Sunteți pe pagina 1din 9

Ghisa Mirela Facultatea de Psihologie Anul III

Referat privind copiii supradotati

Partea a treia a cartii Copiii supradotati sau precocitatea jenanta, autor JeanCharles Terrassier, numita Ce pot face si ce trebuie sa faca adultii, cuprinde capitole care contin sfaturi pentru parinti, sfaturi pentru profesori, orientari ale sistemului educativ si notiuni legate de avansul scolar. Tema principala a cartii este stanjeneala reciproca dintre copilul supradotat si mediu. Capitolul I, intitulat Ce pot face parintii, debuteaza cu o descriere a parintilor copiilor supradotati ca fiind hiperprotectori, hiperexigenti sau beti de admiratie, pe cand ar trebui sa se preocupe, in principal, de dezvoltarea potentialului copiilor lor. Copiii supradotati au un limbaj care se dezvolta foarte rapid, atat cantitativ cat si calitativ, au reflexii si pun intrebari surprinzatoare pentru varsta lor. Sunt cazuri in care ei prezinta retard de limbaj, dupa cum demonstreaza R.C.Cox intr-un studiu facut pe 456 copii supradotati din care 6,6% n-au vorbit pana la 2 ani. Exemplu ar fi Einstein, care n-a vorbit pana la varsta de 3 ani. Pana la 3 ani testele pot evalua cu greu potentialul intelectual al copiilor. Parintii care isi pun intrebari privind copiii lor precoce au nevoie de un psiholog bine informat (sunt putini cei care se ocupa de copiii supradotati), de o evaluare obiectiva pe domenii si de sfaturi pedagogice pentru a invata cum sa nu faca rau copilului. Se considera ca precocitatea este o dimensiune a personalitatii care trebuie recunoscuta si luata in considerare in educatia copiilor. Unii psihologi nu dezvaluie gradul de precocitate relevat de teste, deoarece exista parinti care nu vor sa supuna copilul la cerinte scolare tot mai presante (10-20%). Restul de parinti se comporta potrivit nevoii de cunoastere suplimentara a copilului.

S. si Th. Engelmann au pus la punct metoda educatiei precoce cu titlul Cum sa oferiti copiilor vostri o inteligenta superioara si propune o planificare foarte detaliata a exercitiilor propuse a fi realizate in primii 5 ani de viata. Se stie ca numeroase genii ale civilizatiei noastre au fost influentate de educatia scolara accelerata in care interventia exigenta si neobosita a tatalui, facuta in conditii particulare, a fost decisiva. Mentionam pe Blaise Pascal, matematician si filosof francez, Goethe, poet si naturalist german, Norbert Wiener, inventatorul ciberneticii etc. S-au inregistrat cazuri in care unii copii au ajuns la dezechilibre in urma supunerii la tratamente care au depasit posibilitatile lor emotionale si intelectuale, considera Engelmann. Legatura afectiva cu parintii are o importanta deosebita pentru copii influentand pozitiv dezvoltarea lor. Atunci cand au o relatie profunda cu parintii lor, functionarea intelectuala este amplificata, cum au aratat Bolby si Spitz in studiile lor. Se recomanda sa nu le fie satisfacute toate dorintele copiilor. In acest fel ei vor fi supusi unor perturbari care, impreuna cu perioadele de frustrare asociate, le va trezi niste reactii menite sa duca la un nou echilibru - avand un nivel superior - prin construirea de noi structuri, care vor include perturbarile anterioare. Frecventa si dificultatea situatiilor perturbatoare trebuie adaptata stadiului evolutiv al copilului. Copilul trebuie sa ajunga la o imagine pozitiva si realista asupra sa si sa aiba capacitatea de a relationa fructuos cu mediul. S. si Th. Engelmann recomanda cateva atitudini pentru parinti, demne de luat in seama:

sa aiba in vedere importanta limbajului; sa incerce sa inteleaga ce sens acorda copilul unui concept; sa-i ofere explicatii simple si scurte; sa-l invete un singur lucru la un moment dat; sa nu-l minta; sa-i ceara lucruri in mod autoritar, spunand: eu vreau, fara sa explice rational motivul;
2

sa-si recunoasca propria limita, atunci cand nu stie raspunsul la o intrebare; sa asigure copilului suficient timp liber pentru joaca, observatie, gandire; sa-l ghideze in dezvoltarea pe plan fizic, social, intelectual; sa-i dea incredere in el insusi.

Intotdeauna trebuie tinut cont de diversitatea copiilor, mai cu seama cand au precocitatea ca punct comun. Se intampla ca mamele anxioase sa faca eroarea educativa grava numita capriciu recompensat, in mod repetat. Impunerea de catre copil a propriei voi, duce, in timp, la sentimente de culpabilitate, iar o imaturitate intretinuta indelung, determina o structura perversa la maturitate. Pentru evolutia potrivita a copilului supradotat, e necesar ca parintii sa inteleaga si sa accepte disincronia acestuia, atat interna cat si sociala.Conceptul de disincronie introdus de Terrasier se refer la faptul c tinerii precoci intelectual prezint o serie de caracteristici de dezvoltare specifice, constnd ntr-o heterogenitate n timp ntre dezvoltarea intelectual, afectiv, psihomotorie i grafomotorie. A ignora decalajul ntre maturitatea intelectual, pe de o parte, i maturitatea afectivemoional, sociala, pe de alt parte, nseamn a-i expune pe copiii supradotai nu doar la riscuri educative, ci i la desocializare. ( Jigu, M. 1994). Se pare c fenomenul disincroniei (ntre planul intelectual i cel afectiv, de pild) se manifest mai pregnant i este, deci, mai uor observabil - la niveluri ale supradotrii extrem de nalte (coeficient intelectual peste 150), aceti copii avnd tendina de a se izola i de a deveni agresivi, pentru ca cei mai mari sau mai mici nu-i accept, fie pentru c sunt imaturi fizic, fie pentru c sunt prea inteligeni fa de nivelul grupului de vrst caruia ii apartin. Pentru reusita si integrarea scolara pozitiva, in conditiile unui avans scolar, copilul supradotat are nevoie de o ambianta scolara potrivita, conferita deopotriva de atitudinea colegilor cat si a profesorilor. Trebuie indeplinite anumite conditii obiective pentru ca el sa functioneze corespunzator, iar parintii cauta locul unde gasesc intelegere pentru copilul lor deosebit.

Parintii copiilor precoce se confrunta frecvent cu problema urmatoare: copiii lor, de 4-5 ani, aflati in gradinita, se intereseaza de litere, recunosc cuvinte in reclamele de la televizor si doresc sa invete sa citeasca. In ultimii ani recomandearea a fost ca parintii sa nu se amestece in invatarea scolara. In plus, s-au eliminate temele pentru acasa. Astfel, parintii sunt invitati sa-i lase pe copii sa se joace, sa-si dezvolte miscarile, sa socializeze, sa deprinda limbajul oral pentru comunicare, fara sa intervina in probleme de educatie. Cu toate astea, unele mame ii invata pe copiii lor sa citeasca acasa, pentru acei copii motivati si receptivi, parintii fiind excelenti formatori. Modul acesta de invatare individuala va evita inadaptarea copilului special. Se pune problema ce stil cognitiv se va adopta si alegerea metodei de lectura: silabica, globala, naturala, mixta. Avansul scolar adaptat la potentialul copilului nu e periculos, iar copiii precoce traiesc descoperirea lecturii ca pe un joc la fel de interesant ca o constructie Lego sau completarea unui puzzle. Accesul precoce la lectura este in armonie cu dezvoltarea intelectuala precoce. Directoarea scolii bilingve din Paris, Rachel Cohen, unde invatarea literelor incepe in sectiunea a doua, propune o metoda in 3 faze: faza globala, apoi analiza, apoi sinteza, considerand ca scopul nu e doar sa invete copiii sa citeasca, ci constituie o activitate foarte profitabila pentru dezvoltarea intelectuala a acestora. Pentru copiii de peste 6 ani, D. Kinkaid recomanda parintilor urmatoarele:

sa-si arate interesul pentru lecturile copilului, sa-l incurajeze sa aiba si sa utilizeze fisa de biblioteca; sa incurajeze originalitatea indemnandu-l sa creeze proiecte, jocuri, jucarii folosind materiale diverse; sa-l incurajeze sa puna intrebari si sa gaseasca surse de informare el insusi, fara a mai astepta toate raspunsurile de la parinte; sa stimuleze gandirea creativa si rezolvarea de probleme prin metoda incercare/eroare; sa-i induca obisnuinta de a munci, prin respectarea unui program de lucru; sa-l duca la expozitii si manifestari interesante; sa incurajeze experientele diverse, hobbie-uri, multe activitati;
4

sa-i asigure timp liber pentru intelegerea lumii inconjuratoare; sa fie un tovaras veritabil pentru copil, sa exploreze si sa se gandeasca impreuna.

Umorul, atunci cand nu este prea ironic sau caustic, poate fi considerat o forma de comunicare privilegiata pentru copilul supradotat, el putand sa exprime multe in acest fel. Uneori parintii copiilor supradotati au un sentiment de izolare legat de comunicarea cu dascalii. Dezamagirea parintilor se rasfrange asupra copiilor, care incep sa devalorizeze scoala. Unii copii supradotati, mai ales baietii, pot fi inadaptati sistemului de invatamant obisnuit si ajung in situatia de esec scolar. Atitudinea parintilor copiilor supradotati variaza, Unii au tendinta de a nu lua in considerare precocitatea copilului, motivand ca nu li se pare potrivit ca acesta sa se simta superior si astfel il conduc in cativa ani spre esec. Altii privesc anxiosi la drumul greu de parcurs cu acest copil deosebit, iar unii inteleg avantajul pentru copilul insusi de a avea posibilitati mari, il ajuta in evolutia lui si vad in capacitatile lui o garantie pentru reusitele profesionale si succesul in viata. Drumul intre potentialitate si realizare este lung si antreneaza o serie de factori umani si de mediu. Capitolul II cuprinde activitati ale profesorilor care au in clase copii supradotati. Se considera ca doar accelerarea ritmului achizitiilor este insuficenta pentru acestia. Metoda numita de imbogatire vizeaza un mare numar de informatii si o sinteza semnificativa a acestora. In paralel se incurajeaza aprofundarea, pentru a evita superficialitatea din situatiile scolare standard, pe domenii limitate si corespunzatoare intereselor elevului. Cele 2 metode sunt folosite in Franta ca mijloace pedagogice esentiale pentru practicarea accelerarii, insa sunt greu de aplicat la clasele normale, eterogene. Profesorii se confrunta adesea cu situatia in care elevul supradotat termina sarcina repede in clasa, moment in care i sa propune o activitate complementara, cum ar fi sa citeasca o carte care il intereseaza. Uneori copiii supradotati acapareaza discutia colectiva din clasa, deoarece au idei pline de sens, de exprimat si unii cauta sa-i descurajeze pe ceilalti sa vorbeasca, etalandu-si cunostintele pe larg. O asemenea
5

atitudine trebuie temperata cu tact de catre professor, care ii poate da asigurarea elevului supradotat ca stie ca e capabil sa raspunda, dar il invita sa lase loc si celorlalti sa se afirme. Copilul supradotat va simti intotdeauna ca profesorul e de partea lui, atunci cand acesta afiseaza o atitudine favorabila de acceptare, lipsita de agresivitate. Un studiu facut de Torrance si Meyer pe 700 elevi chestionati in ceea ce priveste calitatile pe care le asteapta de la maestrii lor, arata ca: Cele mai importante calitati sunt:

sa le placa sa petreaca timp cu elevii lor; sa creada ca toti elevii sai sunt persoane importante; sa ajute voluntar elevul, cand are nevoie; sa-si admita propriile greseli; sa aiba incredere in elevii lui.

Calitati foarte importante:


sa aiba simtul umorului; sa fie rabdator; sa fie mandru de succesele elevilor sai; sa fie prietenos si cald; sa se exprime clar; sa fie delicat; sa fie interesat de multe lucruri.

Se pare ca succesul transmiterii informatiilor depinde de aceste calitati umane de baza pentru relatia pedagogica. Obiectivele imbogatirii sunt bine descries de Gallagher, care considera ca necesara dezvoltarea capacitatii de:
6

1. 2. 3. 4. 5.

asociere si punere in relatie a conceptelor; evaluare a faptelor si argumentelor de natura critica; inventarea de idei noi; analizarea problemelor complexe (necesita timp si concentrare); intelegere a situatiilor, epocilor, diverselor popoare - folosind o judecata mai putin legata de mediul actual.

Se folosesc jocuri de creativitate considerate foarte folositoare. Unul din acestea este jocul consecintelor, foarte amuzant pentru copii, in care li se cere sa caute toate consecintele unor situatii, cum ar fi: ziua ar dura doar 2 ore;

toti oamenii ar arata la fel;

marea ar acoperi tot pamantul; oamenii n-ar mai muri niciodata;

copiii ar sti tot de la nastere;

oamenii ar avea 10 cm inaltime; nu s-ar fi inventat scrisul. Prin acest exercitiu li se cere copiilor sa se desprinda de mediul lor fizic si social obisnuit. Daca la inceput unii se apara spunand ca asa ceva nu e posibil, mai apoi se deschid si vin cu raspunsuri amuzante si pline de sens. Acest joc poate constitui o baza pentru cunostintele lor ulterioare si integrarea lor in intelegerea echilibrului intre om si natura. S-au observat cateva domenii de interes ale copiilor supradotati, unele avand o valoare pedagogica manifesta: originea universului si a pamantului; astronomia, limitele universului;
7

evolutia speciilor si a omului; biografia marilor savanti si artisti; hazardul si probabilitatile pe parcursul unui joc; diversele civilizatii; vulcanii, miscarile pamantului si geologia etc. Este unanim acceptat ca si intre copiii supradotati sunt deosebiri de personalitate, unii fiind extraverti cu o buna capacitate de actiune si de relatie, un pic impulsivi, care se preteaza la metoda descoperirii din pedagogie, pe cand altii sunt introverti, mai profunzi, care isi exprima mai bine potentialul intr-o pedagogie mai abstracta, in cadrul invatamantului programat, dupa cum observa Eysenck. In Franta abia dupa anii 75 s-a luat in seama necesitatea formarii cadrelor didactice prin programe adaptate pentru copii supradotati. Evolutia contextului de viata contribuie foarte mult la imbogatirea sau dimpotriva, la saracirea cognitiva a copiilor, in general. Trebuie avuta in vedere o diferentiere care respecta ritmul de achizitionare a fiecarui copil, in parte. In sprijinul acestui demers vin mijloacele electronice de invatamant individualizat, care vor compensa, in felul lor, carentele sistemului educativ. Ceea ce le este refuzat in clasa, din varii motive, gasesc la interlocutorul electronic, care il invita sa inteleaga si sa invete lucruri care depasesc programa clasei sale. Treptat in tari ca Franta, SUA difuzarea informatiilor autentice catre copiii supradotati le permite acestora sa se situeze la un nivel mai matur. Cercetarile psihopedagogice si congresele de psihologie a copilului aduc tot mai in prim plan situatia delicata a copiilor supradotati. Capitolul III, denumit Orientari si dezorientari ale sistemului educativ, trateaza problema mediului potrivit pentru un copil precoce, care sa-i permita o inflorire globala in toate dimensiunile personalitatii sale, preocupare pentru pedagogi, psihologi si parinti. Este criticata tendinta conducerii scolilor de a impune uniforma, ca mijloc de inabusire a diversitatii umane si metoda institutiilor de a creste copiii intr-un mod standardizat in colectivitati, cunoscut fiind faptul ca
8

educatia primita in primii ani este decisiva pentru evolutia viitoare. Un sistem educativ rigid, preocupat doar sa normeze spiritele, interesat sa mascheze diferentele dintre copii, nu poate ajunge la dreptate si echitate. Astfel, atat copiii obisnuiti cat si cei supradotati ajung sa fie uitati, datorita unei ideologii sau a unei economii potrivnice dezvoltarii lor. Exista insa si directori de institute de invatamant, profesori si invatatori care sufera ca nu pot face mai bine si mai mult pentru copiii cu potential crescut, insa se plang rareori, deoarece nu e la moda sa se vorbeasca despre aceste lucruri.