Sunteți pe pagina 1din 54
2
2
3
3
Jules Verne EternulEternul AdamAdam În Româneşte de ION HOBANA Ilustra ţii originale de Léon BENETT
Jules Verne
EternulEternul
AdamAdam
În Româneşte de
ION HOBANA
Ilustra ţii originale de Léon BENETT
Titlul original
JULES VERNE
L’ÉTERNEL ADAM
1891
4
5
5
Scris ă de Jules Verne în ultimii ani, aceast ă nuvelă oferă o nou ă
Scris ă de Jules Verne în ultimii ani, aceast ă nuvelă oferă
o nou ă viziune, tinzând mai degrab ă spre concluzii
pesimiste, spre deosebire de optimismul care anim ă
”C ă lă toriile extraordinare”.
M.J.V.
6
Z artogul Sofr-Aï-Sr – adic ă „doctorul, al treilea reprezentant b ărbat al celei de-a
Z artogul Sofr-Aï-Sr – adic ă „doctorul, al treilea
reprezentant b ărbat al celei de-a o sut ă una genera ţii
din neamul Sofr-ilor” – mergea cu paşi înce ţi pe
strada principală din Basidra, capitala lui Hars-Iten-Schu,
altfel spus, „Imperiul celor Patru M ă ri”. Patru mă ri într-
adev ă r: Tubélona – marea septentrională, Ehona – austral ă,
Spona – orientală şi Mérona – occidentală, m ărgineau acest
ţinut, de form ă foarte neregulat ă, ale c ărui ultime frontiere
ajungeau, în longitudine, pân ă la patru grade est şi şaizeci
şi dou ă de grade vest, iar în latitudine, cincizeci şi patru de
grade nord şi cincizeci şi cinci de grade sud. Cât despre
suprafa ţa m ărilor, cum s ă o evaluam, fie şi cu aproxima ţie,
de vreme ce ele erau unite, iar un navigator, pornind de pe
oricare dintre ţărmurile lor şi plutind mereu în linie dreapt ă,
ar fi ajuns negreşit pe ţărmul diametral opus? C ăci pe toat ă
suprafa ţa globului nu exista alt continent în afară lui Hars-
Iten-Schu.
Sofr mergea cu paşi înce ţi, mai întâi pentru c ă era foarte
cald: începea anotimpul arz ător şi în Basidra, situat ă pe
ţărmul lui Spona-Schu, sau marea oriental ă, la mai pu ţin de
dou ăzeci de grade nord de ecuator, o teribil ă cataract ă de
raze se pră vă lea din soare, aflat atunci aproape la zenit.
Dar, mai mult decât oboseala şi c ăldura, ceea ce
încetinea paşii lui Sofr, savantul zartog, era povara
propriilor sale gânduri. Ştergându-şi fruntea de transpira ţie,
cu o mână distrată , el îşi reamintea şedinţa care tocmai se
sfârşise şi în care atâ ţia oratori elocvenţ i, numă rându-se şi
el cu cinste printre ei, celebraseră în chip magnific a o suta
nou ăzeci şi cincea aniversare a întemeierii imperiului.
Unii îi evocaseră istoria, adic ă îns ăşi istoria întregii
umanităţi. Ei arătaseră c ă Mahart-Iten-Schu, Pă mântul celor
Patru Mă ri, fusese divizat, la origine, între un num ăr imens
de seminţii să lbatice, care se ignorau reciproc. Cele mai
vechi tradiţii urcau până la aceste seminţ ii. Cât despre
7
faptele anterioare lor, nimeni nu le cunoştea şi ştiinţele naturale abia începeau s ă discearn
faptele anterioare lor, nimeni nu le cunoştea şi ştiinţele
naturale abia începeau s ă discearn ă o slab ă lucire în
tenebrele de nepă truns ale trecutului. Oricum, aceste
vremuri îndep ărtate se sustrăgeau criticii istorice, ale c ărei
prime rudimente erau alc ătuite din noţiuni vagi referitoare
la vechile seminţii risipite.
Timp de peste opt mii de ani, istoria din ce în ce mai
complet ă şi mai exactă a lui Mahart-Iten-Schu nu relata
decât înc ă ieră ri şi ră zboaie, mai întâi între indivizi, apoi
între familii, în sfârşit, între triburi, fiecare fiin ţă, fiecare
colectivitate, mică sau mare, neavând alt obiectiv, de-a
lungul timpului, decât de a-şi asigura suprema ţia asupra
rivalilor să i şi stră duindu-se, cu rezultate diverse şi adesea
contrare, să -i aservească legilor sale.
După aceşti opt mii de ani, amintirile oamenilor încep s ă
se precizeze. Odată cu a doua din cele patru perioade în
care erau împă rţite de obicei analele lui Mahart-Iten-Schu,
legenda începe s ă merite numele de istorie. De altfel,
istorie sau legendă, substan ţa relat ărilor nu se schimb ă:
aceleaşi masacre şi m ă celuri – e adevă rat, de data aceasta
nu între triburi, ci între popoare – aşa c ă, în definitiv,
aceast ă a doua perioad ă nu se deosebea prea mult de cea
dintâi.
La fel stă teau lucrurile şi cu cea de-a treia, încheiat ă abia
cu doua sute de ani în urm ă, dup ă ce durase aproape şase
secole. O perioadă poate şi mai atroce, în timpul că reia,
grupa ţi în armate fără num ăr, cu o nepotolit ă turbare,
oamenii s ă turaseră pă mântul cu sângele lor.
Într-adev ă r, cu ceva mai pu ţin de opt secole înaintea zilei
în care zartogul Sofr străb ătea strada principala a Basidrei,
omenirea fusese preg ătit ă pentru vaste convulsii. În
momentul acesta, armele, focul, violenţa împlinind o parte
din opera lor necesară, cei slabi sucombând în fa ţa celor
puternici, oamenii care populau Mahart-Iten-Schu alcă tuiau
trei na ţiuni omogene, timpul atenuând, în sânul fiec ăreia
dintre ele, deosebirile dintre înving ătorii şi învinşii de
odinioară. Atunci, una din aceste na ţiuni porni s ă-şi subjuge
vecinii. Situa ţi c ătre centrul continentului, Andarti-Ha-
8
Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară f ără cru ţare pentru a-şi largi
Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară f ără
cru ţare pentru a-şi largi frontierele între care se în ăbuşea
rasa lor prolific ă şi ardent ă. Cu pre ţul unor r ăzboaie
seculare, ei îi înfrânseră, unii dup ă al ţii, pe Andarti-Mahart-
Horis, Oamenii din Ţara Zăpezii, care locuiau în ţinuturile
din sud, şi pe Andarti-Mitra-Psul, Oamenii Stelei Neclintite,
al c ă ror imperiu era situat că tre nord şi că tre vest.
Se scurseseră aproape doua sute de ani de când ultima
revoltă a acestor popoare fusese înecat ă în torente de
sânge şi Pă mântul cunoscuse, în sfârşit, o eră de pace.
Aceasta era a patra perioadă a istoriei. Un singur imperiu
înlocuind cele trei na ţiuni de odinioar ă , to ţi fiind supuşi
legilor Basidrei, unitatea politic ă tindea s ă contopeasc ă
rasele. Nimeni nu mai vorbea despre Oamenii cu Chip de
Bronz, despre Oamenii din Ţara Z ăpezii, despre Oamenii
Stelei Neclintite şi Pă mântul nu mai purta decât un singur
popor, pe Andarti-Iten-Schu, Oamenii celor Patru M ări,
popor alc ătuit din toate celelalte.
Dar iată c ă după aceşti dou ă sute de ani de pace, p ărea
să se anun ţe o a cincea perioadă. De câtva timp, circulau
zvonuri sup ărătoare, iscate nu se ştie unde. Se iviser ă
gânditori pentru a trezi în suflete amintiri ancestrale,
despre care se credea ca sunt de mult îngropate. Vechiul
sentiment al rasei reînvia sub o nouă înfăţişare,
caracterizată prin cuvinte noi. Se vorbea în mod curent de
„atavism”, de „afinităţi”, de „na ţionalit ăţ i” etc. – toate
vocabule de crea ţie recent ă, care, răspunzând unei
necesităţi, îşi cuceriseră de îndat ă drept de cetate. Potrivit
comunit ăţii de origine, de aspect fizic, de tendin ţe morale,
de interese sau pur şi simplu de regiuni şi de climat,
apăreau grup ări care creşteau încet-încet şi începeau s ă se
agite. Ce drum avea s ă urmeze aceast ă evolu ţie incipient ă?
Abia format, imperiul avea oare s ă se dezagrege? Mahart-
Iten-Schu avea s ă se împart ă, ca odinioară, într-un mare
num ăr de na ţiuni, sau, pentru a men ţine unitatea, va trebui
să se recurgă iară şi la înfricoş ătoarele hecatombe care,
timp de atâtea milenii, transformaseră pă mântul într-un
osuar?…
9
Cu o mişcare a capului, Sofr alung ă aceste gânduri. Nici el, nici altcineva nu
Cu o mişcare a capului, Sofr alung ă aceste gânduri. Nici
el, nici altcineva nu cunoştea viitorul. De ce să se întristeze,
deci, în aşteptarea unor evenimente nesigure? De altfel, nu
era momentul potrivit pentru a medita la aceste sinistre
ipoteze. În ziua aceea, bucuria era st ăpân ă şi toate
gândurile trebuiau s ă se îndrepte spre augusta m ăre ţie a lui
Mogar-Si, cel de-al doisprezecelea împărat al lui Hars-Iten-
Schu, al c ărui sceptru c ăl ăuzea universul spre un destin
glorios.
De altfel, pentru un zartog, motivele de satisfac ţie nu
lipseau. În afara istoricilor care evocaseră trecutul lui
Mahart-Iten-Schu, o pleiadă de savanţ i, întruniţ i cu prilejul
grandioasei anivers ări, făcuseră, fiecare în specialitatea lui,
bilan ţul cunoaşterii umane şi stabiliseră punctul în care
ajunsese omenirea datorită efortului s ă u secular. Or, dac ă
primii dăduseră naştere, într-o oarecare m ăsură, unor
reflec ţii triste, amintind pe ce drum lent şi întortocheat
evadase umanitatea din temniţa bestialităţii originare,
ceilalţi ştiuseră să hră nească orgoliul legitim al auditoriului.
Într-adev ă r, compara ţia între ceea ce fusese omul, sosind
gol şi dezarmat pe pământ, şi ceea ce era el astă zi, incita la
admira ţie. Timp de secole, cu toat ă discordia şi ura
fratricidă, el nu-şi întrerupsese nici o clip ă lupta cu natura,
amplificându-şi fără încetare victoria. Mai întâi lent, marşul
să u triumfal îşi accelerase uimitor ritmul în ultimii două sute
de ani, stabilitatea institu ţiilor politice şi pacea universală
care rezultaseră determinând o stră lucită înflorire a ştiin ţei.
Omenirea tră ise prin creier şi nu numai prin membre; ea
reflectase, în loc s ă se epuizeze în ră zboaie fă ră sens – şi
tocmai de aceea, în ultimele dou ă secole, înaintase cu paşi
tot mai repezi că tre cunoaşterea şi supunerea materiei…
Străbă tând sub soarele arz ător lunga strada a Basidrei,
Sofr schiţă în mintea sa, în linii mari, tabloul cuceririlor
omului.
Mai întâi – momentul se pierdea în noaptea timpurilor –
acesta n ăscocise scrierea, ca s ă fixeze gândul; apoi –
inven ţia data de peste cinci sute de ani – g ăsise mijlocul de
a răspândi cuvântul scris într-un num ăr infinit de
10
exemplare, cu ajutorul unei forme aşezate o dat ă pentru totdeauna. De la aceast ă
exemplare, cu ajutorul unei forme aşezate o dat ă pentru
totdeauna. De la aceast ă inven ţie decurgeau, de fapt, toate
celelalte. Datorită ei, creierii se puseseră în mişcare,
inteligen ţa fiec ă ruia îmbogăţindu-se cu aceea a vecinului,
iar descoperirile teoretice şi practice se înmulţiseră
prodigios. Acum nici nu mai puteau fi num ărate.
Omul pătrunsese în m ăruntaiele p ământului şi extră gea
de acolo huila, generoasa surs ă de c ăldură; el eliberase
forţa latentă şi aburul trăgea pe panglici de fier convoaie
grele, sau ac ţiona nenum ărate maşini puternice, delicate şi
precise; gra ţie acestor maşini, el ţesea fibrele vegetale şi
putea s ă fasoneze după plac metalele, marmura şi stânca.
Într-un domeniu mai pu ţin concret, sau, oricum, de o
utilizare mai puţin directă şi imediată , el pă trundea treptat
misterul numerelor şi explora tot mai departe infinitul
adev ă rurilor matematice. Prin ele, gândirea lui stră bă tuse
cerul. Ştia c ă Soarele nu e decât o stea gravitând în spa ţiu
după legi riguroase, antrenând un cortegiu de şapte stele în
orbita sa înflăc ărat ă 1 . Cunoştea arta de a combina anumite
corpuri astfel încât s ă formeze unele noi, nemaiavând nimic
comun cu cele dintâi, sau de a diviza alte corpuri în
elementele lor constitutive şi primordiale. Supunea analizei
sunetul, c ăldura, lumina şi începea s ă le determine natura
şi legile. Cu cincizeci de ani în urm ă, înv ăţase s ă produc ă
forţa ale c ă rei terifiante manifestă ri sunt tunetul şi fulgerele
şi fă cuse îndată din ea sclavul sau; de pe acum, acest agent
misterios transmitea la distan ţe incalculabile gândul scris;
mâine avea să transmită sunetul, poimâine, fă ră îndoială ,
lumina 2 … Da, omul era mare, mai mare decât universul
imens c ă ruia avea sa-i comande ca un st ăpân, într-o zi
apropiat ă…
Pentru a fi în posesia adev ărului integral, rămânea de
rezolvat o ultim ă problem ă : „Cine era omul acesta,
1 Antarti-Iten-Schu nu cuno ș teau deci existen ţa lui Neptun
(n.t.)
2 Aşadar observ ăm că, dacă Andart’-Iten-Schu cunoşteau
telegraful, încă nu cunoşteau telefonul şi lumina electric ă , la
momentul în care zartogul Sofr-Aï-Sr f ă cea aceste reflecţii.
11
stă pânul lumii? De unde venea el? C ătre ce ţeluri necunoscute tindea neobositul sau
stă pânul lumii? De unde venea el? C ătre ce ţeluri
necunoscute tindea neobositul sau efort?”
Zartogul Sofr tratase tocmai acest vast subiect în cursul
ceremoniei care abia se sfârşise. Desigur îl abordase doar,
caci o asemenea problemă era deocamdată de nerezolvat
şi avea să ră mân ă aşa înc ă multă vreme. Câteva luciri vagi
începeau totuşi s ă lumineze misterul. Şi oare nu zartogul
Sofr proiectase cele mai puternice dintre aceste luciri când,
în mod sistematic, codificând observa ţiile ră bdătoare ale
predecesorilor şi propriile sale concluzii, ajunsese s ă
formuleze legea evoluţ iei materiei vii, lege universal
admis ă acum, fă ră un singur oponent?
Teoria se sprijinea pe o baz ă triplă .
Mai întâi pe geologie, care, n ăscut ă în ziua în care
începuseră s ă scormoneasc ă m ăruntaiele solului, se
perfec ţ ionase odat ă cu dezvoltarea exploat ărilor miniere.
Scoarţ a globului era atât de bine cunoscut ă încât
îndrăzniseră sa-i fixeze vârsta la patru sute de mii de ani,
iar pe aceea a lui Mahart-Iten-Schu, aşa cum se înfă ţ işa
atunci, la dou ăzeci de mii de ani. Mai înainte acest
continent dormea sub apele m ă rii, după cum stă tea
m ă rturie pă tura groas ă de mâl marin care acoperea, fă ră
întrerupere, straturile stâncoase de dedesubt. Datorită
c ă rui proces ţâşnise el din valuri? Fă ră îndoială , în urma
unei contrac ţ ii a globului răcit. Oricum emersiunea lui
Mahart-Iten-Schu trebuia considerată drept neîndoielnic ă.
Ştiin ţele naturale îi furnizaseră lui Sofr celelalte două
temelii ale sistemului sau, demonstrând strânsa înrudire a
plantelor între ele, a animalelor între ele. Sofr mersese mai
departe: el dovedise c ă aproape toate vegetalele existente
se trăgeau dintr-o plant ă marin ă, strămoşul lor, şi c ă
aproape toate animalele terestre sau aeriene derivau din
animale marine. Printr-o evolu ţ ie lent ă dar neîntrerupt ă,
acestea din urm ă se adaptaseră pu ţin câte pu ţin la condi ţii
de via ţ ă mai întâi asem ă n ă toare, apoi mai îndepărtate de
cele ale vie ţ ii lor primitive şi, din stadiu în stadiu, dă duseră
naştere celor mai multe dintre formele însufle ţite care
populau pământul şi v ă zduhul.
12
Din pă cate, această teorie ingenioas ă nu era inatacabilă . Faptul c ă fiin
Din pă cate, această teorie ingenioas ă nu era inatacabilă .
Faptul c ă fiin ţele vii apar ţ inând regnului animal sau vegetal
aveau stră moşi marini părea incontestabil aproape pentru
toţi, dar nu pentru toţi. Existau, într-adev ăr, câteva plante
şi câteva animale a că ror legă tură cu formele acvatice nu
putea fi demonstrat ă. Acesta era unul din cele doua puncte
vulnerabile ale sistemului.
Al doilea punct – şi Sofr nu-şi ascundea acest lucru – era
omul. Între om şi animale, nici o apropiere posibila.
Desigur, func ţ iile şi propriet ă ţ ile primordiale, cum ar fi
respira ţia, nutri ţia, motilitatea, erau aceleaşi şi se
exercitau, sau se revelau într-un mod foarte asemă nă tor,
dar subzista o prăpastie de netrecut între formele
exterioare, num ă rul şi aşezarea organelor. Dac ă , printr-un
lanţ din care lipseau pu ţ ine verigi, marea majoritate a
animalelor putea fi legate de stră moşi ieşiţ i din mare, o
asemenea filia ţ ie era inadmisibilă în privin ţ a omului. Pentru
a păstra intactă teoria evolu ţiei, era deci necesar să se
n ăscoceasc ă ipoteza unei origini comune a locuitorilor
apelor şi a omului, origine c ăreia nimic, absolut nimic nu-i
demonstra existenţa anterioară .
O clipă, Sofr sperase să g ăseasc ă în p ământ argumentele
favorabile ideilor sale. Sub impulsul şi supravegherea sa, se
fă cuseră să pă turi ani în şir, dar pentru a ajunge la rezultate
diametral opuse celor pe care le aştepta.
După ce stră bă tuseră o peliculă subţ ire de humus,
format ă prin descompunerea unor plante şi animale
asem ă n ă toare celor întâlnite în fiecare zi, ajunseseră la
stratul gros de mâl, unde vestigiile trecutului îşi
schimbaseră natura. În acest strat, nimic din flora sau fauna
existentă , doar o colosală aglomerare de fosile exclusiv
marine, ale c ăror rude apropiate tr ăiau înc ă în oceanele
care m ă rgineau Mahart-Iten-Schu.
Ce altă concluzie se putea trage, decât c ă geologii aveau
dreptate: continentul slujise drept fund acestor oceane? De
altfel, nici Sofr nu greşea sus ţ inând originea marin ă a
faunei şi florei contemporane pentru c ă, în afara unor
excep ţii atât de rare încât puteau fi considerate drept nişte
13
monstruozit ăţi, formele acvatice şi formele terestre erau singurele a c ăror urm ă era
monstruozit ăţi, formele acvatice şi formele terestre erau
singurele a c ăror urm ă era vizibilă, acestea din urm ă
descinzând în mod necesar din celelalte…
Din nefericire pentru generalizarea sistemului, fă cură şi
alte descoperiri. Răspândite în toată grosimea humusului şi
pân ă în zona superficială a depozitului de mâl, se aflau
nenum ărate oseminte omeneşti. Structura acestor
fragmente de schelet n-avea nimic excepţ ional şi Sofr
trebui să renun ţ e la a vedea în ele organismele
intermediare a c ă ror existenţă i-ar confirma teoria: aceste
oseminte erau oseminte omeneşti, nici mai mult nici mai
pu ţ in.
Observară totuşi, curând, o particularitate remarcabilă.
Pân ă la o anumit ă perioadă, care putea fi evaluat ă în mare
la dou ă sau trei mii de ani, cu cât era osuarul mai vechi, cu
atât erau mai mici craniile descoperite. Dincolo de acest
stadiu, progresia se inversa şi, cu cât pă trundeau mai
departe în trecut, cu atât creştea capacitatea craniilor şi,
prin urmare, m ărimea creierilor pe care îi adăpostiseră.
Cele mai mari fură g ăsite tocmai printre răm ăşi ţele, de
altfel foarte rare, de la suprafa ţ a stratului de mâl.
Cercetarea conştiincioas ă a acestor resturi venerabile nu
mai îngă duia vreo îndoial ă : oamenii din acea epoc ă
îndepărtată c ăpătaseră o dezvoltare cerebrală mult
superioară celei a succesorilor lor – inclusiv a
contemporanilor zartogului Sofr. Timp de o sut ă şaizeci, sau
o sut ă şaptezeci de secole avusese deci loc o regresie
evidentă , urmată de o nouă ascensiune.
Tulburat de aceste fapte stranii, Sofr îşi continuă
cercetă rile. Stratul de mâl fu stră bă tut dintr-o parte în alta,
dovedindu-se a avea o grosime care, potrivit celor mai
moderate opinii, corespundea la nu mai pu ţ in de
cincisprezece sau dou ăzeci de mii de ani. Mai jos,
avuseseră surpriza de a găsi slabe urme ale unui vechi strat
de humus, apoi, dedesubtul lui, stânca, de natură diferit ă,
după locul cercet ărilor. Uimirea ajunsese la culme când
câteva ră mă şiţe de origine incontestabil uman ă fură smulse
acestor adâncuri misterioase. Erau buc ăţi de oase care
14
aparţ inuseră unor oameni şi, de asemenea, fragmente de arme sau de maşini, resturi de
aparţ inuseră unor oameni şi, de asemenea, fragmente de
arme sau de maşini, resturi de oale, inscrip ţii incomplete
într-un limbaj necunoscut, pietre dure lucrate cu fine ţe,
câteodată tă iate în formă de statui aproape intacte,
capiteluri delicat sculptate etc. Ansamblul acestor
descoperiri îi făcu să conchid ă, în mod logic, ca aproximativ
cu patruzeci de mii de ani urm ă – deci cu dou ăzeci de mii
înaintea momentului în care apăruseră, nu se ştia de unde
şi cum, primii reprezentan ţi ai rasei contemporane –
oamenii tră iseră pe aceste locuri şi ajunseseră la un grad
de civiliza ţie foarte avansat.
Aceasta a fost, într-adevă r, concluzia generală . Exista,
totuşi, cel puţ in un dizident.
Acest dizident nu era altul decât Sofr. A admite că al ţi
oameni, despă rţiţi de succesorii lor printr-o prăpastie de
dou ăzeci de mii de ani, ar fi populat pentru prima oar ă
Pă mântul, era, după opinia lui, curat ă nebunie. De unde ar
fi venit, în acest caz, aceşti urmaşi ai unor strămoşi
dispăru ţ i de atâta vreme şi de care nu-i lega nimic? Decât
să accep ţi o ipotez ă atât de absurdă , mai bine să ră mâi în
expectativă . Dacă aceste fapte stranii nu fuseseră
explicate, asta nu înseamnă ca ar fi fost inexplicabile. Într-o
zi vor putea fi interpretate. Până atunci se cuvenea să nu li
se acorde niciun credit şi s ă se r ămân ă la aceste principii,
care satisfac pe deplin ra ţiunea pură.
Via ţa planetară se împarte în dou ă faze: înainte şi dup ă
apari ţia omului. În prima, Pământul, în continu ă prefacere,
este, din această cauz ă , nelocuibil şi nelocuit. În a doua,
scoar ţa globului a ajuns la un grad de coeziune îng ăduind
stabilitatea. Imediat, având, în sfârşit, un suport solid,
apare via ţ a. Ea începe cu formele cele mai simple şi se
complic ă mereu, pentru a ajunge în cele din urma la om,
ultima şi cea mai perfectă expresie a sa. Abia ap ărut pe
Pă mânt, omul îşi începe şi îşi continu ă fără oprire
ascensiunea. Cu un pas lent dar sigur, el se îndreapt ă spre
ţelul sau, care este cunoaşterea deplin ă şi st ăpânirea
absolut ă a universului…
Purtat de entuziasmul convingerilor sale, Sofr trecuse
15
dincolo de cas ă . Se întoarse, mormă ind. „Cum adic ă , îşi spunea
dincolo de cas ă . Se întoarse, mormă ind.
„Cum adic ă , îşi spunea el, s ă admitem că omul – acum
patruzeci de mii de ani! — ar fi ajuns la un grad de
civiliza ţie comparabil, dac ă nu chiar superior celui de care
ne bucurăm acum şi c ă toate cunoştin ţele, toate cuceririle
sale ar fi dispărut fără s ă lase nici o urm ă, obligându-i pe
descenden ţ i s ă reînceapă opera de la temelie, ca şi cum ar
fi fost pionierii unei lumi nelocuite înaintea lor?… Dar asta
înseamn ă să negăm viitorul, să proclam ăm c ă efortul nostru
este zadarnic şi c ă orice progres este la fel de incert şi de
instabil ca o băşic ă de spuma la suprafa ţa valurilor!”.
Sofr se opri în fa ţa casei sale.
„Upsa ni!… hartchok!… (Nu, nu!… într-adev ă r!…) Andart
mir’hoë spha!… (Omul este stă pânul lucrurilor!…)”
murmură el, deschizând uşa.
***
După ce se odihni câteva clipe, zartogul lu ă masa cu
mult ă poft ă, apoi se întinse pentru siesta zilnic ă. Dar
problemele pe care le frământase întorcându-se acas ă
continuau să îl obsedeze şi îi goneau somnul.
Oricât de mare ar fi fost dorin ţa sa de a stabili unitatea
ireproşabilă a metodelor naturii, avea prea mult simt critic
pentru a nu-şi da seama cât de slab era sistemul s ă u în fa ţ a
originii şi form ării omului. A constrânge faptele s ă
corespund ă unei ipoteze prealabile este o metod ă valabil ă
când vrei s ă ai dreptate împotriva celorlal ţi, dar nu
împotriva ta însuţi.
Dac ă în loc s ă fie un savant, un foarte eminent zartog, ar
fi fă cut parte dintre cei neînv ăţa ţi, Sofr ar fi fost mai pu ţ in
tulburat. Într-adev ă r, fără s ă-şi piard ă timpul cu specula ţ ii
profunde, mulţ imea accepta cu ochii închişi vechea
legendă, transmis ă din tat ă în fiu, din vremuri imemoriale.
Explicând misterul printr-un alt mister, ea punea originea
omului pe seama interven ţ iei unei voin ţe superioare. Într-o
zi, această forţă superioară crease din nimic pe Hedom şi
pe Hiva, primul bărbat şi prima femeie, ai că ror urmaşi
16
populaseră Pământul. Totul se înlăn ţuia astfel foarte simplu. „Prea simplu! se gândea Sofr. Când
populaseră Pământul. Totul se înlăn ţuia astfel foarte simplu.
„Prea simplu! se gândea Sofr. Când î ţi pierzi speran ţa c ă
vei în ţelege un lucru, e cu adev ărat prea facil s ă faci s ă
intervin ă divinitatea: în felul acesta, e inutil să mai cau ţi
solu ţia enigmelor universului, problemele fiind suprimate
odat ă ce sunt puse”.
Şi înc ă dac ă legenda populară ar fi avut m ăcar aparen ţa
unei baze solide!… Dar ea nu se întemeia pe nimic. Nu era
decât o tradiţie, n ăscut ă în epocile de ignoran ţă şi
transmis ă apoi din eră în eră . Până şi numele „Hedom!…”
De unde venea aceast ă vocabulă bizară, cu consonan ţă
stranie, care nu părea s ă aparţin ă limbii vorbite de Andart-
Iten-Schu? O infinitate de savanţi studiaseră doar această
mic ă dificultate filologic ă , fă ră s ă găsească un ră spuns
satisfă c ă tor… Toate acestea erau nişte aiureli, nedemne de
aten ţia unui zartog!…
Iritat, Sofr coborî în gradin ă . Era, de altfel, ora la care
obişnuia să o fac ă. Asfin ţind, soarele rev ărsa asupra
pământului o c ăldură arz ătoare şi o briz ă c ăldu ţă începea
să adie dinspre Spone-Schu. Zartogul r ăt ăci pe alei, la
umbra copacilor ale c ăror frunze tremur ătoare murmurau în
vânt şi, încet-încet, nervii s ă i îşi regă siră echilibrul obişnuit.
Izbuti să -şi alunge preocup ările absorbante, să se bucure în
linişte de aerul curat, s ă se intereseze de fructe şi de flori,
bog ăţia şi podoaba grădinilor.
Întâmplarea purtându-i paşii spre cas ă, el se opri pe
marginea unei excava ţii profunde, în care ză ceau
numeroase unelte. Acolo avea s ă fie turnate curând
temeliile unei noi clă diri, menită s ă dubleze suprafa ţa
laboratorului. Dar, în aceast ă zi de sărb ătoare, muncitorii îşi
părăsiseră lucrul pentru a se distra.
Sofr aprecia maşinal munca depus ă pân ă în acel moment
şi ce mai ră mânea de făcut, când în penumbra excava ţiei,
un punct strălucitor îi atrase privirea. Intrigat, coborî şi
desprinse un obiect ciudat din p ământul care-l acoperea pe
trei sferturi.
Ajuns la lumin ă , zartogul îşi examin ă descoperirea. Era
un fel de cutie dintr-un metal necunoscut, de culoare
17
cenuşie, cu o textură granuloas ă , a c ă rei lungă şedere în pământ
cenuşie, cu o textură granuloas ă , a c ă rei lungă şedere în
pământ îi atenuase stră lucirea. Cam la o treime din
lungimea cutiei, o fant ă arata c ă e vorba de dou ă p ăr ţi
îmbucându-se una în alta.
Sofr încerc ă s ă o deschid ă. La prima tentativ ă, metalul,
dezagregat de trecerea timpului, se prefă cu în pulbere,
descoperind un al doilea obiect. Substan ţa acestuia era la
fel de nou ă pentru zartog ca şi metalul care-l protejase
pân ă atunci. Era un rulou vechi de fire suprapuse şi ciuruite
de semne stranii, a că ror regularitate arata că erau
caracterele unei scrieri, dar al unei scrieri necunoscute.
Sofr nu v ăzuse niciodat ă ceva asem ăn ător, sau m ăcar
analog.
Tremurând de emo ţ ie, zartogul alerg ă să se închid ă în
laboratorul sau şi, desfă şurând cu grijă pre ţiosul document,
îl privi. Da, era într-adevă r o scriere, nimic mai sigur. Dar nu
era mai puţin sigur c ă aceast ă scriere nu sem ă na cu niciuna
dintre cele folosite pe toat ă suprafa ţa pământului, de la
începuturile istoriei.
De unde venea acest document? Ce sens avea el? Aceste
doua întrebări se nă scură în chip firesc în spiritul lui Sofr.
Pentru a ră spunde celei dintâi, era necesar s ă fi în stare
să răspunzi celei de-a doua. Trebuia deci, în primul rând, s ă
citeşti şi apoi s ă traduci, c ă ci se putea afirma apriori c ă
limba documentului era la fel de pu ţin cunoscut ă ca şi
scrierea.
Era oare cu putin ţ ă ? F ă ră s ă mai întârzie, zartogul Sofr se
apuc ă înfrigurat de lucru.
Descifrarea dură multă vreme, ani întregi. Sofr nu-şi
pierdu răbdarea. F ără s ă se descurajeze, el continu ă
studierea metodic ă a misteriosului document, înaintând pas
cu pas c ă tre lumin ă. Veni în sfârşit o zi în care descoperi
cheia indescifrabilului rebus, o zi în care, cu multe ezită ri şi
mult ă trud ă, putu sa-l traduc ă în limba Oamenilor celor
Patru M ă ri.
Când ziua aceea sosi, zartogul Sofr-Aï-Sr citi ceea ce
urmeaz ă:
18
Rosario, 24 mai 2… Datez astfel începutul relată rii mele, cu toate că , de
Rosario, 24 mai 2…
Datez astfel începutul relată rii mele, cu toate că , de fapt,
ea a fost scris ă la o altă dată , mult mai recentă şi în cu totul
alte locuri. Dar, în asemenea cazuri, ordinea este, după
mine, imperios necesară şi iată de ce am adoptat forma
unui „jurnal”, redactat zilnic.
La 24 mai începe deci desfă şurarea îngrozitoarelor
evenimente pe care vreau să le relatez aici pentru cei care
vor veni dup ă mine, dac ă omenirea mai poate conta pe un
viitor oarecare.
În ce limbă voi scrie? În englez ă sau în spaniolă , pe care
le vorbesc curgător? Nu, voi scrie în limba ţă rii mele: în
francez ă.
În ziua aceea, 24 mai, invitasem câ ţiva prieteni în vila
mea din Rosario.
Rosario este, sau mai curând era un oraş mic din Mexic,
pe ţărmul Pacificului, pu ţin mai la sud de golful Californiei.
Mă instalasem acolo în urm ă cu un deceniu, pentru a dirija
exploatarea unei mine de argint al c ă rei proprietar eram.
Afacerile mele prosperaseră uimitor. Eram un om bogat,
chiar foarte bogat – cuvântul acesta m ă face s ă râd ast ăzi!
– şi aveam de gând s ă m ă întorc în scurt timp în Fran ţa,
patria mea.
Vila, una dintre cele mai luxoase, era situată în punctul
culminant al unei vaste grădini care cobora spre mare şi
sfârşea într-o falez ă abrupt ă , de peste o sută de metri
în ăl ţime. În spatele vilei, terenul continua s ă urce şi, pe
drumuri în serpentin ă, se putea ajunge în vârful mun ţ ilor, a
c ă ror în ăl ţime dep ă şea o mie cinci sute de metri. Era o
plimbare plăcut ă – urcasem cu automobilul meu, un superb
şi puternic Faeton dublu de treizeci şi cinci de cai putere,
una dintre cele mai bune m ă rci franceze.
Mă instalasem la Rosario cu fiul meu, Jean, un bă iat
frumos, de dou ăzeci de ani, când, la moartea unor rude
îndepărtate, dar apropiate de inima mea, am primit-o pe
fiica lor, Hélène, ră mas ă orfan ă şi fă ră avere. Trecuseră
19
cinci ani de atunci. Fiul meu Jean avea dou ăzeci şi cinci de ani; pupila
cinci ani de atunci. Fiul meu Jean avea dou ăzeci şi cinci de
ani; pupila mea, Hélène, două zeci. În adâncul sufletului
mei, îi destinasem unul altuia.
În slujba mea era valetul Germain, Modeste Simonat, un
şofer dintre cei mai descurc ăre ţ i şi doua femei, Edith şi
Mary, fiicele grădinarului meu, George Raleigh şi ale soţiei
sale, Anna.
În ziua aceea, 24 mai, eram opt oameni aşeza ţi în jurul
mesei, la lumina lă mpilor alimentate de grupurile
electrogene instalate în gradin ă. În afara stă pânului casei, a
fiului şi a pupilei sale, se mai aflau cinci oaspe ţ i, trei
aparţ inând rasei anglo-saxone şi doi na ţiunii americane.
Doctorul Bathurst se num ăra printre primii, iar doctorul
Moreno printre ceilal ţi. Erau doi savan ţ i, în cel mai larg sens
al cuvântului, ceea ce nu-i împiedica să fie rareori de acord.
În rest, oameni de treabă şi cei mai buni prieteni din lume.
Ceilal ţi doi anglo-saxoni erau Wiliamson, proprietarul
unei importante pescarii din Rosario, şi Rowling, un
îndrăzne ţ care întemeiase în împrejurimile oraşului o ferm ă
de trufandale şi era pe cale de a se îmbogă ţi.
Cât despre ultimul conviv, domnul Mendoza, acesta era
preşedintele tribunalului din Rosario, om stimabil, spirit
cultivat, judec ă tor integru.
Pân ă la sfârşitul mesei nu s-a petrecut niciun incident
notabil. Am uitat cuvintele rostite pân ă atunci. Dar nu şi
cele
spuse după ce ne-am aprins ţigările.
Ajunsesem – n-are importan ţă cum! – la minunatele
realiz ări ale omului. Doctorul Bathurst afirm ă, la un moment
dat:
— Fapt este că dacă Adam (evident în calitatea sa de
anglo-saxon, el pronun ţa Edem) şi Eva (el pronun ţa,
bineîn ţeles, Iva) s-ar întoarce pe p ământ, ar r ămâne foarte
uimiţ i!
De aici a pornit discu ţia. Darwinist fervent, partizan
convins al selec ţ iei naturale, Moreno îl întrebă ironic pe
Bathurst dac ă într-adev ă r crede în legenda paradisului
20
terestru. Bathurst răspunse c ă, oricum, crede în Dumnezeu, şi c ă, întrucât existen ţa
terestru. Bathurst răspunse c ă, oricum, crede în Dumnezeu,
şi c ă, întrucât existen ţa lui Adam şi a Evei era sus ţ inut ă de
21
Biblie, el îşi interzicea să discute despre ea. Moreno îi răspunse ca el crede în
Biblie, el îşi interzicea să discute despre ea. Moreno îi
răspunse ca el crede în Dumnezeu cel pu ţ in tot atât cât
interlocutorul sau, dar că primul bă rbat şi prima femeie
puteau foarte bine s ă nu fie decât mituri, simboluri şi că , în
consecin ţ ă , nu era o nelegiuire a presupune c ă Biblia voise
să înfăţişeze astfel suflul vital introdus de puterea creatoare
în prima celulă, din care decurseseră apoi toate celelalte.
Bathurst ripost ă c ă explica ţ ia era specioas ă şi că în ceea
ce-l privea, el socotea mai mă gulitor s ă fie opera directă a
divinit ă ţ ii, decât să descindă din ea prin intermediul unor
primate cu înfă ţ işare de maimu ţă .
Discu ţ ia încet ă tocmai când părea s ă se încing ă,
adversarii găsind întâmplător un punct de vedere comun.
De altfel, aşa se sfârşeau de obicei disputele lor.
De data asta, revenind la tema ini ţ ială , cei doi
antagonişti se întâlneau în admira ţ ia fa ţă de înalta
civiliza ţie la care ajunsese umanitatea, oricare i-ar fi fost
originea; îi enumerau cuceririle cu mândrie. Le trecură în
revista pe toate. Bathurst lauda chimia, ridicat ă la un
asemenea grad de perfec ţiune, încât tindea s ă dispară ,
confundându-se cu fizica; astfel, cele dou ă ştiin ţe ar fi
format doar una, având drept obiect studiul energiei
imanente. Moreno fă cu elogiul medicinii şi al chirurgiei,
datorită c ă rora devenise cunoscut ă natura intim ă a
fenomenului vie ţii şi ale că ror descoperiri prodigioase
îngăduiau să se spere că , într-un viitor apropiat, se va
realiza nemurirea organismelor însufle ţite. După care
amândoi se felicitară reciproc pentru în ăl ţimile atinse de
astronomie. Nu st ăteam oare de vorb ă cu şapte dintre
planetele sistemului solar 3 , stelele aşteptându-si rândul?
Obosi ţi de entuziasmul lor, cei doi apologe ţ i îşi luară o
mic ă pauz ă de odihn ă. Ceilal ţi convivi profitară de ea
pentru a spune şi ei un cuvânt şi se intră în vastul domeniu
al inven ţiilor practice, care modificaseră atât de profund
3
Din
aceste
cuvinte,
trebuie
s ă
conchidem
c ă
în
momentul în care acest jurnal va fi scris, sistemul solar va
cuprinde
mai
mult
de
opt
planete
şi
c ă
omul
va
fi
descoperit deci una mai mult dincolo de Neptun (n.a.)
22
condi ţia umanit ăţii. L ăudară c ăile ferate şi vapoarele, afectate transportului m ă
condi ţia umanit ăţii. L ăudară c ăile ferate şi vapoarele,
afectate transportului m ă rfurilor grele şi voluminoase,
aeronavele economice, folosite de pasagerii care nu duc
lips ă de timp, tuburile pneumatice sau electroionice
brăzdând toate m ările şi toate continentele la îndemâna
celor grăbiţi. L ăudaseră nenum ăratele maşini, unele mai
ingenioase decât altele, una singura efectuând, în anumite
industrii, munca a o sut ă de oameni. L ăudară arta
tipografic ă, fotografia culorilor şi a luminii, a sunetului, a
c ă ldurii şi a tuturor vibra ţiilor eterului. L ă udaseră mai ales
electricitatea, acest agent atât de suplu, atât de docil şi de
perfect cunoscut în propriet ăţ ile şi în esen ţa sa, care
îngăduie, fără niciun conector material, fie s ă ac ţionezi un
mecanism oarecare, fie să dirijezi o navă marină ,
submarin ă sau aeriană , fie să comunici prin scris, prin
vorbire, sau prin imagini, la orice distanţă .
Pe scurt, a fost un veritabil ditiramb, la care, m ărturisesc,
m-am asociat şi eu. Am c ă zut de acord c ă omenirea
atinsese un nivel intelectual necunoscut înaintea epocii
noastre şi care ne autoriza s ă credem în victoria ei
definitiv ă asupra naturii.
— Totuşi – spuse preşedintele Mendoza cu vocea sa
subţire şi melodioas ă, profitând de clipa de t ăcere care
urmase acestei concluzii finale – mi s-a spus c ă popoare
ast ă zi dispă rute fă ră să lase nici o urm ă ajunseseră la o
civiliza ţie egală , sau analoagă cu a noastră .
— Care anume? întrebară toţi, în acelaşi timp.
— Babilonienii, de pild ă .
Fu o explozie de ilaritate. Să -i compari pe babilonieni cu
oamenii moderni!
— Egiptenii, continu ă liniştit don Mendoza.
Se râse cu şi mai multă poftă .
— Mai sunt şi atlan ţii, pe care numai ignoran ţa noastr ă îi
socoteşte legendari, urm ă preşedintele. Şi s ă nu uită m c ă o
infinitate de alte omeniri, anterioare chiar atlanţilor, au
putut s ă se nasc ă , s ă prospere şi să se stingă fă ră s ă ştim
nimic despre ele!
Întrucât don Mendoza stă ruia în atitudinea sa paradoxală,
23
ca s ă nu-l supă ră m, ne-am prefă cut ca-l luam în serios. —
ca s ă nu-l supă ră m, ne-am prefă cut ca-l luam în serios.
— Scumpul meu preşedinte, spuse Moreno, pe tonul
folosit pentru a convinge un copil, îmi închipui ca nu vrei s ă
pretinzi ca vreunul dintre aceste popoare vechi ar putea fi
comparat cu noi!… Pe plan moral, admit c ă s-au ridicat la
acelaşi grad de cultură, dar pe plan material…
— De ce nu? riposta Mendoza.
— Pentru c ă , se gră bi Bathurst să explice, invenţiile
noastre se caracterizeaz ă printr-o răspândire instantanee
pe toată suprafa ţa pă mântului. Dispariţia unui popor, sau
chiar a unui mare num ăr de popoare, ar l ăsa deci neatins ă
suma progreselor înf ăptuite. Pentru ca roadele efortului
uman să se piardă în întregime, ar trebui ca întreaga
omenire s ă dispară dintr-o dat ă. Este aceasta o ipotez ă
admisibilă?…
În timp ce discutam astfel, efectele şi cauzele continuau
să se genereze reciproc în infinitul universului şi, la mai
pu ţin de un minut dup ă ce doctorul Bathurst pusese
aceast ă întrebare, rezultanta lor finală avea s ă justifice pe
deplin scepticismul lui Mendoza. Dar noi nu b ănuiam nimic
şi vorbeam liniştiţi, unii lă sa ţi pe spă tarele scaunelor,
ceilalţi sprijinindu-şi coatele pe mas ă , toţi privindu-l cu
compasiune pe Mendoza, pe care-l socoteam copleşit de
replica lui Bathurst.
— Mai întâi, ră spunse preşedintele fă ră s ă se emoţioneze,
e de crezut c ă pământul avea odinioară mai pu ţini locuitori
decât astă zi, aşa încât un popor putea foarte bine s ă
posede în exclusivitate ştiinţ a universală . Apoi, nu vad
nimic absurd, a priori, în a admite c ă toat ă suprafa ţa
globului poate fi zdruncinat ă în acelaşi timp.
— Haida, de! am strigat noi, la unison.
Exact în clipa aceea a survenit cataclismul.
Pronun ţam înc ă toţi împreun ă acel „Haida, de!” când se
isc ă un vacarm înfricoş ă tor. Solul se cutremură , făcându-ne
să nu ne mai putem ţine pe picioare, vila oscil ă pe temeliile
sale.
Izbindu-ne unii de al ţii, îmbulzindu-ne, prad ă unei spaime
de nedescris, ne-am precipitat afară.
24
Abia trecusem pragul, când casa se prăbuşi, îngropându-i sub dă râm ături pe preşedintele Mendoza
Abia trecusem pragul, când casa se prăbuşi, îngropându-i
sub dă râm ături pe preşedintele Mendoza şi pe valetul
Germain, care erau ultimii. După câteva secunde de
fireasc ă derută , ne pregă team să le dam ajutor, când l-am
v ă zut pe grădinarul Raleigh care alerga spre noi, urmat de
soţia sa, venind din partea de jos a grădinii, unde îşi avea
locuin ţa.
— Marea!… Marea!… striga el, cât îl ţineau plă mânii.
M-am întors spre Pacific şi am ră mas nemişcat, izbit de
stupoare. Nu pentru ca mi-aş fi dat seama limpede de ceea
ce vedeam, dar am avut dintr-o dată noţiunea clară că
perspectiva obişnuit ă era schimbat ă. Or, faptul c ă aspectul
naturii, această natură pe care o consideram prin esen ţă
imuabilă, se schimbase într-un mod atât de straniu în
câteva secunde, nu era de ajuns pentru a-mi înghe ţa inima
de spaim ă ?
Totuşi, mi-am rec ăpătat destul de repede sângele rece.
Adev ă rata superioritate a omului nu const ă în a domina, a
învinge natura; pentru gânditor, înseamn ă a o în ţelege, a
face ca universul imens să încapă în microcosmosul
creierului s ău; pentru omul de ac ţiune, a-şi p ăstra spiritul
senin în fa ţa revoltei materiei, a-i spune: „poţi s ă m ă
distrugi, dar nu să m ă tulburi!…”
Îndată ce mi-am recâştigat calmul, am înţ eles care era
deosebirea dintre tabloul pe care-l aveam în fa ţa ochilor şi
cel pe care m ă obişnuisem sa-l privesc. Faleza disp ăruse,
pur şi simplu, şi gradina mea ajunsese la nivelul m ării, ale
c ă rei valuri, dup ă ce înghiţiseră casa grădinarului, se
înverşunau acum împotriva primelor răzoare.
Cum era greu de crezut ca apa urcase, trebuia să accept
c ă uscatul coborâse. O coborâre de peste o suta de metri –
faleza avusese această înă lţime – dar nu foarte brusc ă de
vreme ce nu o simţisem deloc, ceea ce explica liniştea
relativ ă a oceanului.
O scurta cercetare mă convinse ca ipoteza mea era justă
şi îmi îngă dui s ă constat, pe deasupra, că această coborâre
nu încetase. Marea continua s ă urce, într-adev ăr, cu o
viteză care mi se pă ru a fi de circa doi metri pe secundă ,
25
adic ă şapte sau opt kilometri pe oră. Dat ă fiind distan ţa care ne
adic ă şapte sau opt kilometri pe oră. Dat ă fiind distan ţa
care ne separa de avangarda valurilor, avea să fim înghiţi ţi
în mai pu ţin de trei minute, dac ă viteza de înaintare
rămânea aceeaşi.
Am luat rapid o hotă râre:
— La automobil!
M-au în ţ eles. Ne-am precipitat toţi spre garaj şi
automobilul a fost împins afară. Într-o clipit ă, am umplut
rezervorul şi ne-am urcat claie peste grămadă. Şoferul
Simonat învârti manivela, să ri la volan, ambreie şi porni în
viteza a patra, în timp ce Raleigh, deschizând poarta, se
agăţă în trecere, cramponându-se de arcurile din spate.
Era şi timpul! În clipa în care ajungeam la drum un val se
prăbuşi, udând ro ţile pân ă la osie. De acum nu ne mai p ăsa
de urm ărirea apei. Cu toată încă rcă tura lui excesivă ,
automobilul avea să ne pun ă la ad ăpost şi dac ă aceast ă
coborâre spre abis n-avea s ă continue la nesfârşit!… Într-
adev ă r aveam destul spa ţiu în fa ţa noastră : cel puţin dou ă
ceasuri de urcuş şi o altitudine disponibil ă de aproape o mie
cinci sute de metri.
N-am întârziat totuşi să recunosc c ă înc ă nu era cazul s ă
proclam victoria. Dup ă ce primul salt al maşinii ne duse la
dou ăzeci de metri de franjurii de spum ă, aceast ă distan ţă
nu se m ări, cu toate ca Simonat apăsa pe accelerator până
la capă t. Fă ră îndoială , greutatea celor doisprezece
pasageri încetinea mersul automobilului. Oricare ar fi fost
explica ţia, viteza noastră era egală cu aceea a apei
cotropitoare, care rămânea la aceeaşi distanţă .
Aceast ă situa ţie neliniştitoare deveni curând cunoscut ă şi
toţi, în afară de Simonat, preocupat de conducerea maşinii,
ne-am întors c ătre drumul pe care-l lăsasem în urm ă. Nu se
mai vedea decât apa. Pe mă sură ce-l cuceream, drumul
dispărea sub marea care-l cucerea la rândul ei. O mare
calm ă . Abia câteva încre ţituri veneau s ă moară încet pe un
ţărm mereu nou. Era un lac liniştit care se umfla, se umfla
mereu, cu o mişcare uniform ă şi nimic nu era mai tragic
decât urm ă rirea acestei ape calme. Zadarnic fugeam de ea,
caci apa urca, implacabilă , odată cu noi…
26
Simonat, care nu-şi dezlipea ochii de pe drum, spuse, la o cotitură: — Iată -ne
Simonat, care nu-şi dezlipea ochii de pe drum, spuse, la o
cotitură:
— Iată -ne la jumă tatea pantei. Încă un ceas de urcuş.
Ne-am cutremurat: într-un ceas, vom fi în vârf şi va
trebui să coborâm, izgoni ţi, ajunşi din urm ă, oricare ne va fi
viteza, de masele lichide care se vor pră buşi după noi!…
Ora se scurse f ără ca nimic să se schimbe în situa ţia
noastră. Distingeam punctul culminant al cotei, când,
zguduit ă violent, maşina se abătu din drum, gata s ă se
sfă râme de taluz. În acelaşi timp, un val uriaş se umflă în
urma noastră, urc ă la asaltul drumului, se arcui şi se sparse
asupra maşinii, care fu înconjurat ă de spum ă… Aveam s ă
fim înghiţ iţi?…
Nu, apa se retrase clocotind, în timp ce motorul,
precipitându-şi brusc gâfâiturile, făcea s ă creasc ă viteza.
C ărui fapt i se datora aceast ă creştere? Un strigat al
Annei Raleigh ne făcu să în ţelegem; dup ă cum constatase
biata femeie, bă rbatul ei nu mai era agăţat de arcuri.
Desigur, valul îl smulsese pe nenorocit şi maşina, uşurat ă,
urca mai repede panta.
Deodată , ne opriră m.
— Ce se întâmplă ? l-am întrebat pe şofer. O pan ă?
Chiar şi în aceste împrejură ri tragice, orgoliul profesional
nu-şi pierduse drepturile. Simonat ridic ă din umeri
dispre ţuitor, vrând s ă spun ă astfel c ă un şofer de talia lui
nu cunoştea penele şi îmi arăt ă drumul, în t ăcere. Am
în ţeles de ce oprisem.
Drumul era tă iat la mai puţ in de zece metri în fa ţă .
„Tă iat” este cuvântul potrivit: parc ă ar fi fost retezat cu un
cu ţit. Dincolo de o creast ă ascu ţit ă era vidul, un abis de
tenebre, în adâncul că ruia nu se putea ză ri nimic.
Ne-am întors privirile, pierdu ţi, convinşi c ă ne sunase
ultimul ceas. Oceanul care ne urm ă rise până pe aceste
27
în ălţ imi avea să ne atingă în câteva secunde… Toţi, în afară de s
în ălţ imi avea să ne atingă în câteva secunde…
Toţi, în afară de s ă rmana Anna şi de fiicele ei, care
plângeau cu sughiţuri, am scos un strigat de veselă
surpriz ă… Nu, apa nu-şi continuase mişcarea ascensional ă,
sau, mai exact, pă mântul nu se mai scufunda.
F ără îndoială, zguduitura pe care o sim ţisem fusese
28
ultima manifestare a fenomenului. Oceanul se oprise şi nivelul s ă u ră mânea cam
ultima manifestare a fenomenului. Oceanul se oprise şi
nivelul s ă u ră mânea cam la o sut ă de metri mai jos de
punctul în care ne strânsesem în jurul maşinii înc ă
trepidânde, ca un animal obosit de o curs ă rapidă.
Aveam s ă reuşim s-o scoatem la capă t? Nu puteam s-o
ştim, decât în zori. Pân ă atunci, trebuia să aştept ăm. Unul
după altul, ne-am întins pe sol şi, Dumnezeu să m ă ierte,
cred c-am adormit!…
***
În timpul noptii
Am fost trezit de un zgomot formidabil. Ce ora e? Nu ştiu.
În orice caz, suntem şi acum scufunda ţi în tenebrele nopţii.
Zgomotul provine din abisul impenetrabil în care s-a
prăbuşit drumul. Ce se petrece?… Aş putea jura c ă mase de
apă cad acolo în cascadă, c ă valuri gigantice se izbesc între
ele cu violenţă … Da, aşa e, că ci volute de spumă ajung
pân ă la noi şi suntem acoperiţ i de stropi.
Apoi liniştea renaşte încet-încet… Totul reintră în
tă cere… Bolta cerului pă leşte… Se luminează de ziuă .
***
25 mai
Ce supliciu a fost revela ţia lenta a situa ţ iei în care ne
aflam! La început, n-am putut vedea decât foarte aproape
în jurul nostru, dar cercul se largi fără încetare, ca şi cum
speran ţa noastră mereu dezamă gită ridicase pe rând un
num ăr infinit de valuri uşoare – şi iat ă lumina care ne risipi
ultimele iluzii.
Situa ţia noastră era una dintre cele mai simple şi poate fi
rezumată în câteva cuvinte: suntem pe o insulă . Marea ne
29
înconjoară de pretutindeni. Ieri înc ă, am fi z ărit un ocean de piscuri, mai
înconjoară de pretutindeni. Ieri înc ă, am fi z ărit un ocean de
piscuri, mai multe dintre ele dominându-l pe cel pe care ne
aflam. Aceste piscuri au dispărut, în vreme ce, din motive
care vor rămâne veşnic neştiute, al nostru, totuşi mai
modest, s-a oprit din lenta sa pr ăbuşire; în locul lor, se
întinde o pânz ă de ap ă f ăr ă margini. De jur împrejur, doar
marea. Ocupam singurul punct solid al imensului cerc
deschis de orizont.
E de ajuns o arunc ă tură de ochi pentru a cunoaşte în
întregime insuliţa pe care o şans ă extraordinară ne-a fă cut
să găsim adăpost. Într-adev ăr, e de mici dimensiuni: cel
mult o mie de metri în lungime şi cinci sute lăţime. Spre
nord, vest şi sud vârful ei, în ăl ţat cam la o sut ă de metri
deasupra valurilor, coboar ă pân ă la ele pe o pant ă destul
de domoală. Spre est, dimpotriv ă, insuli ţa se termina într-o
falez ă tă iată perpendicular pe ocean.
Privirile noastre se întorc mai ales într-acolo. În acea
direc ţie, ar trebui să vedem munţi etaja ţi şi, dincolo de ei,
întregul Mexic. Ce schimbare într-o singură noapte scurtă
de prim ăvară! Mun ţii au disp ărut, Mexicul a fost înghi ţit! În
locul lor, un deşert f ără cap ăt, deşertul arid al m ă rii!
Ne privim înfricoşa ţi. Pe această stâncă îngustă şi goală ,
fă ră alimente, fă ră apă , n-avem nici cea mai mica n ădejde.
Ne culc ă m pe sol şi începem s ă aşteptă m moartea.
Pe bordul „Virginiei”, 4 iunie
Ce s-a petrecut în zilele urmă toare? Nu-mi mai amintesc.
E de presupus c ă, în cele din urm ă, mi-am pierdut
cunoştin ţa: îmi revin pe bordul vasului care ne-a cules.
Doar atunci aflu c ă stă tusem pe insuliţă zece zile întregi şi
c ă doi dintre noi, Williamson şi Rowling, au murit de sete şi
de foame. Dintre cele cincisprezece fapturi pe care le
adăpostea vila mea în momentul cataclismului, n-au mai
rămas decât nou ă: fiul meu Jean şi pupila mea Hélène,
şoferul Simonat, neconsolat de pierderea automobilului,
Anna Raleigh şi cele doua fiice ale ei, doctorii Bathurst şi
30
Moreno – şi în sfârşit, eu, care mă gră besc să redactez aceste însemnă ri
Moreno – şi în sfârşit, eu, care mă gră besc să redactez
aceste însemnă ri pentru edificarea raselor viitoare,
admiţând ca se vor mai naşte.
„Virginia” este un bastiment mixt – cu aburi şi cu pânze –
de circa dou ă mii de tone, destinat transportului de m ărfuri.
Un vas destul de vechi, mediocru ca naviga ţie. C ă pitanul
Morris are dou ăzeci de oameni în subordine. C ăpitanul şi
echipajul sunt englezi.
„Virginia” a plecat din Melbourne numai cu lest, acum o
lun ă şi ceva, cu destina ţia Rosario. Niciun incident nu i-a
marcat c ă lă toria. Doar în noaptea de 24 spre 25 mai se
iscaseră o serie de valuri de o în ălţime prodigioas ă, dar şi
de o lungime propor ţional ă, ceea ce le f ăcu inofensive.
Oricât de ciudate ar fi fost, aceste valuri nu puteau s ă -l facă
pe c ăpitan s ă prevad ă cataclismul care se desfăşura în
acelaşi timp. Aşa ca a fost foarte surprins v ăzând doar
marea acolo unde se aştepta s ă întâlneasc ă Rosario şi
litoralul mexican. Din acest litoral nu mai ră măsese decât o
insuliţă. O barca de pe „Virginia” abord ă insuli ţa, pe care
fură descoperite unsprezece trupuri f ăr ă cunoştin ţă. Dou ă
nu mai erau decât cadavre; celelalte nouă fură îmbarcate.
Astfel am fost salva ţi.
Pe uscat – ianuarie sau februarie
Un interval de opt luni desparte ultimele rânduri ale
însemn ărilor mele de cele care vor urma. Le datez pe
acestea ianuarie sau februarie, datorită imposibilit ă ț ii de a
fi mai precis, caci nu mai am o no ț iune exactă a timpului.
Aceste opt luni constituie perioada cea mai atroce a
încerc ărilor noastre, aceea în care, într-o progresie dozată
cu cruzime, am cunoscut întreaga noastră nenorocire.
După ce ne-a cules, „Virginia” si-a urmat cursa spre est,
cu toată viteza. Când mi-am revenit, insuli ț a de pe care
abia sc ăpasem de moarte se afla demult dincolo de orizont.
C ăpitanul determin ă pozi ț ia vasului sub un cer f ără nori,
stabilind c ă navigam chiar deasupra locului unde ar fi
31
trebuit să fie Mexico. Dar nu răm ăsese nicio urm ă din Mexico – după
trebuit să fie Mexico. Dar nu răm ăsese nicio urm ă din
Mexico – după cum, în timpul leşinului meu, nu g ăsiseră
nicio urm ă a mun ț ilor din centru, dup ă cum nu vedeam
acum vreo urm ă a unui pământ oarecare, până unde
ajungea privirea; pretutindeni, doar infinitul m ării.
În această constatare era ceva cu adev ărat înnebunitor.
Ra ț iunea era gata s ă ne părăseasc ă. Şi cum adic ă, întregul
Mexic înghi ț it!… Schimbam priviri îngrozite, întrebându-ne
pân ă unde ajunseseră ravagiile înfricoşă torului cataclism…
C ăpitanul vru s ă cunoasc ă adev ă rul; schimbându-şi ruta,
el se îndrept ă spre nord; daca Mexicul nu mai exista, nu era
admisibil ca acelaşi lucru s ă se fi petrecut cu întregul
continent american.
Totuşi aşa stă teau lucrurile. Am urcat zadarnic spre nord
dou ăsprezece zile, fără s ă dam de uscat şi nu l-am întâlnit
nici dup ă ce am fă cut stânga împrejur şi am coborât spre
sud aproape o luna. Oricât de paradoxal ni s-ar fi p ărut, am
fost obliga ț i să ced ăm în fa ţa eviden ţei: da, întregul
continent american fusese acoperit de valuri!
Fusesem oare salva ț i doar pentru a cunoaşte înc ă o dată
chinurile agoniei? Aveam pricini s ă ne temem de asta. F ără
a vorbi despre alimentele care urmau s ă se ispr ăveasc ă
mai curând sau mai târziu, ne amenin ț a un pericol iminent:
ce vom face când maşina avea s ă încremeneasc ă , din lips ă
de c ărbuni? Aşa înceteaz ă s ă bat ă inima unui animal care
si-a pierdut tot sângele. Iată de ce la 14 iulie, ne aflam
atunci cam pe vechiul loc al oraşului Buenos Aires,
c ă pitanul Morris lăs ă focurile s ă se stingă şi ridic ă pânzele.
Apoi îi convoc ă pe toţi cei de pe „Virginia”, echipaj şi
pasageri, şi, expunându-ne situa ț ia în câteva cuvinte, ne
rug ă să reflect ăm cu seriozitate şi să propunem o solu ț ie la
consiliul care urma s ă aibă loc a doua zi.
Nu ştiu dac ă unul dintre tovară şii mei de nenorocire a
găsit un expedient mai mult sau mai pu ț in ingenios. În ceea
ce m ă priveşte, m ă rturisesc ca ezitam, nedecis, când o
furtun ă dezlăn ţuit ă în timpul nop ț ii rezolv ă problema; a
trebui să fugim spre vest, purta ț i de un vânt turbat, gata în
orice clipă s ă fim înghi ț i ț i de o mare furioas ă .
32
Uraganul ț inu treizeci şi cinci de zile, fără un minut de întrerupere, sau m
Uraganul ț inu treizeci şi cinci de zile, fără un minut de
întrerupere, sau m ăcar de slăbire a intensit ă ț ii lui.
Începeam să ne pierdem speran ț a c ă se va sfârşi vreodat ă ,
când, la 19 august, vremea bun ă reveni la fel de brusc cum
încetase. C ăpitanul profit ă pentru a determina pozi ț ia
vasului: 40 latitudine nord şi 114 longitudine est. Erau
coordonatele Pekinului!
Trecusem deci pe deasupra Polineziei şi poate a
Australiei, fă ră s ă ne dam seama şi navigam acum
deasupra locului unde se afla odinioar ă capitala unui
imperiu de patru sute de milioane de suflete!
Asia avusese deci şi ea soarta Americii?
Ne-am convins de asta curând. Continuându-şi ruta spre
sud-vest „Virginia” ajunse în dreptul Tibetului, apoi al
Himalaiei. Aici ar fi trebuit să se afle cele mai înalte piscuri
ale globului. Ei bine, în toate direc ț iile, nimic nu dep ă şea
suprafa ț a oceanului. Era ca şi cum pe pă mânt n-ar fi existat
un alt punct solid în afara insuli ț ei care ne salvase, ca şi
cum am fi fost singurii supravie ț uitori ai cataclismului,
ultimii
locuitori ai unei lumi înfă şurate în mişc ă torul giulgiu al
m ă rii!
Dac ă era aşa, aveam să pierim şi noi curând. În ciuda
ra ț ionaliz ă rii severe, alimentele se împu ț inau şi trebuia s ă
ne pierdem orice speran ț a de a le reînnoi…
Scurtez relatarea acestei calatorii înfricoşă toare. Dacă ,
pentru a o reda în am ănunt, aş încerca s ă o retr ăiesc zi de
zi, amintirea ei m-ar face să înnebunesc. Oricât de stranii şi
de teribile ar fi evenimentele care au precedat-o şi au
urmat-o, oricât de lamentabil mi-ar ap ărea viitorul – un
viitor pe care
33
nu-l voi cunoaşte – spaima cea mai puternică am tră it-o în timpul acestei c
nu-l voi cunoaşte – spaima cea mai puternică am tră it-o în
timpul acestei c ă lă torii infernale. O, această curs ă veşnic ă
pe o mare fără sfârşit! S ă te aştep ţi în fiecare zi să acostezi
undeva şi să vezi îndep ărtându-se mereu cap ătul c ălătoriei!
Să trăieşti aplecat asupra unor h ărţi pe care oamenii
desenaseră linia sinuoas ă a ţărmurilor şi s ă consta ţi c ă
nimic, absolut nimic din aceste locuri, care p ăreau eterne,
nu mai există ! Să - ţi spui c ă Pă mântul palpita de vieţi fă ră
34
num ăr, c ă milioane de oameni şi miliarde de animale îl parcurgeau în toate
num ăr, c ă milioane de oameni şi miliarde de animale îl
parcurgeau în toate sensurile, sau îi brăzdau atmosfera şi
c ă totul a murit, c ă toate aceste vie ţi s-au stins deodat ă, ca
o flăc ă ruie în b ătaia vântului! S ă- ţi cau ţi pretutindeni
semenii şi să -i cauţ i zadarnic! Să capeţ i puţ in câte puţ in
certitudinea ca împrejurul tă u nu este nimic viu şi s ă devii
treptat conştient de singurătatea ta în mijlocul unui univers
nemilos!…
Am g ă sit oare cuvintele potrivite pentru a exprima
dezn ădejdea noastră? Nu ştiu. Probabil c ă în nicio limb ă nu
există cuvinte adecvate unei situa ţ ii fă ră precedent.
După ce am recunoscut marea în care se afla odinioară
peninsula indian ă, am urcat din nou spre nord timp de zece
zile, apoi ne-am îndreptat spre vest. Fă ră ca situa ţia
noastră s ă se schimbe cu ceva, am trecut peste lan ţul
Uralilor, deveniţi mun ţi submarini şi am navigat deasupra a
ceea ce fusese Europa. Am coborât apoi spre sud, pân ă la
dou ăzeci de grade mai jos de ecuator; dup ă care, obosi ţi de
c ă utarea noastră inutilă, am reluat drumul nordului şi am
traversat, până dincolo de Pirinei, o întindere de apă care
acoperea Africa şi Spania. Adev ărul este c ă începeam s ă ne
obişnuim cu spaima noastră. Pe m ăsură ce înaintam,
însemnam ruta pe harţi, şi spuneam: „Aici era Moscova…
Varşovia… Berlin… Viena… Tunis… Tombuctu… Saint-
Louis… Oran… Madrid…”, dar cu o nep ăsare crescând ă şi,
datorită obişnuin ţei, ajungeam s ă pronun ţăm f ără emoţie
aceste cuvinte, atât de tragice în realitate.
Totuşi, eu cel pu ţin nu-mi epuizasem capacitatea de a
suferi. Mi-am dat seama de asta în ziua – era cam prin 11
decembrie – când c ăpitanul Morris îmi spuse: „Aici era
Parisul…” Am crezut c ă-mi smulge inima din piept.
Universul întreg înghi ţit, fie! Dar Fran ţa – Fran ţa mea! – şi
Parisul care o simboliza!…
Am auzit lângă mine ca un suspin. M-am întors: era
Simonat, care plângea.
Înc ă patru zile, ne-am urmat ruta spre nord; apoi, ajunşi
în dreptul Edinburgului, am coborât iar spre sud-vest, în
c ă utarea Irlandei şi am luat-o spre est… De fapt, răt ăceam
35
la întâmplare, c ă ci n-aveam niciun motiv s ă mergem într-o direc ţie mai
la întâmplare, c ă ci n-aveam niciun motiv s ă mergem într-o
direc ţie mai curând decât în alta…
Am trecut pe deasupra Londrei, al c ărei mormânt lichid
fu salutat de întregul echipaj. După cinci zile, ne aflam în
dreptul Danzigului când, c ăpitanul Morris ordon ă s ă pornim
spre sud-vest. Timonierul se supuse, docil. Ce importan ţă
mai avea? Nu era acelaşi lucru în orice parte?…
În a noua zi de naviga ţie în aceast ă direc ţ ie, am mâncat
ultima noastră bucată de biscuit.
Cum ne priveam cu ochi r ăt ăci ţi, c ă pitanul Morris ceru
deodată să se reaprind ă focurile. Ce avea de gând? m ă
întreb şi astă zi. Dar ordinul fu executat: viteza navei
crescu…
După doua zile, sufeream teribil de foame. A treia zi,
aproape toţi refuzară cu înc ăp ăţânare să se scoale. Doar
c ă pitanul, Simonat, câ ţiva oameni din echipaj şi cu mine am
mai avut energia necesară pentru a asigura mersul navei.
În a cincea zi de post, num ă rul timonierilor şi al
mecanicilor voluntari descrescu şi mai mult. În dou ăzeci şi
patru de ore, nimeni n-avea să mai fie capabil s ă se ţină pe
picioare.
Navigam de mai bine de şapte luni. De mai bine de şapte
luni brăzdam marea în toate sensurile. Trebuia s ă fim, cred,
în 8 ianuarie. Spun „cred” datorit ă imposibilit ă ț ii de a fi mai
precis, calendarul pierzându-şi pentru noi mult din rigoare.
Or, în ziua aceea, în timp ce eram la cârmă şi consacram
întreaga mea atenţie slă bită păstrării direc ţiei, mi s-a p ărut
c ă vad ceva spre vest. Crezând ca sunt prada unei erori,
am c ă scat ochii…
Nu, nu m ă înşelasem!
Am scos un adev ărat răcnet, apoi, strângând cu putere
bara cârmei, am strigat:
— Pă mânt la tribord înainte!
Ce efect magic au avut aceste cuvinte! Toţ i muribunzii
reînviaseră dintr-odată şi chipurile lor scofâlcite se iviră
deasupra vergelei de la tribord.
— E pământ, într-adev ă r, spuse c ă pitanul Morris, dup ă ce
36
examin ă norul care se vedea la orizont. O jum ătate de oră mai târziu,
examin ă norul care se vedea la orizont.
O jum ătate de oră mai târziu, nu mai înc ă pea nicio
îndoială. Era, într-adev ăr, p ământul, pe care-l g ăseam în
plin ocean Atlantic, dup ă ce-l c ăutasem în zadar pe toat ă
suprafa ţa vechilor continente!
C ătre ora trei după -amiaza, am putut distinge detaliile
litoralului care ne bara drumul şi am sim ţit ca disperarea
noastră renaşte. Pentru că acest litoral nu sem ă na cu niciun
altul şi nimeni dintre noi nu-şi amintea s ă fi v ăzut vreodat ă
unul de o atât de deplin ă, absolut ă s ălbăticie.
Pe pă mântul pe care locuisem înaintea dezastrului,
verdele era o culoare foarte ră spândită . Nimeni dintre noi
nu cunoştea un ţărm atât de arid încât s ă nu ad ăposteasc ă
m ă car câ ţiva arbuşti, sau câteva tufe de mă ră cini, sau pur
şi simplu urme de licheni şi de muşchi. Aici, nimic din toate
astea. Nu se vedea decât o înalt ă falez ă negricioas ă , la
poalele c ă reia z ă cea un haos de stânci, fă ră nicio plantă ,
fă ră un fir de iarb ă. Era dezolarea în ceea ce poate ea avea
mai total, mai absolut.
Dou ă zile am navigat de-a lungul acestei faleze abrupte,
fă ră s ă descoperim cea mai mic ă fisură. Abia în seara celei
de a doua am dat de un golf spa ţios, bine ad ăpostit
împotriva tuturor vânturilor din larg, în care am lăsat să
cadă ancora.
După ce am ajuns pe uscat în b ărci, prima noastr ă grija a
fost să ne strângem hrana. Ţărmul era acoperit de sute de
broaşte ţestoase şi de milioane de scoici. În intersti ţiile
recifurilor se vedeau crabi, homari şi languste într-o
cantitate fabuloas ă , fă ră a pune la socoteală nenumă ra ţii
peşti. Era evident ca această mare atât de bogat populată
ar fi fost de ajuns, în lipsa altor resurse, pentru a ne asigura
existenţa pe o durată nelimitată .
După ce ne-am potolit foamea, o despic ătur ă a falezei
ne-a îngăduit s ă ajungem pe platou, unde am descoperit un
spa ţiu larg. Aspectul ţărmului nu ne înşelase; de jur
împrejur, în toate direc ţiile, nu erau decât roci aride,
acoperite de alge şi de ierburi marine în general uscate,
fă ră urm ă de verdea ţă , fă ră nimic viu, nici pe pă mânt, nici
37
în v ăzduh. Din loc în loc, mici lacuri, mai curând b ăltoace, stră luceau
în v ăzduh. Din loc în loc, mici lacuri, mai curând b ăltoace,
stră luceau în razele soarelui. Vrând să bem, am constatat
c ă apa lor era s ă rată .
De fapt, n-am fost surprinşi. Se confirma astfel ceea ce
presupusesem de la început şi anume c ă acest continent
necunoscut se n ăscuse recent, ieşind din adâncurile m ării.
Asta îi explica ariditatea, ca şi deplina solitudine. Asta
explica de asemenea stratul gros de nă mol ră spândit
uniform, care, în urma evaporării, începea să crape şi s ă se
prefac ă în pulbere.
A doua zi, la prânz, am stabilit ca ne aflam la 17° 20’
latitudine nord şi 23° 55’ longitudine vest. Reportând
punctul pe hart ă, am v ăzut ca ne aflam în plin ocean, cam
în dreptul Capului Verde. Şi totuşi, uscatul, spre vest şi apa,
spre est se întindeau acum pân ă la orizont.
Oricât de aspru şi de neprimitor ar fi fost continentul pe
care pusesem piciorul, eram siliţi s ă ne mulţumim cu el.
Iată de ce, fă ră s ă mai aşteptă m, am început descă rcarea
vasului.
Am urcat pe platou tot ceea ce se afla în magaziile lui.
Mai înainte, am afurcat solid vasul pe patru ancore, la cinci
bra ţe de fund. În acest golf liniştit, nu-l amenin ţa niciun
pericol şi puteam s ă -l abandon ăm fără niciun risc.
Îndată ce am terminat debarcarea, noua noastră via ţ a a
început. În primul rând trebuia…
38
*** Ajuns aici cu traducerea, zartogul Sofr fu nevoit s ă se opreasc ă. Manuscrisul
***
Ajuns aici cu traducerea, zartogul Sofr fu nevoit s ă se
opreasc ă. Manuscrisul prezenta o prim ă lacun ă, probabil
foarte important ă, dup ă num ărul de pagini deteriorate,
urmat ă de multe altele şi mai considerabile, pe cât se putea
presupune. F ără îndoială, un mare num ăr de foi fuseser ă
atinse de umiditate, cu toat ă protec ţia cutiei. De fapt, nu
răm ăseseră decât fragmente mai mult sau mai pu ţin
39
întinse, al c ă ror context era distrus pentru totdeauna. Ele se succedau în aceasta
întinse, al c ă ror context era distrus pentru totdeauna. Ele
se succedau în aceasta ordine:
***
…începem s ă ne aclimatiză m.
De cât timp debarcasem pe această coastă ? Nu mai
ştiam nimic. L-am întrebat pe doctorul Morena, care ţine un
calendar al zilelor scurse. El mi-a spus: „Şase luni…”,
adăugând: „Cu o diferen ţă de câteva zile”, caci se temea s ă
nu se fi înşelat.
Am ajuns şi aici! Au trebuit s ă treac ă doar şase luni
pentru ca s ă nu mai fim foarte siguri ca am m ăsurat exact
timpul. Promiţătoare perspective!
De altfel, neglijenta noastră nu e deloc inexplicabil ă. Ne
folosim întreaga aten ţie, întreaga activitate pentru a
supravie ţui. Hrana e o problem ă a că rei rezolvare necesită
cea mai mare parte din zi. Ce mâncam? Peşti, când g ăsim,
ceea ce devine din ce în ce mai dificil, caci urmă rirea
noastră continu ă îi alung ă. Mânc ăm de asemenea ou ă de
broaşte ţestoase şi anumite alge comestibile. Seara,
suntem s ă tui, dar extenua ţi şi ne gândim doar la somn.
Am improvizat corturi din pânzele „Virginiei”. Consider c ă
în scurt timp va trebui să construim un adăpost mai trainic.
Câteodată împuşc ă m o pas ă re; v ăzduhul nu e atât de
pustiu cât presupusem la început. Cam zece specii
cunoscute sunt reprezentate pe acest nou continent. Doar
păs ări de curs ă lung ă: rândunici, albatroşi, fregate şi alte
câteva. Se pare ca nu-şi găsesc hran ă pe acest p ământ fără
vegeta ţie, c ă ci se rotesc neîncetat în jurul taberei noastre,
pândind resturile meselor s ă race. Uneori găsim una ucis ă
de foame, ceea ce ne cruţă cartuşele şi puştile.
Din fericire, sunt şanse ca situa ţia să se amelioreze. Am
descoperit un sac de grâu în cala „Virginiei” şi am semă nat
jum ătate din el. Dacă va creşte, ne va uşura mult via ţa. Dar
va încolţ i oare? Solul e acoperit cu un strat gros de aluviuni,
n ămol nisipos îngrăşat prin descompunerea algelor. Oricât
de mediocră i-ar fi calitatea, e totuşi humus. Când am
40
acostat, era impregnat cu sare; apoi, îns ă, ploi diluviene i- au spălat suprafa ţa,
acostat, era impregnat cu sare; apoi, îns ă, ploi diluviene i-
au spălat suprafa ţa, toate depresiunile fiind acum pline cu
apă dulce.
Dar stratul aluvionar n-a fost curăţat decât pân ă la mic ă
adâncime; pârâurile, chiar râurile care încep s ă se formeze
sunt toate foarte să lcii şi asta arată că în profunzime există
înc ă o mare cantitate de sare.
Pentru a semă na grâul şi pentru a păstra jum ătate de sac
în rezerv ă , aproape ca a trebuit să ne batem; o parte a
echipajului „Virginiei” voia să-l prefac ă fără z ăbav ă în
pâine. Am fost constrânşi să …
***
…pe care le aveam la bordul „Virginiei”. Aceste dou ă
cupluri de iepuri au fugit în interior şi nu le-am mai v ăzut.
Se pare c ă au g ăsit hran ă. Produce oare p ământul f ăr ă s ă
ştim…
***
…cel pu ţ in doi ani de când suntem aici!… Grâul a crescut
admirabil. Avem pâine aproape la discre ţie şi câmpurile
cultivate cresc mereu. Dar ce luptă trebuie s ă ducem
împotriva păs ărilor! S-au înmul ţit în chip ciudat şi, de jur
împrejurul culturilor noastre…
***
Cu toate decesele despre care am vorbit mai înainte,
micul nostru trib n-a descrescut, ci dimpotriv ă. Fiul şi pupila
mea au trei copii, şi fiecare dintre celelalte trei perechi, la
fel. Toata aceast ă liot ă crap ă de s ăn ătate. E ca şi cum
specia uman ă ar avea mai multă vigoare, o vitalitate mai
intens ă , de când e atât de redus ă ca numă r. Dar cauze…
***
41
…aici de zece ani şi nu ştiam nimic despre acest continent. Nu-l cunoşteam decât pe
…aici de zece ani şi nu ştiam nimic despre acest
continent. Nu-l cunoşteam decât pe o rază de câ ţiva
kilometri în jurul locului debarc ării. Doctorul Bathurst ne-a
fă cut s ă ne fie ruşine de apatia noastră . La îndemnul lui, am
armat vasul, ceea ce ne-a luat aproape şase luni şi am
fă cut o c ă lă torie de explorare.
Ne-am întors alaltă ieri. C ă lă toria a durat mai mult decât
socoteam, pentru ca am vrut s ă fie completă .
Am dat ocol continentului care ne sus ţine şi care, totul ne
face s-o presupunem, trebuie s ă fie, împreun ă cu insuli ț a
noastră, ultima parcelă solid ă de pe suprafa ţa globului.
Ţărmurile lui ni s-au p ărut a fi pretutindeni la fel, adic ă
foarte abrupte şi foarte s ă lbatice.
C ălă toria noastră a fost întreruptă de mai multe excursii
în interior; speram, mai ales, să găsim urme ale Azorelor şi
ale Maderei, situate, înainte de cataclism, în oceanul
Atlantic şi care, deci, ar trebui s ă facă parte din noul
continent. N-am întâlnit însa nici cel mai mic vestigiu. Tot
ce am putut constata este ca solul era ră scolit şi acoperit
de un strat gros de lav ă în zona acestor insule, care au fost
supuse unor violente fenomene vulcanice.
Dac ă n-am descoperit ceea ce c ă utam, am descoperit
ceea ce nu c ăutam! În dreptul Azorelor, pe jum ătate
acoperite de lav ă, ne-au apărut m ărturii ale muncii
omeneşti – dar nu ale muncii foştilor insulari, contemporanii
noştri de ieri. Erau
42
răm ăşite de coloane sau de olane cum nu v ă zusem niciodat ă. Cercetându-le,
răm ăşite de coloane sau de olane cum nu v ă zusem
niciodat ă. Cercetându-le, doctorul Moreno emise ideea ca
aceste vestigii trebuiau să aparţin ă anticei Atlantide şi c ă
fluxul vulcanic le-ar fi readus la suprafa ţă.
Poate ca doctorul Moreno are dreptate. Legendara
Atlantida ar fi ocupat, într-adev ă r, dacă a existat, locul
noului continent. Cât de ciudat ă ar fi, în acest caz,
succesiunea pe aceleaşi meleaguri a trei omeniri care nu
purced una dintr-alta.
Oricum ar fi, m ărturisesc c ă problema m ă las ă rece:
avem destulă bă taie de cap cu prezentul, ca s ă ne mai
43
ocupam de trecut. Când ne-am întors, ne-a izbit faptul c ă , fa ţă de
ocupam de trecut.
Când ne-am întors, ne-a izbit faptul c ă , fa ţă de restul
continentului, împrejurimile taberei noastre p ăreau s ă
constituie o regiune favorizat ă. Asta se datoreaz ă exclusiv
culorii verzi, odinioară atât de abundent ă în natur ă, care nu
e cu totul absent ă aici, în timp ce a dispărut în restul
continentului. Nu făcusem niciodat ă aceast ă observa ţie
pân ă atunci, dar lucrul era incontestabil. Fire de iarbă , care
nu existau în momentul debarc ării noastre, ţâşneau acum
destul de numeroase în jur. De altfel, ele nu aparţin decât
unui mic num ăr de specii dintre cele mai obişnuite, ale
c ă ror semin ţe au fost transportate până aici de pă s ă ri.
Din ceea ce am spus până acum, nu trebuie s ă se tragă
concluzia c ă nu exist ă vegeta ţie în afară acestor câteva
specii vechi. În urma unui efort de adaptare dintre cele mai
stranii, pe întregul continent poate fi întâlnit ă o vegeta ţie în
stadiul de rudiment, de promisiune. Cele mai multe dintre
plantele marine care-l acopereau când a ţâşnit din valuri au
pierit la lumina soarelui. Câteva au rezistat totuşi în
lacurile, bălţile şi băltoacele uscate progresiv de c ăldură.
Dar, în acea perioadă, începeau să se nască râuri şi izvoare
cu atât mai favorabile vie ţii ierburilor marine şi algelor, cu
cât apa lor era s ărată . Când suprafa ţa şi apoi adâncurile
solului au fost lipsite de sare şi apa a devenit dulce, imensa
majoritate a acestor plante au dispă rut. Un mic num ăr,
obişnuindu-se cu noile condi ţii de via ţă, au prosperat în apa
dulce aşa cum prosperaseră în apa s ărat ă. Dar procesul nu
s-a oprit aici; câteva dintre aceste plante, înzestrate cu o
putere de acomodare mai mare, s-au obişnuit cu
atmosfera, dup ă ce se obişnuiseră cu apa dulce şi, mai întâi
pe ţărmuri, apoi din aproape în aproape, au înaintat spre
interior.
Am surprins aceast ă transformare pe viu şi am putut s ă
constat ăm cum se modificau formele, odată cu func ţia
fiziologic ă. De pe acum, câteva tulpini se înal ţă timid spre
cer. Putem prevedea c ă , într-o zi, o floră va fi creată astfel
pe de-a-ntregul şi între speciile noi şi cele vechi va izbucni o
lupt ă înverşunat ă.
44
Lucrurile se petrec la fel şi cu fauna. În vecin ătatea cursurilor de ap ă
Lucrurile se petrec la fel şi cu fauna. În vecin ătatea
cursurilor de ap ă pot fi v ăzute foste animale marine, în cea
mai mare parte moluşte şi crustacee, pe cale de a deveni
terestre. Văzduhul e străb ătut de peşti zbur ători, mai mult
păs ări decât peşti, aripile lor crescând nem ăsurat şi coada
lor arcuită îngăduindu-le…
***
Ultimul
fragment
cuprindea,
intact,
sfârşitul
manuscrisului:
…toţi bătrâni. C ăpitanul Morris a murit. Doctorul Bathurst
are şaizeci şi cinci de ani, doctorul Moreno şaizeci; eu
şaizeci şi opt. Toţi ne vom sfârşi curând via ț a. Totuşi, mai
înainte vom îndeplini sarcina ce ne revine şi, pe cât ne st ă
în puteri, vom ajuta genera ț iile viitoare în lupta care le
aşteaptă .
Dar vor vedea oare lumina zilei, aceste genera ț ii ale
viitorului?
Sunt tentat s ă ră spund afirmativ, dac ă nu ț in seama
decât de înmulț irea semenilor mei: copii mişun ă şi, pe de
altă parte, în condi ț iile acestei clime s ă nă toase, în acest
ț inut în care animalele feroce sunt necunoscute,
longevitatea e mare. Colonia noastră s-a întreit.
45
Dimpotriv ă , sunt tentat să ră spund negativ, daca mă refer la profunda dec
Dimpotriv ă , sunt tentat să ră spund negativ, daca mă
refer la profunda dec ădere intelectuală a tovarăşilor mei de
nenorocire.
Micul nostru grup de naufragia ț i se afla totuşi în condi ț ii
favorabile pentru a profita de cunoaşterea uman ă. El
cuprindea un om deosebit de energic – c ăpitanul Morris, azi
decedat, doi bă rba ţi mai cul ț i decât media obişnuit ă – fiul
mei şi cu mine – precum şi doi savan ț i veritabili – doctorul
Bathurst şi doctorul Moreno. Cu astfel de elemente, am fi
putut face ceva. N-am fă cut nimic. De la început, păstrarea
vie ț ii noastre materiale a fost, este înc ă , singura noastră
preocupare. Ca la început, ne petrecem timpul c ăutându-ne
hrana, iar seara, epuiza ț i, c ă dem într-un somn greu.
E, vai! prea evident c ă omenirea, ai c ărei unici
46
reprezentan ț i suntem, e pe cale de regresiune rapid ă. Semnele animalită ț ii
reprezentan ț i suntem, e pe cale de regresiune rapid ă.
Semnele animalită ț ii s-au accentuat la matelo ț ii de pe
„Virginia”, oameni incul ț i altă dată ; fiul meu şi cu mine am
uitat ceea ce ştiam; doctorul Bathurst şi doctorul Moreno şi-
au lăsat ei înşişi creierii în paragină . Se poate spune ca
via ț a noastră cerebrală este inexistentă .
Din fericire, am efectuat periplul acestui continent cu
mulț i ani în urm ă. Ast ăzi n-am mai avea curajul… Şi, de
altfel, că pitanul Morris, conduc ătorul expedi ț iei, a murit –
după cum a murit de b ătrâne ț e şi „Virginia”, care ne purta
atunci.
La începutul şederii noastre aici, câ ț iva dintre noi se
apucaseră sa-si construiasc ă locuin ț e. Aceste construc ț ii
neterminate s-au transformat în ruine. Dormim to ţi pe
pământ în orice anotimp. De multa vreme n-a mai r ămas
nimic din veşmintele noastre. Câ ț iva ani, ne-am stră duit să
le înlocuim cu alge ț esute mai întâi cu dibă cie, apoi mai
grosolan. Am renun ț at şi la acest efort, pe care clima
blândă îl face de prisos: tră im goi, ca aceia pe care-i
numeam s ălbatici.
A mânca, a mânca, aceasta ne era ț inta perpetuă ,
preocuparea exclusiv ă .
Mai d ăinuie totuşi câteva ră m ă şite din vechile noastre
idei şi sentimente. Fiul meu Jean, acum om matur şi bunic,
nu si-a pierdut de tot afectivitatea şi fostul meu şofer,
Modeste Simonat, îşi mai aminteşte vag că i-am fost
cândva stă pân.
Dar odată cu ei, cu noi, aceste slabe urme ale oamenilor
care am fost – că ci de fapt nu mai suntem oameni – vor
dispare pentru totdeauna. Cei născuţi aici nu vor fi
cunoscut niciodat ă o alt ă existen ţă. Omenirea va consta
doar din aceşti adulţi – îi am în fa ţa ochilor în timp ce scriu –
care nu ştiu nici s ă citeasc ă , nici să numere şi abia vorbesc,
din aceşti copii cu din ţi ascuţiţi, care par să fie doar un
pântec nes ăţios. Apoi, dup ă aceştia, vor fi alţi adulţi şi alţi
copii, mereu mai aproape de animale, mereu mai departe
de stră moşii lor gânditori.
Mi se pare ca-i vad pe aceşti oameni viitori,
47
nemaicunoscând limbajul articulat, cu inteligen ţa stins ă, cu trupul acoperit de peri aspri, r
nemaicunoscând limbajul articulat, cu inteligen ţa stins ă, cu
trupul acoperit de peri aspri, r ăt ăcind în acest deşert
sumbru…
Ei bine, vrem să încerc ăm s ă nu fie aşa. Vrem s ă facem
tot ce stă în puterea noastră pentru ca realiz ările omenirii
din care am făcut parte s ă nu se piard ă definitiv. Doctorul
Moreno, doctorul Bathurst şi cu mine vom trezi creierul
nostru amorţit, îl vom obliga să -şi reamintească tot ceea ce
a ştiut. Împă rţindu-ne munca, pe această hârtie şi cu
aceast ă cerneală , luate cândva de pe bordul „Virginiei”,
vom înşira tot ceea ce cunoaştem în diverse domenii ale
ştiinţei pentru ca, mai târziu, dacă oamenii vor mai exista şi
dac ă , după o perioadă de să lbă ticie mai mult sau mai puţ in
lung ă, vor sim ţi ren ăscând setea lor de lumin ă, s ă g ăseasc ă
acest rezumat a ceea ce au fă cut înaintaşii lor. Fie ca atunci
ei să binecuvânteze amintirea acelora care s-au stră duit, la
noroc, s ă scurteze calea dureroas ă a unor fra ţi pe care nu-i
vor vedea!
48
Pe pragul mortii Au trecut aproape cincisprezece ani de când au fost scrise rândurile de
Pe pragul mortii
Au trecut aproape cincisprezece ani de când au fost
scrise rândurile de mai sus. Doctorul Bathurst şi doctorul
Moreno nu mai sunt. Dintre toţi cei care au debarcat aici,
eu, unul dintre cei mai b ătrâni, am rămas aproape singur.
Dar moartea mă va lua şi pe mine.
O simt urcând de la picioarele mele înghe ţate spre inima
care mi se opreşte.
Ne-am terminat munca. Am închis manuscrisele care
cuprind rezumatul ştiin ţei umane într-o cas ă de fier
debarcată de pe „Virginia” şi am îngropat-o adânc în
pământ. Alături voi ascunde câteva pagini fă cute sul, într-o
cutie de aluminiu.
Va găsi cineva vreodată comoara încredinţată
pământului? O va c ă uta m ăcar cineva?…
Asta e treaba destinului…
***
Pe m ăsură ce traducea acest bizar document, un fel de
spaim ă cuprindea sufletul zartogului Sofr.
Cum, rasa Andarti-Iten-Schu descindea din aceşti oameni
care, după ce ră tă ciseră multe luni pe deşertul oceanelor,
eşuaseră în acest punct al ţărmului unde se în ăl ț a acum
Basidra? Aşadar aceste creaturi mizerabile fă cuseră parte
dintr-o omenire glorioas ă, fa ţă de care omenirea actuală se
afla la primele gângă veli! Şi ce trebuise pentru ca ştiinţ a,
pân ă şi amintirea acestor popoare atât de puternice s ă fie
suprimate definitiv? Mai puţin decât nimic: un tremur
imperceptibil care să stră bată scoarţa globului.
Ce nenorocire ireparabilă c ă manuscrisele semnalate de
document fuseseră distruse odat ă cu casa de fier care le
adăpostea. Era cu neputin ţă să se mai p ăstreze cea mai
mic ă speran ţă, lucrătorii răscolind solul în toate sensurile
pentru a s ăpa funda ţiile. Nu înc ăpea nicio îndoial ă c ă fierul
49
fusese m ăcinat de vreme, pe când cutia de aluminiu rezistase victorioas ă . Oricum,
fusese m ăcinat de vreme, pe când cutia de aluminiu
rezistase victorioas ă .
Oricum, nu era nevoie de mai mult pentru ca optimismul
lui Sofr s ă fie tulburat iremediabil. Dacă manuscrisul nu
prezenta niciun detaliu tehnic, el era plin de indica ţii
generale şi dovedea în mod peremptoriu c ă omenirea
înaintase odinioară mai mult pe drumul adev ărului, decât o
fă cuse după aceea. În această relatare se afla totul,
noţiunile pe care le poseda Sofr şi altele, pe care nici n-ar fi
îndrăznit s ă şi le imagineze – pân ă şi explica ţia numelui
hedom, care stârnise atâtea polemici inutile!… Hedom era
deformarea lui Edem, el însuşi deformarea lui Adam, care
nu era, poate, decât deformarea unui cuvânt mai vechi.
Hedom, Edem, Adam este simbolul perpetuu al primului
om şi este, de asemenea, o explicaţ ie a sosirii lui pe
pământ. Sofr greşise deci negându-l pe acest strămoş, a
c ă rui existenţă reală era dovedit ă de manuscris şi poporul
avusese dreptate socotind c ă ascenden ţii îi sunt
asem ă n ă tori. Dar nici în acest caz, nici în general, Andarti-
Iten-Schu nu inventaseră nimic nou. Ei se mulţumiseră să
repete ceea ce se spusese înaintea lor.
La urma urmei, poate ca nici contemporanii autorului
acestei relată ri nu inventaseră mai mult. Poate ca şi ei doar
refă cuseră drumul străb ătut de alte omeniri, venite înaintea
lor pe Pământ. Nu vorbea documentul despre un popor
numit atlant? Fă ră îndoială c ă vestigiile aproape
impalpabile descoperite de Sofr dedesubtul stratului de
n ămol marin aparţineau acestor atlanţi. La ce grad de
cunoaştere a adev ărului ajunsese aceast ă veche na ţiune,
când invazia oceanului o mă turase de pe suprafa ţa
Pă mântului?
Oricare i-ar fi fost realiz ă rile, nimic din ele nu subzistase
după catastrofă şi omul trebuise s ă reia de jos urcuşul lui
spre lumin ă.
Poate c ă va fi la fel şi pentru Andarti-Iten-Schu. Poate c ă
va fi la fel şi după ei, până în ziua…
Dar va veni vreodată ziua în care să fie satisfă cută
nes ăţioasa dorin ţă a omului? Va veni vreodat ă ziua în care
50
acesta, sfârşind de urcat panta, va putea să se odihneasc ă pe piscul în sfârşit
acesta, sfârşind de urcat panta, va putea să se odihneasc ă
pe piscul în sfârşit cucerit?…
Aşa gândea zartogul Sofr, aplecat asupra venerabilului
manuscris.
Datorită acestei relată ri de dincolo de mormânt, el îşi
imagina teribila drama care se desfăşoară fără încetare în
univers şi inima îi era plin ă de compasiune. Sângerând de
nenum ăratele rele de care suferise înaintea lui tot ceea ce
fusese viu, încovoindu-se sub povara acestor eforturi
zadarnice, acumulate în nesfârşirea timpurilor, zartogul
Sofr-Aï-Sr dobândea încet, dureros, convingerea intim ă a
eternei reînceperi a lucrurilor.
SFÂRŞIT
51
Jules Verne …nu mai are, pentru nimeni, nevoie de prezentare. Aflat printre cei mai citiţi
Jules Verne
…nu mai are, pentru nimeni, nevoie de prezentare. Aflat
printre cei mai citiţi autori din lume, îi datorăm câteva
dintre c ărţile nemuritoare ale copilăriei şi adolescen ţei
noastre, de la „Ocolul p ământului în 80 de zile” la „Copiii
c ă pitanului Grant”, de la „Insula misterioas ă” la „20.000 de
leghe sub m ări”. C ălătoriile sale extraordinare sunt o
aventură mirific ă, descindere a min ţii deopotriv ă în
universul ştiin ţei şi în imaginar.
Eternul Adam este o scriere postum ă, „relatare sobră a
unui cataclism planetar şi a unui eşec ştiinţific… Lipsa de
lirism, descrierea la rece a unor evenimente tragice asigur ă
nuvelei o influenţă mai profund ă asupra cititorilor decât ar
fi generat-o accentele patetice prezente în alte lucră ri pe
teme similare”.
Ion Hobana
52
Cuprins Rosario, 24 mai 2… 19 În timpul noptii 29 25 mai 29 Pe bordul
Cuprins
Rosario, 24 mai 2…
19
În timpul noptii
29
25 mai
29
Pe bordul „Virginiei”, 4 iunie
30
Pe uscat – ianuarie sau februarie
31
Pe pragul mortii
49
Jules Verne
52
Cuprins
53
53