Balta Alba

de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri surprinde multe dintre deficientele unei societati in plina

transformare, aflata intre Orient si Occident, in Balta alba , Borsec si in
Istoria unui galban , gen de proza in care situatiile si personajele, la limita
caricaturii, starnesc rasul.
Tema operei in proza Balta alba este contrastul dintre esenta si aparenta,
dintre frumusetea rara a locurilor si regresul societatii. Textul ne prezinta calatoria
facuta de un francez pe teritoriul Valahiei, in viziunea initiala a strainului un tinut
adancit in intunericul necunoasterii si populat de canibali.
Autorul utilizeaza motivul calatorului strain care viziteaza locuri noi. Acest
procedeu literar permite o perceptie critica si satirica a propriei lumi atribuita unei
priviri exterioare. Profesia artistica a calatorului, si anume aceea de pictor, ii confera
autorului posibilitatea de a crea o descriere mai exotica a locurilor.
Contrastul in opera este redat prin elemente contradictorii : imaginea initiala
a salbaticiei si imaginea unei societati civilizate, drumul n caruta, satul, cazarea,
plimbarea pe lac cu vaporul si balul, spiritul de aventura initial si linistea sufleteasca
de dupa bal, frumusetea edenica si napoierea oamenilor.
Calatorul francez trateaza evenimentele ce au loc n jurul lui cu ironie,
rezultata din amestecul luciditatii si fanteziei, si cu autoironie, lund n derdere
propriile defecte, dar satirizndu-le indirect si pe ale altora. Imaginea baltii poate fi
asemanata cu cea a paradisului si prin frumusetea naturala, dar si prin indiferenta si
inocenta cu care oamenii stau n balta: amestec nevinovat de sexuri.
In finalul operei, pictorul francez nu pare a-si fi creat o imagine unitara asupra
Valahiei : n 24 de ceasuri am vzut atte lucruri nepotrivite, attea contraste
originale, c nu tiu nici acum dac Valahia este o parte a lumii civilizate sau de
este o provincie slbatic!.

Descoperirea folclorului

Chiar daca interesul pentru obiceiurile si credintele populare s-a manifestat

sporadic inca de pe la inceputul secolului al XVIII-lea, descoperirea literaturii
populare s-a produs, in Europa, ceva mai tarziu, spre sfarsitul secolului si s-a datorat
scriitorilor romantici. Acestia considerau folclorul arhiva vie a popoarelor, expresia
nemijlocita a trasaturilor sufletesti ale fiecarei natii. Entuziasmul starnit de aceasta
descoperire a facut ca in toate tarile continentului sa se declanseze o adevarata
goana pentru strangerea si conservarea cat mai grabnica a acestei comori, fara
de care, sustineau carturarii timpului, cultura nationala ar fi fost vaduvita de ceea
ce avea ea mai valoros. A fost o munca entuziasta, practicata insa mai cu seama de
autori pasionati, dar putin pregatiti pentru actiunea pe care o initiasera. Tocmai de
aceea, mai ales in prima jumatate a secolului al XIX-lea, culegatorii romani, si nu
doar ei, n-au fost preocupati in mod deosebit de pastrarea autenticitatii, intervenind
adesea in texte pentru a le indrepta. Marturie sta chiar titlul celei mai cunoscute
culegeri de folclor a momentului, datorate lui Vasile Alecsandri, Poezii poporale.
Balade ( Cantece batranesti), adunate si indreptate (I, II, Iasi, 1852-1853). Cu toate
acestea, meritul pasoptistilor nu poate fi contestat. Conform criticului Paul Cornea,
marea revelatie pe care avea s-o aduca Alecsandri consta in considerarea
folclorului nu numai ca document psihologic, titlu de anterioritate istorica sau
argument propagandistic, ci si ca opera de arta si primenire a temeiurilor
literaturii.