintă un grad scăzut de relevanţă în
acest sens şi că cea mai relevantă rată financiară este rata acoperirii dobânzilor
(dobânzi/exporturi), creşterea acesteia determinând, în aproape toate cazurile,
reeşalonarea plăţii ratelor.
Preocupări pentru elaborarea unor modele de analiză discriminantă a riscului de
faliment au existat şi în ţara noastră, deşi ele s-au manifestat cu un uşor decalaj faţă de
dezvoltările pe plan mondial. Pe lângă dificultăţile de ordin metodologic, elaborarea
unor modele pentru predicţia falimentului întreprinderilor româneşti este o operaţiune
extrem de dificilă şi datorită faptului că procesul de faliment are cu totul alte
coordonate în România comparativ cu majoritatea ţărilor unde au fost dezvoltate
asemenea modele. Astfel, în România există un număr mare de firme falimentare de
fapt, dar foarte puţine pentru care a fost declarat falimentul în justiţie. Aşezarea
economiei romaneşti pe baze concurentiale şi obţinerea statutului de economie de piaţă
funcţională creează premisele pentru dezvoltarea şi a altor asemenea modele,
constituind o adevărată provocare pentru cercetătorii economişti.
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel I. Falimentul. Radiografie şi predicţie, Ed.
2. Buşe L., Siminică M. Analiză economico - financiară, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 2003
3. Radu F. Buşe L., Siminică Analiza economico - financiară a firmei, Ed. Scrisul
M., Cîrciumaru D. Românesc, Craiova, 2003
86
Secţiunea Management – Marketing - Turism
ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA RESURSELOR UMANE ÎN ROMÂNIA LA ÎNCEPUT DE MILENIU
Lect. dr. Luminiţa Popescu

Facultatea de Ştiinţe Economice Drobeta
Turnu Severin
Abstract: For Romania the process of EU endorsement constitutes a

prioritary strategic objective which can be accomplished only by joined
efforts of the governmental institutions, civil society, bussiness
environment and of every Romanian citizen. Investment in people is one of
the most important of all investments for any organization and its results
become more and more evident. It is the surest way to guarantee the
survival of an organization and to ensure its competitivity and future. In the
informational society, the human capital as a strategic direction will replace
the financial one. Human resources are unique regarding both their
growing and development potential and their capacity to find out and push
forward beyond their own limits in order to respond to the new actual and
future challenges and exigencies.
Key words: Endorsment, strategic, objective, investment, organization, competitivity,

human resources, development potential.
Începutul celui de-al treilea mileniu pentru România este caracterizat de

necesitatea îndeplinirii condiţiilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, fapt care este,
de altfel, prioritatea strategică a politicii ţării în contextul globalizării. Realizarea
acestui obiectiv depinde de eforturile concentrate ale instituţiilor guvernamentale,
societăţii civile, mediului de afeceri şi ale fiecărui cetăţean român. Totodată, o serie de
factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv:
apropierea geografică, complementaritatea şi potenţialul economic, precum şi evoluţia
în timp a cadrului juridic.
Suntem în pragul unei ere noi. În faţa noastră se află cea mai importantă decadă
din istoria civilizaţiei, o perioadă caracterizată de importante investiţii tehnologice,
şanse fără precedent pentru dezvoltarea economică, reforme politice surprinzătoare şi o
aprofundată recunoaştere culturală. Schimbările sunt din ce în ce mai rapide iar oamenii
sunt din ce în ce mai conştienţi de responsabilităţile lor. Evenimentele din ultimilor ani
vor influenţa în mod radical, atât viaţa profesională cât şi cea extraprofesională a
oamenilor.
Anii ’90 au prezentat o nouă viziune asupra lumii. Războiul rece s-a încheiat,
iar cursa înarmărilor a fost încetinită. Perioada naţionalismului şi a războiului rece
ideologic de după ce-l de-al doilea război mondial s-a încheiat fiind acum înlocuită de o
nouă eră, cea a înţelegerilor globale. Artele cunosc pretutindeni o mare înflorire.
Întreaga lume este preocupată de problema ecologică. Ţările excomuniste
experimenteză democraţia şi mecanismele economiei de piaţă. Structura profesională a
noii societăţi, modul în care membrii acesteia îşi câştigă existenţa influenţează toate
aspectele legate de viaţa sa culturală şi instituţiile sale politice. Schimbările se produc
87
cu o viteză uluitoare, ca niciodată până acum, cea mai spectaculoasă dintre acestea fiind
încercarea de restructurare cât mai rapidă a unei economii unitare la nivel mondial.
În extraordinara dezvoltare economică globală a anilor ’90, resursele umane
reprezintă elementul esenţial al competiţiilor atât la nivelul companiilor cât şi la nivel
naţional. Calitatea şi inventivitatea resurselor umane vor fi singurele în măsură să
diferenţieze contribuţia fiecărui stat.
Resursele umane reprezintă una din cele mai importante investiţii ale unei
organizaţii, ale cărei rezultate devin tot mai evidente în timp. Investiţia în oameni s-a
dovedit calea cea mai sigură de a garanta supravieţuirea unei organizaţii sau de a asigura
competitivitatea şi viitorul acesteia. În noua societate informaţională, capitalul uman va
lua locul capitalului financiar, ca ramură strategică.
Experienţa ţărilor dezvoltate din ultimele decenii evidenţiază rolul tot mai
important al factorului uman în restructurarea economică. Baza oricărei restructurări sunt
oamenii, atitudinea lor faţă de viaţă, de muncă şi autoritate, motivarea şi antrenarea lor în
amplificarea şi accelerarea schimbărilor. În procesul de restructurare personalul este
principala resursă şi trebuie astfel gestionată încât să devină un “factor motor” al
restructurării şi nu un perturbator al acesteia.
Odată cu trecerea în mileniul trei, guvernele din întrega lume parcurg un proces
de revizuire a responsabilităţilor societăţii faţă de cetăţeni, mai ales faţă de aceia care
într-adevăr nu au posibilitatea de a se întreţine.
Anii ’90 s-au caracterizat printr-o nouă manifestare, de respect faţă de individ
privit ca fondator al societăţii şi unitate de bază a schimbării. Atunci când omul îşi
realizează propriile idealuri în artă, afaceri sau ştiinţă – rezultatele sale sunt de folos
pentru întrega societate.
Această nouă eră, în care personalitatea individuală ocupă locul central, se
desfăşoară simultan cu noua eră a globalizării. Anii ’90 au marcat, în mare parte, o
orientare spre realizarea unei economii globale unice. În acelaşi timp, în mod paradoxal,
individul devine mai important, mai puternic.
Noua responsabilitate a societăţii constă în răsplătirea iniţiativei individului.
Astăzi, s-au deschis noi posibilităţi: individul poate influenţa realitatea, prin
definirea direcţiilor spre care se îndreaptă societatea. Cunoaşterea înseamnă putere, iar
acest lucru a fost deseori afirmat. Chiar dacă există şi oameni care nu se conformează
unei tendinţe, puterea fiecăruia decurge din cunoaştere. Oricine poate decide să se
opună unei tendinţe, dar mai întâi trebuie să ştim care este scopul final al acesteia.
Concomitent cu schimbările care au avut loc în economia românească, apar
mutaţii în structura resurselor umane, se diminuează ponderea muncii fizice în favoarea
celei intelectuale, apar meserii şi profesii noi. În viitor, atât numărul cât şi calitatea
resurselor umane vor căpăta noi dimensiuni, greu de apreciat în momentul de faţă.
Dezvoltarea economiei şi a tehnicii, transformarea rapidă a mediului social al
întreprinderii, creşterea responsabilităţii sociale şi a mobilităţii resurselor umane,
schimbarea psihologiei industriale, sunt doar câteva aspecte care evidenţiază importanţa
resurselor umane pentru o organizaţie. Amplificarea cunoştinţelor în toate domeniile de
activitate va constitui un factor de presiune pentru schimbări în organizarea structurală
a firmelor şi în cunoştinţele resurselor umane.
România este o ţară bine înzestrată cu resurse umane de bună calitate care,
suficient de motivate şi valorificate, pot aduce o contribuţie majoră la restructurarea
amplă şi rapidă a economiei. Dar aceasta presupune voinţă politică şi acţiune
pragmatică, perseverenţă şi răbdare. Restructurarea economiei naţionale sporeşte
88
considerabil rolul factorului uman în dezvoltarea economico-socială, atât în procesul de
producţie propriu-zis, cât şi în celelalte faze ale reproducţiei. Nu numai crearea şi
perfecţionarea capitalului tehnic ci şi formarea de noi ramuri industriale, ca şi
impulsionarea celor existente sunt indisolubil legate de formarea personalului capabil să
asigure funcţionarea eficientă a complexului aparat de producţie pe care-l presupune
economia modernă. Valorificarea eficientă a potenţialului uman presupune atragerea
acestuia spre ramurile cu un nivel înalt al productivităţii muncii şi care asigură
valorificarea superioară a resurselor materiale ale ţării noastre. Redistribuirea forţei de
muncă pe ramuri este unul dintre cele mai evidente indicii ale restructurării economiei.
Dezvoltarea subramurilor noi ale industriei, a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a
cercetării ştiinţifice şi a serviciilor informative, bancare, de asigurări, turism etc.
necesită sporirea cantităţii şi calităţii resurselor umane în aceste ramuri. În ultimii 7-8
ani se constată faptul că s-a deteriorat îngrijorător nivelul de profesionalism,
autodisciplină şi motivaţie a muncii. Doar cei care se bucură de un nivel superior de
venit real constant sau crescând, au continuat să muncească mai mult.
Factorul uman este supus la numeroase presiuni: stimulare şi organizare
necorespunzătoare a muncii, condiţii grele de muncă, sărăcie şi nesiguranţa zilei de
muncă, şomaj, degradare fizică şi morală, toate cu efecte negative asupra
performanţelor profesionale. Absenteismul, lipsa de motivaţie, scăderea interesului
pentru o calitate corespunzătoare a produselor şi serviciilor, realizarea
necorespunzătoare a atribuţiilor ce le revin pot constitui rezultatul unor astfel de
nedreptăţi ce puteau fi prevăzute şi evitate. Aceste atitudini şi comportamente, din ce în
ce mai nedorite, afecteză costurile şi veniturile, productivitatea şi calitatea produselor şi
serviciilor, profesionalitatea şi competitivitatea economiei româneşti.
În viitor, după integrarea pieţelor, firmele româneşti vor trebui să facă faţă unei
concurenţe din ce în ce mai puternice. Bunurile sau serviciile produse în România vor
trebui să fie competitive cu cele produse în firmele din ţările Uniunii Europene. Pentru
a-şi îmbunătăţi performanţele şi pentru creşterea productivităţii forţa de muncă în exces
va fi înlăturată. Ea trebuie să se reorienteze către alte activităţi, sectoare (unde se
manifestă un deficit de forţă de muncă) sau chiar să îşi schimbe radical ocupaţia.
La flexibilitatea firmelor, resursele umane îşi vor aduce o contribuţie tot mai
însemnată. Întreprinderile vor fi restructurate în unităţi tot mai mici – centre de profit,
cu o autonomie sporită în măsură să motiveze personalul, să promoveze spiritul de
echipă şi competiţie, să stimuleze iniţiativa şi creativitatea.
Făcând o comparaţie între caracteristicile personalului de execuţie, din prezent
şi în perspectivă, rezultă că problematica, rolul şi natura acestora se vor schimba în
viitor. Vor fi necesare metode noi de abordare care să permită adaptarea resurselor
umane la aceste schimbări.
În ultima vreme, începe să se reducă gradul de participare a omului la
executarea procesului de producţie. Se accentuează reducerea ponderii muncii fizice în
favoarea muncii intelectuale, ceea ce atrage după sine modificări în conţinutul
calificării şi sporeşte necesitatea cunoştinţelor tehnice în raport cu deprinderile practice.
Este de aşteptat ca şi în România, într-o perioadă relativ scurtă, să aibă loc o
serie de schimbări, dintre care menţionăm: creşterea calităţii procesului managerial,
alocarea, mai ales în sectorul particular, a unor fonduri importante pentru cercetarea
ştiinţifică.
Resursele umane se vor constitui într-un centru de interes pentru orice firmă
competitivă, iar problemele privind formarea profesională, calificarea, recalificarea,
89
policalificarea vor constitui direcţii de cercetare şi de dezvoltare a întreprinderii
viitorului. În viitor va creşte ponderea celor ce vor lucra în cercetare însă, modalităţile
de implicare directă vor continua să fie foarte diferite. Astfel, în Japonia, o companie cu
30 000 de angajaţi dispune, de fapt, de 30 000 de angajaţi inventivi, în timp ce într-o
companie europeană, proporţia este de cca. 2 000 de angajaţi creativi implicaţi în
cercetare şi perfecţionare la 28 000 de angajaţi. Creşterea gradului de dezvoltare tehnică
determină importante mutaţii în structura resurselor umane. Pe măsură ce societatea
progresează, tehnica înlocuieşte tot mai mult funcţiile omului în desfăşurarea procesului
de producţie şi de servicii. Ca număr de noi locuri de muncă, cele mai mari creşteri se
vor înregistra în firmele mici şi mijlocii. Concomitent cu aceste evoluţii, în structura
ocupaţională vor avea loc o serie de utaţii majore în sfera atitudinilor şi aptitudinilor ca
rezultat al transformării muncitorilor prelucrători în operatori. Pentru perioada care
urmează, un rol esenţial îl va avea inovaţia. Datorită accelerării schimbărilor în toate
domeniile de activitate apar, la intervale tot mai scurte de timp, meserii şi profesii noi şi
dispar altele vechi. Apariţia unor noi meserii şi profesii atrage, de la sine, şi unele
mutaţii în sistemul de pregătire profesională. Conform concluziilor unor studii de
specialitate, există un decalaj, care se măreşte continuu, între evoluţia tehnicii şi nivelul
de calificare a resurselor umane. Pornind de la experienţa celor mai performante firme
din lume, rezultă că educaţia continuă a resurselor umane va deveni o componentă a
sistemului de producţie, formarea profesională tinzând să ocupe 10-15% din timpul de
muncă.
Astăzi, în întreaga lume se constată o schimbare de opinie cu privire la
importanţa individului, locul importanţei unei clase sau a unui grup de persoane. Desigur
că cel mai eficient ar fi un program structurat în funcţie de nevoile şi posibilităţile
individului, în care guvernul şi sectorul privat să conlucreze în vederea satisfacerii
fiecărui individ în parte, nu a claselor sociale, grupurilor sau categoriilor de persoane.
Importanţa strategică a resurselor umane este evidenţiată şi de faptul că acestea
reprezintă o variabilă critică în succesul sau insuccesul oricărei organizaţii. Aceasta cu
atât mai mult cu cât succesul sau insuccesul pe termen lung al oricărei organizaţii depind
în cele din urmă de existenţa unor oameni potriviţi la locul potrivit şi în momentul
potrivit, în condiţiile în care pe piaţa muncii cererea şi oferta pot avea implicaţii
deosebite şi pot crea dificultăţi. Resursele umane sunt unice în ceea ce priveşte
potenţialul lor de creştere şi dezvoltare, precum şi capacitatea lor de a-şi cunoaşte şi
învinge propriile limite, pentru a face faţă noilor provocări sau exigenţelor actuale şi de
perspectivă.
Pe lângă contribuţia vitală la creşterea eficienţei în general, şi a productivităţii în
special, toţi oamenii au o permanentă nevoie de dreptate şi justiţie socială, care dacă nu
sunt satisfăcute pot afecta atitudinile şi comportamentul oamenilor. Lucrătorul va munci
cu atât mai productiv, va respecta cu atât mai riguros cerinţele de calitate ale activităţii
sale, cu cât se va bucura de motivare şi condiţii de muncă mai bune sub raport fiziologic
şi psihic, cu cât elementele de solicitare fizică brută ale operaţiilor tehnologice vor fi mai
mult înlocuite cu elemente de analiză-sinteză, adaptare, decizie specifică muncii
individuale.
Factorul uman este principala forţă motrice care poate impulsiona sau frâna
procesul de restructurare. Obţinerea succesului în restructurarea economiei impune să se
mizeze esenţial pe oameni şi ca aceştia să fie recompensaţi în raport cu performanţele
obţinute. Stimularea performanţelor apare astăzi ca unul dintre procedeele capabile să
mobilizeze factorui uman spre obţinerea unor rezultate cât mai bune. Performanţa muncii
90
este dependentă de forţa şi raţionalitatea satisfacerii intereselor. Dezvoltarea intereselor
presupune nu numai o recompensare adecvată, ci şi condiţii confortabile de muncă.
O societate dinamică şi competitivă are nevoie de o atitudine şi un
comportament mereu costructiv faţă de munca susţinută, de resursele sale spirituale.
Pentru implicarea largă a factorului uman este necesară satisfacerea condiţiilor materiale
şi cele privind ambianţa muncii, salarii, diferite premii, cointeresare, participare.
Atitudinea omului faţă de muncă este un aspect deosebit de important pentru a
înţelege perspectiva omului contemporan în conţinutul aspiraţiei generale spre
democraţie reală şi economia de piaţă. Atitudinea şi comportamentul faţă de muncă vor
influenţa direct performanţa economică. De aceea, îmbunătăţirea comportamentului faţă
de muncă este o condiţie de bază a restructurării.
Recunoaşterea rolului, a valorii intangibile a factorului uman şi valorificarea
superioară a acestuia reprezintă condiţii majore ale programului de restructurare a
economiei româneşti. Oamenii sunt cei care garantează reuşita necesară oricărei
activităţi şi, deci, şi a procesului de restructurare economică.
BIBLIOGRAFIE
1. Dăianu D., Vrânceanu R. România şi Uniunea Europeană: Inflaţie,
balanţă de plăţi, creştere economică, Editura
Polirom, Iaşi, 2002
2. Lefter V., Manolescu A. Managementul resurselor umane, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995
3. Mathis R.L., Nica P.C., Rusu Managementul resurselor umane, Editura
C. economică, 1997
4. Nicolescu O. coord. Management, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1992
5. Rusu C. Management, Editura Expert, Bucureşti, 1993
91
ÎNTREPRINDEREA ŞI MANAGEMENTUL PERFORMANŢELOR
drd. Mihalache Sabina-Cristiana
Abstract: A performance accountable organization is one in which all

managers at all levels work towards the same goals, striving for
breakthrough performance and accountability in all of their actions. A key
driver of such an organization is a management commitment to increasing
each person’s knowledge and understanding of what drives performance
in that organization. A performance-accountable organization is the end
game of Business Performance Management, a new term for an emerging
category of software that enables companies to translate strategies into
plans, monitor execution and provide insight to manage and improve
financial and operational performance. Business Performance
Management (BPM) combines planning, reporting and analytic
applications, delivering both new management processes and better
business systems, in a single integrated and collaborative workspace. The
workspace enables teams of managers- from the boardroom to the
frontline-to work together to manage performance.
Keywords: Business performance management, business intelligence, accountable

organization, monitoring, planning, controlling, reporting, collaboration, strategy,
and knowledge enterprise
1. Managementul performanţelor întreprinderii

Primul pas către implementarea unei soluţii de tip Management al
Performanţelor Întreprinderii este de a înţelege cele nouă reguli ale managementului
performanţelor şi modul în care aceste reguli se încadrează pe harta planificare
continuă-monitorizare-raportare. În cele ce urmează vom prezenta o succintă explicaţie
asupra fiecărei reguli, cu exemple din gama problemelor cărora li se adresează şi
soluţiile pe care le pot furniza.
Construirea unei astfel de organizaţii - şi chiar mai important, prezervarea ei în
timp - reclamă procese de management şi sisteme de afaceri care permit managerilor să
conecteze strategia cu acţiunea, să planifice dinamic, să monitorizeze la cerere
performanţele. În mod ideal, noile procese manageriale se circumscriu unei planificări
continue, unei monitorizări şi unui ciclu de raportare constând din:
Stabilirea ţelurilor şi obiectivelor realiste şi accesibile;
Modelarea factorilor motori ai afacerii pentru a anticipa rezultatele;
Planificarea adaptabilă pentru realizarea performanţelor şi atingerea obiectivelor;
Monitorizarea continuă a progresului pentru a compara indicatorii cheie ai
performanţei cu planurile;
Analizarea rezultatelor în vederea unei mai bune înţelegeri a factorilor motori ai
performanţei;
Raportarea şi comunicarea rezultatelor către acţionarii interni şi externi, inclusiv
către instituţiile de reglementare.
92
2. Reguli privind managementul performanţelor în organizaţii
Regula I - GĂSEŞTE ADEVĂRUL ÎN NUMERE – o unică versiune a
adevărului ghidează performanţele la toate nivelurile organizaţiei.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: Informaţii financiare şi
operaţionale fragmentare sunt depozitate în sistemele tranzacţionale sau blocate în
programe de tip spreadsheet.
Impact:
managerii au o slabă perspectivă asupra factorilor motori antreprenoriali ai
performanţei.
organizaţiile se află în faţa imposibilităţii de a accesa în mod oportun informaţii
relevante.
managerii se confruntă cu dificultăţi în încercarea de a crea raportări manageriale
consistente şi comprehensive.
deciziile luate pe baza unei informări fragmentare nu sunt decizii sigure.
Soluţii:
1) desfăşurarea unei platforme de afaceri integrantă şi inteligentă pentru a aduna date
din sisteme tranzacţionale multiple şi transformarea sa într-o versiune intuitivă a
adevărului despre performanţa financiară şi operaţională a companiei care este
oportună, relevantă, compatibilă şi controlată.
2) utilizarea tablourilor de bord pentru a furniza managerilor informaţii în formate
care au sens şi promovează deciziile corecte.
Rezultate:
organizaţiile înlătură discrepanţa dintre necesităţile manageriale şi limitele
sistemelor tranzacţionale.
toţi managerii posedă aceleaşi date şi indicatori cu ajutorul cărora să identifice
indicatorii de performanţă cheie.
deciziile se bazează pe fapte şi sunt de încredere.
Regula II - STABILEŞTE PREVIZIUNI EXACTE - fiecare parte a afacerii

este dirijată printr-un angajament mutual la obiectivele strategice.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: obiectivele şi strategiile
afacerii sunt limitate la colectivul de manageri şi nu sunt traduse în indicatori de
performanţă logici funcţie de care să se stabilească responsabilitatea managerilor.
Impact:
resursele sunt risipite pentru că diversele fracţiuni ale organizaţiei trag de ele în
diferite direcţii.
managerii optimizează mediul pentru asigurarea succesului unităţilor de afaceri
individuale.
situaţiile se înrăutăţesc când planurile strategice sunt rafinate pentru a reflecta
condiţiile în schimbare ale mediului de afaceri.
Soluţii:
1) utilizarea aplicaţiilor Balanced Scorecard şi tablourilor de bord pentru a stabili
obiective realiste şi accesibile, indicatori de performanţă.
2) revizuirea şi confirmarea continuă pentru manageri a faptului că scopurile lor locale
se află într-o aliniere strategică la obiectivele corporaţiei.
Rezultate: organizaţiile planifică dinamic, fără teama creării unei devieri
strategice creative de la linia generală.
93
Regula III - ANTICIPEAZĂ REZULTATELE - o înţelegere exhaustivă a
factorilor motori ai afacerii şi a indicatorilor de performanţă conduce la capacitatea de a
anticipa rezultatele.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: obiectivele sunt stabilite
prin utilizarea exclusivă a indicatorilor financiari. Sistemele existente nu sunt proiectate
să susţină noile tehnologii manageriale bazate pe valoare şi Balanced Scorecard, care
necesită categorii mai largi de indicatori, noi procese şi capacitatea de a integra datele
tranzacţionale în datele contextuale. Aplicaţiile existente permit de obicei managerilor
să evalueze optimizările potenţiale numai la nivel local, în interiorul propriilor unităţi
de afaceri.
Impact:
indicatorii financiari consacraţi sunt singura formă de răspuns asupra
performanţelor.
optimizările în domeniul performanţelor sunt izolate la nivelul unităţilor de afaceri
şi este posibil să favorizeze o unitate de lucru în dauna alteia.
Soluţii:
1) punerea la dispoziţia managerilor a aplicaţiilor financiare strategice şi a aplicaţiilor
de modelare a afacerii care sprijină tehnici de management bazate pe valoare cum ar fi
Valoarea Economică Adăugată, Balanced Scorecard, cei Şase Sigma.
2) combinarea informaţiei contextuale, de tipul benchmark, cu sondajele asupra
gradului de satisfacere a consumatorului şi solicitarea raportărilor centrale cu indicatori
financiari concreţi, de tipul venitului, profiturilor şi fluxului de lichidităţi.
3) încurajarea modelării în colaborare a scenariilor potenţiale prin intermediul
utilizării modelelor mutuale de afaceri în vederea obţinerii unei înţelegeri detaliate a
factorilor care determină viitoarele performanţe.
Rezultate:
managerii reduc riscul prin anticiparea înaintea luării deciziilor.
managerii inovează prin identificarea căilor de a folosi oportunităţile în beneficiul
întregii organizaţii.
organizaţiile îşi măsoară performanţa prin comparaţii cu indicatori de relevanţă,
anulând diferenţa dintre aşteptările acţionarilor şi performanţa reală.
Regula IV – PLANIFICĂ - intuiţia şi procesele dinamice produc planuri viabile

care ghidează continuu organizaţia spre succes.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: planurile anuale statice
dezvoltate de unităţile de afaceri individuale care lucrează singure sunt blocate în
programe de tip spreadsheet.
Impact:
este posibil ca planurile să nu funcţioneze în interdependenţele funcţionale.
managerii îşi pot optimiza unităţile lucrative, conştient sau inconştient, în
detrimentul altor unităţi de afaceri.
planurile nu pot fi adaptate la condiţiile volatile şi devin în curând perimate.
Soluţii:
1) adoptarea unei practici de continuă planificare şi desfăşurarea unor aplicaţii de
planificare, repartiţie bugetară şi previziuni care susţin colaborarea dintre managerii de
la toate nivelurile organizaţiei .
2) prezentarea explicită a relaţiilor dintre diferite unităţi de afaceri şi a interacţiunilor
lor în cadrul unui proces de planificare dinamic care leagă stabilirea obiectivului şi
94
strategia la modele, planuri şi execuţie şi aliniază obiectivele individuale şi
antreprenoriale.
Rezultate:
managerii colaborează în planificarea administrată la nivel central prin modelarea
scenariilor pentru viitor, stabilirea noilor direcţii sau realizarea corecţiilor
intermediare şi comunicarea modificărilor în întreaga organizaţie rapid şi cu
uşurinţă.
planificarea devine un proces agil.
Regula V - REALIZEAZĂ TRANSPARENŢĂ LA CERERE - un sistem care

combină date din sistemul tranzacţional existent la nivelul întreprinderii furnizează
managerilor un acces transparent la informaţii legate de performanţă.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: Instrumentele curente
pentru monitorizarea performanţelor reclamă de la manageri să localizeze proactiv
informaţia din surse multiple şi să o compileze ei înşişi.
Impact:
organizaţiile sunt incapabile să transforme strategiile în planuri operaţionale.
organizaţiile au dificultăţi în evaluarea performanţelor în raport cu planurile.
Soluţii: furnizarea de tablouri de bord predefinite şi Balanced Scorecard cu
repere automate către toţi managerii de la toate nivelurile organizaţiei, permiţând astfel
accesul la cerere la informaţii relevante şi viabile.
Rezultate:
managerii revizuiesc bugetele şi declaraţiile de venit, urmăresc indicatorii de
performanţă şi indică variaţiile;
managerii derulează comparaţii şi analize mai detaliate asupra aspectelor specifice
ale performanţei prin comparaţii cu cotele de nivel interne şi externe prin
intermediul investigaţiilor în rândul clienţilor.
managerii iau decizii informate şi trec la acţiune mai rapid.
Regula VI - FURNIZEAZĂ O OPTIMIZARE CONTINUĂ A

PERFORMANŢELOR - un angajament faţă de cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor
produce o intuiţie care atrage o optimizare continuă a performanţelor.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: actualele rezultate adeseori
nu corespund rezultatelor planificate. Cele mai des utilizate instrumente pentru
înţelegerea acestor inadvertenţe sunt instrumentele inteligente. Instrumentele inteligente
pun la dispoziţia managerilor informaţii - analize istorice, simple şi predicţii statistice -
care le permit să înţeleagă modul în care se desfăşoară afacerea lor la orice moment din
timp. Dar le lipseşte suportul pentru procesele manageriale.
Impact:
managerii sunt lăsaţi să se descurce singuri pe baza informaţiilor;
o optimizare continuă a performanţelor la nivelul întregii organizaţii este
imposibilă.
Soluţii: punerea la dispoziţia managerilor a unor instrumente analitice care să
le permită să deruleze analize detaliate pentru a determina cauzele inadvertenţelor
dintre rezultatele reale şi cele planificate. Instrumentele ar trebui să ofere o perspectivă
holistică asupra informaţiei, de la strategie la detalii operaţionale, şi să se asocieze în
aplicaţii care să ajute managerii să raporteze şi să acţioneze pe baza a ceea ce învaţă.
95
Rezultate:
perspectiva interioară asupra modului de a administra şi îmbunătăţi performanţa
financiară şi operaţională este generată continuu şi distribuită în întreaga
organizaţie.
managerii sunt susţinuţi cu procese manageriale pe măsură ce procedează la
corecţiile intermediare sau la optimizări pentru a asigura rezultate demne de
încredere.
Regula VIII - EXECUTĂ CU CONVINGERE - adevărul, claritatea şi

încrederea forjează o legătură puternică între strategie, planuri şi execuţie.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea: proceselor şi instrumentelor
de planificare le lipsesc mecanismele pentru comunicarea clară a acţiunilor necesare, a
progresului de până la acel moment, a corecţiilor intermediare şi a celui mai bun curs al
acţiunilor viitoare către toţi managerii, la toate nivelurile, în întreaga întreprindere.
Impact:
legătura dintre planificare şi execuţie este ruptă.
managerii iau decizii nesigure sau modifică propriile unităţi de afaceri.
Soluţii: crearea unui sistem de gen buclă închisă prin sincronizarea procesului
de planificare cu colectarea şi analiza datelor, monitorizarea performanţelor şi
mecanismele de comunicare.
Rezultate:
toţi managerii înţeleg acţiunile solicitate.
probleme potenţiale şi subiectele legate de performanţă sunt evidenţiate şi
comunicate în timp real sau în intervale de timp real.
corecţiile intermediare sunt realizate imediat şi monitorizate la cerere.
managerii produc rezultate demne de încredere.
Regula IX - REZISTĂ INSPECŢIEI - o abordare comprehensivă a

managementului performanţelor întâmpină cele mai înalte standarde ale
responsabilităţii şi încrederii.
Problemele cu care se confruntă întreprinderea:
o slabă perspectivă interioară asupra factorilor motori ai performanţelor;
practici de planificare statice;
monitorizarea ineficientă a performanţelor;
capacităţi de raportare limitate.
Impact: cursul organizaţiei spre contabilizarea performanţelor este subminat la
fiecare pas.
Soluţii:
1. construirea unei organizaţii responsabilă de performanţe — şi chiar mai important,
prezervarea ei în timp;
2. implementarea unei soluţii inteligente pentru BPM - o categorie de software care
permite companiilor să-şi traducă strategiile în planuri, monitorizează execuţia şi
furnizează introspecţia necesară pentru administrarea şi îmbunătăţirea
randamentului financiar şi operaţional. Rezultate: organizaţiile pot înţelege,
modela, planifica şi administra succesul în afaceri.
96
Concluzii
Întreprinderea aflată într-un mediu dinamic de desfăşurare al afacerilor şi care
învaţă continuu este întreprinderea care îşi gestionează performanţele şi este
responsabilă de acestea. Pentru a-şi putea evalua performanţele este nevoie de
conştientizarea tuturor membrilor săi atât în ceea ce priveşte strategiile firmei cât şi
participarea activă a acestora la îndeplinirea strategiilor.
Pentru aceasta întreprinderea are nevoie de o soluţie inteligentă de tip BPM.
Aplicarea unei asemenea tehnologii nu constituie însă singurul factor al succesului.
Soluţiile BPM trebuie aplicate abia după ce firma îşi înţelege locul în afaceri, îşi
stabileşte strategiile şi le monitorizează continuu.
BIBLIOGRAFIE
1. Needles B., Principiile de bază ale contabilităţii, Ed. Arc, Chişinău,
Anderson H., 2001
Caldwell J.
2. Ionaşcu I. Dinamica contabilităţii contemporane, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
3. www.nodesway.com
4. http://www.microsoft.com/
97
GESTIUNEA CALITĂŢII SERVICIILOR ÎN TURISM
Lect. univ. dr. Marius Mitrache
Abstract: The constant tendency toward quality in the tourism industry

has determined the necessity of identification of a set of criteria utilized to
conclude about the quality of services. These criteria include among
others: the accessibility to services, communication, the personal
competence, the hospitality, the offer credibility of the firm, the personal
responsibility, the security, the tangible elements, the consumer behavior,
interactive marketing, and competitive diversification. Knowing and
utilizing correctly these criteria allows for an efficient management of
service quality in tourism.
Key words: tourism services industry, objective quality, subjective quality,

hospitality, competitive diversification, inovative services, total quality
Specific industriei serviciilor este faptul că între productivitate, calitate şi

profitabilitate se stabileşte o strânsă dependenţă ce nu poate fi ignorată. Acest aspect se
explică prin faptul că în turism, odată ce consumatorii vor sesiza diferenţe în calitatea
serviciilor ce le sunt oferite, aceste diferenţe se vor reflecta negreşit şi în nivelul
profitului firmelor care furnizează servicii turistice.
Firmele care activează în industria serviciilor trebuie să se confrunte şi cu
ofertele competitorilor, ceea ce impune preocupări mereu actuale atât în privinţa
diversificării competitive cât şi în cea a calităţii serviciilor. Un rol important în această
privinţă revine marketingului. În paralel cu mixul celor patru instrumente clasice de
marketing, în industria serviciilor turistice devin operante şi alte două instrumente
adiţionale: marketingul intern şi marketingul interactiv.
Marketingul intern este un concept care intervine atunci când o firmă
prestatoare de servicii îşi perfecţionează şi îşi motivează contactele propriului personal
cu consumatorii de servicii turistice. În această manieră întregul colectiv (permanent şi
sezonier) va acţiona coeziv în spiritul obiectivului principal, acela de a oferi servicii de
calitate şi satisfacţii clientelei, pe fondul unei activităţi profitabile. Aşadar, pentru
managerii firmelor prestatoare de servicii turistice nu mai este suficient să acţioneze
exclusiv după conceptele clasice de marketing şi anume, compartimentele de marketing
din structura organizatorică a firmelor trebuie să dispună de suficientă libertate de
acţiune pentru a-şi desfăşura activitatea după conceptele proprii, dar subordonate
intereselor de ansamblu ale firmei. În acest context, cea mai eficientă contribuţie a unui
compartiment la bunul mers al activităţilor unei firme este să fie excepţional de
inteligent în stimularea tuturor angajaţilor din subordine pentru a accepta şi a practica
marketingul.
Cel de-al doilea concept, marketingul interactiv porneşte de la ideea că nivelul
calitativ perceput de către client este dependent, în mare măsură, de interacţiunea
consumator/prestator. Dacă în marketingul produselor calitatea este apreciată
independent de modul în care au fost procurate bunurile respective, în marketingul
serviciilor turistice calitatea prestaţiilor este dependentă şi de atitudinea ospitalieră faţă
de client, manifestată sau nu din partea prestatorului de servicii. În turism,
98
consumatorul judecă nivelul calitativ al serviciilor nu numai din punct de vedere al
calităţii tehnice, ci şi din punct de vedere al calităţii funcţionale. Prin urmare, un
prestator care se doreşte profesionist, nu poate fi sigur că va satisface clientul numai
pentru că a prestat un serviciu tehnic de bună calitate, el trebuie să fie conştient şi de
importanţa interacţiunii cumpărător/vânzător în turism, căutând să găsească soluţii şi
pentru aplicarea conceptului de marketing interactiv. De altfel, practica a demonstrat că
uneori consumatorii nici nu pot să-şi dea seama de latura calităţii tehnice a serviciilor,
deoarece ei îşi concentrează atenţia în special asupra calităţii funcţionale a prestaţiilor
de care au beneficiat.
Adeseori, gradul de satisfacţie este interpretat prin prisma calităţii subiective,
dar tratarea serviciilor numai din acest punct de vedere se dovedeşte a fi o optică
eronată din partea prestatorilor şi distribuitorilor de servicii. Tot aşa de eronată este
însă şi evaluarea serviciilor din punct de vedere al calităţii obiective, producătorii de
servicii turistice fiind tentaţi să aprecieze că numai ei sunt în măsură să definească
conţinutul şi calitatea serviciilor prestate. Este cazul când producătorii de servicii se
orientează către servicii standardizate, lăsând descoperite anumite segmente de piaţă
pentru care calitatea obiectivă nu este şi calitate acceptabilă, devenind practic non-
calitate. În schimb, pentru alte segmente de piaţă, calitatea obiectivă este o calitate
superioară, inaccesibilă din prisma puterii limitate de cumpărare a segmentelor
respective de piaţă. Calitatea serviciilor şi preocupările de a determina cât mai mulţi
consumatori potenţiali să accepte ofertele lansate de prestatori cer o strategie echilibrată
de marketing, bazată pe conceptul de interacţiune dintre orientarea spre producţie
(calitatea obiectivă) şi orientarea către piaţă (calitatea subiectivă).
Firmele care activează în industria serviciilor turistice confruntându-se
permanent cu ofertele competitorilor trebuie să manifeste preocupări simultane atât în
privinţa diversificării competitive cât şi în cea a gestiunii calităţii serviciilor.
Specific industriei turistice este faptul că diferenţierea faţă de ofertele
concurente şi competitivitatea se manifestă şi prin prisma preţurilor (tarifelor) la care
sunt oferite serviciile. În plus se apreciază că populaţia unui areal geografic de unde
provin consumatorii potenţiali de servicii turistice este cu atât mai sensibilă la tarifele
practicate cu cât serviciile sunt mai asemănătoare sau se diferenţiază mai puţin în
conţinutul lor. În asemenea situaţii, clienţii nu dispun de suficiente argumente pentru a
discerne caracteristicile distinctive ale serviciilor consumate, rezumându-se la criteriul
de selecţie cel mai apropiat de conceptul lor, adică preţul. În aceste condiţii, soluţia
pentru competiţia de preţuri constă în diferenţierea ofertei, asociată şi cu imaginea de
marcă a serviciilor. Dificultatea diferenţierii constă în faptul că serviciile de marcă, de
altfel servicii inovative, vor fi foarte rapid copiate de competitori şi ca atare, avantajele
inovativităţii vor fi doar temporare. În această situaţie eforturile pentru menţinerea lor
trebuie să continue, această manieră de acţiune contribuind la consolidarea reputaţiei
firmelor şi la cultivarea imaginii de lideri inovatori.
Diferenţierea competitivă trebuie abordată pe termen lung, ceea ce presupune,
ca o cale esenţială de obţinere, furnizarea unor servicii al căror nivel calitativ să se
detaşeze constant de ofertele altor competitori. Un argument în acest sens este faptul că
experienţa clienţilor în aprecierea şi evaluarea calităţii serviciilor porneşte totdeauna de
la ceea ce au constatat în practică, în perioadele precedente sau de la informaţiile culese
de la alţi consumatori. Consumatorii sunt aşadar tentaţi să-şi aleagă prestatorii pe
asemenea criterii, iar după ce au beneficiat de serviciile respective vor proceda la
comparaţia între aşteptări şi percepţii. Dacă nivelul serviciilor va fi superior aşteptărilor
99
sau se va situa la acelaşi nivel, ei vor fi tentaţi să utilizeze din nou serviciile
prestatorului respectiv.
Această manieră de abordare a gestiunii calităţii serviciilor turistice explică de
ce prestatorii sunt interesaţi să identifice dorinţele consumatorilor de pe o piaţă ţintă.
Inconvenientul major al unei astfel de preocupări rezidă în faptul că aprecierea calităţii
serviciilor este mult mai dificilă decât a produselor fizice. Se poate totuşi aprecia că un
client va fi satisfăcut de serviciile turistice primite dacă a obţinut ceea ce a aşteptat şi a
fost mulţumit de felul în care a fost tratat, aceasta accentuând o dată în plus necesitatea
cercetării mai profunde a reacţiilor consumatorilor pentru fiecare categorie de servicii
în parte.
La baza acestor atitudini trebuie să stea studiile de piaţă, însă, oricât de
pertinente vor fi rezultatele obţinute, ideea este că managerii firmelor prestatoare de
servicii turistice trebuie să acţioneze în următoarele direcţii: definirea clară şi constantă
a nivelului calitativ al serviciilor prestate şi o bună comunicare atât cu personalul
propriu care prestează serviciile, cât şi cu clientela potenţială.
Îmbinând optica managerială cu cea care vizează consumatorii, un model al
calităţii serviciilor turistice relevă, sub cinci aspecte, principalele criterii de apreciere a
acestei calităţi:
• Percepţia managementului şi aşteptările consumatorilor – managerii nu percep
întotdeauna corect dorinţele consumatorilor sau nu pot anticipa corect
atitudinile clienţilor faţă de componentele serviciilor;
• Specificaţiile calitative ale serviciilor şi atitudinea managementului faţă de
acestea – nu întotdeauna managementul conştientizează şi nu manifestă
preocupări pentru respectarea standardelor de calitate, acţionând doar atunci
când sunt constrânşi de concurenţă;
• Furnizarea şi prestarea efectivă a serviciilor – nivelul prestaţiilor poate fi
influenţat de cauze multiple: personal cu slabă calificare, moral scăzut al
personalului, echipamente necorespunzătoare, insuficienţa controlului din
partea nivelurilor manageriale;
• Discrepanţele posibile dintre specificaţiile pe care le deţine clientul din
pliantele promoţionale şi furnizarea efectivă a serviciilor – aşteptările cultivate
prin comunicarea promoţională trebuie să se suprapună perfect pe modalităţile
concrete de prestare a serviciilor, chiar să fie depăşite. Nu sunt acceptate
discrepanţe între serviciile percepute şi serviciile aşteptate.
Criteriile de apreciere a calităţii în turism sunt axate pe următoarele coordonate:

• accesibilitatea la servicii: serviciile trebuie să fie prestate fără dificultate, la
timpul cuvenit, fără aşteptări prelungite, ce ar putea provoca decizii de
renunţare din partea clienţilor;
• comunicarea: serviciile trebuie prezentate şi promovate corect şi inteligibil, în
limbajul uzual al consumatorilor;
• competenţa profesională a personalului: experienţa, cunoştinţele necesare şi
calificarea necesară sunt obligatorii;
• ospitalitatea: implică tratarea cu amabilitate, respect şi consideraţie a clienţilor;
• credibilitatea faţă de firma ofertantă: salariaţii trebuie să inspire încredere în
performanţele firmei şi să se preocupe de interesele clienţilor;
• reliefabilitatea: serviciile să fie consistente şi prestate cu acurateţe şi
minuţiozitate pentru a câştiga încrederea clientului;
100
• responsabilitatea personalului: operativitatea şi creativitatea în ce priveşte
problemele clientelei sunt sarcini în responsabilitatea personalului angajat în
cadrul firmei prestatoare de servicii;
• securitatea: serviciile trebuie să evite orice riscuri sau aspecte de nesiguranţă
induse consumatorilor;
• tangibilitatea: laturile tangibile ale serviciilor turistice trebuie să reflecte corect
calitatea acestora;
• înţelegerea şi cunoaşterea manifestărilor de consum: personalul angajat trebuie
să depună eforturi pentru a înţelege şi chiar a anticipa nevoile consumatorilor
pentru a le acorda atenţia cuvenită în procesul de servire.
Criteriile sunt desprinse din studiile întreprinse şi accentuează faptul că
exigenţa în materie de calitate este din ce în ce mai mare la consumatorii de servicii
turistice. La acestea trebuie adăugate câteva specificităţi care trebuie să orienteze
gestiunea calităţii serviciilor în turism (faptul că un client atunci când evaluează
calitatea unui serviciu nu disociază diferitele componente ale acestuia, faptul că
aprecierea calităţii aceluiaşi serviciu este diferită de la un client la altul, etc.) ceea ce
conduce la ideea că, în materie de servicii turistice, calitatea trebuie să fie totală sau nu
este deloc.
BIBLIOGRAFIE
1. Gronros C. - A Service Quality Model and Its Marketing
Implication, European Journal of Marketing , Nr. 4/1994
2. Minciu R. - Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001
3. Snak O., - Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti, 2001
Baron P.,
Neacşu N.
4. Stănciulescu G. - Managementul operaţiunilor de turism, Editura
AllBeck, Bucureşti, 2002
101
CONSIDERAŢII ASUPRA MODELĂRII „AGILE” A SISTEMELOR
Lector univ. dr. Sorin Ungureanu

Universitatea Sextil Puscariu Brasov,
Facultatea de Management
Abstract: The agile paradigm is concerned principally with unpredictable

change; but that is a large and overly general subject area. What precisely
is agility in an enterprise? How do we measure it? How do we know when
we have it? How can we develop both analytical and intuitive
understandings of agileness in our operating environments? Early
discussions about agility have exhibited a great deal of confusion, along
with a constant difficulty in separating agile from fast and agile from
flexible. This paper will analyze the kinds of change impacting an
enterprise and the key enterprise elements which give her an ability to
respond.
Key terms: model, system, process, agility, practice, tools;
Managementul sistemelor a fost influenţat, pe parcursul timpului, de diverse forţe

şi priorităţi. Aceste forţe şi priorităţi au devenit acum, în etapa contemporană,
convergente, obligându-i pe manageri să recunoască faptul că, treptat, şi practicile lor
vor trebui să conveargă. Orice manager va căuta întotdeauna o „convergenţă”
inteligentă, una care, pe fondul menţinerii practicilor curente utile, permite inovarea de
noi practici, oricând este necesar. Însă oricare ar fi gradul lor de convergenţă, practicile
dezvoltate în cadrul managementului sistemelor vor reprezenta determinantul major al
integrării sau, dimpotrivă, al respingerii tuturor celorlalte abordări. Managerii adepţi ai
„abordării sistemice” trebuie să răspundă, de fapt, la două tipuri de provocări. Mai întâi,
cum să modeleze şi să specifice “sisteme ale sistemelor” din ce în ce mai complexe,
într-un mod care să permită controlul activ al evoluţiei lor. Iar în al doilea rând, cum să
dirijeze în mod profitabil schimbarea, folosind timpi din ce în ce mai limitativi pentru
duratele afectate schimbării proceselor sau luării deciziilor.
Acest articol îşi propune să exploreze această problemă, să identifice (cel puţin
generic!) practicile „cheie” utile în viitor şi să descrie conceptele, tehnologiile şi
modalităţile de comportament managerial care să asigure „competenţa” necesară
schimbării.
1. În căutarea unor soluţii integratoare

Practicile manageriale, utile în perspectivă, trebuie să răspundă, în primul rând,
unor forţe motrice legate de pieţe, reglementări guvernamentale, evoluţie tehnologică şi,
nu în ultimul rând, de cerinţele acţionarilor firmei/corporaţiei. Asemenea forţe motrice
includ: cerinţele unei producţii de masă pentru orice gen de produse; creşterea
permanentă a ariei de penetrare pe pieţe şi a complexităţii produsului; scurtarea
permanentă a duratei ciclurilor de viaţă; limitarea costului controalelor de calitate;
tehnologiile software şi de automatizare a producţiei în permanentă evoluţie; faptul că
tehnologiile informatice au, deseori, o viaţă de două ori mai scurtă decât a reclamei de
102
pe pieţele produselor; cererea reglementată şi presiunea asupra preţurilor determinată de
concurenţă.
Accentul trebuie să se deplaseze deci, de la „ingineria produselor” la „ingineria
soluţiilor” de a le realiza şi furniza. Nu mai este suficientă concentrarea doar asupra
design-ului şi realizării produsului ce va fi furnizat pieţei. Managementul va trebui să
proiecteze, într-o soluţie integratoare, „sistemul” ce va fi furnizat, înţelegând prin
aceasta şi sistemul de mentenanţă şi de service/sprijin, sistemul pregătirii operatorului
(inclusiv simularea), sistemul de testare, sistemul de producţie, sistemul logistic de
distribuţie, sistemul de marketing şi de vânzare şi chiar sistemul de adaptare la cerinţele
de după vânzare. Orice „proiect” va trebui să aibă o serie de versiuni ce pot fi
dezvoltate şi aplicate în timp. Sistemele furnizate trebuie proiectate nu numai pentru a
veni în întâmpinarea nevoilor clienţilor dar, în măsură din ce în ce mai mare, pentru a
răspunde cerinţelor şi constrângerilor impuse de alte sisteme cu care îşi împart
contextul operaţional.
Accentul trebuie, în mod evident, mutat asupra proiectării unor sisteme de ordin
tot mai înalt, numite în mod variat – sisteme complexe, adaptative sau agile. Criteriile
de performanţă ale acestora impun proiectarea unor sisteme care operează ferm mai
aproape de “marginea haosului” decât în trecut. Pe de altă parte, sistemele trebuie să
aibă capacitatea de a putea fi dezvoltate după furnizarea lor iniţială. Utilizatorii (sau
furnizorii serviciilor de mentenanţă) trebuie să fie capabili de a-şi adapta cu uşurinţă
respectivele sisteme la modificările apărute în contextul în care operează şi la
modificările nevoilor de operare ale utilizatorilor (în cadrul unor limite rezonabile).
Întrucât performanţa şi flexibilitatea pot fi cu uşurinţă „duşmani” naturali, proiectele
viitoare trebuie să ţină seama de ambele. De pildă, fiecare sistem trebuie să includă atât
elemente de menţinere a ordinii cât şi elemente de „schimbare a integrităţii” – în
completarea elementelor fundamentale ale misiunii.
2. Modelarea „agilă” a sistemelor – una dintre posibilele soluţii ale problemei

Un model de sistem este o descriere abstractă a entităţilor-cheie şi a relaţiilor
din cadrul sistemului. Un bun model de sistem descrie entităţile şi relaţiile din contextul
în care acţionează sistemul, alături de cele din interiorul sistemului; el înfăţişează de
asemenea legătura dintre reţeaua contextului şi cea a conţinutului sistemului. Cu ani în
urmă, documentaţia inginerească era elaborată pentru fundamentarea deciziilor de
proiect şi pentru a comunica proiectul altora, care apoi contribuiau la conceperea mai
departe a proiectului şi la materializarea sistemului. Astăzi, epoca “marelui ecran”,
Internetul şi tehnologiile înalte transformă în secundar procesul de documentare.
Asistăm mai degrabă la un proces în care fiecare participant poate examina modelul din
mai multe puncte de vedere şi chiar privi o imitaţie sau simulare a răspunsului
modelului la diferiţi stimuli. O specificaţie a sistemului poate fi gândită ca o perspectivă
a unui model. Deşi sistemele de soluţii vor fi tot mai cuprinzătoare şi din ce în ce mai
inter-operabile, nu putem fi însă mai puţin precişi în oricare proiectele noastre!
În conformitate cu Agility Forum, organizat acum câţiva ani sub egida Lehigh
University din S.U.A., agilitatea este reprezentată de “abilitatea unui sistem de a opera
şi a evolua într-un mediu al schimbărilor neprevăzute”. Un sistem agil este proiectat de
la început cu capacitatea de a evolua, indiferent de variaţiile mediului. Participanţii la
acest Forum au identificat 10 principii fundamentale pentru proiectarea sistemelor agile,
principii enunţate succint în următorul tabel.
103
Sistem compus din unităţi distincte, separabile, autosuficiente,

Unităţi de sine stătătoare
care nu sunt strâns interconectate
Unităţile sistemului se caracterizează prin interacţiune
Compatibilitate tampon
comună şi standarde reciproce, putând fi cu uşurinţă inserate
(de tip “priză”)
sau îndepărtate
Se concretizează în ansambluri de unităţi nerestricţionate care
permit mari creşteri şi descreşteri în capacitatea totală a
Capacitate flexibilă
sistemului sau în gradul de reacţie al acestuia.
Tipuri de unităţi duplicat, înzestrări şi cantităţi pentru a
Redundanţa unităţilor furniza opţiuni de fluctuaţie a capacităţii şi toleranţa erorilor
Managementul unităţilor de inventar, instrumente de
Facilităţi de re-utilizare modificare şi desemnare a responsabilităţilor de mentenanţă
Negociere directă, comunicare şi interacţiune între unităţile
Interacţiune non-ierarhică
sistemului
Unităţile răspund obiectivelor, deciziilor punctuale, reţinute
Control distributiv
pentru informaţia locală, dar global accesibile
Angajare amânată Relaţiile sunt tranzitorii, obligaţiile pot fi amânate până la
(suspendată) momentul imediat necesar
Programe şi alianţe dinamice ale unităţilor, directive deschise
Relaţii de auto-organizare şi alte comportamente caracterizate prin auto-adaptare
Un cadru al sistemului deschis, evolutiv, capabil să
Standarde evolutive acomodeze unităţile moştenite, comune, cu cele complet noi
Tabelul 1: Principiile de proiectare ale unui sistem agil
Întrucât numărul interrelaţiilor creşte ca pătratul numărului elementelor dintr-

un sistem, provocarea administrării unui ansamblu de conexiuni eficient şi consistent
creşte chiar mai rapid decât cererea de putere. Cunoaşterea legăturii dintre o unitate şi
următoarea nu mai este suficientă. Dincolo de interfaţa structurală imediată, trebuie
avute în vedere mult mai multe consideraţii şi ramificaţii posibile. Aceasta înseamnă că
procesul şi structura trebuie integrate în mai multe dimensiuni:
- Structura produsului cu structura procesului de producţie;
- Procesul de proiectare şi dezvoltare ulterioară a produsului (sistemul ingineresc) cu
funcţiile întreprinderii, cu responsabilităţile şi cu structura competenţelor alocate;
- Procesul de realizare a sistemului de producţie (ingineria industrială) cu funcţiile
întreprinderii, cu responsabilităţile şi cu structura competenţelor, ca şi cu structura
produsului şi cu procesul de naştere a produsului;
- Structura sistemului de testare al produsului cu procesul de producţie;
- Structura sistemului de pregătire a fabricaţiei cu procesul de producţie;
- Procesele de ansamblu ale afacerii cu structura produsului, cu structura
organizaţională şi cu procesele de producţie necesare conceperii produsului;
Ani de zile managementul a căutat o structură adecvată (funcţională vs. proiect

vs. matrice) ca pe o cheie a succesului. Mai recent, practica managementului a pus
accentul, în special pe procese, această orientare devenind cheia multor reuşite, dar
demonstrând, de asemenea, şi unele limite evidente. Aceasta nu a reprezentat deloc o
surpriză pentru adepţii abordării procesuale a sistemelor, care ştiu că, atât structura cât
şi procesul, trebuie să fie permanent armonizate. Răspunsurile care vor fi oferite pentru
104
necesităţile din viitor, vor integra procesul şi structura în scopul creării unei hărţi de
procese direcţionale cu N direcţii – nu o ierarhie, ci o reţea de entităţi şi legături. Fluxul
design-ului (proiectului) prin această reţea nu va fi simplu şi continuu. Dimpotrivă,
când este luată o decizie, ramificaţiile se vor răspândi în cuprinsul reţelei precum
legăturile neuronale în creierul uman. În mod similar, modificările de proiect, atât ale
structurii cât şi ale procesului, vor da naştere unor fluxuri nesincronizate, care se vor
suprapune şi, adesea, se vor afla în conflict unele cu celelalte. În fapt, “turbulenţa”
schimbării va fi cea care va modela structurile şi procesele integrate ale reţelei însăşi. O
reţea care să răspundă cerinţelor viitorului va trebui să fie „agilă”, însă cu menţinerea
integrităţii sistemului. Pentru schimbări precise şi rapide este necesară determinarea cu
uşurinţă a influenţelor unei „schimbări” asupra sistemului. De exemplu, dacă o echipă
de proiect a Produsului Integrat doreşte să schimbe ceva, ea trebuie să hotărască dacă
schimbarea este o decizie locală, dacă se impune colaborarea cu o altă echipă sau dacă
o Echipă de Integrare mai mare este necesară pentru asumarea deciziei. Dar dacă toate
schimbările revin unei echipe mai mari, poate rezulta o supraîncărcare a acesteia cu
informaţii, evident cu de riscul ca o schimbare importantă şi cu un serios impact să fie
întârziată. În consecinţă, fiecare echipă trebuie să-şi găsească o modalitate de evaluare
exactă a influenţelor potenţiale ale unei schimbări în aria de activitate.
3. Perspectiva holistică asupra schimbării

Conceptele şi principiile configurării unui sistem agil şi ale controlului
schimbării în cadrul acestuia rămân valide în aceeaşi măsură în care „Consiliul
Schimbării” acţionează simultan în calitate de proiectant, controlor şi conducător. Dar
practica curentă a managementului schimbării nu răspunde la nivel general, holistic,
asigurării nevoilor viitorului. Aceste idei şi principii trebuie aplicate la un nivel mai
înalt decât finalizarea şi adaptarea propriu-zisă a produselor la nevoile curente ale
pieţei. Schimbarea trebuie condusă prin întreaga reţea de structuri şi procese a firmei.
Se impune mai mult decât simpla administrare şi coordonare a schimbării. Trebuie
determinată o modalitate de cuantificare, o măsură strictă a „eficacităţii schimbării”
similară măsurilor din managementul proiectelor şi anume atenuarea riscului şi
convergenţa conformării la calitate, durata ciclului şi cerinţele de cost.
Cu cât devenim mai eficienţi în implementarea schimbărilor adecvate, cu atât
mai mic este decalajul dintre decizia privind funcţionalitatea produsului şi furnizarea
acestuia. Strategiile ce se impun pentru confruntarea cu schimbarea sunt legate în
principal de: prevedere, selecţia alternativelor, implementarea eficientă a acestora,
învăţarea permanentă în cadrul organizaţiei. În paralel cu acestea, trebuie operate şi
adaptate numeroase schimbări din cadrul procesului. Prevederea şi descoperirea
timpurie a schimbărilor trebuie dublate de selecţia corespunzătoare şi de implementarea
eficientă. Acest lucru va fi mai uşor dacă urmărim – în agilitatea acomodării la
schimbare – nu numai sistemele de soluţii, dar şi sistemele de concepere a produsului.
Evaluarea valorii reale: Sunt încurajate ideile de schimbare, atât reale cât şi anticipate.
Acestea trebuie apoi bine filtrate. Filtrarea trebuie realizată pe baza valorii adăugate şi a
eliminării riscului, permiţându-se doar supravieţuirea celor mai bune idei de schimbare.
Programarea deciziei: procesul de evaluare conciliază multiplele schimbări
interdependente şi evită condiţiile “concurenţiale” sau opririle totale şi adoptă un proces
tipic, totodată nesincronizat şi distributiv.
Aceasta presupune:
105
- îmbunătăţirea duratei ciclului, a preciziei şi integrităţii lui.
- evaluarea impactului schimbării în termenii întinderii (ariei) şi ai riscului
- determinarea valorii eliberate de risc a schimbării propuse
- interpretarea schimbării până la nivelul de implementare (specificaţii, proiecte,
instrucţiuni de proces, redactări, cazuri-test, etc.)
- integrarea schimbării în activităţile curente
- măsurarea valorii efective
- învăţarea caracteristicilor procesului însuşi de experimentare a schimbării şi
îmbunătăţirea procesului atât sub raport logistic cât şi de previziune.
Schimbările aprobate vor fi combinate, sortate şi restructurate, astfel încât

implementarea să poată fi cuprinsă într-o secvenţă logică, independent de organizarea
iniţială şi de cerinţele schimbării. Noi comportamente vor fi necesare. Deşi un anumit
conservatorism trebuie susţinut, o acceptare a schimbării şi chiar o anticipare activă a
schimbării vor fi permanent benefice.
4. Concluzii
Practica curentă utilizează, în primul rând, „documentele”, ca punct de referinţă
al manifestării şi controlului schimbării. Aceasta complică, în mod evident desfăşurarea
şi manifestarea competenţelor schimbării, deoarece orice atribut sau caracteristică nouă
dată sistemului poate apărea „proiectată” în zeci de locuri din cuprinsul structurii
documentate. Cu o proiectare şi inginerie a sistemului „agil” bazat pe model va exista o
singură referinţă capitală. Diferitele documente devin simple redări ale modelului
proiectului. De aceea, procesul bazat pe model trebuie să includă prevederi pentru:
- rezolvarea cererilor externe de schimbare;
- rezolvarea cererilor interne de schimbare;
- facilităţi pentru „articularea” de către participanţi a ideilor de schimbare, atât reale
cât şi anticipate;
- identificarea liniei fundamentale asumate în schimbarea propusă;
- identificarea influenţelor primare asupra schimbării propuse;
- identificarea influenţelor colaterale asupra schimbării propuse;
- cuantificarea factorilor de risc în abordarea schimbării (inclusiv starea curentă şi
anticipată a modelului sistemului şi soliditatea proiectului);
- luarea unei decizii unitare în contextul mai multor propuneri „remarcabile” de
schimbare şi al schimbărilor deja implementate;
- confirmarea valorii anticipate eliberate de risc, pe măsură ce detaliile implementării
schimbării devin disponibile;
- stabilirea ordinii de prioritate şi programarea schimbărilor referitoare la schimbare;
- confirmarea absenţei efectelor neprevăzute ce pot apare pe parcursul schimbării;
- învăţarea permanentă prin observarea procesului schimbării.
Sunt necesare şi noi „instrumente” de lucru! Deşi un instrument de lucru nu
poate rezolva nici o problemă fără un utilizator inteligent, existenţa unor instrumente
adecvate poate încuraja o gândire şi un comportament superior. Care sunt însă cerinţele
ce trebuie îndeplinite de un instrument de schimbare competentă? În primul rând să
deţină un model cu multiple versiuni, iar în scopul reprezentării adecvate a
componentelor modelului sistemului, instrumentul trebuie să asigure:
- Înregistrarea (datele de identificare a modelului)
106
- Revizia (versiunea curentă şi o istorie reconstituibilă a versiunilor anterioare)
- Elementele (obiecte ce rezumă faptele individuale exprimate în model)
- Compoziţiile (relaţiile structurale dintre elementele modelului)
- Referinţele (indicatoare ale modelelor compoziţiilor sau elementelor înrudite)
- Redări (permite încorporarea elementelor multimedia cum ar fi documente,
imagini, videoclipuri şi păstrarea documentelor în formatul lor natural, uşurând astfel
mentenanţa şi managementul configuraţiei. Imaginile surprinse vor fi asociate cu un
„obiect” şi cu „paşii” procesului. Prin urmare, conţinutul specific al oricărui element
imprimat poate fi reprodus în orice moment de timp din definiţia obiectului)
- Autoexecutarea unui proces de management al schimbării, incluzând evaluarea,
aprobarea şi implementarea planificării.
- Realizează controlul reviziei, eficienţa conţinutului şi a compoziţiei; de asemenea,
descoperă, creează, compune şi compară;
- Urmăreşte schimbările la nivelul obiectului
- Generează diagrame din structura procesului
- Publică şi subscrie la reţea
- Permite exprimarea regulilor care pot fi utilizate pentru verificarea fiecărei
componente, aşa încât procesul are coerenţă inerentă şi suficienţă
- Furnizează definiţia de editare extensivă pe măsura surprinderii modelului şi
specificaţiilor. Verifică, pentru îndeplinirea funcţiei de revizie, consistenţa combinaţiei
specifice şi a elementelor surprinse. Permite cererile (ca funcţie a lansării reviziei) de a
verifica modelul şi conţinutul documentării
- Generează planuri de proiecte decurgând din proces, incluzând estimările de efort,
durată şi costuri.
Firmele cu activitate de producţie au nevoie de săptămâni sau luni pentru a
realiza noi schimbări în procesul de producţie. În multe firme, o întârziere de o lună în
introducerea unui nou produs pe piaţă poate duce la pierderi financiare ce depăşesc
bugetul dezvoltării produsului. Mai mult, cu toţii auzim poveşti “de groază” despre
modul în care o schimbare managerială, aparent inofensivă, a explodat într-o serie de
costuri neprevăzute. Aceste experienţe tind, din nefericire, să-i determine pe manageri
să suprime schimbarea chiar şi atunci când există o mare valoare potenţială. Trebuie să
înţelegem că nu schimbarea în sine este problema. Problema este cum dirijăm
schimbarea, care este comportamentul de experimentare şi control al schimbării.
BIBLIOGRAFIE
1. Dove, R Design principles for highly adaptable business systems”
Chapter from Maynard Industrial Handbook, McGraw-Hill
2. Dove, R “Response Ability-Understanding the Agile Entreprise”,
John Wiley
3. Ungureanu, S. „Agile production systems”, publicată în Buletinul ştiinţific
al Institutului de Finanţe şi Economie din Dniepropetrovsk,
Ucraina, No. 7/2002;
4. Ungureanu, S. „Principiile proiectării unei intreprinderi agile” publicată în
vol. Simpozionului de Stiinţe Economice “SIMPEC”
organizat de Universitatea Transilvania Braşov, pag. 174-
182; ISBN 973-8204-30-5; ISBN 973-8204-32-1 vol.II;
107
ASPECTE PRIVIND TEORIA ECARTULUI TEHNOLOGIC ŞI TEORIA CICLULUI DE VIAŢĂ AL

PRODUSULUI
M. I. Pop- Silaghi
Asist. univ. drd G.C. Silaghi
Facultatea de Ştiinţe Economice,
Univesitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Abstract: Aspects regarding gap technology theory and product life

cycle. The years sixties were the beginning of the research program,
which was based on general trade equilibrium. This program stimulated,
because of different reasons, a new orientation of the researchers, which
concerns imperfect competition. The new generations of researchers,
while using new instruments to analyze imperfect markets, simultaneously
with their use over the markets where it does not exist international
concurrence, will insist on international economics. A detailed study of
new theory shows that this theory reaches to results already known.
Anyway, unlike their predecessors, new researchers present their
developments in a formalized way. This fact makes them valuable in the
contemporaneous context of economic analysis. In this article we will
present the gap technology theory and product life cycle theory. Our
purpose is to draw attention on the main facts, which distinguish the new
theory of the old one.
Keywords: gap technology, innovation, research and development, knowledge,

product life cycle, increasing returns, competitive advantage, imitation.
Teoria ecartului tehnologic

În anii 60, un val de lucrări consacrat comerţului internaţional au adus în
discuţie o nouă dimensiune în analiză care a accentuat în primul rând rolul tehnologiei.
Originea acestei dimensiuni poate fi regăsită în încercarea de verificare empirică a
teoriei HOS. W. Leontief a fost cel care a testat validitatea teoriei în cazul SUA.
Rezultatele obţinute au fost exact contrare teoriei. Explicaţia care a fost dată la
paradoxul că SUA deşi dotate în capital, exportau mărfuri intensive în muncă, a fost că
există deosebire între calificările muncitorilor Concluzia formulată de W. Leontief se
datorează faptului că el examinează mai minuţios faptele, sesizează nu numai
deosebirile cantitative dintre parteneri ci şi deosebirile calitative. Experienţa lui W.
Leontief a atras atenţia asupra importanţei testării practice a teoriilor economice în
vederea validării lor şi a atras după sine anumite rezerve faţă de teoria neoclasică.
Semnalând insuficienţele teoriei HOS, „paradoxul lui Leontief” a stimulat interesul în
conturarea noii teorii a comerţului internaţional. Aceasta pune accentul pe rolul jucat de
inovaţii şi de decalajele temporare privind apariţia acestor inovaţii între naţiuni
[Rainelli, 2001, p.12]. Alături de factorii de producţie tradiţionali, respectiv forţa de
muncă, capitalul şi resursele naturale, s-a adăugat un nou factor care ţine de
performanţele speciale ale forţei de muncă sau a echipamentelor de producţie. Acest
factor se regăseşte acolo unde există forţă de muncă calificată, înclinată spre inovare şi
108
iniţiativă sau atunci când economia este caracterizată prin economii de scară. [Cojanu,
1997, p.23].
Primul promotor al curentului, Posner [1961] a arătat că progresul tehnic diferă
între ţări nu numai prin prisma resurselor productive de care ele dispun dar şi prin
intermediul nivelului avansului tehnologic, care a dus la formularea teoriei ecartului
tehnologic. Ecartul tehnologic este definit ca o schimbare a factorilor de producţie,
inovaţia jucând un rol central în abordarea tehnologică. Schimbarea factorilor de
producţie este bazată pe ipoteza identităţii funcţiei de producţie, identitate mijlocită de
difuziunea internaţională a performanţelor de tehnologie. Noţiunea de tehnologie este
sumară dacă este folosită ca atare fără nici o explicaţie. Tehnologie, dacă ne referim la
teoria tradiţională, nu înseamnă mai mult decât utilizarea unei tehnici de producţie. În
cazul noilor teorii, ea se referă la cheltuielile de cercetare-dezvoltare suportate de firme.
Cheltuielile au ca rezultat apariţia de inovaţii care pot să vizeze procesul de producţie
sau mărfurile. Inovaţiile însă nu sunt şi nu pot fi considerate ca fiind un factor de
producţie pe care naţiunile îl deţin ca stoc. De aceea, chiar dacă termenul este similar cu
cel folosit în teoria clasică, conotaţia lui nu mai este aceeaşi. Introducerea tehnologiei în
modelele de comerţ nu este neapărat o idee nouă. Modelul originar Ricardian a fost un
model în care diferenţele în funcţia de producţie se regăseau la baza comerţului. Însă
D. Ricardo a exprimat aceste deosebiri în funcţia de producţie pe baza diferenţelor
climatice sau a caracteristicile naţionale şi nu pe baza diferenţelor de cunoştinţe
deţinute de ţări.
Conform teoriei ecartului tehnologic, o ţară care dispune de o bază tehnologică
importantă sfârşeşte prin a lansa un nou produs pe piaţă. Această lansare îi permite să
aibă poziţia de lider, cunoscând un avantaj competitiv în producţia acelui bun. Pe de
altă parte, creând produse noi, ţările pot deveni exportatoare, independent de avantajul
dotărilor lor. Avansul tehnologic este acumulat într-un anumit sector de o ţară, fapt care
îi conferă un monopol al exporturilor pentru produsele acelui sector. Situaţia de
monopol, chiar dacă este temporară, îi aduce mari avantaje, asigurând o eficienţă
ridicată în comerţul exterior. Temporaritatea monopolului este redată de faptul că
exportul dispare progresiv pe măsură ce producătorii ţărilor străine devin capabili să
producă acele mărfuri şi să le exporte, la rândul lor, înspre restul lumii. În acest caz,
ţările care dispun iniţial de avantaj tehnologic, sfârşesc prin a pierde acest avantaj pe
măsură ce ecartul tehnologic, raportat la concurenţii săi, se reduce şi întârzierea imitării
acelui produs dispare. Ţările care realizează mai multe inovaţii dispun de un avantaj în
producerea mărfurilor intensive în cercetare-dezvoltare. Pe de altă parte, ele importă de
la ţările mai puţin avansate mărfuri, a căror producţie, necesită tehnologie banală.
S. Linder [1961] precizează că:„ gama de produse exportate este determinată de
cererea domestică. Aceasta este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru ca un
produs să fie consumat în ţara de origine în care el are potenţial de a fi exportat”. Teoria
lui Linder este o teorie bazată „reprezentativitatea şi similaritatea cererii” şi ea
îndreaptă atenţia de la ofertă înspre cerere. Linder acceptă că teoria HOS explică
adecvat comerţul internaţional cu produse primare dar pretinde că nu explică comerţul
internaţional cu produse manufacturate. Argumentul central al teoriei lui S. Linder este
că gama mărfurilor potenţial exportabile este determinată de cererea internă. Este
necesar dar nu şi suficient pentru un produs să fie consumat sau produs în ţara de
origine pentru a fi un bun potenţial a fi exportabil. Gama mărfurilor exportate potenţial
este definită folosindu-se termenul de cerere reprezentativă, toate produsele cerute în
economie trebuie să nu fie în mod necesar mărfuri potenţial a fi exportate. Motivul ar fi
109
că firmele produc pentru a satisface nevoile, care tind să izvorască din cererea internă.
După ce începe producţia, creşterea unei firme de succes devine limitată de piaţa
domestică astfel încât firmele se îndreaptă spre pieţe străine. În acest caz, comerţul
internaţional „nu este nimic altceva decât extensie peste graniţele ţării a reţelei proprii
de activitate economică a unei ţări” [Linder,1961]. După ce a determinat lanţul de
produse exportate, Linder a căutat să determine gama de produse importate. Este
indiscutabil în opinia lui, că cererea internă determină lanţul mărfurilor importate astfel
încât toate produsele disponibile internaţional pentru care există cerere internă la preţ
internaţional sunt importuri potenţiale. Este evident că „gama de produse exportate este
identică sau inclusă în gama de produse importate” [Linder,1961]. Din analiza lui, a
reieşit că, atât pentru export cât şi pentru import, cererea internă determină comerţul
potenţial.
Următorul pas în teoria lui Linder a fost de a stabili ce factori determină
comerţul cu produse manufacturate să fie mai intensiv între cele două ţări. S. Linder
crede că „cu cât sunt mai similare structurile cererii în două ţări, cu atât comerţul între
ele este mai intensiv între aceste două ţări”. Dacă două ţări au aceeaşi trăsătură a cererii,
toate mărfurile exportabile şi importabile ale celor două ţări vor fi aceleaşi. Dar
mărfurile comercializate, chiar dacă sunt similare, diferă prin calitate şi grad de
sofisticare. În ceea ce priveşte determinanţii cererii, Linder a demonstrat că nivelul
venitului pe locuitor este principalul determinant al structurii cererii interne.
Similaritatea nivelului venitului pe locuitor între ţări este un element cheie al ipotezei
autorului. În suportul ipotezei sale, Linder a adus evidenţe empirice testând ipoteza că
propensiunea medie a fiecărei ţări de a importa din altă ţară va varia direct cu gradul de
similaritate a venitului pe locuitor. Propensiunea medie a ţării de referinţă de a importa,
care se referă la intensitatea comerţului, este definită ca fiind ponderea importului de la
o ţară străină în produsul naţional brut al ţării de referinţă. El a găsit că majoritatea
intensităţilor mari ale comerţului se regăsesc aproape de diagonală, ceea ce înseamnă că
ţările cu venituri pe locuitor similare înregistrează cele mai mari intensităţi.
Teoria ciclului de viaţă al produsului

Alt promotor al curentului, R. Vernon [1966], a examinat legătura dintre
eforturile de cercetare-dezvoltare şi inovaţie pe o perioadă mai îndelungată ţinând
seama de fazele pe care le poate parcurge un produs în funcţie, nu numai de cheltuielile
realizate de el, ci şi de reacţia pe piaţa mondială. La cele patru faze ale ciclului de viaţă
a produsului şi anume : lansarea, creşterea producţiei, maturitatea şi declinul corespund
patru stadii : stadiul de nou produs; stadiul creşterii producţiei; stadiul de maturitate şi
stadiul standardizat al produsului. Punctul de plecare al acestei teorii este că avantajul
relativ nu este static ci se poate modifica în timp în funcţie de factorii care influenţează
valorificarea pe piaţă a produsului respectiv şi de reacţiile concurenţilor reali.
Ipoteza ciclului de viaţă a produsului tratează în primul rând invenţiile şi
inovaţiile unor produse noi, şi presupune că investiţiile străine directe sunt principala
sursă a transferului de tehnologie. Logica esenţială a ipotezei extinsă de R. Vernon
[1966] este aceeaşi cu acea a ipotezei noii tehnologii. Ipotezele ciclului de viaţă a
produsului consideră mai îndeaproape factorii economici care determină inovaţia unui
produs nou, şi încearcă să raţionalizeze de ce noile produse sunt inventate şi produse
întâi în ţările cu venituri mari. Aproape toată munca empirică făcută asupra ipotezelor
ciclului de viaţă a produsului consideră SUA ca un model al ţărilor bogate în capital, cu
venituri mari. Se postulează că factori diferiţi de producţie (munca, abilitatea
110
managerială, capitalul fizic) variază ca importanţă relativă pe parcursul diferitelor
stadii. Mai mult, diferite stadii de dezvoltare duc la o relaţie alternativă între consum,
producţie şi exporturi nete ale produselor nou inovate. La primul stadiu, se foloseşte ca
şi prim input know-how ştiinţific şi ingineresc iar costurile salariale ale personalul
ingineresc şi ştiinţific vor fi relativ mari. Procesul de producţie şi caracteristicile
produsului tind să se schimbe la acest stadiu, iar acest proces de învăţare duce la o
tehnologie stabilă. Produsul tinde să fie produs şi consumat în ţara de origine a
tehnologiei şi comerţul internaţional încă nu are loc [Borkakoti, 1998,p.331]. La stadiul
de maturitate, sunt folosite maşini pentru scopuri speciale, ciclurile de producţie sunt
mai mari şi distribuţia de masă este introdusă. Produsul devine relativ mai mult intensiv
în capital. Pe măsură ce volumul output-ului creşte, firmele încep să aibă acces la
economii de scară iar inputul abilităţii manageriale este foarte important la acest stadiu.
Cererea pentru noi produse creşte în ţările dezvoltate şi produsul începe să fie exportat.
Aceasta înseamnă deja începutul scăderii puterii de monopol de cunoştinţe noi şi se
manifestă imitaţia având loc un transfer direct de tehnologie. Consumatorii vor deveni
familiari cu noul produs, care devine parte considerabilă în activitatea menajelor. La
acest stadiu, localizarea producţiei se poate îndrepta spre ţările în curs de dezvoltare. În
cele ce urmează, redăm grafic etapele ciclului de viaţă al produsului.
Consum
Cantitate
produsă,
consumată
şi vândută
Producţia
} Exporturi }Importuri
Exporturi
Produs stadiu Importuri
maturitate
autarhie
T=0 T=1 T=2 T=3 T=4 TIMP
Produse noi Produse
Stadii ale standardizate
ciclului de
viaţa a
produsului
Fig. 1 Ciclul de viaţă al produsului în ţara de origine
Din fig. 1 reiese că la stadiul de produs nou nu există comerţ, în timp ce la

stadiul de maturitate exporturile ating nivel maxim în momentul T=2 şi apoi încep să
111
scadă pe măsură ce se produce marfa şi în alte ţări. După T=3, la stadiul de produs
standardizat, încep importurile din bunul respectiv în ţara care l-a produs pentru prima
dată. Ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, care preiau produsul
de la statele mai dezvoltate, după ce acesta dă semne vizibile de declin, vor trece prin
etape care ţin de imitaţia produsului şi stadiul acestei imitaţii.
În preajma anilor ’60 teoria economică a fost dominată, aşadar, de curentul

privind proporţiile factorilor, neofactorilor şi teoriile neotehnologice. Ipotezele
promotorilor acestui curent au fost precursoare la modelele intra-industrie, respectiv la
modelele bazate pe randamente crescătoare, concurenţă imperfectă şi diferenţierea
produselor.
BIBLIOGRAFIE
1. Borkakoti, J. International Trade, MacMillan Business, London1998
2. Cojanu, V. Comerţul exterior şi dezvoltarea economică în România,
Bucureşti, 1997
3. Linder, S.B An Essay in Trade and Transformation, Ed. J. Wiley&
Sons, New York 1961
4. Posner, M “International Trade and Technical Change”, Oxford
Economics Papers, octobre, 1961
5. Rainelli,M. La nouvelle theorie du commerce international, Ed. La
Decouverte, Paris, 2001
6. Vernon, R “International Investment and International Trade in the
Product Cycle”, Quaterly Journal of Economics, vol.80,mai,
1966
112
TENDINŢE ÎN MANAGEMENTUL ÎNTREPRINDERII – MANAGEMENTUL PARTICIPATIV
Asist. univ. drd. Cătălin Mihail Barbu

Asist. univ. drd. Radu Ogarcă
Prep. univ. drd. Claudiu Bocean
Abstract:The participative management requires taking into

consideration the opinion of all employees, stockholders and others that
have an interest or are connected with the organization in the process of
decision-making. The paper identifies the causes and premises of
participative management development, are analyzed the advantages and
the constraints of adopting participative management in organization, is
presented a methodology of participative management implementation.
The evolution of participative management in Romanian enterprises is
presented in order to spot the implication for the success of failure of the
enterprise.
Keywords: participative management, organisation paradigms, co-operation,

employees and shareholders participation.
Managementul participativ se referă la implicarea salariaţilor unei organizaţii în

mod direct şi/sau prin reprezentanţi aleşi sau desemnaţi, apelând la anumite forme,
modalităţi, metode şi tehnici manageriale, în analiza şi soluţionarea unora dintre cele
mai complexe şi importante probleme ale firmei, mai ales a celor de natură umană, ce
prezintă interes major pentru personal, ceea ce asigură concomitent o folosire
superioară a potenţialului uman şi un plus de eficacitate în conceperea şi
operaţionalizarea proceselor manageriale şi de execuţie. Managementul participativ se
regăseşte, cu precădere, în cazul organizaţiilor mari, complexe care se confruntă cu
activităţi dificile de guvernare, de conducere a activităţii. Studiile din anii ’50 şi ’60 au
arătat că managementul participativ este aplicabil cu precădere organizaţiilor din
domenii unde progresul tehnic este rapid, acestea dispunând de un personal cu o mare
creativitate, a cărui motivare are la bază factori intrinseci şi o mai puternică identificare
cu obiectivele organizaţiei. Unul dintre motivele care au stat la baza implementării
stilului de management participativ este acela că acesta oferă posibilitatea atenuării
divergenţelor dintre cei care au un interes referitor la organizaţie.
1. Premisele apariţiei şi necesitatea managementului participativ

Nevoia pentru managementul participativ este determinată de creşterea
concurenţei şi diversificarea, creşterea gradului de complexitate al organizaţiilor,
ridicarea nivelului general de pregătire a forţei de muncă, ca şi cel de specialitate
care se manifestă într-o măsură tot mai mare ca o resursă determinantă a dezvoltării
organizaţiilor, modificarea, într-o anumită măsură, a mentalităţii populaţiei, în
sensul înţelegerii importanţei pentru indivizi de a se implica în toate domeniile (firmă,
comunitate locală, etc.), ceea ce conferă o disponibilitate superioară pentru decizii,
acţiuni şi comportamente participative.. Dacă la înfiinţarea unei firme aceasta nu are
decât de un singur acţionar (patron) sau un număr redus de acţionari, care sunt
113
responsabili de deciziile luate, fără a lua în considerare a părerilor subordonaţilor, odată
cu creşterea gradului de complexitate al activităţii desfăşurate şi dezvoltarea autorităţii
funcţionale în întreprinderi, patronul nu mai poate să rezolve singur toate situaţiile
decizionale care se ivesc. În acest sens, el trebuie să se consulte cu angajaţii săi; pe
lângă obţinerea unor informaţii valoroase, acest lucru contribuie şi la creşterea
implicării acestora şi implicit a motivării.
Logica tradiţională a organizării presupune aşezarea executanţilor la baza
piramidei ierarhice, şi aceştia, pe baza unui sistem de raportare ierarhică bine pus la
punct informează periodic conducerea superioară, care este responsabilă de ansamblul
activităţilor de organizare, comandă, control. Procesele de management, spre deosebire
de cele de execuţie, se caracterizează prin aceea că o parte (o minoritate) a elementului
uman acţionează asupra celeilalte părţi (a majorităţii) în vederea realizării obiectivelor
întreprinderii. Această strategie, nu este operaţională în organizaţiile cogno-intensive
(bazate pe cunoaştere). Numărul organizaţiilor bazate pe cunoaştere este în creştere,
astfel că a devenit necesară o nouă paradigmă a managementului printre practicienii şi
teoreticienii managementului.
Tabelul nr. 1 Noua logică a managementului

Vechiul principiu logic Noul principiu logic
Organizarea este o sursă secundară a Organizarea poate fi cea mai importantă sursă a
avantajului concurenţial avantajului concurenţial
Birocraţia este cea mai eficientă modalitate de Implicarea este cea mai importantă modalitate de
control control
Managementul de vârf şi experţii tehnici pot Toţi angajaţii pot să contribuie la crearea de
adăuga cea mai mare valoare valoare
Procesele ierarhice constituie cheia eficienţei Procesele funcţionale constituie cheia eficacităţii
organizaţionale organizaţionale
Organizaţiile trebuie centrate în jurul funcţiunilor Organizaţiile trebuie centrate în jurul produselor
şi clienţilor
Managerii efectivi sunt cheia eficacităţii Leadership-ul efectiv este cheia eficacităţii
organizaţionale organizaţionale
Sursa: Lawler III., Edward E., From the Ground Up: Six Principles for Building the New Logic Corporation, San
Francisco: Jossey-Bass Publishers, 1996
Conceptul de management participativ a apărut în S.U.A. şi ca urmare a

pierderii supremaţiei economice de către firmele americane, în anii ’80, în faţa
competitorilor japonezi. Americanii au încercat să determine cauzele acestei situaţii şi
au început să studieze modul de organizare şi conducere al companiilor japoneze. În
Japonia individualismul nu este atât de pronunţat ca în S.U.A., situaţiile conflictuale
sunt aplanate prin negociere şi se încearcă pe cât posibil evitarea unor astfel de situaţii
conflictuale, controlul incertitudinii este realizat prin angajarea pe viaţă şi loialitatea
deplină a angajaţilor faţă de întreprinderile în care îşi desfăşoară activitatea.
Un alt motiv care explică dezvoltarea managementului participativ, cu
precădere în ţările dezvoltate este reprezentat de presiunea la nivelul societăţii
(societal pressure). În SUA, de exemplu, este larg răspândită credinţa că oamenii au un
cuvânt de spus în luarea deciziilor care le afectează viaţa. Unii autori subliniază faptul
că angajaţii de la toate nivelurile, dar cu precădere cei de la baza piramidei ierarhice au
devenit din ce în ce mai îngrijoraţi de inconsecvenţele şi contradicţiile unei societăţi în
care idealurile democraţiei sunt favorizate, dar, în care, a lucra într-o organizaţie
presupune să te supui unei discipline comparabilă cu o dictatură fascistă”.
114
Managementul participativ este perceput în sens larg ca un atribut al companiilor
responsabile social.
Angajaţii reprezintă cea mai importantă resursă a unei întreprinderii.
Companiile responsabile social au căutat să stimuleze această resursă prin luarea în
considerare a opiniilor acestora în special cu privire la îmbunătăţirea condiţiilor de
lucru. Multe firme au început să adopte programul de lucru flexibil cu pauză de două
ore în jurul prânzului pentru exerciţii sportive sau alte activităţi recreative, au oferit
grădiniţe în incinta unităţilor pentru copii angajaţilor, etc. Toate acestea dovedesc faptul
că întreprinderile devin din ce în ce mai conştiente de necesitatea implementării
politicilor de responsabilitate socială.
În economia bazată pe cunoaştere, succesul companiilor este tot mai mult un
succes relaţional. Întreprinderile caută activ să intensifice cooperarea cu laboratoarele
de cercetare publice, universităţi şi inclusiv alte firme particulare. Recunoaşterea unei
întreprinderi sau a unei ţări va fi tot mai mult determinată de capacitatea şi eficienţa cu
care vor ştii să acceseze, să absoarbă şi să utilizeze informaţii. Multe corporaţii au
implementat programe de diseminare a cunoştinţelor şi informaţiilor între filiale;
stimularea procesului de inovare se face prin cursuri de pregătire şi educaţie continuă.
Transferul de cunoştinţe între filialele aceleiaşi firme deţine o pondere majoră în
transferul internaţional de cunoştinţe. Însă parteneriatele între întreprinderi nu pot fi
realizate decât în condiţiile abordării unui stil de management participativ, care să
stimuleze cooperarea între angajaţi şi angajatori.
2. Avantaje şi dezavantaje ale managementului participativ

Adoptarea şi implementarea unui sistem de management participativ trebuie
realizată cu luarea în considerare a beneficiilor sale, care trebuie să devanseze
inconvenientele. Teoretic o situaţie de colaborare între manageri şi subordonaţi este mai
eficientă în stimularea procesului inovaţional şi dezvoltarea de produse noi, având în
vedere faptul că muncitorii înţeleg mai bine viitorul produs pe care chiar ei îl vor
fabrica. Alte avantaje posibile ale managementului participativ sunt:
• Dezvoltarea unor metode şi proceduri de muncă îmbunătăţite, care să aibă
acordul tuturor reprezentanţilor organizaţiei. Rezistenţa la schimbare este cauzată de
frica indivizilor faţă de necunoscut, de imprevizibil. Atunci când o nouă regulă este
instaurată fără a fi explicată în mod corespunzător, rezistenţa la schimbare este
evidentă. Schimbarea unei norme sau introducerea unei noi tehnologii de fabricaţie
trebuie explicată în detaliu angajaţilor, împreună cu motivele care au stat la baza
adoptării acestei decizii.
• Mai bună comunicare între manageri şi executanţi şi între diviziunile
organizaţiei. Cheia succesului este dată de eficienţa comunicaţională. Moralul,
încrederea în sine a angajaţilor sunt stimulate atunci când acestora li se permite să-şi
exprime liber părerile şi când sunt consultaţi în legătură cu problemele care îi vor afecta
direct.
• Reducerea absenteismului, a stărilor conflictuale, a demisiilor.
• Mai mare flexibilitate la nivelul personalului de execuţie (rezultată ca urmare a
muncii în echipă).
• Creşterea calităţii produselor şi serviciilor întreprinderii. Personalul de
execuţie fiind mai motivat va acorda o mai mare atenţie procesului de producţie, ceea
ce va avea consecinţe pozitive în planul calităţii.
• Creşterea moralului şi a satisfacţiei muncii.
115
• Reducerea activităţii de supervizare întrucât angajaţii capătă conştiinţa lucrului
bine făcut.
Dezavantajele asociate cu managementul participativ sunt:
• Lipsa de receptivitate sau de cunoştinţe. S-ar putea ca subordonaţii să nu fie
receptivi la participare. Ei pot să respingă ideea de a face “munca managerului” atunci
când nu au încredere în el sau când nu există un climat de muncă nefericit. Chiar dacă
sunt receptivi, subordonaţilor le-ar putea lipsi cunoştinţele pentru o contribuţie
eficientă.
• Creşterea salariilor şi a costurilor cu activitatea de training; îmbunătăţirea
aptitudinilor personalului de execuţie va determina o creştere a salariului altfel ei vor
migra către alte firme. Dezvoltarea personală de care vor beneficia angajaţii va creşte
nivelul de pregătire al acestora astfel că ei pot fi mai bine pregătiţi decât personalul de
conducere din alte întreprinderi şi astfel vor concura direct cu aceştia pentru posturi mai
bine plătite.
• Rezistenţa la schimbare manifestată la nivelul managementului de mijloc.
Managerii de mijloc îşi văd subminată autoritatea de către executanţii implicaţi tot mai
mult în procesul de pregătire şi luare a deciziilor. Ei vor căuta să stopeze procesele
reformatoare generate de aplicarea managementului participativ sau vor implica
salariaţii în decizii facile de tipul “în ce culoare să zugrăvim holul”. Este limpede că
pentru motivaţie, calitate şi acceptare, consecinţele unor astfel de decizii sunt practic
nule.
• Timp pierdut. Participarea este time-consuming şi un număr mare de persoane
trebuie să înţeleagă şi să accepte decizia.
Activitatea de cooperare între diferite persoane a fost abordată de mai multe
ştiinţe. Managementul participativ este rezultatul cunoştinţelor teoretice din ştiinţele
economice, organizaţionale, psihologice, sociologice. Bolle de Bal (1992) identifică
consecinţele implementării managementului participativ, privite din unghiul mai multor
domenii ştiinţifice.
Tabelul nr. 2 Avantajele şi dezavantajele managementului participativ din

diferite puncte de vedere
Avantaje pentru Dezavantaje Avantaje pentru Dezavantaje
Abordarea
angajator pentru angajator angajat pentru angajat
Spargerea autorităţii Recunoaştere; Manipulare;
Umanizarea muncii;
Ideologică manageriale şi a Realizare; Creşterea influenţei
Integrare;
proprietăţii capitaliste Promovare; managerilor
Îmbunătăţirea forţei de Participarea la profit;
Cost, timp şi energie
Economică muncă şi eficienţa Cost dobândirea de noi
consumată
managementului aptitudini
Responsabilităţi
Creşterea motivaţiei,
Psihologică Tensiuni şi frustrări Îmbogăţirea muncii adiţionale, pierderea
reducerea stresului
libertăţii
Modernizarea structurii, Dezorganizarea Descentralizare
Organizaţională
debiro-cratizare Încetinire Delegare
Frustrarea
Sociologică Cooperare, control managementului de Integrare Înstrăinare
mijloc
Sursa: Bolle De Bal, Marcel, Participation, in Concise Encyclopedia of Participation and Co-Management. György Széll
(ed.). p. 603-610. New York: Walter de Gruyter, 1992
116
3. Implementarea managementului participativ
Implementarea unui management de tip participativ presupune abordarea
prealabilă a patru direcţii de acţiune:
a) Diseminarea informaţiilor cu privire la performanţele întreprinderii, planurile
sale, viitoarele strategii, noi tehnologii şi performanţele concurenţilor. Fără să aibă un
acces direct şi oportun la informaţii despre activitatea firmei, angajaţi sunt limitaţi în
capacitatea lor de a-şi aduce o contribuţie însemnată. Diseminarea informaţiei include
atât oferirea de informaţii cât şi un proces de comunicare deschis. Sinceritatea trebuie
să îşi facă loc între relaţiile dintre manager şi subalterni, relaţiile autoritare fiind
înlocuite de un climat de colaborare şi încredere. Angajaţii trebuie să se ridice la
înălţimea încrederii acordate, astfel încât accesul acestora la informaţii să nu determine
o recrudescenţă a informaţiilor oferite concurenţei. Transparenţa trebuie să devină
cuvântul de ordine în întreprindere, astfel încât să se înlăture suspiciunile cu privire la
activitatea celorlalţi angajaţi.
b) Dezvoltarea cunoştinţelor şi activităţi de pregătire astfel încât angajaţii să
dispună de abilităţi de luare a deciziei în grup, leadership, analiză statistică, cunoştinţe
manageriale, etc. Cunoştinţele şi perfecţionarea continuă ajută angajaţii să înţeleagă şi
să contribuie la performanţele organizaţionale. În condiţiile economiei bazate pe
cunoaştere posturile strict specializate îşi vor pierde din importanţă, angajaţii vor fi
interşanjabili, ceea ce presupune că ei vor avea o pregătire complexă şi abilităţi
diversificate.
c) Implementarea unor sisteme de recunoaştere şi remunerare bazate pe
performanţa organizaţiei şi în acelaşi timp care să stimuleze angajaţii să se dedice
companiei pentru care lucrează. Astfel angajaţii vor fi stimulaţi să dobândească noi
cunoştinţe şi să se implice în viaţa companiei.
d) Partajarea puterii, în special în activităţi de luare a deciziilor sau printr-o
activitate paralelă ca de exemplu cercurile de calitate, comitete, un sistem de sugestii şi
recomandări, mini centre de afaceri, participarea la luarea deciziilor în comitete şi
diferite comisii, lucrul în echipe.
Bolle de Bal (1992) apreciază că managementul participativ poate fi considerat
post-relaţional întrucât se focalizează asupra unor valori neglijate anterior: creativitatea,
participarea, implicarea. Acelaşi autor trasează un model de management participativ
caracterizat de următoarele aspecte:
• supervizarea bazată pe autoritate este înlocuită cu supervizarea bazată pe
competenţe care îndeplineşte două funcţii: consultanţă tehnică şi relaţii de grupuri mici;
• negocierea devine posibilă şi este utilizată în aspecte precum: calitatea
produselor, condiţiile de muncă, trasarea sarcinilor de muncă;
• promovarea şi angajarea sunt legate de capacitatea unei persoane, dar şi de
gradul de implicare în firmă;
• sunt utilizate modele mixte de luare a deciziilor, în care ierarhia stabileşte
obiectivele generale şi lasă multe subiecte deschise pentru negociere la nivele
inferioare;
• sunt create “insule de producţie” în care grupuri mici de executanţi sunt
responsabili pentru atingerea obiectivelor, mentenanţă şi service.
Crearea unei organizaţii participative presupune regândirea întregii structuri şi a
managementului organizaţiei, incluzând aici felul în care indivizii interacţionează,
rolurile care sunt definite şi practicile implementate.
117
4. Consideraţii cu privire la managementul participativ în întreprinderilor româneşti
Înainte de 1989, cu toate că întreprinderile aparţineau “poporului”, gradul de
implicare al salariaţilor în procesele decizionale majore era redus, planificarea activităţii
realizându-se centralizat. Trecerea la economia de piaţă a determinat descentralizarea
activităţilor întreprinderilor de stat, astfel încât acestea a trebuit să se adapteze din mers
la noile condiţii. Pe fondul unor mentalităţi balcanice “altoite” cu cei patruzeci şi cinci
de ani de comunism, angajaţii acestor societăţi nu numai că nu s-au implicat în
managementul firmelor pentru care lucrau, ba mai mult au căutat să profite individual
de pe urma activităţii întreprinderii, cel mai adesea în detrimentul acesteia. Acelaşi
lucru se poate spune şi despre cei care au condus acestea întreprinderi, directorii lor
căutând să obţină maximul de avantaje individuale de la întreprinderea pe care o
gestionau. În aceste condiţii, nu este de mirare că multe întreprinderi şi-au redus
competitivitatea fiind forţate să părăsească jocul economic.
Cerinţele impuse de privatizarea întreprinderilor de stat au determinat ca, la
mijlocul anilor ’90, multe privatizări să fie făcute prin intermediul vânzării de pachete
majoritare către angajaţi. Motivele care au stat la baza acestei metode de privatizare
sunt legate de influenţa managerilor sau lipsei investitorilor strategici. Angajaţii, grupaţi
în asociaţii, au achiziţionat pachete majoritare de acţiuni, asumându-şi programele de
investiţii pentru o anumită perioadă de timp, în general 5-10 ani. Performanţele
economice ale acestor întreprinderi nu sunt spectaculoase, însă mult mai important
pentru aceste societăţi este faptul că au reuşit să se menţină pe piaţă. O mare parte
dintre societăţile deţinute de asociaţii ale salariaţilor (PAS) au înregistrat an de an
profit, lucru care nu se poate spune despre multe alte societăţi controlate de stat, fie
regii autonome fie societăţi comerciale. Situaţia fiecărei întreprinderi trebuie analizată
separat, însă, se poate aprecia că implicarea angajaţilor în procesul de management a
reprezentat unul din factorii care au contribuit la obţinerea rezultatelor pozitive.
Anul 1990 a adus cu sine posibilitatea întreprinzătorilor români de a-şi deschide
propriile firme. Unele dintre aceste firme au crescut în volum ajungând să se transforme
în întreprinderi de dimensiuni medii. Cu toate acestea, puţini au fost întreprinzătorii
care, confruntaţi cu creşterea afacerilor peste puterea lor de administrare, să înstrăineze
prerogativele conducerii către un manager angajat. Temerea de a nu pierde afacerea
determină un control strict, absolut al majorităţii proprietarilor de IMM-uri, ceea ce, în
practică, se traduce printr-un stil de management autoritar. Argumentaţia patronilor se
bazează pe încrederea în faptul că ei sunt cei care au competenţa unică de a administra
corespunzător o afacere şi pe anumite caracteristici subversive ale angajaţilor,
demonstrate în cadrul întreprinderilor de stat, însă această retorică este contrazisă de
noua paradigmă a managementului care afirmă că implicarea reprezintă cea mai
eficientă modalitate de control şi toţi angajaţii pot să contribuie la crearea de valoare.
Întreprinderile multinaţionale care şi-au deschis filiale în ţara noastră au adus nu
doar expertiză tehnică, tehnologică şi informaţională ci şi expertiză managerială.
Managementul participativ este cel mai bine evidenţiat în cadrul acestor societăţi, multe
dintre ele conduse de manageri expatriaţi. Astfel, consultarea angajaţilor reprezintă o
obişnuinţă în cadrul acestor întreprinderi. Societatea Daewoo Automobile România
S.A. a solicitat angajaţilor să se implice în găsirea unui nou slogan pentru uzina
craioveană, în acest sens fiind organizat un concurs cu premii. În cadrul firmelor
multinaţionale sunt frecvente întâlnirile în diferite staţiuni la sfârşitul săptămânii pentru
o nouă sesiune de pregătire (training) sau dezvoltarea de noi idei cu privire la produsele
comercializate (brainstorming). Tot în cadrul acestor firme multinaţionale angajaţii sunt
118
solicitaţi să participe şi să se implice în proiectele sociale şi de răspundere civică pe
care aceste companii le iniţiază.
În condiţiile creşterii concurenţei determinată şi de integrarea României în UE,
capacitatea întreprinderilor de a crea valoare la cele mai mici costuri va fi primordială.
Îmbunătăţirea capacităţii concurenţiale a întreprinderilor nu se poate realiza decât prin
aportul tuturor celor care sunt legaţi de întreprindere: acţionari, manageri, angajaţi.
Adoptarea pe scară largă a managementului participativ poate să reprezinte o soluţie de
eficientizare a activităţii întreprinderilor. În plan teoretic este necesară dezvoltarea unei
teorii bine articulate cu privire la managementul participativ prin integrarea tuturor
lucrărilor economice, manageriale, sociologice, psihologice cu privire la acest subiect.
BIBLIOGRAFIE
1. Ackoff, Re-Creating the Corporation: A Design of Organizations for
Russell L. the 21st Century, New York: Oxford University Press, 1999
2. Biagi, M. Managing Industrial Relations as a Comparative
Advantage: From Formalism to Training in Managerial
Initiative, Bulletin of Comparative Labour Relations, 1993
3. Bolle D. B., Participation, in Concise Encyclopedia of Participation and
M. Co-Management, György Széll (ed.), p. 603-610, New
York: Walter de Gruyter, 1992
4. Hobeanu, T., Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000
Mitrache M.
5. Lawler III., From the Ground Up: Six Principles for Building the New
Edward E. Logic Corporation, San Francisco: Jossey-Bass Publishers,
1996
6. Mihuleac G. Ştiinţa conducerii şi profilul conducătorului, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
7. Nicolescu Ov., Abordări moderne în managementul şi economia
Plumb I., organizaţiei, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Pricop M.,
Vasilescu I.,
Verboncu I.
119
FENOMENUL DE GLOBALIZARE ÎN TEORIA ŞI PRACTICA ECONOMICĂ
Lect. univ. dr. Radu Buziernescu

Asist. univ. drd. Cristian Stanciu
Abstract:The market where residents from different countries negotiate

different kind of financial assets is called international capital market. The
international capital market is not a singular market ; it is a group of
interconnected markets, on which take places trading operations with
different kinds of currencies. The most important actors on the
international capital market are the same as on the international currencies
market: commercial banks, transnational corporations, financial
institutions, central banks and governmental agencies. The international
capital market activities are developed on the sophisticated and integrated
network which tied the most important financial centers of the world.
Key terms : international capital market, financial asset, risk aversion, portfolio,
diversification, intertemporal exchange, onshore interest rate, offshore interest
rate.
1. Piaţa internaţionala de capital şi câştigurile obţinute din schimburile internaţionale

Atunci când discutăm despre câştigurile obţinute din schimburile internaţionale,
ne referim, de obicei, la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii. Asigurând
existenţa unui sistem internaţional de plăţi, ce conduce la micşorarea costurilor
tranzacţiilor, băncile ce desfăşoară activităţi pe piaţa internaţională de capital au
asigurat cadrul necesar dezvoltării schimburilor internaţionale. Dar, multe din
tranzacţiile ce se desfăşoară pe piaţa internaţională de capital rezultă din schimburile de
active între rezidenţi ai unor ţări diferite, ca de exemplu schimbul unor acţiuni IBM
contra unor obligaţiuni emise de guvernul britanic. Deşi aceste tranzacţii sunt deseori
considerate speculaţii neproductive, ele pot să conducă la un câştig pentru participanţi.
Tipuri de câştiguri obţinute din schimburile internaţionale

Toate tranzacţiile ce se desfăşoară între rezidenţii diferitelor ţări se
concretizează în una din următoarele trei categorii : schimbul de bunuri şi servicii
contra bunuri şi servicii, schimbul de bunuri şi servicii contra active financiare şi
schimbul de active financiare contra active financiare. În fiecare moment, orice ţară
desfăşoară tranzacţii din fiecare din categoriile enunţate mai sus.
Practica economică a demonstrat că o ţară poate câştiga de pe urma
schimburilor internaţionale dacă îşi vor concentra producţia şi exportul spre acele
bunuri şi servicii pe care le produc în condiţii de eficienţă maximă, iar cu banii obţinuţi
din export for importa bunuri şi servicii pe care nu le pot produce în condiţii de
eficienţă maximă. Acest tip de tranzacţii implică schimbul de bunuri şi servicii contra
bunuri şi servicii. În figura de mai jos, săgeata superioară orizontală indică schimbul de
bunuri şi servicii între „intern” şi „extern”.
120
Secţiunea Teorie economică – Relaţii economice internaţionale
Un alt tip de câştig poate rezulte din schimburile intertemporale, adică
schimbul de bunuri şi servicii contra unor drepturi asupra unor bunuri şi servicii
viitoare, adică contra unor active financiare. Atunci când o ţară în curs de dezvoltare se
împrumută din exterior (de exemplu când vinde obligaţiuni pe pieţele externe) pentru a
putea importa materiale necesare implementării unui proiect intern de investiţie, putem
spune că ţara respectivă s-a angajat într-un schimb intertemporal. Ţara care se
împrumută din exterior va câştiga de pe urma acestei tranzacţii deoarece va putea să
definitiveze proiectul de investiţii, pe care nu l-ar fi putut acoperi bazându-se doar pe
resursele interne ; ţara care împrumută va câştiga şi ea deoarece obligaţiunile
achiziţionate îi vor aduce un câştig mai mare decât cel pe care l-ar fi putut obţine din
investiţii interne. Săgeţile diagonale din figura de mai jos indică schimbul de bunuri şi
servicii contra active financiare.
Săgeta orizontală inferioară din figura de mai jos reprezintă cea de a treia
categorie de tranzacţii, şi anume schimbul de active financiare contra active financiare,
cum ar fi de exemplu schimbul unei proprietăţi localizate în Franţa contra unor bonuri
de tezaur americane. Spre exemplu, în anul 1997 în balanţa de plăţi a S. U. A. s-a putut
observa în cadrul contului de capital, pe de o parte suma de 426,9 miliarde dolari,
reprezentând achiziţii de active străine de către rezidenţii SUA(fluxuri de ieşire de
capital), iar pe de altă parte suma de 690,5 miliarde dolari, reprezentând achiziţii de
active SUA ale rezidenţilor străini(fluxuri de intrare de capital). Deci, în timp ce SUA
şi-au putut finanţa deficitul contului curent din anul 1997 (166,4 miliarde dolari) pur şi
simplu vânzând către străini active în valoare de 166,4 miliarde dolari, rezidenţii SUA
şi străini s-au angajat, de asemenea, într-un schimb de active de un volum considerabil.
Un asemenea volum mare al schimbului de active între două ţări are loc pentru că
vânzările internaţionale de active poate fi benefic ţărilor participante.
Intern Extern
Bunuri şi Bunuri şi
servicii servicii
Active
Active financiare
financiare
Aversiunea faţă de risc

Atunci când indivizii selectează un activ, un important factor în luarea deciziei
este riscul pe care-l presupune activul respectiv. Este cunoscut faptul că oamenii au
121
aversiune faţă de risc. Spre exemplu, s-a demonstrat că investitorii de pe piaţa valutară
îşi bazează cererea pentru un anumit activ financiar pe analiza riscului implicat de
respectivul activ (măsurat prin prima de risc), precum şi pe analiza câştigului aşteptat.
Spre a clarifica conceptul de aversiune faţă de risc, vom analiza un exemplu.
Presupunem că vi se oferă posibilitatea de a paria, pariu unde puteţi câştiga 1.000 de
dolari , jumătate din timp şi puteţi pierde 1.000 de dolari, jumătate din timp. Deoarece
aveţi şanse egale să câştigaţi 1.000 de dolari, putem spune că valoarea aşteptată
(câştigul aşteptat) al acestui pariu este (1/2) * (1000$) + (1/2) * (-1000$) = 0. Dacă
aveţi aversiune faţă de risc, nu veţi accepta pariul deoarece, pentru d- voastră,
posibilitatea de a pierde 1.000 de dolari cântăreşte mai greu decât posibilitatea ca d-
voastră să câştigaţi, şi mai mult decât atât, ambele situaţii au o probabilitate de apariţie
egală. Deşi există persoane (numite iubitori de risc) cărora le place să-şi asume riscuri şi
ar accepta în orice moment pariul, este totuşi clar ca aversiunea faţă de risc reprezintă
comportamentul normal. De exemplu, aversiunea faţă de risc ne ajută să explicăm
profitabilitatea companiilor de asigurări, ce vând poliţe care permit oamenilor să se
protejeze, atât pe ei cât şi pe familiile lor, de riscuri legate de furt, îmbolnăvire sau alte
evenimente nefericite.
Dacă oamenii au aversiune faţă de risc, ei vor lua decizia achiziţiei unui activ
bazându-se atât pe venitul viitor aşteptat, cât şi pe analiza riscului legat de câştigul
respective. Sub influenţa aversiunii faţă de risc, de exemplu, investitorii vor dori să
păstreze obligaţiuni estimate în diferite valute, dacă portofoliul de active financiare
rezultat oferă combinaţia dorită între risc şi câştig, chiar dacă dobânzile pe care le oferă
respectivele obligaţiuni sunt erodate de către parităţile valutare. În general, un
portofoliu al cărui câştig fluctuează puternic an de an este mai puţin dorit decât un
portofoliu care oferă acelaşi câştig an de an, cu fluctuaţii minore.
Diversificarea portofoliului - motivul schimburilor internaţionale de active

Schimbul internaţional de active poate fi benefic ambelor părţi angajate în
această operaţiune prin faptul că le permite să reducă riscul investiţiilor efectuate.
Schimbul conduce la această reducere a riscului prin posibilitatea ce le-o oferă
participanţilor de a-şi diversifica portofoliile - de a-şi repartiza averea pe un spectru larg
de active. James Tobin, profesor la Universitatea din Yale, laureat al premiului Nobel
pentru economie, este cel care a introdus conceptual de diversificare al portofoliului
caracterizând esenţa acestui concept prin sintagma “ să nu puneţi niciodată toate ouăle
într-un sigur coş”. Atunci când o economie este deschisă către piaţa internaţională de
capital, ea îşi poate reduce riscul prin plasarea câtorva “ouă“ în “ coşuri străine”.
Reducerea riscului este , deci, motivul de bază al schimbului internaţional de active, iar
una din funcţiile pieţei internaţionale de capital este aceea de a face diversificarea
posibilă.
Tipuri de active internaţionale

Schimburile internaţionale de active se pot concretiza în operaţiuni cu multiple
tipuri de active. Printre cele mai importante active tranzacţionate pe piaţa internaţională
de capital putem aminti obligaţiunile şi depozitele bancare exprimate în diferite valute,
acţiuni, precum şi instrumente financiare mai complexe precum opţiunile. Achiziţia
unei proprietăţi imobiliare situate în străinătate şi achiziţia directă a unei întreprinderi
dintr-o altă ţară reprezintă, de asemenea, posibilităţi de diversificare a unui portofoliu
de active.
122
În teoria economică legată de tranzacţiile de pe piaţa internaţională de capital,
este uzuală distincţia făcută între valorile mobiliare legate de o datorie (debt
instruments) şi valorile mobiliare legate de capital (equity instruments). Obligaţiunile şi
depozitele bancare reprezintă valori mobiliare legate de o datorie deoarece specifică
faptul că emitentul acestora va trebui, indiferent de situaţia economică viitoare, să
returneze o valoare egală cu suma principalului plus o anumită dobândă. În opoziţie cu
cele expuse mai înainte, acţiunile reprezintă valori mobiliare legate de capital (equity
instruments). Proprietarul acestora are dreptul de a încasa o parte din profitul firmei
emitente de acţiuni. Prin urmare, venitul unei acţiuni (dividendul) nu este un venit fix,
ci el va varia în funcţie de situaţia economică a emitentului de acţiuni.
În zilele noastre, graniţa dintre valorile mobiliare legate de o datorie (debt
instruments) şi valorile mobiliare legate de capital (equity instruments) este una greu de
determinat. Valori mobiliare precum obligaţiunile de corporaţie, care la prima vedere
pot fi clasate ca fiind valori mobiliare legate de o datorie (debt instruments), în realitate
pot fi valori mobiliare legate de capital (equity instruments), oferind venituri care vor
depinde de situaţia economico-financiară viitoare a emitentului.
2. Analize asupra nivelului de performanta al pieţei globale de capital

Dezvoltarea fenomenului de diversificare internaţională a portofoliilor
Procesul de diversificare a evoluat în mod substanţial ca rezultat al dezvoltării
accelerate a pieţei internaţionale de capital pornind din anul 1970. Mai mult decât atât
deţinerile de active internaţionale a crescut în termeni absoluţi. De exemplu, la sfârşitul
anului 1996, deţinerile de active internaţionale ale rezidenţilor SUA se cifrau la
aproximativ 3,7 mii de miliarde dolari, adică aproximativ 46,2 % din PIB-ul SUA al
acelui an, în timp ce deţinerile de active SUA ale rezidenţilor străini se cifrau la 4,6 mii
miliarde dolari, adică 57 % din PIB-ul SUA. Între bursele internaţionale din toate
colţurile lumii s-au stabilit sisteme de comunicaţie, iar companiile au demonstrat un
entuziasm crescut în faţa ideii de a-şi vinde acţiunile la burse străine. Pornind de la
sfârşitul deceniului al 7-lea al secolului trecut, Japonia a început o deschidere continuă
şi graduală a pieţelor financiare proprii; în 1979 Marea Britanie a ridicat restricţia
privind accesul rezidenţilor britanici la schimburile internaţionale de active; la sfârşitul
anilor ’80 ai secolului trecut Uniunea Europeană a dat startul unui program de unificare
a pieţelor de capital menit să sprijine procesul de integrare al pieţelor financiare în
cadrul pieţei globale de capital. Totuşi, procesul de diversificare internaţională a
portofoliilor nu a atins încă, conform specialiştilor, un nivel optim. Procesul lent de
dezvoltare a diversificării internaţionale a portofoliilor este un fenomen ce nedumereşte,
deoarece teoria economică a demonstrat că există avantaje majore ale diversificării. De
exemplu, un important studiu al economistului francez Bruno Solnik („Why not
diversify internationally rather than domestically”) demonstra faptul că un investitor
american care deţine în portofoliu numai valori mobiliare americane suportă un risc de
două ori mai mare decât dacă ar deţine un portofoliu diversificat, format din valori
mobiliare americane şi valori mobiliare de pe diferite pieţe de capital europene.
Dezvoltarea schimburilor intertemporale

O metodă alternativă de evaluare a performanţelor pieţei globale de capital a
fost propusă de economiştii Martin Feldstein şi Charles Horioka. Feldstein şi Horioka
au demonstrat că o piaţă internaţională de capital performantă va conduce la apariţia
unei diferenţe între rata investiţiilor interne şi rata economiilor de la nivelul unei ţări. Pe
123
o piaţă perfectă, economiile naţionale îşi vor căuta cea mai productivă alocare la nivel
internaţional, global, iar, în acelaşi timp, investiţiile interne nu vor avea ca limită
economiile realizate la nivel naţional deoarece sursele interne vor fi suplimentate cu
sursele globale disponibile pentru finanţare.
În practică, s-a observat că diferenţa între rata investiţiilor interne şi rata
economiilor n-a fost niciodată semnificativă. De aici, Feldstein şi Horioka au
concluzionat că mobilitatea internaţională a capitalului este foarte redusă, în sensul că o
creştere sustenabilă a economiilor la nivel naţional va avea ca efect o creştere a
acumulării interne de capital.
Principala problemă care apare în argumentaţia lui Feldstein şi Horioka constă
în faptul că este imposibil de a determina dacă fenomenul de dezvoltare al schimburilor
intertemporale este deficient fără a şti cu exactitate dacă există posibilităţi de câştig din
schimburi intertemporale neexploatate. De exemplu, ratele economiilor şi investiţiilor
dintr-o ţară pot evolua în acelaşi sens dintr-un motiv foarte simplu şi anume datorită
faptului că factorii care generează o rată ridicată a economiilor (cum ar fi creşterea
economică accelerată) generează de asemenea şi o rată ridicată a investiţiilor. Într-un
asemenea caz, câştigul respectivei ţări din schimburile intertemporale poate fi foarte
redus. O altă explicaţie cu privire la corelaţia directă între economii şi investiţii este
faptul că guvernele au încercat întotdeauna să aplice acele politici macroeconomice care
să nu conducă la dezechilibre ale contului curent. Pentru ţările industrializate modelul
empiric al lui Feldstein şi Horioka pare să nu se mai aplice cu acelaşi succes în faţa
dezechilibrelor majore ale contului curent din SUA, Germania şi Japonia.
Ratele dobânzii onshore şi offshore

Un alt barometru al performanţelor pieţei internaţionale de capital este relaţia
existentă între rata dobânzii onshore şi rata dobânzii offshore pentru active financiare
similare şi exprimate în aceeaşi valută. Dacă piaţa globală a capitalului îşi îndeplineşte
una din funcţiile sale, aceea de a releva cele mai bune oportunităţi de investiţii la nivel
global, atunci ratele dobânzii onshore şi offshore ar trebui să evolueze corelat, iar între
ele nu ar trebui să existe o diferenţă foarte mare. Diferenţele mari existente între ratele
dobânzii onshore şi offshore ar demonstra că la nivel global există câştiguri potenţiale
din schimburi internaţionale şi care sunt nerealizate.
Studiile referitoare la Germania şi Olanda, ţări care şi-au deschis între primele
piaţa de capital în faţa fluxurilor de investiţii străine, au arătat că există o egalitate
aproximativă între ratele dobânzii onshore şi offshore. Aceeaşi egalitate s-a înregistrat
şi în Japonia de când aceasta a finalizat introducerea măsurilor de liberalizare a contului
de capital în decembrie 1980. Franţa şi Italia au menţinut anumite restricţii legate de
contul de capital până la sfârşitul anilor ’80, dar ratele dobânzii onshore şi offshore,
care au avut tendinţa de a se mişca în tandem încă înainte de sfârşitul anilor ’80, au
cunoscut un fenomen rapid de convergenţă după ce aceste ţări au ridicat restricţiile
referitoare la contul de capital.
Eficienţa pieţei valutare

Piaţa valutară este o componentă centrală a pieţei internaţionale de capital, iar
ratele de schimb sunt utilizate pentru a determina rentabilitatea tranzacţiilor
internaţionale. De aceea putem spune că ratele de schimb transmit importante semnale
economice către investitorii şi firmele angajate în schimburile internaţionale. Dacă
124
aceste semnale nu conţin şi nu reflectă toate informaţiile referitoare la oportunităţile
existente pe o piaţă, va rezulta în mod sigur o alocare defectuoasă a resurselor.
BIBLIOGRAFIE
1. Duisenberg, W. F. “Recent developments and trends in world
financial markets“ on the occasion of the 75th
anniversary of the Banco de Mexico, Mexico, 14
November 2000
2. F. M. I. “World economic outlook“ - 2003
3. Gehrig, B. Global economic trends and their implications for
financial market infrastructures - at the 11th
International Securities Services Association
(ISSA) at the UBS Executive Development
Center, Wolfsberg, 12 June 2002
4. Kruegman, P., “International economics“, 2000
Obstfeld, M.
5. Mathieson, D. “International Capital Markets: Developments,
Schinasi, G. Prospects and Key Policy Issues“, World
Economic and Financial Surveys, International
Monetary Fund, Washington D.C., 2001
6. Trichet, J. C. “Worldwide tendencies in financial systems“ at
the Joint Bundesbank/BIS conference on “Recent
developments in financial systems and the
challenges for economic policy“,held in Frankfurt,
28-29 September 2000
125
MĂSURAREA INTEGRĂRII FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Lect. univ. Dana Bako

Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Abstract:During the last decades, indications about a higher degree of

integration on various markets could be continuously recorded. In these
conditions a question arose: is it possible for a country to remain isolated
in this context of general integration generated by the international flows of
private capital, given even imposed restrictions on exchange. However the
issue is rather concerning the possibilities of measuring the level of
influence and integration in quantitative terms. Analyzing the level of
integration on international financial markets arises multiple problems
regarding measurements and standardization. Generally, measuring
international capital flows is rather imprecise, thus making impossible to
use a model where the capital flows is the dependant variable. Even when
the interest rate differential is used there are difficulties concerning the
comparability of interest rates on the markets analyzed to be solved.
Keywords: international finance markets integration, international capital flows,

interest rate differential.
Indicii ale intensificării integrării internaţionale a pieţelor financiare

În ultimele decenii au putut fi sesizate numeroase indicii privind creşterea
integrării între diversele pieţe ale lumii. Explozia de lichiditate la începutul anilor 1970
şi implicita creştere a inflaţiei în întreaga lume, reflectarea restricţiilor monetare în SUA
în restricţii similare în Europa şi accentuata creştere a cursului dolarului american la
începutul anilor 1990 sunt doar câteva dintre multele evenimente determinate de
creşterea libertăţii de mişcare a capitalului. În aceste condiţii putem să ne întrebăm dacă
vreo ţară se poate izola de contextul integrării generale create de fluxurile internaţionale
de capital privat, chiar şi prin impunerea de restricţii asupra schimbului. Însă problema
se pune mai degrabă în termenii posibilităţii de a măsura nivelul influenţei şi integrării
în termeni cantitativi în locul unei simple evocări a manifestărilor mai susmenţionate.
O mare parte a activităţii de cercetare a fost dedicată în deceniile din urmă
definirii şi măsurării integrării economice. Dacă la început atenţia s-a focalizat pe
integrarea naţională sau pe relaţiile dintre variatele segmente ale pieţei naţionale,
actualmente accentul s-a mutat asupra legăturilor dintre pieţele diferitelor ţări. Partea
teoretică a acestei activităţi de cercetare s-a concentrat în principal asupra conceptului
de integrare economică, remarcându-se totodată şi interesul pentru impactul integrării
economice asupra autonomiei politicilor economice naţionale.
Primele dintre aceste studii s-au axat pe relaţiile dintre pieţele de bunuri şi
integrarea economică a fost definită în termenii mărimii fluxurilor comerciale. Mai
recent cercetătorii au subliniat rolul pieţelor reale şi financiare, iar în consecinţă
integrarea economică a fost redefinită în termenii integrării pieţelor de bunuri şi
servicii, a integrării pieţelor de capital şi a integrării pieţelor valutare.
126
În timp ce modelele timpurii ale integrării economice au fost definite în
termenii fluxurilor şi tranzacţiilor reale, modelele mai recente au fost aproape în
exclusivitate formulate în termenii aşteptărilor şi reacţiilor actorilor pieţei. În
concordanţă cu aceste modele, integrarea economică poate fi atinsă chiar şi-n condiţiile
în care nu se înregistrează tranzacţii. Eficienţa în procesul difuzării informaţiei este
acum de interes central în definirea conceptului de integrare economică.
Dorinţa de a explica importanţa integrării economice într-un context mai larg a
stat de altfel şi la baza interesului pentru teoriile despre relaţiile dintre forma de
integrare pe de-o parte şi integrarea politică şi socială pe de altă parte. Aici însă
cercetările n-au răspuns încă unei multitudini de întrebări.
În ultimii ani o mare parte din munca empirică depusă pentru cercetarea
integrării economice internaţionale a fost supusă unei serii de critici adresate în
principal metodelor folosite pentru măsurarea dependenţei economice şi modalităţilor
de selectare a măsurilor adecvate şi a datelor relevante. O obiecţie generală poate fi
adusă aproape tuturor cercetărilor empirice realizate în plan internaţional, şi anume că
teoriile formulate în termenii cantităţilor aşteptate (ex ante) sunt evaluate în termenii
rezultatelor actuale obţinute (ex post data). Acest gen de teste nu poate reprezenta baza
pentru vreo concluzie legată de integrarea economică din moment ce, de fapt, se
testează o ipoteză compusă. Un posibil indiciu al integrării economice este cuprins în
rezultate, dar acesta nu se identifică cu claritate. Un exemplu pentru o astfel de ipoteză
compusă este testarea interdependenţei pieţelor de capital pe baza similitudinilor în ceea
ce priveşte rentabilităţile obţinute: o ipoteză referitoare la preţurile activelor financiare
şi una referitoare la înfăţişarea procesului de generare a veniturilor sunt testate simultan,
ceea ce în final înseamnă că pentru a trage concluzii referitoare la una din ipoteze e
necesar să ne bazăm pe presupuneri referitoare la cealaltă, iar din cauza
interdependenţei ipotezelor nu poate fi testată plauzibilitatea acestor presupuneri
[Bhagwati, 1998].
Obiecţiunile aduse abordărilor empirice ţintesc şi modalităţile de măsurare şi
interpretare a cauzalităţii. Principalul aspect vizat de aceste critici se referă la problema
distincţiei între indiciile reale ale dependenţei economice dintre ţări şi falsa dependenţă
generată de situarea la baza acesteia a unui factor comun perturbator, cum ar fi de
exemplu fluctuaţiile într-un ciclu economic. În acest caz dacă vorbim de integrare pe
baza unei măsurări a covarianţei, apare dificultatea de a elimina din măsurare
covarianţa datorată factorului comun de influenţă. Mulţi cercetători admit că
interpretarea reprezintă o serioasă problemă analitică în cazul ţărilor mari ca SUA,
Germania sau Japonia a căror relaţie cu mediul înconjurător poate fi privită ca o relaţie
de dependenţă mutuală, dar cei mai mulţi dintre cercetători privesc problema
interpretării ca fiind mai puţin presantă şi mai uşor de rezolvat când problema se pune
pentru ţări cum ar fi ţările scandinave care sunt unilateral dependente şi influenţate de
mediul înconjurător.
Până acum nimeni încă nu a reuşit să măsoare nivelul de integrare economică
între ţări într-o manieră satisfăcătoare, care să asigure punerea în evidenţă a tuturor
relaţiilor stabilite de piaţă. Astfel, analiza a fost limitată la dependenţa între segmente
de piaţă între diferite ţări, ceea ce dă posibilitatea unei largi game de combinaţii şi
implicit unei mulţimi de analize parţiale. E drept că atunci când abordăm integrarea
internaţională a unei ţări ca o parte a unui întreg, aceste aspecte parţiale de care
vorbeam anterior, pot să ducă la rezultate contradictorii. Astfel, spre exemplu într-o ţară
cu un sistem funcţional de control al schimburilor valutare gradul de integrare
127
financiară pe piaţa monetară poate diferi într-o mare măsură de nivelul de integrare al
pieţelor pe termen lung. Ceea ce înseamnă că analiza unei pieţe sau a unui segment de
piaţă permite tragerea de concluzii corecte despre piaţa naţională în cauză, doar dacă
toate segmentele pieţei financiare interne sunt perfect integrate, deci avem integrare
internă perfectă.
Un alt aspect legat de studiile parţiale se referă la faptul că orice concluzie
despre legăturile dintre anumite pieţe din diferite ţări, atunci când se face abstracţie de
celelalte pieţe ale ţărilor respective, poate exagera importanţa acelui tip de integrare
studiată. O legătură aparent puternică între pieţele analizate se poate însă datora unei
reacţii politice, afirmaţie care poate fi cel mai bine ilustrată de exemplul Germaniei,
care bazându-se pe stabilitatea cursurilor de schimb se confrunta cu probleme de
adaptare la mişcările dobânzilor pe piaţa americană. Astfel, într-un studiu dedicat în
exclusivitate ratelor dobânzii, o covarianţă puternică între ratele celor două ţări poate da
o impresie exagerată referitoare la nivelul lor de integrare ca întreg [Chen, Knez, 1995].
Puţinele studii care au evitat capcanele analizei parţiale au fost aproape toate
dedicate comparaţiilor dintre ţările importante din OECD, succesul acestor studii
datorându-se depăşirii dificultăţilor ce caracterizează analiza economiilor deschise de
mici dimensiuni.
Probleme privind măsurarea nivelului de integrare a pieţelor financiare internaţionale

Analiza nivelului de integrare a pieţelor financiare internaţionale se confruntă
cu multiple probleme privind măsurarea şi standardizarea. În general, măsurarea
fluxurilor internaţionale de capital este atât de imprecisă, încât este imposibil de testat
un model în care fluxul de capital să fie variabila dependentă. Dar chiar şi dacă se
utilizează decalajul dintre dobânzi ca variabilă dependentă, rămân de rezolvat dificultăţi
legate de comparabilitatea ratelor dobânzii de pe pieţele ce urmează să fie
comparate[Mishkin, 1984].
În plus cercetătorii nu au ajuns la consens privind elementele care trebuie
incluse în costul tranzacţiilor financiare. Mulţi dintre specialişti includ în costul
tranzacţiilor costul căutării informaţiilor şi efectul măsurilor de control al capitalului.
Acest dezacord este cu atât mai problematic întrucât existenţa costurilor de
tranzacţionare constituie un semn al segmentării financiare.
Alegerea ratelor dobânzii comparabile presupune ca acestea să reflecte exact
aceleaşi condiţii – cu excepţia jurisdicţiei şi a monedei în care investiţia e făcută.
Anterior s-a arătat care sunt potenţialele surse de eroare ce trebuie avute în vedere când
se compară ratele dobânzii în ţări diferite, sau euroratele cu ratele naţionale ale
dobânzilor, ori ratele dobânzilor la investiţii făcute în diferite eurovalute. În plus,
reglementarea administrativă a ratelor dobânzii poate determina abateri dificil de
interpretat, de la ratele internaţionale, pe termen lung în plan naţional. Dacă riscurile
existente pe pieţele comparate sunt diferite, atunci aceste diferenţe trebuie evaluate.
Pentru a simplifica analiza e necesar să se identifice şi să se împerecheze cât mai multe
din elementele specifice unui anumit instrument, în scopul obţinerii celei mai mici
diferenţe posibile pentru care trebuie stabilit un preţ. Dacă acest obiectiv este atins, este
posibil să fie evitată, de exemplu, problema primei de lichiditate.
În măsura în care primele de risc nu sunt constante, trebuie găsite posibilităţi
lipsite de ambiguitate de a le măsura, cuantificând totodată şi riscul.
Este evident deja, că orice studiu al integrării financiare bazat pe analiza
fluxurilor va fi extrem de complicat dacă nu se introduc nişte simplificări radicale, ceea
128
ce în consecinţă, va face ca rezultatele analizei să devină incerte. Analiza integrării
financiare bazată pe studierea rentabilităţii ajustate în funcţie de risc incumbă dificultăţi
intrinseci, însă sarcina poate fi cu toate acestea dusă la bun sfârşit. Dacă însă se doreşte
desprinderea unor concluzii viabile privind integrarea financiară directă şi autonomia
ratei dobânzii pentru o întreagă ţară pe baza unor studii sectoriale, trebuie parcurse două
stadii. Mai întâi trebuie ca pe baza studierii tuturor segmentelor pieţei să fie desprinsă o
concluzie despre piaţa naţională, iar în etapa a doua să fie interpretate rezultatele în
termenii autonomiei ratei dobânzii.
Întrucât există numeroase sub-pieţe sau sectoare, există implicit o multitudine
de oportunităţii pentru a realiza comparaţii ale rentabilităţilor într-un studiu al integrării
financiare directe. Dacă sub-pieţele dintr-o ţară sunt legate într-un mod foarte clar,
analiza se poate reduce la analiza rentabilităţii unui singur tip de instrument. În practică
însă, dar şi în teorie dealtfel nu se evidenţiază acest gen de claritate, deşi există o serie
de teorii care pretind că explică cu argumente irefutabile legătura dintre ratele pe
termen scurt şi cele pe termen lung. Din perspectivă practică măsurile selective de
politică monetară, cum ar fi de exemplu subvenţionarea ratelor dobânzii pe anumite
segmente ale pieţei, motivează o extindere a analizei pentru a include comparaţii ale
rentabilităţii a mai multor tipuri diferite de investiţii financiare.
Aşa cum se arăta mai sus, în cea de-a doua etapă a studiului e necesar să fie
rezolvată problema tragerii unor concluzii privind libertatea politică de acţiune a unei
ţări, pe baza observării nivelului de integrare financiară directă. De exemplu, dacă o
ţară reuşeşte să menţină un nivel mai scăzut al ratei dobânzii în raport cu restul lumii,
cu ajutorul măsurilor de control sau al intervenţiilor selective, aceasta nu înseamnă în
mod necesar că a reuşit să se separe şi să-şi păstreze autonomia din perspectiva politicii
monetare. Fără îndoială că a reuşit în diferenţierea preţurilor în anumite sectoare, însă
înainte de a putea spune ceva despre integrarea financiară directă a pieţei financiare a
unei ţări, trebuie analizată piaţa întreagă pe baza studiilor diferitelor sub-pieţe, ceea ce
poate fi un proces foarte subiectiv şi plin de capcane, care trebuie întreprins cu multă
precauţie. Analiza unei singure sub-pieţe poate indica semnale eronate despre întreaga
piaţă, mai ales dacă există o redistribuire între pieţe.
O altă problemă importantă care se ridică privind comparaţia dintre ratele
dobânzii, este dacă această comparaţie trebuie realizată în plan bilateral sau global.
Tiparele descrise în literatură pentru diferite economii pornesc în general fără alte
analize, de la ipotezele standard privind efectele financiare exercitate de pieţele
financiare una asupra alteia. Astfel s-a presupus adesea că SUA este o ţară suficient de
mare pentru a putea ignora influenţa pieţelor străine. Astfel rata dobânzii în modelele
privind economia SUA e considerată a fi determinată endogen. Pe de altă parte pentru o
ţară mică, cum ar fi de exemplu Suedia, rata dobânzii e considerată a fi determinată în
întregime exogen, respectiv de influenţa pieţelor străine [Oxelheim, 1992].
În realitate însă, nu există o ţară suficient de mică pentru a justifica ‘ipoteza
ţării mici’, iar unii autori susţin că probabil nu există nici ţări suficient de mari şi
dominante pentru a rămâne neafectate de evenimentele petrecute în alte părţi ale lumii
[Hartman, 1984].
Un avantaj al studiilor bilaterale constă în faptul că furnizează ocazia de a
investiga în detaliu factorii care disting o piaţă de alta cum ar fi de exemplu cazul
modelării costurilor de tranzacţionare. Un avantaj şi mai important al studiilor bilaterale
este asociat cu dificultăţile elaborării unei definiţii adecvate a ‘ratei globale a dobânzii’.
O agregare a dobânzilor în acest scop poate fi, de exemplu, creată prin combinarea
129
ratelor dobânzii în cele mai mari şi importante ţări din punct de vedere economic, dar
apare apoi problema atribuirii ponderilor.
Ponderarea diferitelor rate ale dobânzii poate fi bazată pe ponderi comerciale
sau pe ponderi ale pieţei de capital. Întrucât spre deosebire de ponderile pieţei de
capital, ponderile comerciale sunt mai slab corelate cu mişcările ratei dobânzi, utilizarea
acestor din urmă este preferabilă. Situaţia se complică însă, dacă trebuie să decidem
între sisteme de ponderi bilaterale sau globale.
În plus, pe pieţele perfect funcţionale se presupune că investitorul este un actor
internaţional, ceea ce înseamnă că riscul politic dintr-o ţară trebuie cu atenţie comparat
cu riscul politic din alte ţări în cere se pot face investiţii echivalente. Aceasta înseamnă
o complicare în continuare a analizei, datorită faptului că trebuie estimat riscul politic în
câteva ţări, iar diferenţei trebuie să-i fie atribuită o valoare explicativă. În acest context
utilizarea ratei globale a dobânzii are un anumit merit tehnic, întrucât se poate
presupune că în acest caz, mai rămân de luat în considerare doar riscul de ţară
nediversificabil şi riscul valutar. Faptul că fluxurile de capital au un caracter global,
constituie un alt argument în favoarea folosirii în comparaţii a unei rate a dobânzii
agregate.
În orice analiză a nivelului de integrare financiară aspectul temporal are o
importanţă deosebită. Operaţiunile de arbitraj şi speculaţii sunt chestiuni de ore sau
minute, astfel că, cel puţin într-un model structural, este dificil de studiat acest gen de
tranzacţii pe termen scurt, mai ales că accesul la date este restricţionat. Întrucât
modelele de analiză nu sunt construite pentru perioade foarte scurte de timp, rezultă că
odată cu creşterea intervalului în care se fac observaţiile, aspectul temporal va fi
exprimat mai puţin satisfăcător, ceea ce nu face decât să adauge incertitudine la
interpretarea observaţiilor privind integrarea financiară.
BIBLIOGRAFIE
1. Bhagwati, J. “The Capital Myth”, Foreign Affairs, No. 77, 1998
2. Chen, Z., “Measurement of Market Integration and Arbitrage”,
Knez, P.J. Review of Financial Studies, vol.8(2), 1995
3. Hartman, D. “The International Financial Market and US Interest Rates",
Journal of International Money and Finance, Vol. 3, p. 91-
103, 1984
4. Mishkin, F.S. “Are Real Interest Rates Equal across Countries? An
empirical investigation of international parity conditions”,
Journal of Finance 39, 1984
5. Oxelheim, L. International Financial Integration, Springer-Verlag, Berlin,
1990
130
OBIECTIVELE DE STRUCTURĂ ALE POLITICII COMERCIALE
Lect. univ. drd. Luminiţa Vochiţa
Abstract: Structural objectives of the trade policy are objectives that

imply fundamental changes in exterior trade structures of any country.
These changes are meant to influence exterior trade performances and
they are complementary to the growth objectives. On one hand, the growth
objectives are final objectives, measurable, and on the other hand, the
structural objectives are intermediary, both quantitative and qualitative,
and they are of a real interest for external trade operators. These
objectives are presented from the point of view of three items that
influence the structure of external trade: comparative advantages,
efficiency of trade, and international conjuncture of markets.
Key words: growth objectives, comparative advantages, scale economies, efficiency

of external trade, international structures of markets, export diversity, import
substituents
"Obiectivele de structură" ale politicii comerciale sunt obiective care implică

schimbări fundamentale în structurile de comerţ exterior ale unei ţări. Aceste schimbări
sunt în principiu de natură să influenţeze performanţele de comerţ exterior, completând
deci obiectivele de creştere.
Dacă obiectivele de creştere sunt obiective finale, măsurabile, obiectivele de
structură sunt mai curând obiective intermediare, atât calitative cât şi cantitative, şi care
interesează în mod direct agenţii de comerţ exterior. Aceste obiective vor fi prezentate
din perspectiva a trei domenii de influenţă asupra structurii comerţului exterior:
avantajele comparative, eficienţa comerţului, conjunctura internaţională a pieţelor.
Vor fi prezentate trei criterii de structură pentru a preciza obiectivele cele mai
prezente ale politicii comerciale: ameliorarea structurii preţurilor relative, diversificarea
exporturilor, substituirea importurilor.
Avantaje comparative
Capacitatea unei ţări de a exporta depinde de competitivitatea externă a
produselor sale. Această competitivitate este legată de caracteristicile de producţie ale
ţării, în special de dotarea sa cu factori de producţie şi de combinarea acestor factori. Va
exista un avantaj comparativ dacă ţara îşi fondează competitivitatea externă pe o
utilizare intensivă a resurselor cu care este cel mai bine dotată sau a factorilor cei mai
productivi, care să-i permită realizarea producţiei la costuri scăzute. Aceeaşi ţară se
găseşte şi în situaţia de importator al unor bunuri şi servicii ale căror costuri nu le poate
controla.
În ciuda aparentei simplicităţi, această teorie se complică dacă este examinată
dintr-un punct de vedere global şi în termeni de politică comercială, considerând un
produs prin comparaţie cu toate celelalte produse şi de asemenea o ţară prin comparaţie
cu toate celelalte ţări potenţiale concurente. Se impune o întrebare privind globalitatea
conceptului de avantaj comparativ: poate politica comercială să contribuie la susţinerea
unui avantaj comparativ existent sau la restaurarea unui avantaj comparativ pierdut?
131
Impactul politicii comerciale intervine mai ales pe termen mediu sau lung,
pentru că schimbările fundamentale în structura productivă nu se pot realiza rapid.
Pentru a înţelege constrângerile economice în cadrul cărora politica economică este
pusă în practică, trebuie subliniată importanţa economiilor de scară ca factor de creare a
unui avantaj comparativ. Majoritatea produselor sunt produse la costuri mai ridicate în
cantităţi mai mici decât în cantităţi mai mari. În contextul unei producţii de scară largă,
este mai rentabil să se utilizeze echipamente specializate şi astfel devine posibilă
repartizarea muncilor între persoane specializate. Existenţa economiilor de scară poate
fi un factor determinant în apariţia avantajelor comparative. Acesta este opusul situaţiei
absenţei economiilor de scară care privează numeroase ţări în curs de dezvoltare de
avantajul de a produce eficient. Şi aceasta din cauză că aceste ţări sunt adesea puţin
diversificate şi foarte dependente de exterior, atât în ceea ce priveşte exporturile lor de
bunuri şi servicii cât şi importurile.
Politica comercială poate favoriza avantajele comparative influenţând
dezvoltarea economiilor de scară. De fapt, o ţară care ajunge să dezvolte în mod
rentabil un sector de activitate cu un nivel mediu de măsuri de promovare şi de măsuri
de protecţie potrivite, poate atinge o dimensiune critică de la care poate obţine o
anumită dominare (cel puţin regională).
Resursele unei ţări sunt prima condiţie pentru crearea sau menţinerea unui
avantaj comparativ. Nici o politică comercială nu ar fi de ajuns pentru a genera o
situaţie de avantaj comparativ dacă pentru acesta nu există în primul rând o resursă
abundentă care să intre în procesul de producţie a cel puţin un tip de bunuri sau servicii.
Prin sursă se înţelege, în acest context, orice element care intră în procesul de producţie
şi care în mod normal nu face obiectul schimburilor internaţionale în stare brută.
Resursele sunt de obicei clasificate în 3 categorii: resurse naturale, resurse umane şi
infrastructura.
Gradul de eficienţă a comerţului

Performanţa externă a unei ţări în curs de dezvoltare este strict influenţată de
gradul de eficienţă a comerţului exterior al ţării respective. Caracteristicile structurale
de comerţ exterior, în special gradul de diversificare a exporturilor, pot depinde
puternic de următorii factori, a căror configuraţie determină eficienţa comerţului:
a) existenţa unei infrastructuri a transporturilor
b) existenţa unei reţele eficiente de servicii pentru producători
c) existenţa unor organisme competente de promovare a exporturilor
d) eficienţa serviciilor publice referitoare la mediul comercial.
Existenţa infrastructurilor şi a serviciilor producător satisfăcătoare prezintă
diferenţe în diverse ţări în curs de dezvoltare. Ea este strâns legată de nivelul de
dezvoltare a economiei. Ţările care suferă de cele mai mari handicapuri (lipsa
economiilor de scară, mărimea redusă a pieţei interne, izolarea geografică, competenţe
limitate ale resurselor umane etc.) vor avea cele mai mari dificultăţi în a crea un mediu
eficient al comerţului exterior. Doar un aflux important de asistenţă externă va putea să
remedieze parţial aceste carenţe, care depind de mai multe sectoare ale politicii
economice, altele decât ale politicii comerciale.
Existenţa organismelor competente de promovare a exporturilor şi eficienţa
altor servicii publice privind comerţul sunt în schimb direct legate de politica
comercială, mai precis de aspectele sale instituţionale.
132
Structura internaţională a pieţelor
Dată fiind importanţa contextului internaţional al politicii comerciale, un
obiectiv esenţial al acesteia, este să acţioneze asupra factorilor "externi" care
influenţează structura comercială a unei ţări. În realitate, aceşti factori sunt cel mai
adesea impuşi ţării (factori exogeni) fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a-i
determina.
Dintre aceşti factori cei mai importanţi sunt:
a) tendinţele înregistrate de cererea internaţională de produse exportate de ţările
în curs de dezvoltare, precum şi de către posibilităţile de acces pe pieţe;
b) mişcarea preţurilor internaţionale ale produselor de bază exportate;
c) tendinţa înregistrată de investiţiile străine directe;
d) incidenţa directă a susţinerii externe a ajustării structurale asupra comerţului;
e) implicaţiile regrupărilor regionale;
f) participarea în cadrul negocierilor comerciale multilaterale.
Dacă politica comercială a ţărilor în curs de dezvoltare este în general
neputincioasă în a influenţa cererea şi preţurile internaţionale, ea poate fără îndoială
totuşi să influenţeze repercusiunile pe care le au preţurile internaţionale asupra
preţurilor producătorilor naţionali. Tendinţele de evoluţie a investiţiilor străine pot de
asemenea fi influenţate de politica comercială şi de măsuri fiscale de promovare.
În ceea ce priveşte condiţionalitatea susţinerii din partea instituţiilor
internaţionale de ajustare structurală, ea depinde într-o anumită măsură de negocierile
dintre ţările ce pun în practică măsuri comerciale care trebuie să contribuie la ajustarea
structurală şi organismele de finanţare, de asistenţă a ajustărilor structurale.
Impactul integrării regionale sau al participării în cadrul negocierilor
comerciale asupra comerţului exterior al unei ţări în curs de dezvoltare este mai greu de
sesizat, mai ales că uneori el se poate recunoaşte doar pe termen lung. Domeniul
politicii comerciale care este avut aici în vedere este cel al negocierilor regionale sau
multilaterale. Puţine ţări în curs de dezvoltare pot afirma că apartenenţa lor la o uniune
vamală sau zonă de liber schimb a avut un impact puternic asupra structurii comerţului
lor exterior şi specializării lor. Influenţa acestor ţări asupra cadrului multilateral al
comerţului nu va avea repercusiuni asupra structurii comerţului lor exterior decât pe
termen lung, în funcţie de efectele pe care le-ar putea avea liberalizarea schimburilor
asupra specializării ţărilor.
Ameliorarea structurii preţurilor relative

Politica comercială poate modifica simţitor structura preţurilor relative din
diferite sectoare economice prin ajustarea cursului de schimb sau prin utilizarea altor
instrumente care influenţează preţurile (taxele vamale, taxele compensatorii etc.). O
astfel de modificare poate avea pe termen scurt sau termen mediu un impact important
asupra structurii comerţului exterior.
Obiectivul urmărit în general de acest domeniu al politicii comerciale este
acela de a modifica structura preţurilor relative ale bunurilor şi serviciilor ce fac
obiectul comerţului internaţional în raport cu bunurile şi serviciile necomercializate la
extern în sensul favorizării sectoarelor producătoare ale acestora din urmă. Acest
obiectiv al devalorizării cursului de schimb este urmărit pentru redresarea
macroeconomică prin restaurarea competitivităţii sectoarelor producătoare de bunuri şi
servicii concurate. Dacă devalorizarea reuşeşte, schimbările structurale în favoarea
acestor sectoare poate antrena o redresare a balanţei de plăţi curente.
133
Diversificarea exporturilor
Diversificarea exporturilor este un "obiectiv de structură" al politicii
comerciale. Se speră facilitarea diversificării exploatând cel mai bine posibil avantajele
comparative ale ţării reducând handicapurile inerente subdezvoltării (în special
insuficienţa serviciilor pentru producători şi a infrastructurii de susţinere) şi ameliorând
structura preţurilor relative. În faţa riscurilor inerente activităţilor economice, şi în
special activităţilor economice externe (preţurile internaţionale, protecţionism etc.), o
diversificare a exporturilor va permite slăbirea dependenţei comerciale externe a ţării şi
de asemenea reducerea vulnerabilităţii sale economice.
Diversele instrumente de politică comercială ce sunt utilizate pentru a încuraja
diversificarea exporturilor (promovare, protecţia unei noi industrii, etc.) devin astfel
foarte importante.
Substituirea importurilor
Deşi nu se situează totdeauna printre tendinţele dominante de comerţ exterior
ale ţărilor în curs de dezvoltare, substituirea importurilor poate fi "un obiectiv de
structură" legitim al politicii comerciale dacă are în vedere un număr limitat de sectoare
care prezintă o importanţă socio-economică particulară. Un anumit grad de substituire
răspunzând unui obiectiv de diversificare a reţelei economice nu este de natură să
determine o deschidere a economiei spre exterior. Aceasta, într-un context de avantaje
comparative şi de liberalizare a schimburilor, va rămâne dominantă şi va implica
totdeauna o tendinţă majoră de a importa, ţinând cont de incapacitatea economiei de a
satisface majoritatea nevoilor de bunuri de consum intermediare şi de echipament.
Obiectivul structural al substituirii importurilor prezintă 3 caracteristici:
a) trebuie urmărit în cadrul unei strategii de dezvoltare care recunoaşte
importanţa anumitor domenii ale producţiei interne chiar dacă obiectivul principal
rămâne deschiderea spre exterior şi acceptarea fluxurilor de import;
b) implică eforturi de politică economică similare celor care sunt depuse pentru
a favoriza dezvoltarea şi diversificarea exporturilor, în special în planul serviciilor de
susţinere a producţiei şi al infrastructurii;
c) poate comporta un obiectiv secundar de încurajare a exporturilor, dacă
competitivitatea domeniului de substituire a importurilor este recunoscut nu numai pe
piaţa internă, dar şi la export prin concurenţa regională sau chiar internaţională.
BIBLIOGRAFIE
1. Ethier, W. Modern International Economics, third edition, W.W.
Norton & Company Inc., New York, 1999
2. *** La Politique commerciale nationale, seminaire
Trainfortrade - UNCTAD - 25 iul.1995
134
BUNURILE ECONOMICE ÎN TEORIA ECONOMICĂ AUSTRIACĂ
Asist. univ. drd. Octavian Jula
Abstract: „The needs appear as the result of our effort, and our efforts
are in our being”. The economic goods were the first to be studied in
Austria by the founder of this economic movement Carl Menger. It is
important to achieve equilibrium between needs and available quantities a
new social order can guarantee that those available quantities of economic
goods will be used to satisfied the needs of other persons. Property means
the totality of processes and human relations of getting economic goods.
We can not say that property means getting all goods in the society
because only economic goods are the object of human relations of getting.
Key terms: goods, economic goods, property, needs, interest, human relations,
welfare.
“Nevoile apar ca urmare a eforturilor noastre, iar eforturile sunt întipărite în

natura omenească. O imperfectă satisfacere a nevoilor duce la stoparea dezvoltării
naturii noastre. Eşecul în satisfacerea nevoilor duce la distrugerea noastră”. Dar a
satisface nevoile de zi cu zi ale omului înseamnă a trăi şi a prospera. Astfel, încercarea
de a asigura satisfacerea acestor nevoi este sinonimă cu încercarea de a asigura vieţile şi
bunăstarea oamenilor. Acesta constituie cel mai important lucru al străduinţelor umane
şi reprezintă totodată o condiţie obligatorie, un fundament pentru toate celelalte
străduinţe.
În practică, interesul oamenilor pentru satisfacerea nevoilor este exprimat prin
încercarea de a obţine dispoziţia asupra tuturor lucrurilor de care depinde această
satisfacere. Dacă o persoană deţine în proprietate toate bunurile de consum necesare
satisfacerii nevoilor, atunci împlinirea lor depinde numai de voinţa persoanei
respective. Putem astfel considera că obiectivul persoanei respective a fost atins atunci
când ea se află în posesia acestor bunuri şi atunci când viaţa şi bunăstarea sa se află în
propriile mâini. Cantitatea bunurilor de consum pe care o persoană trebuie să o deţină
pentru a-şi satisface nevoile poate fi reprezentată prin cerinţele sale. De aceea, interesul
oamenilor pentru menţinerea vieţii, a traiului şi a bunăstării devine o încercare de a-şi
asigura singuri satisfacerea cerinţele necesare. Dar dacă oamenii ar fi interesaţi să-şi
producă ei înşişi bunurile necesare numai în momentul în care ei experimentează o
nevoie imediată a acestora, atunci satisfacerea nevoilor şi de aici vieţile şi bunăstarea
lor ar fi asigurate într-un mod adecvat.
Să presupunem că locuitorii unei ţări s-ar afla în întregime fără stocuri de
produse alimentare şi îmbrăcăminte la începutul iernii; există posibilitatea ca
majoritatea locuitorilor să fie incapabili să se salveze singuri de la distrugere, chiar dacă
ar încerca cele mai disperate eforturi pentru satisfacerea nevoilor lor. Dar civilizaţia
viitoare avansează şi cu cât oamenii ajung să depindă mai mult de procurarea bunurilor
necesare pentru satisfacerea nevoilor printr-un lung proces de producţie, cu atât se
impune din ce în ce mai mult necesitatea aranjării din timp a satisfacerii nevoilor, acest
lucru însemnând asigurarea satisfacerii trebuinţelor din timp pentru perioadele de timp
viitoare.
135
Oriunde ne-am întoarce printre popoarele civilizate găsim un sistem pe scară
largă de aprovizionare din timp, folosit pentru satisfacerea nevoilor umane. Când încă
purtăm hainele groase pentru protecţia împotriva frigului iernii, nu numai că
îmbrăcămintea de primăvară este gata făcută pentru a fi vândută în magazine, dar şi cea
de vară este ţesută în fabrici, în timp ce stofele sunt ţesute pentru hainele grele pe care
le vom purta iarna viitoare. Când suntem bolnavi avem nevoie de serviciile unui medic.
În disputele legale cerem sfatul unui avocat. Dar ar fi mult prea târziu pentru o persoană
aflată în întâmplarea neprevăzută de a-şi întâlni nevoile să încerce doar în acel moment
să obţină cunoştinţele medicale sau legale sau să se specializeze ea singură în aceste
meserii; Ar fi la fel de dificil dacă persoana respectivă ar încerca să asigure instruirea
specială a altor persoane pentru satisfacerea serviciului de care are nevoie, chiar dacă
această persoană ar deţine mijloacele necesare. În ţările civilizate, nevoile societăţii
pentru servicii similare sunt asigurate din timp, din moment ce oameni experimentaţi,
care s-au pregătit cu mulţi ani înainte pentru profesiile lor care au adunat de atunci
încoace bogate experienţe din practica lor, şi-au plasat serviciile lor la dispoziţia
societăţii. Şi în timp ce noi ne bucurăm de roadele prevederilor din trecut, mulţi oameni
sunt instruiţi în universităţile noastre pentru a fi capabili să satisfacă nevoile societăţii şi
serviciile similare în viitor.
Astfel, interesul oamenilor pentru satisfacerea nevoilor devine o încercare de a
asigura din timp rezolvarea cerinţelor în viitor şi de aceea va trebui să considerăm
cerinţele unei persoane ca fiind acele cantităţi de bunuri necesare pentru satisfacerea
nevoilor în perioada de timp acoperită de planurile persoanei respective.
Există două feluri de cunoştinţe pe care un om trebuie să le posede ca fiind
necesare pentru orice încercare reuşită de a asigura din timp satisfacerea nevoilor.
Aceste cunoştinţe trebuie să fie clare:
1.“în legătură cu cerinţele, asta înseamnă în legătură cu cantităţile de bunuri
aflate la dispoziţia oamenilor pentru a satisface nevoile acestora pe
perioada de timp în care ei şi-au extins planurile;
2.în legătură cu cantităţile de bunuri aflate la dispoziţia oamenilor având
scopul de a rezolva aceste cerinţe”.
Orice activitate chibzuit direcţionată spre satisfacerea nevoilor umane se
bazează pe cunoaşterea acestor două clase de cantităţi. Lipsindu-se de cunoaşterea
primei clase, oamenii îşi vor conduce activitatea orbeşte, ignorând obiectivele propuse.
Lipsindu-se de cunoaşterea celei de a doua clase, activitatea lor nu va avea nici un plan,
oamenii nedeţinând nici o idee asupra mijloacelor disponibile.
Menger susţine că “o bună investigare a cerinţelor şi a cantităţilor disponibile
ale unui bun poate stabili existenţa unei relaţii dintre cele trei următoare:
1.că cerinţele sunt mai mari decât cantitatea disponibilă (cazul bunurilor
neeconomice);
2.că cerinţele sunt mai mici decât cantitatea disponibilă (cazul bunurilor
economice);
3.că cerinţele şi cantitatea disponibilă sunt egale“
Putem lua în considerare primul fel de relaţie, în care o parte a trebuinţelor
pentru un bun rămâne în mod necesar nesatisfăcută. Nu ne referim aici la articole de lux
din moment ce, în acest caz, această relaţie pare a fi evidentă. Dar chiar şi cele mai de
proastă calitate articole de îmbrăcăminte, cele mai banale locuinţe şi articole de mobilă,
cele mai comune alimente, etc., sunt bunuri de acest fel. Chiar şi pământul, pietrele şi
cele mai nesemnificative feluri de fier vechi nu sunt, de regulă, disponibile oamenilor în
136
cantităţi foarte mari, astfel încât ei să le poată folosi în mod nemăsurat. Oricând apare
acest tip de relaţie, într-o anumită perioadă de timp – oricând oamenii realizează că
cerinţele pentru un bun sunt mai mari decât cantitatea disponibilă – ei dovedesc
perspicacitate în a vedea că nici o parte a cantităţii disponibile nu îşi va pierde
proprietăţile folositoare sau nu va mai fi sub controlul oamenilor, fără ca anumite
trebuinţe umane concrete, prevăzute dinainte să rămână nesatisfăcute sau să fie
satisfăcute mai puţin complet decât înainte.
“Primele efecte ale acestei perspicacităţi umane duc la satisfacerea trebuinţelor
într-un mod cât se poate de complet în funcţie şi de eforturile oamenilor de:
1. a menţine la dispoziţia lor fiecare parte a unui bun aflat în această relaţie;
2. a conserva proprietăţile folositoare ale bunului”.
Un alt efect ar fi faptul că oamenii devin conştienţi pe de o parte că, în aceste
împrejurări, trebuinţele pentru bunul aflat în discuţie nu vor fi satisfăcute şi pe de altă
parte, orice folosire inadecvată a cantităţilor parţiale din acest bun trebuie să rezulte în
mod necesar din bunurile care vor fi asigurate de folosirea corespunzătoare a
cantităţilor disponibile rămase nesatisfăcute. În acest fel, “oamenii se străduiesc în
activitatea lor permanentă să-şi satisfacă trebuinţele:
3. să facă o alegere între trebuinţele cele mai importante pe care ei le vor
satisface prin cantităţile disponibile ale bunului în chestiune şi între trebuinţele care
vor rămâne nesatisfăcute,
4. să obţină cel mai bun rezultat cu o cantitate dată a bunului sau un rezultat
dat cu cea mai mică cantitate posibilă, cu alte cuvinte să direcţioneze cantităţile de
bunuri disponibile consumatorilor şi în mod particular, cantităţile disponibile de
mijloace de producţie, către satisfacerea trebuinţelor într-o măsură adecvată” .
Aceasta este o problemă foarte importantă din punct de vedere al trierii nevoilor pentru
fiecare individ.
Complexul activităţii umane direcţionat spre aceste patru obiective este numit
“a face economii” iar bunurile folosite în relaţia cantitativă implicată în discuţia
precedentă sunt obiectele exclusive ale acestei relaţii. Aceste bunuri sunt “bunuri
economice”, în contrast cu bunurile care nu prezintă nici o necesitate economică -
datorită acestor motive, pot fi trasate relaţii cantitative accesibile măsurării exacte.
Înainte de a începe demonstrarea acestor relaţii şi a fenomenelor de viaţă
determinate de ele, vom lua în considerare un fenomen al vieţii sociale care are o mare
importanţă pentru bunăstarea omenească şi care ia naştere din relaţiile cantitative
prezentate în această secţiune. Până acum nu am prezentat situaţiile de viaţă care rezultă
din faptul că cerinţele oamenilor pentru multe bunuri sunt mai mari decât cantităţile
disponibile. Ceea ce s-a spus până acum este valabil şi pentru un individ luat în parte şi
pentru o societate întreagă, oricare ar fi organizarea acesteia. Dar viaţa socială a
oamenilor, urmărind interesele lor personale chiar ca şi membri ai societăţii, aduce în
discuţie un fenomen special în cazul tuturor bunurilor ale căror cantităţi disponibile sunt
mai puţine decât trebuinţa pentru ele. O luare în considerare a acestui fenomen îşi
găseşte locul aici. Dacă relaţia cantitativă aflată în discuţie apare într-o societate (dacă
cerinţele unei societăţi pentru un bun sunt mai mari decât cantitatea disponibilă), este
imposibil, în acord cu ce s-a spus mai devreme, ca trebuinţele respective, ale tuturor
indivizilor care formează societatea, să fie complet satisfăcute. Interesul personal al
omului se face simţit şi acolo unde cantitatea disponibilă nu este suficientă tuturor,
fiecare individ va încerca să-şi apere propriile cerinţe în mod complet, excluzând
celelalte persoane.
137
În aceasta luptă, indivizii diferiţi vor atinge diferite niveluri ale succesului. Dar
oricare ar fi maniera în care bunurile sunt divizate, cerinţele unora dintre membrii
societăţii nu vor fi satisfăcute deloc sau numai într-o mică măsură. De aceea, aceste
persoane vor avea interese diferite faţă de primele. Din cauza acestei opoziţii de
interese, este necesar pentru societate, să se protejeze fiecare individ care se află în
posesia unui astfel de bun, împotriva oricărui act de forţă. În acest fel, vom ajunge la
originea economică a ordinii legale actuale şi în special la aşa numita “protecţie a
dreptului de proprietate”. Astfel, economia şi proprietatea au origine comună din
moment ce amândouă au, ca ultim motiv al existenţei, faptul că avem bunuri ale căror
cantităţi disponibile sunt mai mici decât cerinţele oamenilor. De aceea, proprietatea, ca
de altfel şi economia umană, nu este o invenţie arbitrară, ci mai degrabă singura soluţie
posibilă şi practicabilă în acelaşi timp, soluţie impusă nouă de către diferenţa existentă
între cerinţele pentru toate bunurile economice şi cantităţile disponibile de bunuri
economice.
Ca şi concluzie, este imposibil să abolim instituţia proprietăţii fără să înlăturăm
cauzele pe care necesitatea le aduce în discuţie - fără a creşte în mod simultan cantităţile
disponibile ale tuturor bunurilor economice într-o aşa măsură încât cerinţele indivizilor
societăţii să fie îndeplinite în totalitate sau fără a reduce trebuinţele umane destul pentru
ca bunurile disponibile să fie suficiente la completa satisfacere a acestora. Fără a stabili
un astfel de echilibru între cerinţe şi cantităţi disponibile, o nouă ordine socială va putea
într-adevăr garanta că acele cantităţi disponibile de bunuri economice vor fi folosite
pentru satisfacerea trebuinţelor altor persoane decât în prezent. Printr-o astfel de
redistribuire nu se va putea niciodată depăşi faptul că vor exista persoane ale căror
cerinţe nu vor fi îndeplinite sau vor fi îndeplinite doar într-o mică măsură; în acest caz
se va putea ajunge la uz de forţă, iar posesorii bunurilor economice vor trebui protejaţi
de astfel de persoane. În acest sens, proprietatea este inseparabilă de economia umană
în forma sa socială şi toate planurile de reformă socială pot fi în mod logic direcţionate
către o distribuţie adecvată a bunurilor economice şi niciodată către abolirea instituţiei
de proprietate.
Proprietatea asupra bunurilor economice

Proprietatea desemnează totalitatea proceselor şi relaţiilor interumane de
apropriere a bunurilor economice. Nu se poate spune că proprietatea desemnează
aproprierea tuturor bunurilor existente în societate deoarece numai bunurile economice
fac obiectul relaţiilor de apropriere.
Procesele şi relaţiile aproprierii sunt formate din următoarele componente:
- posesiunea bunurilor economice
- decizia asupra bunurilor economice
- folosirea bunurilor economice
- însuşirea rezultatelor obţinute
Proprietatea este pe de o parte un proces economic iar pe de altă parte şi o
realitate juridică. Orice proprietate are, ca proces şi relaţie, două elemente structurale
fundamentale, şi anume:
1. obiectul, sau obiectele proprietăţii, reprezentate de bunurile economice
2. subiecţii proprietăţii.
Menger denumeşte proprietatea ca fiind întreaga sumă de bunuri aflată la
dispoziţia unei persoane. De asemenea el afirmă că “bunăstarea” este întreaga sumă de
138
bunuri economice aflată la dispoziţia unei persoane economice. Bunurile neeconomice
nu fac parte din această categorie, deci nu sunt considerate componente ale bunăstării.
Bunurile economice sunt bunuri ale căror cantităţi disponibile sunt mai mici decât
cerinţele pentru ele. “Bunăstarea” poate fi definită şi ca fiind întreaga sumă de bunuri
economice aflată la dispoziţia unei persoane. Dacă ar exista o societate în care toate
bunurile ar fi disponibile în cantităţi depăşind cerinţele, nu ar mai exista nici bunuri
economice şi nici bunăstare. De altfel, bunăstarea este o măsură a gradului în care un
individ îşi satisface trebuinţele în comparaţie cu ceilalţi indivizi angajaţi într-o activitate
economică.
Aceste remarci sunt făcute cu scopul de a introduce soluţia unei probleme care,
din cauza contradicţiilor aparente la care duce, “este capabilă să aducă neîncredere
asupra principiilor ştiinţei noastre”. Problema apare din cauza faptului că o continuă
creştere a cantităţii de bunuri economice disponibile aflate la dispoziţia individului va
cauza pierderea caracterului economic al acestor bunuri; în acest fel, componentele
bunăstării vor suferi o diminuare. Putem observa ciudata contradicţie ca o continuă
creştere a obiectelor bunăstării va duce la diminuarea acesteia.
Acest paradox este impresionant la prima vedere, dar studiat mai bine, se
dovedeşte a fi doar aparent. După cum am văzut, bunurile economice sunt bunuri ale
căror cantităţi disponibile sunt mai mici decât cerinţele. Sunt bunuri care prezintă o
oarecare deficienţă iar bunăstarea indivizilor economi nu este altceva decât suma
acestora. Dacă cantităţile lor disponibile cresc progresiv înainte ca ele să-şi piardă
caracterul economic, lipsa nu mai există, bunurile părăsind categoria bunurilor care
constituie bunăstarea indivizilor economi. Nu există nici o contradicţie în faptul că
creşterea progresivă a unui bun care a prezentat o anumită deficienţă duce la rezultatul
că bunul încetează să mai existe în cantităţi insuficiente. Din contră, că o creştere
progresivă a bunurilor economice trebuie să ducă în final la o reducere a numărului de
bunuri, deficiente înainte, este o afirmaţie care reprezintă inversul ideii că o continuă
diminuare a bunurilor neeconomice disponibile va duce la lipsă, şi astfel componentele
bunăstării vor creşte.
Menger a definit bunăstarea ca fiind suma întreagă de bunuri economice aflate
la dispoziţia indivizilor. Existenţa oricărei părţi a bunăstării presupune deci un individ.
Cantităţile de bunuri economice destinate unui scop precis nu reprezintă bunăstarea în
sensul economic al cuvântului. “Imaginaţia unei persoane legale poate fi validă pentru
scopuri practice, dar nu pentru ştiinţa noastră care respinge orice forma de
imaginaţie”. Aşa numitele “fonduri de încredere” sunt cantităţi ale bunurilor economice
destinate unor scopuri precise, dar ele nu reprezintă bunăstarea în sensul economic al
cuvântului. Acest lucru duce la problema naturii “bunăstării publice”. Statele,
provinciile, comunităţile şi asociaţiile au în general anumite cantităţi de bunuri
economice la dispoziţia lor pentru satisfacerea trebuinţelor. Aici imaginaţia unei
persoane legale nu este necesară unui economist politic. Acesta din urmă poate să
observe o organizare socială al cărei personal administrează anumite bunuri economice
care sunt disponibile pentru satisfacerea trebuinţelor şi care le direcţionează spre
împlinirea acestui obiectiv. Nimeni nu va ezita să admită existenţa bunăstării
guvernamentale, provinciale, municipale şi colective. Situaţia este diferită în ceea ce
priveşte termenul “bunăstare naţională”. Aici avem de-a face nu cu întregul cuantum de
bunuri disponibile naţiunii pentru satisfacerea trebuinţelor, bunuri administrate de
guvern şi direcţionate către anumite scopuri, ci cu totalitatea bunurilor aflate la
139
dispoziţia indivizilor luaţi în mod separat”. Avem de-a face cu un concept care derivă
din termenul “bunăstare”.
Menger susţine că “dacă folosim imaginaţia tuturor indivizilor dintr-o societate,
fiecare străduindu-se să-şi satisfacă trebuinţele şi conducându-se după interese opuse
celorlalţi, şi dacă presupunem că bunurile economice aflate la dispoziţia indivizilor nu
sunt folosite pentru satisfacerea trebuinţelor indivizilor în parte, ci la satisfacerea
tuturor indivizilor care compun economia, atunci ajungem la conceptul unei sume de
bunuri economice disponibile unei unităţi economice (de exemplu, societatea) pentru
satisfacerea trebuinţelor”. Un astfel de concept ar putea fi numit “bunăstare naţională”.
Dar, cu toate argumentele sociale, suma bunurilor economice disponibile individului
pentru satisfacerea trebuinţelor personale, nu reprezintă bunăstarea în sensul economic
al termenului, ci mai degrabă un complex de bunăstări legate de comerţul şi legăturile
umane
Astfel, afirmă Menger “este necesar să ne păzim de erorile care pot apărea dacă
nu acordăm atenţie distincţiei făcute. În toate problemele unde subiectul este
determinarea cantitativă a aşa numitei bunăstări naţionale, suma tuturor bunăstărilor
indivizilor dintr-o societate poate fi numită bunăstare naţională. Dar când sunt implicate
treceri de la dimensiunea bunăstării naţionale la proprietatea oamenilor sau fenomene
rezultând din contactele individuale, atunci conceptul de bunăstare naţională în sensul
literal al cuvântului va conduce la erori frecvente. În toate aceste cazuri, bunăstarea
naţională trebuie privită mai degrabă, ca un complex format din toate bunăstările
membrilor societăţii, iar noi trebuie să ne concentrăm atenţia spre diferitele mărimi ale
bunăstării individuale”.
BIBLIOGRAFIE
1. Menger, C. Principles of Economics, ed. Libertarian Press, Inc., Grove
City, USA, 1994
2. Hernann, F. B. Staatswirrthschaftliche Untersuchungen, Munchen, 1874
W. Vun
3. Proudhon, P. J. Systeme de contradictions economiques, ediţia 111, Paris.
1867
140
SCURT ISTORIC AL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ALE URSS-ULUI (1949-1989)
Asist.univ.drd. Mihaela Salanţă

Facultatea de Ştiinţe Economice,
U.B.B. Cluj-Napoca
Abstract: During the Cold War, Soviet Union’s foreign policy had a
great impact on soviet economy, but not only. By the soviet policy were
influenced, also, the economy and foreign policy of all Eastern European
countries, that were under soviet “umbrella”. Because of its relation with
United States, Soviet Union had an great impact on world economy and
politics too.
Key terms: Soviet Union’s foreign policy, international economic relations, cold war.
În anul 1945 la conducerea URSS se afla Iosif Visarionovici Stalin. Politica

externă a acestuia a fost complexă în execuţie dar esenţialmente simplă ca scop. El şi-a
stabilit ca îndatorire principală apărarea intereselor ţării sale într-o lume ostilă
abandonând, în sens practic, ideea de Uniune Sovietică conducătoare a revoluţiei
marxiste internaţionale, şi s-a dedicat unui ţel mai puţin ambiţios dar la fel de
important, acela al salvgardării securităţii naţionale. El nu şi-a pierdut niciodată teama
profundă de invazia occidentală. Indiferent cât de puternici au devenit el sau URSS,
Stalin nu a încetat să considere Uniunea Sovietică vulnerabilă. Aceasta explică decizia
lui de a opta pentru socialismul într-o singură ţară. Eventuala redresare militară a URSS
până în 1945 a epuizat ţara economic dar, în acelaşi timp, a făcut din URSS o
incontestabilă putere mondială şi din Stalin un şef de stat internaţional. Oricare ar fi fost
diversele cauze ale Războului Rece, erau parţial produsul hotărârii lui Stalin de a nu fi
prins pe picior greşit niciodată. Refuzul de a lua în considerare reunificarea Germaniei
sau eliberarea Estului Europei a decurs de aici. Bănuielile lui faţă de lumea din afară, în
anii ce au urmat războiului, au creat o atmosferă de încordare şi neîncredere care a
condiţionat atitudinea Occidentului faţă de URSS şi a dat formă propriei imagini despre
sine a URSS.
Stalin a considerat că singura alternativă viabilă, în ceea ce priveşte politica
externă, după 1945, a fost aceea de retragere în spatele noii sale bariere defensive,
creată în timpul celui de-al doilea război mondial, prin ocuparea Europei de Est. Astfel
Germania a devenit frontiera acestui sistem. Pornind de la aceasta se poate explica
maniera suspicioasă şi necooperantă în care Stalin a tratat problema Germaniei, fapt
ilustrat perfect de criza Berlinului de Vest.
De a lungul R.R., occidentul a interpretat orice mişcare defensivă sovietică
drept dorinţă de expansiune, considerându-se că Europa slăbită din cauza războiului, va
cădea pradă uşor agresiunii politice şi economice a U S. Drept răspuns SUA lansează în
1947 Planul Marshall. U.S a văzut în acest plan o falsă acoperire a imperialismului
american, legându-l de noua doctrină propusă de SUA - Doctrina Truman. Stalin nu
putea accepta planul, pentru că ar fi însemnat că blocul estic să devină dependent
economic de SUA iar pericolele politice erau prea mari. Neîncrederea în intenţiile SUA
141
a fost în continuare sporită odată cu înfiinţarea NATO în 1949, care pentru U.S. era o
nouă etapă în răspândirea militarismului american. Deci decizia lui Stalin de a-şi
dezvolta propria sa armă atomică s-a dovedit înţeleaptă.
Relaţiile sovieto-americane nu au fost facilitate nici de contactele de la ONU.
Faptul că erau membre le-a intensificat disputele. Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate au constituit în platforme ale propagandei şi ale câştigării de puncte. Persia,
Grecia, Germania, Coreea- problemele principale ale lumii postbelice, au generat
discuţii aprinse în Consiliul de Securitate, devenind un permanent câmp de bătaie între
Uniunea Sovietică, care îşi folosea dreptul de veto, şi membrii necomunişti. Uniunea
Sovietică îşi folosea dreptul de veto ca pe un instrument de a contrabalasa dezechilibrul
antisovietic al Consiliului de Securitate. Relaţiile sovieto-americane la ONU s-au
acutizat datorită problemei Chinei. În 1949, în China învingea comunismul. Aceasta a
condus la propunerea noii Chine, a lui Mao, ca membră în ONU, în locul Chinei lui
Jiang Jieshi susţinută de americani. Datorită refuzului primit, Uniunea Sovietică se
retrage în semn de protest. Profitând de absenţa Uniunii Sovietice, Consiliul adoptă o
rezoluţie prin care instituia o armată a ONU pentru apărarea Coreii de Sud împotriva
invaziei comuniste din Nord. Începuse primul conflict armat deschis al R.R. Deşi
Uniunea Sovietică nu era implicată militar în Coreea, războiului de acolo, între 1950-
1953, a fost controversa internaţională dominantă în timpul ultimilor 3 ani din viaţă ai
lui Stalin. El a acordat susţinerea diplomatică a URSS Coreei de Nord şi comuniştilor
chinezi. Când a murit în 1953, ţara sa era încleştată într-o luptă ideologică implacabilă
cu Occidentul capitalist. Era aceeaşi situaţie pe care o moştenise în 1924.
Lui Stalin îi succede la putere Hruşciov, care propunea o politică de
coexistenţă, prin care recunoştea dreptul fiecărei naţiuni de a-şi alege propriul său
sistem politic şi social. Acest fapt a marcat o importantă schimbare a atitudinii sovietice
faţă de lumea exterioară. Un pas deosebit de important a fost făcut prin declaraţia lui
Hruşciov din 1956 prin care se spunea că un conflict violent între lumea comunistă şi
cea capitalistă nu era o necesitate. O serie de evoluţii ulterioare morţii lui Stalin au dus
la detensionarea relaţiilor Uniunii Sovietice cu exteriorul:
– în 1953, războiul din Coreea încetase
– în 1954, Uniunea Sovietică se alăturase Angliei şi SUA în negocierile privind
retragerea armatei franceze din Indochina
– în 1955, Uniunea Sovietică semnase un tratat de pace cu Austria şi-şi retrăsese
trupele din această ţară.
Toate aceste evenimente au dus la crearea unei atmosfere mai destinse,
cunoscute sub denumirea de “spiritul de la Geneva”, ce a dat posibilitatea Uniunii
Sovietice de a participa la Conferinţa de la Geneva din vara lui 1945. Deşi nu s-au
înregistrat rezultate spectaculoase, Hruşciov a ajuns la concluzia că ţara sa are mai mult
de câştigat de pe urma unei coexistenţe paşnice, decât de pe urma ostilităţii manifestate
faţă de Occident. Drept rezultat , începe să facă vizite în ţări din afara blocului estic,
printre care se număra India, China, Iugoslavia, Anglia şi SUA. În timpul acestor vizite,
Hruşciov a accentuat realizările sovietice în domeniul spaţial, îndeosebi lansarea
satelitului “Sputnik” (1957). Ceea a impresionat SUA a fost pasiunea şi abilitatea de
care a dat dovadă Hruşciov, arătând că şi conducerea sovietică putea avea o faţă umană.
El a mai subliniat că datorită faptului că armele nucleare se produceau atât în Est cât şi
în Vest, ideea de a se rezolva diferendele dintre comunism şi capitalism cu ajutorul lor
devenea superfluă. În 1959, se naşte noţiunea de “spiritul de la David Camp”, datorită
îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane, în urma întâlnirilor dintre Hruşciov şi
142
Eisenhover de la David Camp. În scurt timp a devenit limpede faptul că aceste relaţii
sunt mult mai fragile decât realitatea R.R. În 1960, la o conferinţă la Paris, în
momentul în care Hruşciov a anunţat doborârea unui avion american care spiona
teritoriul sovietic, s-a iscat o ceartă de proporţii. Întâlnirea de la Viena din 1961, cu
noul preşedinte american J.F. Kennedy, deşi cordială, nu a dus la aplanarea
neînţelegerii anterioare. Cea mai periculoasă confruntare de pe perioada R.R.a fost cea
din 1962- Criza rachetelor din Cuba.
Coexistenţa, ca bază de abordare a problemelor internaţionale prezenta atracţie,
dar ca realitatea era greu de susţinut, datorită crizelor apărute în relaţiile externe.
Divizarea Germaniei şi a Berlinului a devenit tot mai stânjenitoare pentru URSS.
Sateliţii din blocul Est- European dădeau semne de independenţă. China lui Mao
devenea un competitor la conducerea lumii comuniste. În criza cubaneză Hruşciov a
fost nevoit să se retragă. Cu toate acestea Hruşciov a fost primul conducător sovietic
cunoscut în întreaga lume, el şi-a reprezentat personal ţara în lume, a făcut din
întâlnirile la vârf o formă standard a diplomaţiei internaţionale. Cel mai mare succes în
politica sa de coexistenţă l-a obţinut în domeniul cursei înarmării.
După 1964, la conducerea URSS-ului îl vom găsi pe Brejnev, care moştenise de
la predecesorul său o situaţie de înapoiare economică şi izolare internaţională. Deşi
superputere, ce deţinea controlul asupra Europei de Est, Uniunea Sovietică era
implicată în aceeaşi luptă ideologică cu Occidentul şi nu numai.
Vor urma zile grele:
- războiul de 6 zile din 1967 a fost lovitură neaşteptată pentru Uniunea
Sovietică, care şi- a sporit prezenţa în zona arabă
- nu după mult timp, partidele din Polonia şi Cehoslovacia vor intra într-o criză
de autoritate. Socialismul cu faţă umană ce era pracitcat aici, constituia o
ameninţare pentru celelalte state din blocul Estic, care erau autoritare sau
represive. Drept consecinţă Moscova decide să pună capăt “Primăverii de la
Praga”. Impactul internaţional a fost limitat. China va fi cea care va lua
atitudine. Relaţiile chinezo-sovietice atingând punctul culminant în mai 1969,
datorită incidentelor de frontieră. Ulterior pentru că nici una dintre părţi nu
dorea un conflict de proporţii, problema frontierelor se va rezolva la masa
tratativelor, în decembrie 1970
- în 1972 preşedintele Egiptului pune capăt dominaţiei sovietice în Egipt.
Totuşi în 1968 se semnează tratatul de non-proliferare între Uniunea Sovietică,
SUA şi Marea Britanie. În 1970 sunt iniţiate negocieri ce au condus la semnarea, doi
mai târziu, a tratatului SALT I între Uniunea Sovietică şi SUA. Se pare că aceste
tratate erau mai favorabile Uniunii Sovietice decât SUA.
În 1973 are loc o schimbare în “staff-ul diplomatic” ai Uniunii Sovietice prin
readucerea lui Gromyko, în speranţa că relaţiile sovito-americane de cooperare şi
colaborare se vor extinde. De data aceasta complicaţiile vor apare de partea americană-
Watergate-ul.
Una dintre cele mai importante întâlniri la nivel înalt, la care au participat SUA
şi Uniunea Sovietică a fost cea de la Helsinki din 1975, unde Uniunea Sovietică a
obţinut recunoaşterea frontierelor existente şi a sferelor de influenţă. În schimb Uniunea
Sovietică trebuie să asigure o mai mare transparenţă în relaţiile internaţionale. Acest
articol va fi sabotat de blocul Est-european, ceea ce va duce la răcirea relaţiilor.
La această răceală a contribuit şi intervenţia în războiul civil din Angola, din
1975, prin trimiterea a 15000 cubanezi. Prin implicarea cubanezilor, est-germanilor şi
143
într-o mai mică măsură, o esticilor, în general , se considera că se pune în pericol
balanţa de putere. Se mai adăuga la toate acestea şi schimbarea preşedintelui SUA
din1976 prin venirea lui Jimmy Carter, care dorea restaurarea autorităţii morale a SUA
ceea ce contravenea “politicii reale” ale lui Kissinger. Se continuă negocierile pentru
SALT II, încheiate prin semnarea tratatului în 1979.
Urmează criza din Iran, în urma căreia SUA şi vesticii pierd punctul de sprijin
din Golful Persic. În acelaşi timp (1978) în Afganistan vin la putere comuniştii, cu
ajutorul sovieticilor. Când la Teheran sunt luaţi ostatici în ambasada americană (1979),
iar americanii se dovedesc practic în imposibilitatea de a reacţiona, situaţia devine
demnă de reţinut pentru Uniunea Sovietică. Pe de o parte, această situaţie constituia un
pericol şi pentru ţările comuniste, iar pe de altă parte se confirma ipoteza că SUA, ca
superputere, nu se mai putea ridica prea mult în această regiune. Din acest motiv, U.S.
trimite trupe în Afganistan, ca să impresioneze Iranul şi să arate că, cu Uniunea
Sovietică nu e de glumit. Astfel la sfârşitul lui 1979, 100000 de soldaţi sunt trimişi în
Afganistan, unde înlocuiesc guvernul. Această acţiune stârneşte reacţii vehemente în
lume. În plenul ONU se votează pentru condamnarea invanziei, ceea ce o constituit o
lovitură puternică pentru Uniunea Sovietică. Preşedintele Carter ca reacţie:suspendă
negocierile, nu ratifică SALT II, boicotează J.O. de la Moscova, stopează exportul de
grâne către Uniunea Sovietică. Se aştepta o reacţie similară de la aliaţii vestici, dar aici
se loveşte de poziţia RFG, care trebuia să-şi protejeze relaţiile cu RDG şi care depindea
de importul de energie din Uniunea Sovietică. Astfel se accentuează diferenţele dintre
SUA şi aliaţii săi europeni.
Spre sfărşitul anilor ’70 Uniunea Sovietică se confrunta cu o serie de probleme.
În cadrul Pactului de la Varşovia şi a Comecon, spiritul de cooperare era departe de a fi
perfect: România, Ungaria şi RDG începeau să aibă propriile lor idei, relaţiile cu Cuba
deveneau supărătoare, iar Polonia era o sursă de îngrijorare, în SUA la conducere vine
Ronald Reagan care are o atitudine anti-comunistă.
Conducerea de la Kremlin, spera ca politica dusă de Reagan să conducă la
izolare şi spera ca aceasta să fie şansa lor. Ei urmăreau să separe membrii europeni ai
NATO de SUA, şi să îi aducă într-o poziţie de neutralitate. În urma conferinţei de la
Geneva, din 1984, Uniunea Sovietică a trebuit să accepte că strategia sa nu s-a dovedit
viabilă.
Schimbarea de politică externă a Uniunii Sovietice se produce totuşi după
alegerea noului conducător al partidului- Mihail Gorbaciov ( martie 1985). Încă de la
început, acesta doreşte să pună capăt desfăşurărilor de forţă angajate de Brejnev în
Europa, în Afganistan, în Orientul mijlociu, Africa şi America centrală.
Din 1986 se observă o schimbare de atitudine. Se trece la o reformare profundă
a sistemului pe plan intern, datorită mai ales unori factori externi: anunţarea rezultatelor
economice ale Chinei şi Japoniei.
În ceea ce priveşte politica externă, Gorbaciov examinează situaţia ţării sale şi
constată că deşi ruinată economic aceasta îşi permite luxul de a fi una dintre cele mai
agresive şi mai imperialiste din lume. Totodată realizează că urmarea aceleaşi căi ar
duce la faliment total. De asemenea, hotărăşte o mutaţie radicală a politicii externe:
ameninţarea şi acţiunile în forţă sunt înlocuite cu toleranţa şi negocierea. Primul
obiectiv era câştigarea sau recâştigarea încrederii internaţionale printr-un program vast
ce presupunea multe renunţări, precum şi acceptarea greşelilor din trecut - “glasnost”.
Conştient de neîncrederea care exista la nivel mondial, Gorbaciov trece la o serie de
144
acţiuni concrete cu efecte imediate: noile dispoziţii în vederea dezarmării, retragerea
trupelor din Afganistan, eforturile depuse pentru soluţionarea conflictelor regionale.
Totodată s-a încercat transformarea vechilor adversari în parteneri. Astfel se
încearcă reluarea tratativelor cu state până atunci ostile: China, Japonia, Israel şi în
special cu SUA. Cel mai greu a fost determinarea statelor socialiste să accepte faptul că
de acum în colo nu se mai puteau bizui pe o solidaritate obligatorie şi pe un ajutor
material sistematic.
Noul curs al politicii externe sovietice era perfect coerent: dacă se considera că
un război atomic nu mai poate fi declanşat, atunci politica externă nu trebuie să pună în
centrul atenţiei raportul de forţe dintre blocurile militare, iar sfârşitul cursei înarmărilor
ar putea deveni o realitate. Dacă înainte se considera că statele capitaliste şi imperialiste
sunt o permanentă ameninţare la adresa păcii, în noua viziune coexistenţa paşnică ar
putea deveni o cooperare îndelungată şi atotcuprinzătoare între est şi vest, care ar ajuta
ambele părţi să abordeze marile probleme ale omenirii şi ale mediului înconjurător.
Politica sa devenea credibilă şi datorită relaţiilor Uniunii Sovietice cu ţările est-
europene, care au început să se schimbe fundamental. Armata sovietică nu mai
constituia o ameninţare pentru Polonia şi Ungaria, dacă acestea doreau democraţie.
Doctrina Brejnev a fost anulată (care legitima invadarea Cehoslovaciei). Pentru prima
dată se puteau duce tratative cu Uniunea Sovietică privind drepturile omului şi ale
naţiunilor.
Noua gândire a lui Gorbaciov prevedea o legătură mai mare între factorii
economici şi cei militari. Dacă el vorbea despre perestroika şi despre noua gândire ca
despre o revoluţie, atunci nici un aspect din politica sovietică nu este mai revoluţionar
decât transformarea politicii externe. În 1989 s-a putut vedea cât de mult a schimbat
lumea politica lui Gorbaciov.
BIBLIOGRAFIE
1. LYNCH, M. Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964, Bucureşti, Ed. ALL,
1998
2. LOTH, W. Împărţirea lumii- Istoria Războiului Rece 1941-1955,
Bucureşti, Ed.Saeculum I.O., 1997
3. ULAM, A.B. Expansion and Coexistence- The History of Soviet Foreign
Policy, 1917-67, London, Secker &Warburg
4. GOUDOEVE Post Stalinist Russia under Khruschev and Brezhnev, Cluj-
R, A.P., Napoca, Ed. Facultăţii de Studii Europene, 1997
ZDENCK,
D.R.
145
146
Secţiunea Statistică - Informatică economică
MODELE DE AFACERI PE INTERNET
Conf.univ.dr. Georgeta Şoavă

Lect. univ. drd. Anca Mehedinţu
Lect. univ. drd. Răzvan Buşe
Abstract:For some companies, electronic commerce is any financial

transaction that uses information technology. For other companies, the
electronic commerce takes into consideration the whole circuit, including
marketing and sales. Many peoples consider the electronic commerce as
any financial transaction resulting in the acquisition of books, CDs, travel
tickets and others. Electronic commerce is a broader concept comprising
the totality of activities related to marketing services such as publicity,
sells, payments, services toward clients. The paper presents some models
of Internet business such as: e-shop, e-mall, e-procurement, e-auction,
virtual community, e-service providing.
Key words: Internet, electronic commerce, and Internet business
Internetul este o reţea mondială de zeci de mii de computere de mare

capacitate, conectate între ele. Persoane particulare şi oameni de afaceri intră pe
Internet prin intermediul unui furnizor local de servicii Internet, care oferă astfel
accesul la poşta electronică (e-mail) şi la sistemul de informare " www" (World Wide
Web). Internetul oferă potenţialilor clienţi posibilitatea de a "vizita" afacerea pe "web"
şi să analizeze ofertele online de produse şi servicii ale firmelor.
O multitudine de firme utilizează Internetul pentru publicitate. Marketingul prin
Internet este o oportunitate pentru a crea imaginea unei firme şi pentru a atrage clienţi.
Firmele furnizează informaţii tehnice şi utilizează pagina de web ca o platformă pentru
lansarea noutăţilor firmei. Folosind propriul website ca pe un magazin, ele oferă
produse şi preiau comenzi. Pentru aceasta nu este necesar ca propriul computer să fie
conectat în permanenţă la reţea. Se pot stoca paginile de web ale afacerii într-un
computer-gazdă. Acesta este cel care trebuie să funcţioneze non-stop şi în felul acesta
nu există nici un pericol pentru ca hackerii să pătrundă în computerul dumneavoastră.
În sarcina firmei este doar plata convorbirilor telefonice locale efectuate cu
furnizorul de servicii Internet. Mesajele firmei sunt apoi retransmise către alte
computere-gazdă mari, prin linii telefonice rapide, închiriate sau prin satelit. Costurile
acestor transmisii sunt suportate din taxa lunară fixă, perceputa de furnizorul de servicii
Internet.
Atât clienţii cât şi firmele sunt foarte preocupaţi de diferitele incertitudini legate
de comerţul electronic. Se constată lipsa de încredere în ceea ce priveşte securitatea
datelor personale în timpul transferurilor în cadrul tranzacţiilor electronice. Clienţii sunt
încă neîncrezători, dar experţii sunt de părere că tranzacţiile în comerţul electronic au
un grad mai mare de siguranţă decât banalele cumpărături efectuate prin cardul de
credit.
147
Tranzacţionarea electronică a mărfurilor şi serviciilor constituie o extensie a
comerţului actual. Se obţine astfel o eficienţă sporită, în sensul reducerii costurilor şi în
ceea ce priveşte efectul marketingului şi se îmbunătăţeşte relaţia beneficiar-client.
Comerţul electronic facilitează şi cooperarea între firme. reduce costurile de
marketing şi de livrare, susţine strategia de marketing a firmei şi oferă acces pe noi
pieţe. în viitorul apropiat, comerţul electronic va avea un impact puternic asupra
competitivităţii firmelor.
Comerţul electronic nu este restricţionat de frontierele statelor dar depinde de
existenţa sau inexistenţa reţelelor de computere. Comerţul electronic permite chiar şi
celor mai mici furnizori, indiferent de provenienţa lor geografică, să fie omniprezenţi şi
să facă afaceri în întreaga lume.
Comerţul electronic influenţează pozitiv nu numai activitatea întreprinderilor
mici şi mijlocii dar vine şi în sprijinul clienţilor, oferindu-le nenumărate opţiuni.
Comerţul electronic se află încă în faza incipientă. Clienţii manifestă temeri în
ceea ce priveşte furtul cardurilor de credit, a confidenţialităţii datelor personale, etc.
Multe firme nu au adoptat modelul electronic potrivit pentru derularea comerţului lor
electronic sau întâmpină dificultăţi în integrarea comenzilor şi a informaţiilor culese
online, în activitatea curentă a firmei. Cu toate acestea, este o certitudine faptul că
numărul clienţilor magazinelor electronice şi a firmelor care adoptă soluţiile comerţului
electronic este în creştere. Mulţi furnizori de servicii Internet popularizează sistemul de
cumpărare online tocmai pentru a induce un plus de încredere şi consideraţie.
Pentru unele firme, comerţul electronic înseamnă orice tranzacţie financiară
care utilizează tehnologia informatică. Pentru altele, noţiunea de comerţ electronic
acoperă circuitul complet de vânzări - inclusiv marketingul şi vânzarea propriu-zisă.
Mulţi oameni consideră comerţul electronic ca fiind orice tranzacţie comercială
condusă electronic pentru cumpărarea unor produse cum ar fi cărţi, CD-uri, bilete de
călătorie şi altele. Dar, comerţul electronic are, în sens larg, un impact mult mai profund
asupra evoluţiei afacerilor şi cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziţii comerciale ci şi
totalitatea activităţilor care susţin obiectivele de marketing ale unei firme şi care pot
include, spre exemplu, publicitate, vânzări, plăţi, activităţi post-vânzare, servicii către
clienţi,etc.
Ca urmare, s-a lărgit gama de servicii care sprijină şi acordă asistenţă acestui
nou domeniu al afacerilor. Aceste servicii se referă la furnizorii de internet, la sistemele
de securitate şi semnăturile electronice, la tranzacţiile online sau reţelele de magazine,
precum şi la serviciile cu caracter general, cum ar fi consultanţa, designul de pagini
web, elaborarea site-urilor. Această evoluţie are un impact major asupra economiei, în
ceea ce priveşte crearea de noi întreprinderi, diversificarea celor existente şi, în special,
asupra potenţialului pieţei forţei de muncă şi a gradului de ocupare a acesteia în viitor.
Datorită acestei diversităţi a condiţiilor de piaţă ce cuprinde un mare număr de furnizori
de servicii şi care este într-o permanentă schimbare, se impune ca o necesitate punerea
la dispoziţia întreprinderilor şi în special a întreprinderilor mici şi mijlocii, a unei
"surse" unde să găsească sprijinul adecvat pentru aplicarea soluţiilor comerţului
electronic în activitatea proprie.
Industria comerţului electronic face, în general, distincţie între tranzacţiile
Business-to-Business (B-2-B sau BTB) şi tranzacţiile Business-to-Consumer (B-2-C
sau BTC): B-2-B cuprinde toate tranzacţiile ce se efectuează între doi sau mai mulţi
parteneri de afaceri. Aceste tranzacţii se bazează, de obicei, pe sisteme extranet, ceea ce
înseamnă că partenerii de afaceri acţionează pe Internet prin utilizarea de nume şi
148
parole pentru paginile de web proprii. B-2-C se referă la relaţiile dintre comerciant şi
consumatorul final, fiind considerat comerţ electronic cu amănuntul.
O nouă opţiune în comerţul electronic este tranzacţia Business-to-Employee
(B-2-E), care se referă la tranzacţiile din interiorul unei firme, destinate personalului
angajat al firmei şi efectuate prin sistemul intranet propriu.
Prima decizie ce trebuie luată atunci când vrem să demarăm o afacere pe
Internet este aceea de a alege modelul pentru derularea afacerilor pe Internet. Aceste
modele pot fi clasificate în funcţie de numărul de furnizori, prestatori de servicii către
clienţi, astfel: 1-către-1 (e-shop), mai mulţi-către-1 (e-mall), mai mulţi-către-mai mulţi
(e-licitaţie). Se constituie astfel, un lanţ de servicii în cadrul căruia fiecare element
poate fi dominant.
Un prim element este furnizorul de produse sau servicii, al doilea este
furnizorul de servicii Internet, care poate pune la dispoziţie de la spaţiu pe pagina web
până la posibilitatea integrării într-un e-mall. Al treilea element al lanţului este clientul,
având o anumită formare profesională, interese proprii şi preferinţe. Acest client poate
fi un consumator (B-2-C), o altă firmă (B-2-B), administraţia publică (B-2-A) sau un
angajat (B-2-E), în contextul tranzacţiilor interne din cadrul unei firme.
Prezentăm în continuare, în linii generale, câteva modele de afaceri pe Internet:
– magazinul electronic (e-shop)
– magazinul universal electronic (e-mall)
– achiziţia publică electronică (e-procurement)
– licitaţia electronică (e-auction)
– comunitatea virtuală (virtual community)
– prestări servicii electronice (e-service providing)
– brokeraj de informaţii
– modele de publicitate.
Magazinul electronic (e-shop)

Ideea de bază a comerţului electronic este aceea de a transpune afacerea fizică,
materială, în pagina de Internet. Astfel, firma îşi prezintă catalogul de produse precum
şi serviciile prin Internet.
Produsele sunt oferite, în general, la diferite categorii de preţ, ţinând seama de
tendinţa clienţilor de a testa calitatea, viteza şi eficienţa livrării înainte de a decide să
cumpere produse mai scumpe. Produsele adecvate comercializării prin Internet sunt, de
obicei, cele care pot fi descrise cu uşurinţă şi nu necesită folosirea simţului tactil: bilete
de avion sau de concert, CD-uri, cărţi, software, unelte, piese de schimb, anumite
alimente sau chiar autoturisme. Pe de altă parte, produse care au fost considerate iniţial
ca nefiind potrivite pentru comercializarea pe Internet - cravatele, spre exemplu, se
vând acum foarte bine pe Internet.
Serviciile completează de obicei oferta de produse dar se circumscriu deseori
unei sfere mai largi: spre exemplu, în cazul în care se comercializează cravate, site-ul
poate prezenta şi un desen/schiţă despre cum se face nodul de cravată. În plus, site-ul
poate include şi un ghid de culori şi stiluri pentru oamenii de afaceri, un îndrumar
pentru succesul în afaceri sau, magazinul de cravate poate decide să vândă şi şosete,
pantofi şi pălării prin includerea pe site şi a altor vânzători.
Preţurile produselor vândute prin Internet ar trebui să fie mai mici decât cele
practicate pentru comenzile clasice. Cărţile, spre exemplu, sunt oferite pe Internet cu o
reducere de 10-50% sau, cel puţin, fără a se percepe taxe adiţionale de livrare. Serviciile
149
si în special serviciile de informare ar trebui să fie în mare parte gratuite. Serviciile de
informare prin publicaţii periodice sunt oferite gratuit la început, prin acces liber sau
abonamente gratuite; ulterior, ofertanţii vor iniţia servicii suplimentare de tipul
accesului la arhive şi vor extinde posibilităţile de căutare, solicitând utilizatorului să se
aboneze şi să plătească pentru a beneficia de acestea. S-a constatat că impactul
abonamentului online asupra utilizatorilor este foarte mic: majoritatea rămâne fidelă
abonamentelor clasice şi, în general, numai clienţii noi apelează la acest nou sistem de
abonament. Cu toate acestea, abonamentele contra cost online pentru accesul la ştiri de
ultimă oră sau la dezbateri cu participare restrictivă de exemplu, suscită interesul doar
dacă serviciile oferite sunt de valoare excepţională.
Există diferite variante de găzduire a unui e-shop, astfel:
• pe un server distinct (un computer proprietatea firmei deţinătoare a
unui e-shop) destinat unor pagini ample şi complexe de web; acesta va
fi localizat în cadrul firmei dacă frecvenţa modificărilor ce trebuie
făcute este mare (ex. ştiri, preţuri, etc.) sau dacă este necesar un trafic
intens între firmă şi serverul aferent e-shop;
• pe un server virtual (un spaţiu deţinut de firma proprietară a unui e-
shop, pe un hard disk al unui computer furnizor de web); în corelaţie cu
un spaţiu mai mare de tipul www.yourshop.com, soluţie preferată de
majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii;
• în cadrul unui magazin universal electronic (e-mall).
Alegerea variantei optime pentru magazinul electronic depinde de costurile de
telecomunicaţie, know-how-ul tehnic la nivelul firmei, grupul ţintă, mărimea, structura
şi obiectivele pe termen mediu ale viitorului e-shop. În măsura în care este posibil, un e-
shop ar trebui să poată fi accesat pe mai multe căi: un link/publicitate permanent pe un
site portal, un cuvânt-cheie publicitar în cadrul motoarelor de cautare sau în cadrul
prezentării pe Internet a informaţiilor generale despre întreaga activitate a firmei sau
despre întreaga gamă de produse şi o fereastră a acestui site în cadrul unui e-mall - toate
acestea concomitent. În plus, o idee interesantă ar fi să se stabilească denumiri de genul
"www.produs1.com" pentru grupele de produse, cu link exact la pagina
corespunzătoare din cadrul magazinului electronic.
Magazinul universal electronic (e-mall)

Un e-mall oferă un front comun pentru mai multe e-shop-uri şi poate fi realizat
utilizând diverse modele de tranzacţii, în funcţie de tipul de servicii pe care proprietarul
mall-ului doreşte să le ofere. Tot proprietarul este cel care se ocupă şi de marketingul
aferent mall-ului, astfel încât alegerea mall-ului potrivit este o decizie esenţială pentru
deţinătorul unui magazin. Mall-ul potrivit se defineşte ca fiind un mall cu o reţea
puternică, cu o strategie de marketing bună, cu un front de prezentare potrivit şi din care
să se poată accesa direct şi pe mai multe căi e-shop-ul; cu o structură adecvată de
magazine şi care să ofere şi servicii, cum ar fi furnizarea de informaţii curente regionale
sau sectoriale.
Revenind la exemplul menţionat, al magazinului pentru cravate: în cazul în care
proprietarul doreşte să-şi prezinte magazinul în cadrul unui mall, el trebuie să decidă
dacă să opteze pentru un mall destinat modei sau pentru unul specializat în accesorii.
Pentru unele domenii este benefică participarea în cadrul unui mall alături de
produse competitive cum ar fi bijuteriile. Aceasta duce la creşterea traficului în mall şi
astfel la creşterea cifrei de afaceri a fiecărui magazin din structura acestuia. Pe de altă
150
parte, deţinătorul mall-ului poate obţine profit din reclamă, taxe percepute membrilor
şi/sau taxe asupra tranzacţiilor.
Achiziţia publică electronică (e-procurement)

Achiziţia publică prin modelul B-2-B este aplicabilă în cazul în care organisme
guvernamentale sau mari organizaţii lansează apeluri pentru licitarea achiziţionării de
bunuri sau servicii. Sfera de cuprindere a licitaţiilor tipice include de la serviciile din
construcţii şi bunurile pentru investiţii până la studii şi alte lucrări ample. Achiziţiile
publice prin Internet pot include negocierea electronică, contractarea şi licitarea în
colaborare, spre exemplu.
Pentru ca acest model să poată fi şi la îndemâna întreprinderilor mici, s-au
înfiinţat platforme sau consorţii în cadrul cărora vănzătorii acţionează împreună pentru
a obţine oferte mai avantajoase de la producători. Spre exemplu, industria modei este un
important utilizator al acestor consorţii.
Licitaţia electronică (e-auction)

Licitarea produselor şi obiectelor pe Internet s-a dovedit a fi un model de mare
succes. Poate fi utilizat atât pentru comerţul electronic B-2-B cât şi pentru cel B-2-C şi,
datorită faptului că este un domeniu de mare interes, poate fi de asemenea integrat şi în
e-shop-urile obişnuite.
Produsele vândute prin licitaţia electronică pot fi produse de ultimă oră, de
suprastoc sau cu stoc fluctuant sau obiecte de valoare pentru colecţionari specializaţi şi
includ de la bunuri materiale, metale şi materii prime agricole, la obiecte de artă unicat.
Spre exemplu, firmele de hardware vând prin licitaţii electronice specializate şi deja
bine cunoscute, atât modele noi cât şi produse folosite.
Asemeni unui e-mall, o licitaţie electronică include de obicei mai mulţi
vânzători. Operatorul licitaţiei elaborează mecanismele pentru plasarea obiectului
licitaţiei, pentru licitare (de obicei prin e-mail) şi poate oferi în plus servicii de plăţi şi
de livrare.
Comunitatea virtuală (virtual community)

Pe Internet - exact ca şi în realitate, oameni având interese comune se întrunesc
în comunităţi pentru a discuta sau a asculta tematicile preferate. Aceste forumuri - cum
sunt forumul de discuţii, grupul de discuţii interactiv (chat) sau lista de corespondenţi
(mailing list) - sunt utile atât pentru timpul liber cât şi pentru comunicările de afaceri şi
sunt denumite "comunităţi virtuale".
Instrumentele menţionate sunt adesea oferite ca servicii gratuite, în scopul
sporirii traficului pe pagina de Internet şi pentru stimularea ataşamentului emoţional
faţă de aceasta. Dar, comunicările de afaceri se pot face şi prin intermediul unui
serviciu contra cost. Canalul de comunicare directă sau video-conferinţele sunt
instrumente atractive care reduc costurile de călătorie şi sunt utilizate de firmele mari
atât pentru comunicări ştiinţifice cât şi pentru cele comerciale.
În funcţie de rolul organizatorului de conferinţă (firmă, prestator de servicii,
asociaţie) şi obiectivele pe care şi le propune (marketing, beneficii), taxele pot fi de
participare sau specifice evenimentului, sau nu se percep deloc.
Platformele de colaborare oferă un set de instrumente şi un mediu de informare
pentru colaborarea între întreprinderi, între acestea şi colaboratorii externi şi între
experţi, acţionând ca o întreprindere virtuală faţă de lumea exterioara. În cazul în care
151
platforma nu aparţine unei anume întreprinderi, operatorul trebuie să acorde o atenţie
specială statutului de neutralitate, protecţiei datelor şi siguranţei comunicării, pentru a
nu permite scurgeri de informaţii de interes pentru concurenţă. Viteza de transmisie are,
de asemenea importanţă majoră mai ales în domeniul tehnic. În aceeaşi măsură,
semnătura digitală devine un instrument indispensabil pentru derularea activităţii în
general sau pentru domeniul contractual în special.
Furnizare de servicii pentru comerţul electronic (e-service providing)

Serviciile care susţin activitatea de comerţ electronic nu sunt oferite exclusiv de
către furnizorii de Internet, care se rezumă în general la găzduirea paginilor de web sau
la asigurarea accesului pe Internet. De exemplu, există magazine universale electronice
(e-mall) conduse de producători, vânzători, furnizori de Internet, designeri de web sau
asociaţii. Există şi servicii electronice externe cum ar fi cele de management, de
informaţii, de prelucrare a datelor, de consultanţă, de integrare a serviciilor de livrare,
care pot fi prestate în diferitele variante de comerţ electronic. În mod evident, oricare
dintre verigile acestui lanţ valoric poate oferi servicii electronice şi poate deveni placa
turnantă pe piaţa specifică. Activităţile se pot concentra spre atragerea a cât mai mulţi
participanţi în cadrul unei verigi a lanţului, astfel încât să se creeze o structură puternică
de tipul B-2-C (e-mall) sau o platformă B-2-B.
Brokeraj de informaţii
Informaţiile competente sunt necesare pe tot parcursul lanţului valoric de furnizori de
servicii. Această necesitate nu mai poate fi în prezent satisfăcută de cunoscutele
motoare de căutare sau de cataloage, astfel încât deţinătorii de baze de date consacrate
au migrat către web oferind arhive indexate pentru publicaţii periodice, brevete şi
informaţii de piaţă, dar şi literatură ştiinţifică de specialitate. Unele dintre aceste servicii
comerciale sunt prestate contra cost, fie în baza unui sistem de abonament, fie prin
intermediul banilor electronici de tipul e-cash sau cybercash.
Au fost înfiinţate unităţi şi agenţii de cercetare care încearcă să creeze mecanisme de
detectare semantică, dar serviciile de informare care au la bază experienţa umană,
respectiv experţi în domeniu, rămân în continuare servicii de importanţă capitală pentru
lumea afacerilor.
Modele de publicitate
Pe lângă vânzările directe şi sistemul abonamentelor, reclamele gazduite pe
pagina de Internet respectivă sunt şi ele, deseori, generatoare de profit pentru
magazinele electronice şi pentru paginile de Internet în general. Dar, reclama pe
Internet nu este întotdeauna posibilă sau adecvată: designul magazinului universal
electronic permite sau nu, publicitatea în magazinele proprii, în funcţie de tipul de
tranzacţii practicate în cadrul e-mall.
În mod obişnuit, banerele publicitare - cea mai cunoscută formă de publicitate -
sunt plasate pe paginile de Internet cu un conţinut corespunzător, cum ar fi pagina-
gazdă, subpagini atractive, pagini rezultate în urma căutărilor prin cuvinte-cheie. Cu
toate acestea, activitatea de reclamă poate genera profit doar în cazul în care site-ul
beneficiază de un trafic intens. Agenţiile de publicitate vor fi interesate de un anumit
site, doar în cazul în care există garanţii în ceea ce priveşte numărul mare de vizitatori
lunar.
152
Având în vedere faptul că rata de accesare a banerelor publicitare este relativ
scăzută şi depinde în mare măsură de design, preţurile pentru publicitate se bazează în
prezent mai mult pe vizibilitatea paginii de Internet (numărul de vizitatori). S-a
constatat că rata de accesare a banerelor publicitare găzduite pe o pagină de Internet se
situează frecvent între 0,05 - 0,3 %, uneori crescând până la 3% sau mai mult. Dar,
numărul de accesări al banerelor poate fi identificat direct de beneficiarul reclamei, pe
site-ul propriu, spre deosebire de numărul de accesări al paginii de Internet care
găzduieşte reclama şi care nu poate fi monitorizat decât de proprietarul acestei pagini.
Preţurile pentru publicitate se diferenţiază foarte mult în funcţie de importanţa
contractului, valoarea specifică şi specializarea paginii de Internet gazdă (cu cât e mai
specializată cu atât e mai scumpă) şi de alte criterii (spre exemplu, într-un motor de
căutare, utilizarea în scop publicitar a cuvântului-cheie "e-commerce" este cotată cu un
preţ mai mare decât alte astfel de cuvinte-cheie cum ar fi "provider" sau "business").
În practică se întâlnesc şi cazuri când proprietarii de pagini de Internet acceptă
banere publicitare pe paginile lor, în schimbul găzduirii banerelor proprii pe alte pagini
de Internet. Acest schimb de banere publicitare este organizat în cadrul "inelelor de
web" (cercuri pe domenii), create cu miile pe diferite tematici. În cadrul unui astfel de
inel, paginile de Internet aferente unui anumit domeniu sunt legate prin link-uri, în baza
dorinţei exprimate de proprietarii paginilor şi, evident, a intereselor lor comune.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cunningham, B2B: How to Build a Profitable E-Commerce Strategy,
M. J. Perseus Publishing; 1st edition, 2000
2. Fingar, P., Enterprise E-Commerce, Meghan-Kiffer Press; 1st
Kumar, H., edition, 2000
Sharma, T.
3. Ford, W., Secure Electronic Commerce: Building the
Baum, M. S. Infrastructure for Digital Signatures and Encryption,
Prentice Hall PTR; 2nd edition, 2000
4. www.afaceri.net
153
MODALITĂŢI DE CUANTIFICARE STATISTICĂ A CALITĂŢII AERULUI
Lect. univ dr. Costel Ionaşcu

Conf. univ. dr. Carmen Radu
Abstract:This paper shows the importance of protecting our Earth

atmosphere. To protect the Earth atmosphere we must first find the way
and the instruments to measure the effects of principal sources of pollution
and especially the effects of human activity. A statistic system of indicators
which can measure with a great precision these effects is presented here.
Keywords: pollution, air quality, source of pollution, air quality system of statistic
indicators.
Dintre toate componentele atmosferei, troposfera este cea mai importantă

pentru vieţuitoarele de la nivelul solului. Deşi grosimea acesteia este de aproximativ 14-
18 km, ea ar fi suficientă pentru a dilua în mod satisfăcător poluanţii generaţi la nivelul
solului.
Dacă s-ar repartiza uniform pe glob toţi poluanţii, aceştia nu ar reprezenta
decât o mică parte dintr-un procent al volumului de aer, însă poluarea se produce
inegal, fiind deosebit de mare în bazinul aerian al aglomerărilor urbane şi industriale,
iar omul, ca şi celelalte vieţuitoare, este sensibil la cele mai mici schimbări în
compoziţia aerului.
Există două mari categorii de surse de poluare ale aerului:
• surse naturale - reprezentate de reziduuri vegetale, animale, emanaţii
vulcanice, comete, meteoriţi;
• surse artificiale - reprezentate de reziduurile provenite din activitatea
tehnică, industrială, casnică;
Ponderea cea mai mare dintre sursele de poluare o au sursele artificiale.
În aprecierea calităţii aerului trebuie avute în vedere următoarele elemente:
- poluarea aerului troposferic;
- poluarea globală a aerului.
Poluarea aerului troposferic

Conform studiilor specialiştilor din domeniu s-a demonstrat că un număr mic
de poluanţi produc cea mai importantă poluare a aerului.
Astfel, poluarea aerului troposferic vizează şase tipuri de poluanţi, care sunt şi
cei mai răspândiţi:
• dioxidul de sulf (SO2);
• oxizii de azot (NOx);
• monoxidul de carbon (CO);
• pulberile (în suspensie şi sedimentabile);
• ozonul (O3);
• plumbul (Pb).
154
Dioxidul de sulf - este o substanţă gazoasă rezultată din procesele de ardere a
cărbunelui şi a petrolului ce conţine sulf.
Cea mai mare contribuţie la creşterea cantităţii de dioxid de sulf din aer o au
centralele termoelectrice. Odată ajuns în atmosferă, dioxidul de sulf, împreună cu alţi
oxizi de sulf, se combină cu oxigenul pentru a forma sulfaţi, iar împreună cu apa
formează aerosoli sulfuroşi sau acid sulfuric. Acest amestec este precursorul ploilor
acide. Dioxidul de sulf afectează sistemul respirator, mai ales la persoanele suferinde de
astm, emfizem şi bronşită. De asemenea, reduce puterea sistemului imunitar al
organismelor.
Oxizii de azot - rezultă prin arderea combustibililor fosili la centralele
termoelectrice, în activităţile industriale sau în motoarele autovehiculelor. Oxizii de
azot pot absorbi lumina căpătând, o culoare maro, fiind prezenţi în aproape toate
centrele urbane. Oxizii de azot reacţionează cu substanţele organice volatile, generând
ozon şi ploi acide. Aceşti compuşi pot deteriora obiectele metalice, în ambele tipuri de
medii urban/rural, prin accelerarea coroziunii, pot creşte, de asemenea, aciditatea la
nivelul apelor de suprafaţă. De asemenea, oxizii de azot irită căile respiratorii, cauzând
bronşită şi pneumonie, scăzând rezistenţa la îmbolnăviri respiratorii.
Monoxidul de carbon - este un gaz, incolor, inodor şi otrăvitor, produs prin
arderea incompletă a combustibililor pe bază de carbon.
Cea mai mare cantitate de monoxid de carbon din aer este produsă de motoarele
autovehiculelor şi centralele termoelectrice. Odată ajuns în sânge reacţionează cu
hemoglobina dând combinaţii stabile. Un nivel ridicat de monoxid de carbon inspirat
odată cu aerul, produce ameţeli, încetinirea reflexelor, scăderea dexterităţii şi abilităţilor
de învăţare. Concentraţiile foarte ridicate pot conduce la moarte prin asfixiere.
Pulberile - sunt alcătuite din substanţe solide care ajung în atmosferă. Cel mai
des sunt întâlnite: praful, fumul, funinginea, alte particule solide.
Ele sunt emise direct în atmosferă provenind de la diferite surse (explozii,
automobile, şantiere de construcţii, industrie, incendii, străzi nepavate, lucrările
agricole) sau se pot forma în atmosferă prin condensarea ori transformarea gazelor
emise şi a compuşilor organici volatili.
Atenţia specialiştilor a fost îndreptată către particulele cu diametrul mai mic
(sub 10 µm) deoarece s-a demonstrat că acestea pot pătrunde foarte adânc în organism,
cauzând leziuni, afectând respiraţia, plămânii, agravând bolile cardiovasculare
existente. În plus compuşii toxici ce aderă la aceste particule mici influenţează negativ
dezvoltarea ţesuturilor moi.
Ozonul - este vorba de ozonul troposferic, nu cel stratosferic - nu este emis
direct de sursele de poluare, ci apare în urma reacţiilor complexe dintre compuşii
organici volatili cu oxizii de azot, în prezenţa luminii solare, în sezoanele calde, când
temperatura este mai ridicată.
Ozonul apare în zonele urbane mari, cauzând probleme de sănătate prin
distrugerea ţesuturilor biologice, a celulelor, cauzând exfolierea multor specii de arbori.
Plumbul - sursele principale de poluare cu plumb sunt fabricile de acumulatori,
deşeurile şi gazele eliminate de motoarele automobilelor prin arderea benzinei cu
plumb.
Plumbul poate pătrunde în organism pe mai multe căi, cauzând boli ale
sistemului nervos central şi afecţiuni ale comportamentului.
155
Pentru aprecierea calităţii aerului s-a instituit şi în ţara noastră Sistemul de
Monitoring Integrat al Calităţii Aerului prin care se supraveghează permanent
schimbările ce apar la nivelul aerului.
Pentru măsurarea calităţii aerului se utilizează indicatori care vizează, pe de o
parte, calitatea aerului ambiental, iar pe de altă parte, efectele poluării asupra populaţiei:
a) Calitatea aerului ambiental:
Caracterizarea calităţii aerului ambiental este realizată cu ajutorul următorilor
indicatori:
1. Numărul poluanţilor la nivel naţional şi teritorial;
2. Numărul accidentelor generatoare de poluare a aerului, la nivelul unei zone şi la
nivel naţional;
3. Frecvenţa depăşirii concentraţiilor maxim admise, la nivel zonal şi naţional, de-a
lungul unei perioade de timp;
4. Cantitatea estimată de poluant ajunsă în aer, pe principalele tipuri de poluanţi, la
nivel naţional şi în profil teritorial;
5. Depăşirea medie anuală a concentraţiei maxim admise, pe principalele tipuri de
poluanţi, la nivel zonal şi naţional;
6. Raportul concentraţiilor diferiţilor poluanţi, pe medii urban/rural;
7. Concentraţia medie zilnică specifică unui anumit poluant, la nivel zonal şi naţional;
8. Numărul zonelor ce prezintă probleme de poluare a aerului, pe total şi pe
principalele tipuri de poluanţi;
9. Suprafaţa zonelor ce prezintă probleme de poluare a aerului, pe total şi pe
principalele tipuri de poluanţi;
10. Numărul zilelor dintr-un an care nu s-au încadrat în standardele de poluare, pe
total şi pe principalele tipuri de poluanţi;
11. Indicele standard de poluare (ISP)- este un indicator introdus pentru facilitarea
supravegherii calităţii mediului la nivelul zonelor urbane cu populaţie mai mare de
200.000 locuitori. Acesta se calculează zilnic, pe principalele tipuri de poluanţi şi se
compară cu standardele stabilite. Pe o scară procentuală de la 0 la 500, o valoare a
indicelui mai mare de 100 reprezintă o depăşire a concentraţiei maxime admise
pentru respectivul poluant. În zilele în care mai mulţi poluanţi au înregistrat
depăşiri, se raportează la indicele standard de poluare doar poluantul care a
înregistrat cea mai mare depăşire, deci nu se ia în calcul posibilitatea efectelor
adverse generate de combinaţii a doi sau mai mulţi poluanţi.
Fiecare zi este încadrată conform indicelui standard de poluare (ISP) într-o anumită
categorie, conform tabelului următor:
ISP Expresie descriptivă

0 - 50 Zile cu poluare scăzută
51 - 100 Zile cu poluare moderată
101 - 199 Zile cu poluare mare
200 - 299 Zile cu poluare foarte mare
300 Æ Zile cu poluare deosebit de mare
Indicatori specifici tipului de poluant:

• Dioxid de sulf
156
1. Emisii permise de SO2 de la instalaţiile existente - sunt calculate de obicei
indirect aplicând un coeficient la volumul activităţii din domeniul
respectiv;
2. Emisii de SO2 de la centralele termoelectrice;
3. Cantitatea de cărbune ars comparat cu nivelul emisiilor de SO2. Se
calculează separat pentru cărbune spălat şi cărbune nespălat;
4. Ponderea cantităţilor de SO2 în total cantitate de poluanţi;
5. Numărul centralelor termoelectrice (staţii de spălare, unităţi etc.);
• Dioxid de azot
1. Procentul emisiilor de NO2 din industrie şi utilităţi;
2. Cantitatea emisă de NO2 de la surse mobile - calculată la vehicule-km
parcurşi;
• Monoxid de carbon
1. Cantitatea emisă de CO de la surse mobile - calculată la vehicule-km
parcurşi;
2. Depăşirile orare (zilnice) ale concentraţie maxime admise;
b) Populaţia afectată:
Efectele poluării asupra populaţiei pot fi măsurate cu ajutorul următorilor
indicatori:
1. Numărul persoanelor potenţial expuse aerului poluat - se calculează în
persoane expuse pe zi;
2. Numărul cazurilor de boală atribuite aerului poluat;
3. Ponderea locuitorilor în total populaţie, care locuiesc în zone cu aer
nepoluat - în care nu s-a înregistrat nici o depăşire a concentraţiilor
admise;
4. Proporţia reprezentată de numărul zilelor dintr-un an în care populaţia a
respirat aer poluat;
Poluarea globală a aerului

După unii specialişti, creşterea cantităţii de substanţe, ca CO2, CH4,
clorofluorocarburile, NOx, şi O3 troposferic, ar putea conduce la încălzirea suprafeţei
pământului. Creşterea semnificativă a temperaturii globale, asociată cu schimbările
climatice pot, cauza evenimente diverse şi catastrofice, dintre care putem amintim:
• secete şi inundaţii mai frecvente şi mai severe;
• nivel mai scăzut al apelor curgătoare, care va afecta ecosistemele acvatice;
• topiri timpurii ale zăpezilor;
• variaţii mari ale nivelurilor apelor de suprafaţă;
• o scădere calităţii apelor în perioadele cu nivel redus al apelor de suprafaţă;
• o cerere mai mare de apă, dar şi rezerve de apă în scădere;
• recolte reduse în agricultură, cauzate de temperaturile ridicate şi umiditatea
scăzută.
La nivelul stratosferei, principala formă de poluare care se manifestă este
scăderea nivelului de ozon. Acesta apără pământul de radiaţiile ultraviolete de tip B. Cu
cât stratul se subţiază, cu atât creşte cantitatea de radiaţie dăunătoare ce ajunge la
nivelul pământului.
157
Expunerea la radiaţii UV de tip B poate conduce la instalarea a două tipuri de
cancer al pielii, poate suprima răspunsul sistemului imunitar la afecţiuni, pentru animale
şi, posibil, şi pentru om.
Organismele acvatice, în particular fitoplanctonul, zooplanctonul, şi larvele
multor specii de peşti pot fi afectate de radiaţia UV-B, deoarece acestea petrec o mare
parte din timp la suprafaţa apei. Plantele de asemenea, s-a demonstrat că sunt afectate
prin expunerea la radiaţii UV-B.
Poluanţii emişi în atmosferă cauzează scăderea stratului de ozon, la altitudini
foarte mari. De exemplu, clorofluorocarburile (CFC), prezente în frigidere şi
congelatoare, instalaţiile de aer condiţionat, contribuie foarte mult la reducerea stratului
de ozon.
Cantitatea, în creştere, de CO2 din atmosferă conduce la absorbţia unei cantităţi mai
mari de radiaţii infraroşii, cauzând încălzirea atmosferei, fenomen cunoscut sub
denumirea de “efect de seră”.
Pentru a măsura poluarea globală a aerului sunt utilizaţi mai frecvent următorii
indicatori:
1. Concentraţia de CO2 din aer;
2. Cantitatea de CO2 emisă în aer;
3. Cantitatea de gaze care pot produce efect de seră, exprimată în CO2
echivalent, ajunsă în aer;
4. Contribuţia relativă a gazelor ce pot produce efect de seră la încălzirea
globală;
5. Numărul surselor producătoare de CO2;
6. Concentraţia de CFC şi alte substanţe responsabile de reducerea stratului
de ozon stratosferic;
7. Concentraţia de metan din aer;
8. Cantitatea de clorine ajunsă în atmosferă;
9. Cantitatea de CFC atmosferică, pe total şi pe principalele surse;
10. Procentul de reducere a numărului cazurilor de cancer al pielii, cataractă
şi alte efecte asociate cu reducerea stratului de ozon;
Pentru majoritatea acestor indicatori se realizează în mod necesar şi o cercetare în
dinamică, pentru a evidenţia trendul şi schimbările structurale ce au avut loc pentru
principalele categorii de poluanţi.
Pentru a măsura progresele înregistrate în reducerea gradului de poluare este
recomandată folosirea informaţiilor pentru perioade de cel puţin trei ani consecutivi.
BIBLIOGRAFIE
1. Daniel Parker •Environmental Indicator Technical Assistance Series, vol.
I, Catalog of Environmental Indicators Project, Florida Center
for Public Management, USA, 1996,
2. Daniel Parker • Environmental Indicator Technical Assistance Series, vol
III, State indicators for National Scope, Florida Center for
Public Management, USA, 1996,
3. David, W., P. and • World without end - economics, environment and
J., S. Watford sustainable development, 1994
158
PORTALUL- SOLUŢIE A SOCIETĂŢII INFORMAŢIONALE
Prep. drd. Lorena Bătăgan

Academia de Studii Economice
Abstract: The accelerated use of information and communication

technologies and the advent of the Internet have put very powerful tools
within the reach of citizens, governments as well as large and small
businesses everywhere. This is resulting in profound changes in the
internal organizations of governments and business as well as in the
relationships amongst businesses, trading partners, citizens and
governments. We now know that these technologies are considered to
have a considerable impact on the whole of the economy and that policy
which governs their use and implementation are decisive in the
modernization of these economies.The Government and the related
institutions have an important role in conducting and controlling the
development process in Informatics Society.
Keywords: Informational Society, New Society, Digital Society, Information Portal,

Information Management, Knowledge Management.
1.Noile tehnologii şi Societatea Informaţională

Noile tehnologii fac ca informaţia să fie mai accesibilă şi în acelaşi timp,
facilitează fluxul informaţional, astfel ca toate deciziile se iau pe baza informaţiilor
actualizate permanent. De aceea, valoarea de piaţă, atât a societăţilor comerciale ce
distribuie informaţiile, sau oferă tehnologia ce stă la baza obţinerii acestora, cât şi a
societăţilor ce utilizează informaţiile, este foarte mare, cu toate ca veniturile şi
profiturile momentane sunt mici.
Tehnologiile moderne folosite la ora actuala pentru transmisiile de date
desfiinţează distantele dintre sursele de informaţii şi utilizatorii acestora. Cele doua
entităţi se pot afla in zone diferite şi informaţia se poate propaga tot atât de repede ca şi
când ele s-ar afla alături.
Tehnologia de astăzi este în căutare de aplicaţii. În acelaşi timp, societatea este
în căutare de soluţii la probleme ce ocupa cu informarea inteligentă.
Iniţiativele sub forma aplicaţiilor experimentale sunt cele mai eficiente mijloace
de accelerare a cererii şi ofertei. Ele posedă o funcţie demonstrativă care le va ajuta la
ulterioara lor promovare pe scară largă. Ele oferă un suport de testare şi de acordare a
practicilor furnizorilor în funcţie de aşteptările clienţilor. Este necesară implicarea
administraţiilor locale şi regionale în aceasta dezvoltare. Localităţile pot avea un rol
extrem de important în generarea cererii şi în informarea cetăţenilor asupra avantajelor
folosirii noilor servicii. Pentru a avea efectul scontat, asemenea aplicaţii trebuie lansate
în medii comerciale reale, de preferinţa cu o mare amploare.
159
2.Portal informaţional pentru fiecare sector
Pentru fiecare sector o soluţie eficientă de gestionare a informaţiei este realizare
unui portal. Acesta presupune managementul informaţiei cât mai eficient. Un portal
integrează multiple surse de informaţii şi aplicaţii - cum ar fi documente, mail-uri,
rapoarte şi analize - iar accesul web la conţinutul semnificativ se facă de la orice staţie
de lucru.
INSTITUTII DE CULTURA UNITATI SANITARE
(muzee, biblioteci, monumente (spitale, policlinici,
istorice, teatre, cinematografe cabinete particulare,
farmacii laboratoare de
UTILITATI PUBLICE Portal Portal

(gaz, apa, electricitate, Portal
termoficare, AGENTI ECONOMICI
telecomunicatii Portal
Portal informational ADMINISTRATIA

SISTEMUL JURIDIC Portal Portal FINANCIARA
(judecatorii, notariate,
etc )
Portal
Portal SISTEMUL BANCAR
UNITATI DE INVATAMANT
(gradinite, scoli elementare, licee,
universitati etc ) Portal
Portal
UNITATI TURISTICE
PRIMARIE (hoteluri, restaurante,
hanuri, unitati/agentii de
voiaj trasee/obiective
În prezent există astfel de iniţiative:

• Proiecte pilot pentru realizarea de portal pentru formulare administrative on-
line
Acest proiect constă în realizarea unui portal de tip “one-stop-shop” care va
asigura accesul la formularele administraţiei publice utilizate frecvent pentru relaţia
dintre aceasta şi cetăţeni, respectiv mediul de afaceri. Portalul furnizează informaţii la
cerere, pe principiul „aici şi acum”. Astfel, cetăţeanul este mai aproape de administraţia
publică, care răspunde astfel mai eficient solicitărilor cetăţenilor şi mediului de afaceri.
Sistemul permite accesarea acestor informaţii şi în afara programului de lucru a
personalului din administraţia publică. Cetăţenii vor putea completa formularul „off-
line” (sau „on-line” acolo unde este cazul) folosind îndrumare (norme) de completare şi
le vor putea transmite către agenţii deja corect completate, economisind astfel atât din
propriul lor timp, cât şi din timpul funcţionarilor publici.
Beneficiile proiectului sunt:
o îmbunătăţirea serviciilor publice;
o eficientizarea serviciilor publice;
o adaptarea serviciilor publice, pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor.
Sistemul propus va avea următoarele funcţii:
a. Informarea, prin mijloace electronice, a cetăţenilor cu privire la legislaţia
şi reglementările aferente interacţiunii dintre aceştia şi administraţia publică prin
informaţii proprii portalului-ului sau prin trimiterea la alte surse electronice de
informare;
b. Informarea, prin mijloace electronice, a cetăţeanului cu privire la
formularele prin intermediul cărora administraţia publică interacţionează cu cetăţenii şi
mediul de afaceri precum şi a modalităţilor de completare a acestora;
c. Punct “unic” de descărcare (download) a formularelor şi a instrucţiunilor
de completare a acestora. Formularele descărcate se tipăresc, se completează off-line şi
se depun conform cerinţelor individuale ale fiecărui formular;
160
d. Spaţiu electronic (Workplace) pentru completarea asistată a formularelor
electronice. Formularele vor fi semnate electronic conform legislaţiei în vigoare şi
trimise agenţiilor destinatare prin mijloace electronice ce garantează livrarea.
Sistemul facilitează accesul cetăţeanului la formularele administrative, elimină
cozile de aşteptare şi reduce birocraţia.
Proiectul pilot poate fi extins la toate formularele utilizate de administraţia
centrală şi locală şi poate fi asociat cu sisteme de tip “back-office” care permit
completarea, transmiterea şi procesarea “on-line” a formularelor administrative.
Instituţiile publice, utilizatoare ale proiectului, vor avea proceduri interne prin
intermediul cărora vor procesa formularele completate într-o manieră electronică,
reducându-şi astfel costurile şi oferind servicii publice într-o manieră mai eficientă către
cetăţeni şi agenţii economici.
• Portal pentru cereri online pentru reînnoirea permisului de conducere auto
Acest proiect este menit sa faciliteze relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni (G2C),
aceştia din urmă având avantajul de a contacta autorităţile fie de la calculatorul propriu,
fie de la orice alt punct de acces la Internet.
Sistemul informatic trebuie să elimine prezentarea repetată în faţa ghişeelor
instituţiilor care se ocupă de preluarea solicitării de înnoire a permisului de conducere,
verificarea documentelor şi procesarea unui nou permis de conducere auto. O asemenea
abordare modifică relaţia cetăţean-stat prin înlocuirea deplasării repetate la diferite
ghişee, cu depunerea unei cereri on-line, prin conectarea la Internet.
Asistarea de către calculator a activităţilor de înregistrare a solicitării de
reînnoire a permisului de conducere auto facilitează totodată şi realizarea unei
programări optime a graficului de preluare a permiselor de conducere auto.
Sistemul propus are următoarele facilităţi:
o Informarea, prin mijloace electronice, cu privire la legislaţia şi
reglementările aferente;
o Informarea cetăţeanului, prin mijloace electronice, cu privire la formularele
prin intermediul cărora acesta poate intra în posesia unui nou carnet de
conducere, cu privire la unităţile responsabile pentru preluarea acestor
solicitări şi a programului de lucru;
o Descărcarea (download) formularelor şi a instrucţiunilor de completare a
acestora. Formularele descărcate se tipăresc, se completează off-line şi se
depun conform procedurilor curente;
o Spaţiu electronic pentru completarea asistată a formularelor electronice.
Formularele vor fi semnate electronic, conform legislaţiei în vigoare, şi
trimise agenţiilor destinatare prin mijloace electronice care garantează
livrarea.
Procesul este parcurs în câteva etape, acestea fiind înscrierea, autentificarea,
transmiterea şi programarea.
Printre beneficiile majore obţinute prin implementarea unui astfel de sistem se
numără:
1. crearea posibilităţii de a transmite solicitarea de înnoire a permisului de
conducere, 7 zile din 7, 24 de ore pe zi, prin intermediul Internet-ului,
evitând deplasarea la ghişeele evidenţei populaţiei;
2. realizarea înregistrării unor astfel de operaţiuni într-un mod rapid şi mai
eficient;
3. economisirea timpului cetăţenilor;
161
4. reducerea resurselor umane şi materiale ale instituţiilor publice implicate în
aceste operaţiuni ;
5. identificarea de modalităţi şi instrumente de lucru eficiente între instituţiile
publice sau între instituţiile publice şi cetăţeni.
• Portal cu informaţii privind serviciile de sănătate
Acest sistem va contribui la dezvoltarea unui sistem sanitar modern şi eficient,
disponibil pentru toţi cetăţenii României.
Proiectul demonstrează utilitatea existenţei unui unic punct de acces la
informaţiile cu privire la serviciile din sectorul sanitar, care să fie disponibil atât
pacienţilor, cât şi personalului medical.
Proiectul constă în realizarea unui portal care conţine informaţii cu privire la
domeniul medical. Sistemul conţine o bază de date realizată cu sprijinul instituţiilor din
domeniul sanitar. Această bază de date conţine titluri, descrieri şi furnizează informaţii
cu privire la serviciile medicale şi la resursele din domeniu pe care un cetăţean le poate
accesa.
Sistemul conţine informaţii cu privire la:
• Institutele naţionale de cercetare în domeniul medical
• Centrele de prevenire şi control a îmbolnăvirilor
• Unităţi medico-sanitare
• Resurse pentru sectorul medical şi servicii administrative
În situaţia în care unităţile medicale oferă posibilităţile tehnice necesare,
cetăţenii pot efectua programări sau pot obţine consultaţii, respectiv informaţii „on-
line” prin intermediul sistemului.
Portalul conţine o bibliotecă „medicală” care pune la dispoziţia utilizatorilor
informaţii cu privire la prevenirea bolilor, la starea de sănătate, la bolile existente şi la
condiţii de îmbolnăvire, la medicină alternativă, dicţionare medicale, trimiteri la
enciclopedii medicale, jurnale etc. Portalul pune la dispoziţia utilizatorilor şi informaţii
de interes cu privire la sistemul sanitar din ţara noastră : informaţii despre doctori,
dentişti, clinici publice şi private, spitale, asistenţă medicală pe termen lung, asigurări
medicale, reţete, fraude în domeniul medical, medicamente şi produse farmaceutice
omologate în România, îngrijire medicală, protecţia datelor cu caracter personal ş.a.
Sistemul prezintă ultimele noutăţi din domeniul sanitar, ştiri şi trimiteri către
site-uri web ale diferitelor agenţii guvernamentale din domeniul medical, asociaţii non-
profit, universităţi etc.
Portalul pune la dispoziţia utilizatorilor o zonă destinată sponsorilor, celor mai
bune practici, educaţiei în domeniul medical, legi şi reglementări, puncte de contact,
materiale de referinţă.
Portalul prezintă statistici cu privire la sectorul sanitar-medical, clinici,
proceduri care se execută, număr de pacienţi, rulaj, număr de doctori şi media de
vechime în muncă, număr şi tip de operaţii etc. Aceste informaţii vor fi menţinute la zi
de către instituţiile publice din domeniul sanitar. Acest proiect a fost realizat de MCTI,
cu sprijinul MSF.
Utilizarea corespunzătoare a tehnologiilor web în scopul creşterii gradului de
accesibilitate a informaţiilor de calitate cu privire la sănătate poate să conducă la
sporirea importanţei medicinei preventive care, pe termen lung, poate reduce costurile
administrative şi sociale ale diagnosticării şi tratamentului.
• Portal pentru acces la servicii de e-government.
162
Zona guvernamentală şi financiară sunt cele mai dinamice în ceea ce priveşte
tehnologia informaţiei. Etapa în care servirea clienţilor se face fără o preocupare
deosebită pentru calitate a dispărut şi intrăm acum într-o situaţie normală, în care
guvernele şi băncile vin activ în întâmpinarea clienţilor pentru a le oferi servicii variate,
la standarde de calitate ridicate. Clientul devine principalul punct de interes al
instituţiilor financiare şi guvernamentale. Aceasta înseamnă că instituţiile financiare şi
guvernamentale trebuie să aibă posibilitatea de a se adapta cât mai rapid la noua
societate.
Utilizarea corespunzătoare a tehnologiilor web în scopul creşterii gradului de
accesibilitate a informaţiilor de calitate poate să conducă la reducerea costurile
administrative şi sociale.
Noile tehnologii fac ca informaţia să fie mai accesibilă şi în acelaşi timp,
facilitează fluxul informaţional, astfel ca toate deciziile se iau pe baza informaţiilor
actualizate permanent. De aceea, valoarea de piaţă, atât a societăţilor comerciale ce
distribuie informaţiile, sau oferă tehnologia ce sta la baza obţinerii acestora, cât şi a
societăţilor ce utilizează informaţiile, este foarte mare, cu toate ca veniturile şi
profiturile momentane sunt mici.
Administrarea şi promovarea informaţiilor şi serviciilor publice prin
intermediul mijloacelor electronice conduce la o puternica debirocratizare a procesului
administrativ, la o reducere a costurilor administraţiei şi eficientizarea utilizării
fondurilor publice, la scăderea semnificativă a actelor de corupţie (prin eliminarea
condiţiilor care predispun la apariţia acestora), la transformarea modului de operare al
instituţiilor publice prin utilizarea tehnologiei informaţiei.
Este nevoie de o informare corespunzătoare a cetăţenilor şi companiilor din
România, atât la nivel local, cat şi la nivel central. Autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale o să aibă în funcţiune un sistem de informare care să permită accesul
la toate informaţiile de interes pentru cetăţeni, depunerea on line de formulare, precum
şi procesarea acestora on line.
Orice cetăţean are dreptul să dispună rapid şi direct de informaţiile de care are
nevoie pentru a obţine, de pildă, un certificat de urbanism sau orice alt act care îi este
necesar. Standardizăm oferta de informaţii şi nu va mai fi neapărat nevoie de "expertul"
de la instituţie, pe la care trebuie să treacă toata lumea ca să afle cum trebuie formulată
o cerere sau ce documente sunt necesare într-un dosar. Daca procesarea cererilor se va
face prin mijloace electronice va fi posibil controlul timpului de răspuns, se va
simplifica activitatea şi se vor crea premise pentru rezolvarea mai rapidă a solicitărilor.
"Abilitatea fiecărei persoane de a procesa în mod adecvat informaţiile capătă o
importanţă sporită, în condiţiile în care numeroase date sunt disponibile oricui. În era
informaţiei, dezvoltarea abilităţilor şi a deprinderilor de procesare adecvată a datelor
devine o componentă esenţială” (Switzer, Callahan & Quinn, 1999).
Informaţiile sunt organizate pe categorii de servicii, agenţii etc. Orice
informaţie poate fi accesată prin utilizarea motoarelor de căutare încorporate, care
permit regăsirea facilă a acesteia în funcţie de o anumita categorie, conţinut sau pagină
web. Sistemul asigură confidenţialitatea informaţiilor şi garantează integritatea datelor
transmise. Fiecare instituţie va transmite către sistem şi va actualiza cu regularitate
informaţiile aferente interacţiunii proprii cu cetăţenii şi mediul de afaceri, printr-o
interfaţă specifică.
163
3.Portal informaţional central
Această societate a informaţiei poartă în ea principiul fundamental (circulaţia
deschisă şi facilă a informaţiilor şi ideilor), a progresului. Se deschid perspective noi în
materie de educaţie şi formare, oferind un facil acces la informaţie, la documentare, la
cunoaştere (învăţământul la distanţă, auto-formarea, biblioteci şi universităţi virtuale).
Se oficializează noi modalităţi de organizare a muncii, de cooperare şi de dezvoltare, de
mobilizarea competenţelor (telemuncă, întreprinderi virtuale, colecţii virtuale,
comunităţi de muncă). Se transformă numeroase domenii de activitate umană cu avans
spectaculos în materie de tele-medicină, de acces la timpul liber, de comerţ electronic,
etc. În cele din urmă se dau noi posibilităţi de dezvoltare a democraţiei, se contribuie la
cooperarea cetăţenească, la viaţa asociativă, la exprimarea punctelor de vedere diferite
şi variate asupra unor subiecte, preocupări cruciale ale societăţii.
Integrarea tuturor portalurilor din toate activităţile dintr-o localitate duce la
apariţia portalului informaţional central.
PORTAL UTILITATI PORTAL INSTITUTII DE PORTAL UNITATI UNITATI TURISTICE

PUBLICE (gaz, apa, CULTURA (muzee, SANITARE (hoteluri, restaurante, hanuri,
electricitate, termoficare, biblioteci, monumente (spitale, policlinici, cabinete unitati/agentii de voiaj,
telecomunicatii, salubritate istorice, teatre, cinematografe particulare, farmacii, laboratoare trasee/obiective
t ) d li t
PORTAL UNITATI DE PORTAL SISTEMUL

INVATAMANT (gradinite, JURIDIC
scoli elementare, licee, (judecatorii, notariate, etc.)
universitati etc.) Portal informational
PORTAL AGENTI PORTAL PRIMARIE PORTAL SISTEMUL PORTAL

ECONOMICI BANCAR ADMINISTRATIA
Portalul informaţional acoperă toate domeniile şi sectoarele de activitate,

pornind de la cele specifice administraţiei publice locale şi mergând pana la cele
referitoare la educaţie, sănătate, cultura, turism, activităţi economice şi industriale,
agricultura şi chiar viata personala a cetăţenilor localităţii.
BIBLIOGRAFIE
1. Ghilic, B. Afacerile în Economia Digitală, Revista Informatica
Economică nr. 3(23)/2003
2. Ghilic, B., “eActivităţi in Societatea informaţională”, Ed. Economica,
Stoica, M. 2002
3. Lavine, H., A. Project Portfolio Management: A Song Without Words?,
http://www.sciforma.com
4. Roşca, Gh., ”Informatica instruirii”, Ed. Economica, 2002
Zamfir, G.,
Apostol, C. G.,
Bodea, C.N.
5. Roşca, Gh. New Economy, in Informatica Economica, no. 1(21)/2002,
Ghilic, B., Ed. Inforec, Bucharest
Stoica, M.
6. Roşca, I.Gh., ”Internet şi intranet. Concepte şi aplicaţii”, Ed. Economica,
Ţăpuş, N. 2001
7. Schauer, T. -“Societatea Informatizată durabilă“, 2003
8. Stoica, M. “Organizarea virtuala a întreprinderii”, Revista
164
”Informatica Economică”, Nr.19, 2001
9. Ţugui, Al. “Întreprinderea virtuală şi viitorul ei”, în volumul
Simpozionului ISIS 2002, Iaşi, 24-26 octombrie, 2002
10. Zacker, C. Networking: The Complete Reference, Editura
Osborne/McGraw-Hill, 2001
11. http://www.aistedaab.ro
12. www.mcti.ro
165
EVALUAREA EFECTELOR TESTĂRII SOFTWARE
Lect. dr. Paul Pocatilu

Prep. drd. Marius Popa
Academia de Studii Economice, Bucureşti
Abstract: The testing of software can be performed using various

methods and techniques and following certain strategies. After the
completion of the testing process, the errors can be corrected in the
process of debugging. Based on various metrics, data will be collected
during the testing process in order to analyze the process and the methods
and techniques used.
Key words: software testing, metrics, software quality, test cases
1 Introducere
Pentru fiecare echipă de testare, este necesar să se efectueze înregistrări de
consumuri de resurse şi de performanţă pentru a putea obţine la timp baza de date
solicitată în procesul de estimare a coeficienţilor pentru modelele testării.
Eficienţa activităţii de testare este dată de numărul paşilor (lungimea
procesului) dar şi de trendul generat, dacă procesul de dezvoltare software are eficienţă
garantată.
Pentru construirea de metrici operaţionale este necesară parcurgerea unei serii
de paşi. Astfel, se realizează:
• definirea variabilelor exogene şi a modului exact, neambiguu de măsurare;
prin exemple de măsurare se va pune în evidenţă caracterul consistent al
mulţimii de variabile exogene şi faptul că nu există elemente din program
care accidental nu sunt incluse în model, deşi ele ocupă un rol important în
arhitectura acestuia;
• construirea de software care să măsoare automat nivelurile variabilelor
exogene din program; în toate cazurile de verificare ale acestui software se
va evidenţia faptul că într-adevăr nivelurile obţinute sunt corecte,
neafectate de imperfecţiunile de definire/identificare conţinute în modulele
aplicaţiei;
• stabilirea de reguli exacte pentru construirea exemplelor de test sau a
structurii cazuisticii reale prin intermediul căreia se înregistrează nivelurile
de comportament; în caz contrar, se vor obţine niveluri ale factorilor care
vor fi diferite semnificativ de nivelurile aceloraşi factori măsurate la
utilizarea efectivă la beneficiari a programelor;
• crearea obligativităţii ca producătorii de software să utilizeze un acelaşi
produs pentru evaluarea metricii pentru un factor, asigurându-se în acest fel
compatibilitatea şi deci comparabilitatea rezultatelor; schimbarea
programului de evaluare a metricii generează diferenţe ştiute fiind
166
fluctuaţiile de interpretare şi de măsurare a variabilelor exogene prin
automatizare.
În continuare sunt prezentaţi indicatori pentru exemplele de test, pentru
comportamentul programelor în testare şi indicatori de efect ai programelor aflate în
procesul de testare.
2 Indicatori ai exemplelor de test

Numărul exemplelor de test diferite (r) este un indicator care creează o imagine
asupra capacităţii de a verifica modul în care programul activează sau nu funcţii.
Dacă structura arborescentă asociată unui program conţine n frunze şi numărul
de exemple de test este m, se obţine raportul:
m
r=
n
Dacă r>1 rezultă că au fost luate în considerare şi situaţii care nu au fost incluse
în program. În cazul în care r=1, se consideră că toate ramurile programului se
activează sau există situaţia în care un număr de exemple de test nu activează ramuri
pentru că ele coincid cu specificaţiile de programare, în timp ce programul are abateri
de la acestea. Dacă r<1, este luată în calcul testarea parţială şi efectele analizei
incomplete se propagă la utilizatori prin erori şi prin consumuri suplimentare de resurse.
Numărul exemplelor de test diferite (m), este mai mic decât numărul
exemplelor de test construite (M). Exemplele de test conţin tipuri diferite de date,
grupate, care activează opţiuni, de asemenea, diferite.
Fie fi numărul de tipuri i de exemple de test, cu fi≠1. Se consideră indicatorul
normat:
D=
∑ f log f
i 2 i
(∑ f )log (∑ f )
i 2 i
care evidenţiază diversitatea incorporată de colecţia care alcătuieşte exemplele de test.

Gradul de generalitate a exemplelor de test (G), evidenţiază măsura în care un
exemplu de test se construieşte pentru mai multe programe.
Prin convenţie G=0 dacă exemplul de test se utilizează pentru un singur
program şi G=1 dacă se utilizează pentru testarea tuturor programelor care au ca intrări
tipurile de date conţinute în respectivul exemplu de test.
De exemplu, se consideră un exemplu de test format dintr-un număr n şi
elementele unei matrice de n linii şi n coloane. Există spre testare următoarele şapte
funcţii pentru calculul matricei inverse, construirea matricei transpuse, produsul a două
matrice, calculul eA, calculul valorilor proprii, calculul determinantului şi evidenţierea
unor situaţii speciale. Dacă valorile numerice ale exemplului de test sunt definite pentru
a putea fi utilizate în cele 7 programe, atunci G=1; dacă se utilizează numai trei situaţii,
G=3/7.
Gradul de automatizare a generării datelor de test este dat de raportul dintre
numărul de seturi de test generate automat şi numărul total de exemple de test.
167
3 Indicatori ai comportamentului programului în testare
În timpul testării se contorizează o serie de informaţii pentru fiecare exemplu
de test în parte, dintre acestea enumerându-se:
• numărul de rulări;
• numărul de erori de execuţie depistate;
• numărul de erori în rezultate;
• numărul de erori în datele de intrare;
• numărul de modificări ce se efectuează în program.
Sunt supuse testării programe aflate exclusiv în faza de execuţie. Fie un
program P0 de lungime iniţială L0 (numărul de instrucţiuni) şi exemplele de test E1, E2,
..., Ek. Se construieşte tabelul 1 pentru înregistrarea evoluţiei procesului de testare, în
toate cazurile utilizării exemplelor de test, testarea începe de la P0. Ipoteza de pornire de
la P0 este dată de faptul că testarea se face simultan.
Tabelul 1 – Dinamica procesului de testare a programului P0

E1 ... Ek
Nr. erori de
Nr. erori de
Nr. erori în
Nr. erori în
Rulare
Lungime
Lungime
rezultate
rezultate
execuţie
execuţie
1 L0 n11 m11 L0 n1k m1k
2 L21 n21 m21 Lk1 n2k m2k
...
ni 0 0
În tabelul 1, ni reprezintă rularea în care pentru exemplul de test Ei se obţine că

numărul erorilor de execuţie este egal cu numărul de erori în rezultate şi este zero.
Intervalul de testare este dat de momentul de start al primei rulări şi momentul
ultimei rulări când pentru prima dată s-au obţinut rezultate corecte. Acest interval este
cuprins între 1 şi max {n1, n2, ..., nk}.
Trendul evoluţiei erorilor apreciază procesul staţionar dacă de la o rulare la alta
numărul erorilor nu variază semnificativ, procesul cu evoluţie favorabilă, în care
numărul de erori descreşte sistematic. Evoluţia nefavorabilă este specifică situaţiei în
care numărul de erori de orice fel estre crescător pe măsură ce procesul de testare
avansează.
Se calculează coeficientul de corelaţie, dat de formula:
1
k
∑ ni − n i − i( )( )
r=
S n × Si
unde:
ni – numărul de erori,
n – numărul mediu de erori,
168
i – numărul rulării,
i – numărul mediu de rulări.
În realitate procesul de testare are un anumit grad de simultaneitate, dar
modificările ce se efectuează sunt combinate, încercându-se corectarea din mers pentru
a elimina totalitatea erorilor, figura 1.
Fig. 1 – Testare-corecţie pe versiune unică
În condiţiile interconectării echipelor de testare cu echipele de producători de

software dinamica versiunilor de test este controlată de producători, figura 2.
Fig. 2 – Testare-corecţie la cerere
Procesul este influenţat de dinamica operaţiilor de corecţie (cij) care depinde

esenţial de caracteristica de testabilitate software inclus în proces.
Tj
Fig. 3 – Efectul de ondulanţă al corectării programelor
Erorile rămase în program stau la baza efectului de ondulanţă. Fie n numărul

de linii sursă ale unui program. În program există k erori directe şi αn erori încrucişate.
Prin corectarea erorilor în proporţia p, în program mai există n–p erori, la care se
169
adaugă noi erori provenite din introducerea de noi instrucţiuni în programul care se
testează.
În figura 3 este prezentat efectul de ondulanţă al corectării programelor ce
corespunde unui proces de identificare – corecţie erori eficient. În figura 3, Hj este
efortul de identificare, Oj este efortul de corecţie corespunzătoare fazei de testare Tj.
Efectul de ondulanţă, care asamblează într-un tot unitar efortul de depistare a
cauzelor şi efortul de corectare a programelor, determină calitatea procesului de testare
atâta timp cât i se asigură un caracter de amortizare şi mai ales un număr cât mai redus
de paşi (T1, T2, .., Ts).
4 Indicatorii de efect asupra software

Procesul de testare are ca efect efectuarea de modificări în interfeţe, în structura
produsului final şi în structura modulelor.
Modificările în interfeţe apar ca număr de meniuri, număr de câmpuri, validări
pe câmpuri şi corelări între câmpuri.
Modificările de structură se concretizează în creşterea sau reducerea numărului
de niveluri şi reaşezarea elementelor pe niveluri.
În cadrul modulelor apar eliminări de secvenţe, adăugări de secvenţe şi
modificări de instrucţiuni (schimburi, modificări operatori, modificări operanzi).
Toate acestea conduc la trecerea programului P la programul P', respectiv de la
lungimea L la lungimea L'. Se impune gestionarea modificărilor.
Fie un modul M format din instrucţiunile I1, I2, ..., Ip, deci de lungime L = p
instrucţiuni.
În urma testării T0 rezultă că trebuie eliminate ultimele s0 instrucţiuni, L'=p-s0.
Modificarea este consemnată sub forma celor s0 instrucţiuni.
La testarea T1 se consideră că sunt necesare următoarele corecţii:
• adăugarea unei secvenţe formate din a1 instrucţiuni;
• se mai şterg s1 instrucţiuni din interiorul modulului;
• se modifică m1 instrucţiuni (de exemplu operatorul + este înlocuit cu
operatorul –).
După realizarea acestor corecţii se obţine noua lungime a programului
L"=L'+a1-s1. Trecerea de la programul P0 la programul Pk, respectiv de la lungime L0 la
lungimea L(k) se realizează prin:
k k
L( k ) = L 0 + ∑ a i − ∑ s i
i =1 i =1
În realitate, după testarea T1 sunt a1+s1+m1 modificări. Evidenţierea dinamicii

modificărilor în mod distinct se realizează prin intermediul indicatorului:
k
C = ∑ (a i + s i + m i )
i =1
Volumul modificărilor efectuate asupra programului iniţial depinde de mai
mulţi factori, dintre care complexitatea programului şi calitatea echipei de dezvoltare şi
depanare sunt cele mai importante.
170
5 Concluzii
Pe măsură ce costul testării creşte, în mod normal, calitatea produsului software
este mai mare. Acest lucru este adevărat în primul rând în condiţiile în care eficienţa
echipei de testare şi de dezvoltare este ridicată. Pot apărea situaţii în care datorită
ineficienţei echipei de testare sau a dezvoltatorilor, costurile procesului de testare-
depanare să fie ridicate, ceea ce va conduce la o depăşire a bugetului alocat testării şi în
cele mai multe cazuri la testarea incompletă a produsului software.
Complexitatea software, metodologia de analiză, proiectare şi programare,
instrumentele pentru dezvoltare software şi specificaţiile de programare de asemenea
influenţează în mare măsură costul testării software şi au efect şi asupra calităţii
software.
Pentru ca aceste modele să aibă un grad mai mare de exactitate este necesară
luarea în considerare şi a celorlalţi factori importanţi care influenţează costul testării.
Este un lucru destul de dificil, având în vedere că este necesară identificarea acestor
factori, precum şi cuantificarea lor. Cuantificarea se realizează pe baza importanţei pe
care aceştia o au şi variază de la proiect la proiect. În plus se impune strângerea de
înregistrări de-a lungul timpului pentru proiectele dezvoltate.
BIBLIOGRAFIE
1. Boehm, B. W. Software Cost Estimation with COCOMO II, Prentice
Hall, 2000
2. D., Elfriede, R., Automated Software Testing, Addison Wesley, 1999
Jeff, Paul, John
3. IVAN, I. Metrici Software, Editura INFOREC, Bucureşti, 1997
SINIOROS, P.
POPESCU, M.
SIMION, F.
4. Ion, I. Pocatilu, Testarea software orientat obiect, Editura Inforec,
P. Bucureşti, 1999
5. Kan, S. H. Metrics and Models in Software Quality Engineering,
Addison-Wesley Publishing Company, 1995
6. Peters, J. F., Software Engineering – An Engineering Approach, John
Pedrycz, W. Wiley & Sons, Inc, 2000
7. Pressman, R. S. Software Engineering – A Practitioner’s Approach,
European Adaptation Fifth Edition, McGraw-Hill, 1992
8. Singpurwalla, Statistical Methods in Software Engineering, Springer-
N. D., Verlag, New York, 1999
Wilson, S. P.
9. Sommerville, I. Software Engineering, 6th Edition, Addison Wesley, 2001
171
MĂSURI PROPUSE DE UNIUNEA EUROPEANĂ PENTRU EXPLOATAREA SECTORULUI PUBLIC

DE INFORMAŢII
Lect. dr. Marian Stoica

Facultatea de Cibernetică, Statistică şi
Informatică Economică
Academia de Studii Economice Bucureşti
Abstract: Knowledge based economy have a powerful impact over the

life of everybody. Because in the same time, this kind of economy
improves the quality of citizens’ life, it can be a very strong developing
engine, competitive stimulator and can create new places of work in new
jobs. One of the most important components of such digital economy is the
public information sector, who can be a very important economic resource
for any country. In this paper we will see the main actions of European
Union for public information sector exploitation.
Keywords: knowledge based economy, digital economy, information and

communication technology (ICT), public information sector, business information,
copyright.
Măsurile propuse pentru exploatarea sectorului public de informaţii iau în

considerare importanţa economică a domeniului, potenţialul său de a crea locuri de
muncă şi natura barierelor întâmpinate. Iniţiativele care sunt deja în curs de derulare şi
apariţia unor noi elemente formează o abordare surprinzătoare a problemei exploatării
informaţiilor din sectorul public. Măsurile care trebuie luate au ca scop dezvoltarea în
funcţie de obiectivele întregii Europe, iar impactul acestora trebuie să contribuie la un
cadru care să reglementeze dezvoltarea tuturor domeniilor, la nivel naţional, regional şi
local.
Experimentarea prin proiecte

Comunicarea joacă rolul unui catalizator al dezvoltărilor cu obiectiv sau impact
european. Suportul financiar pentru proiectele transnaţionale furnizează exemple de
acces la exploatarea sectorului public de informaţii care va extinde parteneriatul în
Europa şi care va conduce la rezultate europene cu valoare adăugată. O atenţie specifică
va fi acordată plăţii pentru segmentele şi sectoarele specifice, cum sunt informaţiile
geografice şi rolul librăriilor (www.cordis.lu/econtent/psi/).
¾ Proiectul Tehnologiile Societăţii Informaţionale (PTSI) din Programul
Cadru 5 pentru cercetare şi dezvoltare conţine multe elemente care sunt importante
pentru modul în care guvernele vor tranzacţiona informaţiile, dar şi pentru felul în care
vor interacţiona cu proprii alegători. Capitolul „Sisteme şi servicii pentru cetăţeni” şi în
special secţiunea care se referă la îmbunătăţirea furnizării serviciilor de către structurile
guvernamentale este un bun exemplu. Capitolul „Conţinut şi instrumente multimedia”
(partea referitoare la tehnologiile limbajului uman) contribuie la învingerea barierelor
legate de limbaj. Limba a fost menţionată de majoritatea partenerilor ca fiind una din
barierele utilizării sectorului public de informaţii paneuropean.
172
¾ Proiectele demonstrative orientate pe pieţe sunt instrumente utile care
pot umple golurile existente între dezvoltarea noilor tehnologii şi piaţă. Experimentele
bazate pe noi modele de piaţă şi pe noi forme de parteneriate din sectorul public/privat
sunt necesare pentru identificarea barierelor practice şi pentru crearea unor exemple de
colaborări profitabile. Experimentele au început să se deruleze în cadrul programului
INFO2000 şi continuă în cadrul programului eContent, care îşi propune simularea
dezvoltării şi utilizării informaţiilor digitale europene în reţelele globale şi promovarea
diversităţii lingvistice în societatea informaţională (decizia Consiliului 2001/48/EC din
22.12.2000). Programul eContent stimulează crearea şi utilizarea standardelor şi
metadatelor (structurarea resurselor de informaţii pentru a ajuta la identificarea şi
localizarea informaţiilor existente) paneuropene şi lucrul cu aspectele lingvistice din
sectorul public de informaţii.
Cooperarea interregională şi transnaţională dintre autorităţile publice şi celelalte
organisme semnificative din domeniul societăţii informaţionale poate fi sprijinită, de
asemenea, de iniţiativa InterReg III a Uniunii Europene, cu o parte din fondurile
structurale. Interschimbul de date între programele Administraţiilor (IDA II) continuă
să stabilească şi să consolideze reţelele electronice între administraţii, incluzând
instituţiile europene şi sprijinind prevederile sectorului public de informaţii, inclusiv
dezvoltarea portalurilor de nivel european. Acţiunile trebuie lansate ca sprijin pentru
interoperabilitatea metadatelor şi pentru producerea de instrumente electronice, care să
acopere necesităţile colectării datelor din administraţiile publice.
A învăţa de la ceilalţi
În toate ţările membre discuţiile se concentrează asupra utilizării întregului
potenţial al instrumentelor societăţii informaţionale în administraţiile publice, noile
soluţii fiind testate în diferite medii. Uniunea Europeană poate crea o imensă valoare
adăugată prin împletirea experienţei participanţilor din diferite ţări membre. La nivelul
Uniunii Europene trebuie încurajat în general schimbul de informaţii, dar mai ales
încurajat schimbul celor mai bune practici pentru a ajuta administraţiile de la diferite
niveluri să adopte cele mai adecvate şi eficiente soluţii. Noile modele de parteneriat
între sectoarele publice, private şi de servicii presupun utilizarea şi exploatarea
sectorului public de informaţii. Schimbul de aplicaţii inovatoare şi de succes poate ajuta
administraţiile europene să fie mai aproape de proprii cetăţeni, acest lucru fiind strâns
legat de calitatea informaţiilor oferite de sectorul public.
De asemenea a fost dezvoltat un model interesant referitor la sistemul statistic
european, pentru furnizarea directivelor care stabilesc rangul şi tipul informaţiilor
disponibile, precum şi preţurile specifice pentru fiecare sistem. Studiile de caz
comparative efectuate la nivel european contribuie la intensificarea procesului de
schimb al celor mai bune practici. Utilizarea Internetului pentru diseminarea sectorului
public de informaţii şi pentru colectarea eficientă a informaţiilor poate fi o altă
problemă în care administraţiile europene îşi pot împărtăşi experienţa.
Accesul la sectorul public de informaţii

În ultimul timp s-a accentuat tot mai mult importanţa accesului cetăţenilor şi
organizaţiilor la sectorul public de informaţii. Cu excepţia unor mici elemente legate de
aranjamente de zonă, accesul este în primul rând şi înainte de toate o responsabilitate
naţională, regională şi locală. Pentru a promova îmbunătăţirea accesului electronic la
sectorul public de informaţii, planul de acţiune eEuropa a stabilit obiective specifice,
173
referitoare la datele publice online cum sunt informaţiile legislative, administrative,
culturale, de mediu şi de trafic. Alte provocări referitoare la informaţiile publice online
şi serviciile pentru persoanele dezavantajate, precum şi potenţialul de includere socială
a acestora sunt stabilite de programul eIncludere - Potenţialul societăţii informaţionale
de reintegrare socială în Europa.
Exploatarea sectorului public de informaţii

Absenţa unor condiţii clare şi consistente pentru utilizarea comercială a
sectorului public de informaţii constituie o piedică majoră în realizarea potenţialului
economic al datelor publice în noul mediu electronic şi în dezvoltarea unei pieţe
europene reale de informaţii. Un cadru îmbunătăţit pentru exploatarea sectorului public
european de informaţii va facilita crearea unor produse informaţionale care vor acoperi
o parte sau întreaga Europă.
Măsurile care facilitează reutilizarea sectorului public european de informaţii vor
fi construite pe baza regimurilor de acces existente, fără propuneri de modificare a
acestora. În plus, cadrul de exploatare nu trebuie să aibă efecte negative asupra
accesibilităţii informaţiilor la sursa originală. Măsurile nu trebuie aplicate informaţiilor
comerciale sensibile (de exemplu „secretele firmei”) care sunt deţinute de organismele
proprietare sau sunt controlate de autorităţile publice şi care au caracter comercial sau
industrial. La fel şi pentru televiziunile publice, în ceea ce priveşte arhivele şi
activităţile de creaţie, vor fi excluse de la acest scop în măsura în care este vorba de
caracteristicile specifice acestui sector.
Principalele măsuri prevăzute la nivel european se referă la următoarele aspecte:
¾ Conformitatea cu regulile de protecţie a datelor: Orice măsură propusă
trebuie să fie făcută respectând regulile existente de protecţie a datelor. Dacă există
motive de protejare a datelor, informaţiile nu vor fi accesibile şi, deci, nu vor putea fi
exploatate. Acest lucru include cazurile în care există condiţii specifice pentru
consultarea datelor personale deţinute de un organism din sectorul public (de exemplu
necesitatea de a demonstra interesul legitim pentru motivele protecţiei datelor, accesul
limitat la anumite părţi din informaţie etc.).
¾ Drepturile de proprietate intelectuală1: Orice iniţiativă care lucrează cu
drepturile de proprietate intelectuală din sectorul public trebuie să ţină seama atât de
încuviinţarea proprietarului în domeniul copyright-lui şi a drepturilor înrudite care
furnizează cadrul legal în care acestea subzistă şi sunt administrate, cât şi de obligaţiile
internaţionale derivate din anumite convenţii. Drepturile de proprietate intelectuală
referitoare la informaţiile din sectorul public trebuie luate în considerare cu mare atenţie
atunci când se stabilesc regulile pentru reutilizarea informaţiilor. În unele situaţii,
produsele şi serviciile informaţionale pot fi dezvoltate de sectorul public în colaborare
cu partenerii din sectorul privat, fără a afecta drepturile de proprietate intelectuală.
În abordarea sectorului public de informaţii informaţia se defineşte ca fiind orice
conţinut, indiferent de mediul de provenienţă: pe hârtie sau stocată în format electronic
(text, imagine, voce sau înregistrare audio-video). Definiţia trebuie să fie un punct de
plecare util pentru reorganizarea instituţiilor sectorului public, care nu trebuie să
includă drepturile de proprietate industrială. Organismele guvernate de legi publice sunt
cele înfiinţate pentru scopuri specifice întâlnirilor de interes general, care nu au un
1
termenul de proprietate intelectuală se referă la copyright şi la drepturile înrudite, inclusiv
forma de protecţie sui generis.
174
caracter industrial sau comercial, au personalitate juridică şi sunt finanţate, în cea mai
mare parte, de stat, autorităţi regionale (locale) sau alte organisme guvernate de legea
publică. Managementul acestora este supervizat de organismele care au un consiliu
administrativ, managerial sau de supervizare, în care mai mult de jumătate din membri
sunt numiţi de către stat, autorităţi locale sau regionale şi de către alte organisme
guvernate de legea publică.
¾ Aranjamentele exclusive sunt prohibite: Aranjamentele exclusive
pentru exploatarea sectorului public de informaţii trebuie limitate sau excluse în viitor
pentru a stimula deschiderea pieţei europene, deoarece pot restricţiona reutilizarea
comercială a informaţiilor. Aranjamentele transnaţionale trebuie să se bazeze pe
acorduri pentru o perioadă de timp specificată. Pentru stabilirea preţului trebuie aplicate
următoarele principii: orice compensaţie cerută de reutilizarea sectorului public de
informaţii trebuie să fie adecvată; preţurile pentru reutilizarea sectorului public de
informaţii trebuie să fie transparente.
Dreptul de reutilizare a sectorului public de informaţii nu trebuie înţeles în sensul
în care SUA vor să-l impună, şi anume că organizaţiile nu au costuri în momentul
reutilizării informaţiei. Practicile existente constau în următoarele:
• timpul permis pentru răspunsul la cererile de reutilizare trebuie să fie
rezonabil şi în conformitate cu timpul aplicat accesării documentelor;
• organizaţiile şi indivizii trebuie să fie întrebaţi despre formatul informaţiilor,
fără a se impune administraţiei obligaţia de a crea sau adopta documentele;
• disponibilitatea licenţelor şi standardelor online trebuie generalizată;
• cataloagele de date trebuie să devină disponibile.
Îmbunătăţirea practicilor din instituţiile Uniunii Europene

Implicarea şi încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană poate fi sporită prin
acordarea unui drept extensiv de acces la documentele administrative ale instituţiilor
comunităţii. Accesul public la documentele instituţiilor UE nu înseamnă acces total.
Principiile protecţiei datelor personale se vor aplica în continuare pentru datele
personale procesate de instituţiile UE şi, în fapt, ele vor fi incluse în documentele
administrative comunitare, dar nu vor leza dreptul de intimitate al persoanelor.
Pentru a facilita accesul la legile europene toată legislaţia în vigoare şi în curs de
elaborare este accesibilă gratuit pe Internet în toate limbile Uniunii Europene începând
cu data de 1 ianuarie 2002 (pe portalul EUR-Lex).
În paralel, politicile instituţiilor din Uniunea Europeană referitoare la exploatarea
informaţiilor trebuie revizuite şi clarificate. Revizuirea va proteja interesele tuturor
părţilor implicate şi nu va conţine restricţii inutile pentru iniţiativele private de pe piaţa
informaţiilor. Politicile vor fi în concordanţă cu informaţiile geografice de pe teritoriul
european şi vor fi colectate şi prelucrate de instituţiile Uniunii Europene pentru
monitorizarea politicilor.
Cadrul de lucru reglementat la nivel european vizează două acţiuni principale
care implică toţi participanţii relevanţi: n explorarea necesităţii şi modalităţilor de
propunere a unei directive privind exploatarea sectorului public de informaţii şi o
revizuirea politicilor instituţiilor europene referitoare la exploatarea informaţiilor din
Uniunea Europeană.
175
Concluzii
Societatea informaţională a creat condiţii fără precedent pentru accesul şi
exploatarea sectorului public de informaţii. Comunicarea între administraţii, cetăţeni şi
organizaţii poate fi sporită, iar instrumentele electronice pot îmbunătăţi semnificativ
serviciile şi fluxurile de informaţii între administraţii şi constituenţii lor. În acelaşi timp
se oferă oportunităţi unice pentru reutilizarea şi exploatarea sectorului public de
informaţii în cadrul economiei digitale emergente. Abordarea acestui potenţial va crea
vaste oportunităţi economice care vor ajuta industriile europene de informare să
depăşească minusurile faţă de omologii lor americani. A nu lua poziţie în acest domeniu
va implica costuri pentru Europa, costuri care vor afecta industriile de informare şi
pieţele interne europene.
În particular, directiva pentru reutilizarea în scopuri comerciale sau necomerciale
a sectorului public de informaţii trebuie să ia în considerare piedicile cauzate de
diferenţele existente în reglementările şi practicile naţionale. În concluzie, trebuie să se
asigure îmbunătăţirea utilizării informaţiilor publice în beneficiul cetăţenilor şi firmelor
europene, care să permită utilizarea sectorului public de informaţii la întregul potenţial,
ca resursă principală pentru toţi cetăţenii.
BIBLIOGRAFIE
1. www.cordis.lu/econtent/psi/, Cartea Verde Sectorul public
de informaţii – resursă principală pentru Europa, Comisia
UE, 20 ianuarie 1999
2. www.usdoj.gov/oip/foia_updates/Vo1_XVII_4/page2.htm
3. www.rdc.noaa.gov/vpra/pralaw.htm
4. www.cio.gov/docs/Recompiled_A_1301.htm
5. * * * Informarea guvernului şi piaţa Marii Britanii, raport
elaborat de Electronic Publishing Services pentru
Departamentul de Comerţ şi Industrie al Marii Britanii,
mai 2000
176

2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Tinerilor Economi[ti Anul II ~ Nr.

Coperta: Asist. univ. dr. Ilie MURĂRIŢA

REACŢIILE BĂNCILOR INTERNAŢIONALE LA MODIFICAREA CLIMATULUI ECONOMIC GLOBAL

Asist. univ. drd. Rus Adina

Abstract: The importance of multinational banks has became in the last

Key words: Liberalization of financial markets, electronic banking services, niche

Industria financiar-bancară a fost în particular afectată de aceste modificări,

DIAGNOSTICUL GLOBAL AL ÎNTREPRINDERII ŞI MEDIUL ACESTEIA

Lect. univ. dr. Dorel Berceanu

Abstract:This article deals with the issue of global diagnosis of

Întreprinderea, percepută ca un organism viu într-un mediu în continuă mişcare,

ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA STANDARDELOR INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE

drd. Carmen Avram

Abstract:Accounting for financial instruments is a difficult and

Key-words: IASB, financial instruments, IAS, harmonization, amendaments,

Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB)

Scurt istoric al IAS 32 şi IAS 39

Drept urmare, în noiembrie 1997 IASC a decis:

Amendarea normelor referitoare la instrumentele financiare

DEZMEMBRĂMINTELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Asist. univ. drd. Ciprian Păun

Abstract: The Romanian or foreign trading companies can set

Key words: enterprise, law system, subsidiary, banking subsidiary, NBR

În practica vieţii comerciale se folosesc o serie de denominaţii pentru

În ceea ce priveşte termenii de agenţie, reprezentanţă acestea nu se bucură de o

Filiala şi sucursala bancară

PROBLEME ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ PRIVIND NORMALIZAREA AUDITULUI ÎN PLAN

Lect. univ. drd. Drăgan Cristian

Abstract:This paper takes into consideration essential issues regarding

Key words: legal normative, profesional normative, profesional associations,

Pentru ca funcţia de audit să răspundă în mod corespunzător cerinţelor

MODALITĂŢI DE FINANŢARE A DEFICITULUI BUGETAR ÎN ROMÂNIA. EFECTE ASUPRA

Lect. dr. Drăcea Raluca

Abstract:The study is based on an analysis of the main ways of

Key words: financial poilicy, chronic deficit, economic growth, budgetary

Unul din principalele obiective ale politicii economice îl constituie stabilitatea

POLITICA FISCALĂ POLITICA BUGETARĂ

CONTINUAREA LIMITAREA ŞI CONSOLIDAREA SURSE DE FINANŢARE

Figura nr.1. Corelarea politicilor financiare şi monetară în vederea

Pe de altă parte, însă, acelaşi deficit antrenează o cerere sporită de monedă,

Tabelul nr. 1 Rezultatul execuţiei bugetului de stat al României ,

Înainte de a da un răspuns la această întrebare, precizăm că, orice deficit

Conf. dr. Jenica Popescu

Abstract:This paper present three challenges faced by all central banks,

În literatura de specialitate se întâlnesc diverse contribuţii privind abordările

Aşteptările inflaţioniste şi rolul lor

Tratarea datelor în timp real

Ţintirea inflaţiei în România

IMPLICAŢIILE INTRODUCERII EURO ASUPRA POLITICII VALUTARE A ROMÂNIEI

Asist. univ. drd. Rădulescu Magdalena,

Abstract: Romania faces an evolving set of considerations in choosing

Participarea României la zona euro presupune continuarea eforturilor destinate

DIAGNOSTICUL MARJELOR DE PROFITABILITATE A ÎNTREPRINDERII

Conf. univ. dr. Marius Dincă

Abstract:The profitability margins, generally defined as a difference

Marja cheltuielilor directe

Marja cheltuielilor variabile

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII – ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA

Asist. univ. drd. Mitu Narcis Eduard

Abstract:The financial diagnostics of a bankruptcy risks provide of this

Key words: evaluation, diagnosis, risk analysis, bankruptcy, enterprise, coefficient,

Într-o economie de piaţă funcţională evaluarea întreprinderilor reprezintă o

Z = a1R1 + a2R2 +.... anRn + b, în care:

R1, R2,... Rn reprezintă valorile diverselor rate luate în calcul;