Împăratul muştelor de Golding

Când, în 1983, i se decerna Premiul Nobel pentru Literatură lui William

Golding, motivaţia nominalizării sale suna în felul următor : „... pentru romanele
sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând şi
amprenta diversităţii şi universalităţii mitului, iluminează condiţia umană din
lumea de azi”. James Stern, într-o recenzie publicată în New York Times, aprecia
romanul Lord of the Flies în următorii termeni : „este o alegorie asupra
societăţii umane de azi, prima implicaţie a romanului fiind aceea că ceea ce azi
am ajuns să numim civilizaţie este, în cel mai bun caz, un înveliş”. Unii critici
literari i-au descoperit semnificaţii cu rezonanţă biblică. David Anderson (în The
Tragic Past) scria : „Împăratul muştelor este o versiune complexă a poveştii lui
Cain-omul a cărui jertfă de foc a eşuat şi care şi-a asasinat fratele. Mai presus
de orice, este o respingere a teologiilor optimiste care cred că Dumnezeu a
creat o lume în care dezvoltarea morală a omului a avansat pari passu cu
evoluţia lui biologică şi va continua să avanseze până la Sfârşitul care le va
justifica pe toate…” Cum însă romanul citat al lui Golding înfăţişează
desfăşurarea unei regresii morale a omului, de fapt a copilului, lăsat de capul lui
pe o insulă pustie din Pacific, Anderson se socoteşte îndreptăţit să concluzioneze :
„Dar, de fapt, nu există un Sfârşit atoatejustificator; echipa de salvare, care îi ia
pe băieţi de pe insula lor, vine dintr-o lume în care regresia s-a produs la o
scară gigantică – la scara războiului atomic… Cain nu este doar înaintaşul
nostru îndepărtat : el este omul contemporan, ale cărui impulsuri asasine sunt
echipate astăzi cu o putere distructivă nelimitată”.
Înainte de orice, vreau să precizez limpede că eu, ca lector al romanului,
discrep de aceste consideraţii ale criticii literare, prezentate mai sus. Dar, mai
înainte de a explica succint motivele rezervei mele, să aruncăm o scurtă privire
asupra naraţiunii romanului Împăratul muştelor de William Golding.
Titlul trimite la unul din numele atribuite Îngerului Tenebrelor,
Diavolului, şi, în adevăr, Golding menţine această semnificaţie – unul dintre
băieţi, Simon, are o viziune a Diavolului, întrupat în forma unui cap de mistreţ,
înfipt într-un par, pe care ceata vânătorilor conduşi de Jack o lăsase ca ofrandă
Fiarei. Autorul are delicateţea să nu tranşeze, în acest episod, de altfel pasager,
dacă are în vedere o experienţă paranormală sau doar fructul imaginaţiei
surescitate a unui copil cotropit de frică. Totuşi, Golding nu se poate abţine să nu
ne devoaleze faptul că Fiara, care îi teroriza pe copii, era doar o iluzie optică.
Exceptând pasajul amintit, în care Simon are viziunea răului personalizat,
accentul cade, tot mai gros, asupra abisului din sufletul omului. Răul se
insinuează, astfel, sub forma unei aberaţii, a unei stări de surescitare ebrietară, în
care oamenii îşi ies din sine şi-şi coagulează instinctele criminale în religiozitatea
dansului ritualic.
Golding pleacă de la o tragedie, oarecum banală. Un grup de copii
naufragiază pe o insulă pustie din Pacific, însoţitorii adulţi pierind cu toţii în
timpul accidentului. Copiii se strâng, constată că au vârste diverse, cuprinse între
6 şi 15 ani, şi-şi aleg un şef în persoana atleticului şi flegmaticului Ralph. De la

1
început, se profilează figura unui alt potenţial lider, este vorba de Jack Merridew,
dirijorul unui cor juvenil şi vânător pasionat. Însă ceea ce părea a urma liniştit
linia romanului lui Jules Verne, Doi Ani de Vacanţă, se vădeşte de îndată a fi
altceva. Ralph nu are nimic din personalitatea francezului Briant, deşi se
nevoieşte să impună o oarecare ordine în colonia de copii şi încearcă să obţină
salvarea prin întreţinerea unui fumigen, care să le crească şansele de a fi
observaţi de vreun vapor. Dacă pentru Verne răul este un fenomen exterior
sufletului de copil, Golding susţine contrariul, copiii săi degradându-se
moralmente mai repede chiar decât hainele de pe ei. Mai întâi, dau o probă de
lenevie şi de iresponsabilitate, părăsind misiunea de a întreţine focul pentru
deliciile scăldatului sau ale jocurilor pe nisipul plajei. Apoi survine obsesia lui
Jack pentru carne. El îşi asociază coriştii la această obsesie, transformându-i într-
o bandă sângeroasă de vânători şi, ulterior, de asasini. Vegetarienii înclinaţi spre
consideraţii filosofice vor găsi la Golding un argument puternic pentru doctrina
lor. Consumul de carne este asociat în mod direct, în The Lord of the Flies, crimei
ritualice (Simon este doar în primă instanţă confundat cu Fiara, asasinarea sa, ca
de altfel, şi cea a lui Piggy sau Ralph, fiind considerată un act legitim, chiar
necesar, în ritualul iniţiatic al tribului de vânători, care redescoperă condiţia lui
Cain). Nu poţi mânca din carnea vânată dacă n-ai ucis, pretinde Jack, şi, invers,
nu poţi accede la condiţia de vânător şi de membru recunoscut al clanului, care se
formează în jurul lui Jack, decât dacă te împărtăşeşti din ritualul nocturn şi
piroman al consumului cărnii vânate. Pe când se părea că Jack va repurta o
victorie deplină, după ce îi supusese şi îi integrase în „trib” pe toţi copiii, după ce
îi făcuse părtaşi la uciderea lui Simon şi a lui Piggy şi pe când îi răspândise pe
toată insula ca să-l răpună şi pe Ralph, salvarea acestuia din urmă vine din partea
unui crucişător britanic, care descoperă pe insula aceea pustie colonia de copii.
Nu întâmplător salvatorul este un ofiţer de pe un crucişător (un vas de război cu o
infernală capacitate de a ucide); ideea este străvezie – chiar dacă, aparent, viaţa
lui Ralph este salvată şi copiii sunt redaţi familiilor lor, de fapt, nu are loc decât o
integrare a micului trib de Caini în societatea în care crima îmbracă forme mai
ample şi mai sofisticate.
Există mai multe neajunsuri ale scrisului lui William Golding. Mai întâi,
deşi scrie un roman despre copii, autorul nu reuşeşte în nici un moment să intre
în psihologia şi în atmosfera specifice unui cerc de copii. Ralph, Piggy sau Jack,
personajele mai bine conturate, sunt de fapt nişte adulţi travestiţi în copii. Simon,
gemenii şi restul copiilor sunt atât de vag înfăţişaţi încât nu reuşesc să schimbe
impresia de inadecvare. Este o primă limită literară, care izbeşte în acest roman.
Mijloacele literare ale lui Golding sunt mai degrabă îndoielnice. După ce
ratează creionarea unor personaje verosimile, autorul se încurcă în tot felul de
detalii, care îi divulgă inabilitatea de scriitor. Găseşte potrivit că mica societate de
copii trebuie să aibă un fetiş, în jurul căruia să se prefigureze autoritatea. Se
foloseşte în acest sens de o „cochilie”. Acest obiect însă, asemenea personajelor,
nu izbuteşte să capete o formă stabilă. Cochilia este când un obiect care se
transmite cu uşurinţă de la un copil la altul, ca o acreditare pentru rostirea unui
discurs în adunare, când o piesă din decorul plajei, suficient de mare pentru a fi
observată distinct de pe înălţimile insulei.

2
 Golding urmăreşte să impună copiilor săi credinţa într-o Fiară
monstruoasă, care ar bântui insula. Pentru a înfrânge îndoiala iniţială, în special
a lui Ralph, Golding aduce în atenţia taberei de copii un băieţel terorizat de
această idee, băieţel care dispare suspect din prima seară. Cum tot Golding ne
lămureşte ulterior că este vorba de o insulă nu tocmai întinsă, pe care Jack o
scotoceşte pe îndelete, cazul copilului dispărut din prima seară, de care Golding
pare a uita apoi cu desăvârşire, este un alt element care incomodează construcţia
literară a autorului britanic. Pentru a închide cercul autocontradicţiei,
spulberându-ne orice iluzii privind o dezlegare a misterului, Golding ne dezvăluie
că în realitate Fiara nu era decât un aviator mort, a cărui paraşută, pe jumătate
desfăcută, era umflată de vânt, la răstimpuri.
La fel de puţin putem înţelege cum se face că, pe o plajă populată de un
număr mare de copii (numărul copiilor este suficient de mare pentru ca Piggy să
nu-i poată număra, deşi primise un ordin expres, în acest sens, de la „şeful”
Ralph!), care zburdau veseli în jurul focului la care se frigea marele mistreţ vânat
de Jack, apariţia din pădure a bietului Simon a fost detectată de către grupul de
copii ca un fenomen alogen şi tratată ca atare. Dacă încerci să-ţi imaginezi cina
gălăgioasă, descrisă de Golding, îţi apare firesc ca întoarcerea lui Simon să fi
trecut neobservată, copilul amestecându-se în întuneric printre ceilalţi, fără ca
nimeni să bage de seamă.
Deşi copiii sunt atât de numeroşi, totuşi Ralph reuşeşte să-i culce în două
adăposturi, despre care înţelegem că nu erau prea mari, din moment ce au fost
construite, în principal, doar de vreo trei băieţi.
Apoi, stânca de pe promontoriu, deşi când este introdusă în roman descrie
un spaţiu destul de îngust, pe care Ralph calcă cu multă luare aminte, ulterior, ea
devine wigwam-ul „tribului” sălbatic al lui Jack, care îi cuprinde pe toţi copiii, cu
doar trei excepţii. Promontoriul cu pricina îţi dă în continuare bătăi de cap, dacă
urmăreşti acţiunea tragică a asasinării simpaticului grăsun Piggy. Ce configuraţie
stranie putea avea locul, pentru ca o stâncă gigantică să se afle în vârful
promontoriului, tocmai la îndemână pentru a fi prăvălită de un singur copil, cu
ajutorul unui băţ! Deşi întâia oară când explorează promontoriul, Golding îl face
pe Ralph să calce prudent pe o limbă de pământ, se pare, foarte îngustă, acum
aceeaşi limbă de pământ este suficient de lată pentru ca stânca gigantică să se
prăvălească pe ea, fără să alunece în mare, tocmai în capul nefericitului ochelarist
Piggy, care staţiona imprudent în locul în care promontoriul se împlânta în
corpul insulei.
Dezvoltarea regresivă a profilului moral al copiilor din The Lord of the
Flies nu putea lipsi din acest adevărat arsenal de inverosimilităţi, care abundă în
capodopera lui Golding. Este greu să sondezi ce se întâmplă în sufletul acestor
fiinţe, atât de stângaci creionate. Înţelegem că răul, demonic sau uman, se
insinuează treptat, Golding reuşind o paralelă artistică între degringolada morală
a copiilor şi degradarea îmbrăcăminţii lor. Însă autorul nu are abilitatea de a
înfăţişa un motor pentru regresia caracterială pe care doar o afirmă. Astfel,
lectorul se vede nevoit să asiste pur şi simplu la transformarea eroilor juvenili,
din nişte naufragiaţi neajutoraţi într-o bandă de aborigeni criminali, stăpâni
nemiloşi ai insulei lor, fără a fi în stare să perceapă de unde bate „vântul
schimbării”. Resorturile intime ale acestei stranii metamorfoze, oricât de

3
suculente ar fi trimiterile mitologice la istoria biblică a lui Cain sau la proiecţiile
moderne despre vânătorii din Paleolitic, se întrezăresc confuz în fundalul
naraţiunii romanului. Oricare din pistele pe care autorul le lasă deschise în calea
lectorului, care îi explorează opera, ne conduce într-o înfundătură.
Dacă cititorul preferă să creadă că alegoria goldingiană trebuie
interpretată în cheia concepţiei antropologice care proclamă că omul este rău de
la natură (concepţie care întâlneşte ideea biblică a Căderii în Păcat), se va vedea
rapid defraudat de faptul că răul nu are un domeniu de definiţie universal.
Simon, Piggy, Ralph şi chiar gemenii nu par a cădea sub incidenţa acestei legi
infernale. Simon cel mistic sau Piggy cel raţional ne apar ca figuri cristalizate,
care nu sunt câtuşi de puţin afectate de epifania răului. Ralph, deşi un caracter
mai sinuos, ne relevă o evoluţie care pleacă de la o oarecare cruzime juvenilă şi de
la o anumită indiferenţă etică, nu neapărat condamnabile, şi ajunge, în final,
după constituirea „tribului”, la o conştiinţă morală, în care atât autorul, cât şi
cititorul se refugiază. O variantă a acestei concepţii antropologice oferă o
contrapondere malignităţii genuine în efectul benign al civilizaţiei. Golding
respinge această variantă, insinuând, sub chipiul ofiţerului de pe crucişătorul
britanic, care îi salvează pe copii, o umanitate care nu şi-a extirpat răutatea
instinctuală, prin civilizaţie, ci doar şi-a rafinat-o, lărgindu-i orizontul de
manifestare.
Prin urmare, deşi răul proliferează în chip natural în sufletele copiilor de
pe insula izolată din Pacific, totuşi se pare că el întâlneşte piedici, în autoritatea
„cochiliei”, care le aminteşte vag de regulile de acasă, reguli care acolo le înfrânau
pornirile rele, sau factori favorizanţi, în consumul de carne, în vânătorile
sângeroase şi, mai ales, în festinul carnal şi muzical, pe care ele îl ocazionează. Pe
această cale, ne vedem împinşi spre o altă paradigmă de interpretare a alegoriei
antropologice propuse de William Golding. Paradigma, îmbrăţişată de
majoritatea antropologilor naturalişti, de la sir James Frazer şi până la Freud,
uneşte răul instinctual de formula culturală, mitologică sau religioasă. Astfel,
Fiara devine o „formă elementară de viaţă religioasă”, după expresia celebră a lui
Emile Durkheim, un soi de zeitate reziduală. Faptul este confirmat de
comportamentul vânătorilor fioroşi, care o venerează, lăsându-i drept hrană, ca o
ofrandă ritualică, capul şi măruntaiele mistreţului răpus. Metamorfoza
fulminantă a copiilor, care se jucau, înduioşător şi inofensiv, construind castele
pe nisipul plajei, în monştrii sângeroşi, care îl hăituiau pe Ralph, la porunca lui
Jack, s-ar datora cultului religios la care aceştia aderă. Cultul Fiarei îi transformă
pe copii, după chipul şi asemănarea acesteia, în nişte fiinţe sălbatice, private de
orice simţământ de umanitate, care se conduc doar după impulsurile conferite de
frică. Se supun de frică şi din interesul de a avea carne lui Jack şi savurează
demenţial deliciul de a produce, la rândul lor, frică altora.
Însă, iarăşi, şi această construcţie hermeneutică se vădeşte a fi ştirbă. Nu
înţelegem de ce iradierea noii forme de religiozitate bestială, pe de o parte, nu
întâlneşte nici un obstacol în candoarea copiilor (cel puţin, cei mai nevârstnici,
care înainte scânceau din te miri ce, te-ai aştepta să nu se simtă prea comod în
climatul frust şi violent al „tribului” de vânători sălbăticiţi), iar pe de alta, nu are
nici un efect asupra unora dintre ei (cei enumeraţi mai sus, la care i-am putea

4
adăuga şi pe cei doi gemeni, care, deşi se lasă târâţi în mocirla morală a tribului,
nu cad pradă incantaţiei ebrietare a adoratorilor Fiarei).
În concluzie, în opinia mea, faima lui Golding se sprijină exclusiv pe
conjunctura literară decadentă a timpului nostru, înscriindu-se, alături de
Tolkien sau de C.S. Lewis, în ciorba difuză a unei literaturi, care mixează prolix
„allegorical fiction”, „classical literature”, „mythology” and „Christian
symbolism”, o combinaţie indigestă, mărturisesc, pentru stomacul meu literar.

P.S. Şi pentru ca William Golding să-şi ducă inverosimilitatea până la

capăt, scriitorul britanic se arăta surprins de critica literară, care-l declara un
pesimist în problema antropologică. În opinia laureatului Premiului Nobel pentru
Literatură din 1983, Împăratul muştelor nu degajă pesimism în privinţa naturii
umane!... Într-adevăr, de unde şi până unde pesimism?!...