Platon - viaa i opera - scurte consideraii

(Istorie)
A considera opera lui Platon doar o speculatie, doar o pura creatie ideatica,
fara valoare practica sau doar o forma a gandirii umane fara suport
material, fara aplicatii practice, o simpla incercare de teoretizare si atat,
reprezinta o falsa cunoastere a acestei opere.

In cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important

prin faptul ca acest autor antic, redand conceptia mentorului sau spiritual,
Socrate, pregatea de fapt opera urmasului sau, elevului sau, Aristotel, cel
care poate fi socotit pe drept cuvant parintele psihologiei, in contextul in
care predecesorii sai erau inca tributarii unei gandiri mitice, el ridicandu-se
la un grad superior de intelegere si interpretare a vietii psihice, a lumii in
general.
Fiind pasionata de foarte mult timp de conceptia despre dragoste a lui
Platon, ilustrata in celebrul dialog Banchetul si gasind preocupari la
psihologi contemporani in aceasta directie, am elaborat acest referat pentru
a-mi lamuri mie si altora daca exista sau nu dragostea perfecta, ilustrarea
androginului antic. Am gasit deasemenea numeroase intuitii de geniu ale
marelui filosof, referitoare la psihanaliza, ceea ce reconfirma, daca mai era
cazul, faptul ca vechii greci aveau o gandire foarte elevata pentru epoca in
care traiau. Opera lui Platon se cuvine a fi incadrata in istoria psihologiei si
pentru modul in care vechii ganditori ai Eladei explicau natura sufletului
omenesc, intr-un mod original si poetic.

Consideratii privind corelatia dintre evenimentele vietii lui Platon si

gandirea sa psihologica

In cadrul filosofiei clasice grecesti, personalitatea lui Platon reprezinta un

moment de referinta, fiind considerat cel mai mare ganditor idealist al
acestei perioade. Epoca in care a trait, respectiv anii 427-347 i.Hr.,
corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte framantate cand,
dupa regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429
i.Hr.], in cetatea-polis Atena, in timpul razboiului peloponesiac, toate
valorile recunoscute anterior se modifica, tot asa cum si viata lui Platon
insusi. Provenind dintr-o familie de aristocrati, dupa mama coborator din
legendarul rege legiuitor Solon, conform traditiei ateniene, Platon a studiat
la varsta tineretii filosofia, acea conceptie integratoare a tuturor
cunostintelor epocii in care traia. Deoarece Socrate era cel mai respectat
filosof al vremii, pe care Platon se pare ca l-a cunoscut de copil, sau dupa
altii la 20 de ani, el si-a insusit intocmai ideile novatoare ale acestuia, idei
care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pamant, printre oameni,
propunandu-le sa se autocunoasca, sa caute adevarul in ei insisi.
Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a mositului, din
aproape in aproape. Aceasta metoda se spune ca i-a fost inspirata lui
Socrate de mama sa, care era moasa, ceea ce ne face sa presupunem ca
gandirea grecilor vechi era profund intuitiva, gandire de poeti ce se mirau
naivi in fata naturii, neavand suficiente cunostinte date de cercetarea
rationala, precum avem noi, cei de azi. In educatia ateniana scopul final al
acestei pregatiri era, pentru fiii celor bogati, mod de a deveni buni oameni
politici, buni oratori, capabili sa convinga auditoriul, de aceea retorica era la
mare cinste; aflata la inceputurile ei, filosofia era de multe ori doar o
indeletnicire orala, astfel ca maestrul lui Platon, Socrate, nu a lasat nimic
scris; tot ce se stie despre opera lui se datoreaza discipolilor, cel mai de
seama fiind Platon.

Socrate a trait intre anii 469-399 i.Hr., deci moartea i-a survenit la varsta
senectutii, el fiind o personalitate emblematica si datorita acestui aspect al
longevitatii sale; si azi avem tendinta fireasca sa ne respectam batranii
intelepti, comparandu-i cu prea multii batrani deprimati, bolnavi, rapusi de
viata, debusolati, mult mai numerosi decat cei senini si cu adevarat
intelepti. Si in plus, Socrate venea sa repuna in drepturi legea pe care multi
din contemporanii sai o socoteau inutila; respectat, ascultat, Socrate sfarsea
prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful ii aparase, de
conducatorii cetatii nemultumiti de popularitatea ganditorului care parea ca
indeamna la revolta impotriva lor, cei ce incalcau legile naturii umane,
inchinandu-se unor zei care uitau adevarata menire a omului: cea de a
cauta binele si adevarul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar
discipolul sau cel mai devotat, aflat la varsta de 28 de ani, urma sa fie
marcat pentru toata viata de acest sacrilegiu, de aceasta incalcare flagranta
a legilor tocmai de cei care erau cei mai indreptatiti sa le respecte..

Studiind viata marelui filosof antic, Platon, ii putem intelege si mecanismele

gandirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de
realitate, un sistem in care lumea are la baza Ideea. Aparea pentru prima
data desprinderea de materie, de intelegere a unitatii lumii printr-un
element care sa ii dea unitate, lumea putand sa se nasca din ea insasi, din
Ideea pura. Era oare o incercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor,
o rupere a filosofului de viata reala, o lume plina de minciuna, imposibil de
schimbat, sau era o detasare superioara, usor aroganta, a inteleptului care
atinsese esenta lumii, dar care devansa cu mult epoca in care traia? Se pare
ca de-a lungul existentei sale, Platon nu a fost un invins, el nu s-a izolat de
problemele cetatii. In toate peregrinarile sale in Egipt, in Megara, in Cirene,
in Siracuza, el a cautat sa influenteze benefic conducatorii, de multe ori
tirani, de aceea si ideea din Republica, opera sa cea mai cunoscuta, de a
infaptui un stat in care filosoful sa ii fie regelui sfatuitor, sfetnic, mentor
spiritual. Si visul i-a fost implinit tocmai de elevul sau pe care l-a format in
celebra scoala de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decat Aristotel,
cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichitatii, atat
sub aspect politico-militar, cat mai ales ca deschizator de noi orizonturi
culturale, Alexandru Macedon.

In sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat in contact cu filosofii pitagoreici, si

ei tributari unei conceptii abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea in
care numarul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijina intreg
edificiul existentei, El a imbinat doctrinele lui. Heraclit, ale pitagoreicilor si
ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit,
in doctrina realitatilor inteligibile cu Pitagora, iar in filosofia politica cu
Socrate.

Drama vietii lui Platon, data de moartea nemeritata a mentorului sau, dar si
propria sa formatie intelectuala in mod sigur, gandirea sa mitica, i-au permis
realizarea unei opere cu pronuntate valente literare, ceea ce ii confera
originalitate si maretie. Cele mai cunoscute mituri se refera la dreptate si
nedreptate - mitul lui Gyges, la adevar - mitul pesterii, la dragoste - mitul
androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor,
a pildelor am zice, cat si forma pe care o imbraca, cea a dialogurilor, face ca
opera lui Platon sa fie foarte apreciata in epoca si poate de aceea si bine
pastrata peste timp. Dialogul ca forma de exprimare a discursului filosofic se
pare ca este creat pentru prima data de Platon, cel care se numea in
realitate Aristocles, ca si bunicul sau, Platon fiind un soi de porecla ce
simbolizainaltimea fruntii sale sau abundenta stilului sau.

Dialogul filosofic nu este un schimb de informatii, ci constructia unei idei din

alta idee, dialogul filosofic nu rezolva probleme ci problematizeaza,
maestrul dintr-un dialog filosofic nu stie raspunsurile ci conduce gandirea
spre intrebari din ce in ce mai adanci. In disputele filosofice partenerul de
dialog nu este un inamic, ci acela care are o alta parere, crescuta din
dialogul insusi, intr-un dialog filosofic toti invata, nimeni nu este
atoatestiutor, toti se asculta si se respecta. Dialogurile, capodopere ale
prozei clasice grecesti, cuprind numeroase lucrari: Apologia lui Socrate,
Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul, Republica, Sofistul, Timaios. Din ele
rezida, in ciuda prezentei aproape continue a lui Socrate, ideea de baza a
filosofiei lui Platon, aceea ca adevarata realitate o constituie Ideile, cea de
frumos, de bine, de adevar, esente suprasensibile, imuabile, aflate intr-o
lume in afara timpului si spatiului, dominate de un principiu suprem, cel al
unitatii in diversitate.

Viata lui Platon, ca si a mentorului sau, nu a fost una scurta, ceea ce

semnifica in mod sigur faptul ca activitatea aceasta de ganditori, de mentori
pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate si o vivacitate peste medie.
Poate ca intr-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinerete a lui Platon ar
fi facut adevarate ravagii, ajungand la patologic. La Platon s-a transformat
intr-o conceptie atat de armonioasa, de adanca impacare cu un destin
aproape implacabil, destinul celui care crede in principii, insa asa cum ne
explica marele filosof, dezordinea intr-un stat are trei cauze: legile rele,
nerespectarea legilor si lipsa lor. Tot ce exista este rau, bun sau neutru.
Pentru Platon virtutea reprezinta cumintenie, dreptate, curaj, cumpatare.
De aceea conform acestor principii el si-a organizat continuu propria viata, o
viata in slujba Ideii.

Opera lui Platon conceptia sa psihologica

Celebrele Dialoguri reprezinta aplicarea metodei dialectice de gandire,

inteleasa in sensul ei originar de discutie din grecescul dialectiktike, de
aceea pare ca Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii sai, ori nu
are clara o conceptie asupra lumii; este posibil ca aceasta conceptie sa se fi
schimbat in cursul vietii sale sub influenta nenumaratelor evenimente in
care a fost implicat, sub influenta celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil
de asemenea ca aceste aparente contraziceri sa fie chiar gandirea sa in
continua interogare, cautare, negare si revalorizare.

Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alti filosofi ai
epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare.
S-a spus ca ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodata
rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l
prin opera sa. Conceptia despre suflet a lui Platon era ca si la pitagoreici
aceea ca sufletul e nemuritor, el transmigrand in mai multe corpuri. Oare
aceasta credinta mistico - religioasa in fapt nu o imprumutasera grecii de la
indieni, de la budisti? De ce sa fi fost imposibil ca aceste civilizatii sa se fi
aflat la un moment dat in contact? Principiul sufletului este la Platon
numeric, pe cand cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital,
raspandit in toate directiile, el se misca de la sine si e tripartit: partea lui
rationala isi are sediul in cap, cea a pasiunilor in inima, iar cea care produce
poftele in zona buricului si a ficatului.

Partea rationala a sufletului este cauza reflectiei, a deliberarii, a intelegerii;

partea senzuala a sufletului este cauza poftei de a manca, a satisfactiei
sexuale, iar partea pasionala este cauza curajului, a placerii a durerii, a
supararii. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate partile, in
cerc, el e compus din elemente si e impartit in intervale armonioase,
formeaza doua cercuri legate intre ele, dintre care cel interior formeaza cele
sapte cercuri, cercul interior este cel al identitatii, iar cel de-al doilea este al
alteritatii.

Din miscarea cercului alteritatii se naste opinia, iar din miscarea regulata a
cercului identitatii apare stiinta, ceea ce inseamna ca la baza tuturor
lucrurilor sunt doua principii: divinitatea si materia. Prima e ratiune si cauza,
cea de-a doua nu are nici forma, nici limita, ea are initial o miscare
dezordonata, insa divinitatea, preferand ordinea dezordinii, a strans-o intr-
un singur loc. Astfel substanta, materia, a fost transformata in cele patru
elemente prezente si la primii filosofi ionieni, dar si in cultura chineza veche:
apa, aerul, pamantul si focul. Din aceste elemente s-a nascut lumea si tot ce
exista in ea. Aceste elemente sunt in continua schimbare, cu exceptia
pamantului care, fiind constituit din figuri geometrice, subinscrise unui cub,
nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o
piramida, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza
intregii creatii, considera Platon, deoarece binele este facator de bine, prin
insasi natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru ca seamana cu
divinitatea. Universul e o fiinta insufletita, creat dupa asemanarea fiintei
inteligibile, dar ca sa fie perfect, a fost creata si faptura celorlalte animale.
Divinitatile sunt de natura focului ca si sufletul, ele nu au corporalitate, iar
vietuitoarele sunt, dupa mediul in care traiesc, zburatoare [aer], acvatice
[apa], terestre [pamant], inzestrate cu corporalitate si suflet in acelasi timp.
Ceea ce trebuie sa faca orice fiinta este sa se identifice cu divinitatea,
pentru aceasta fiind necesare virtutea, forta, sanatatea, simturi bune,
bogatia, neamul ales si buna reputatie. A fi bun implica si a fi frumos, acel
kalokagatos specific gandirii grecilor. Universul este unic, creat perfect si
perceptibil simturilor, nelimitat, sferic, ca si cel care l-a creat, nepieritor ca si
divinitatea. Universul contine totalitatea corpurilor care exista, puse intr-o
ordine perfecta, care ne da posibilitatea de a le cunoaste. Unicitatea, acel
element fundamental al pitagoreicilor, se multiplica; totodata el considera
ca si Heraclit ca totul curge continuu, fiind deci in schimbare. Nu poate sa
admita insa, trecerea unei idei in contrariul ei, tot asa cum nu poate
concepe ca doua propozitii contrarii pot fi adevarate in acelasi timp.
Separarea lucrurilor sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibila nu
inseamna ca exista doua lumi, ci una numita kosmos. Lumea ideala este
modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile
nu sunt perceptibile sensorial, sunt incolore, intangibile, fara contur, dar au
fiinta autentica doar lucrurile sensibile nu sunt, exista fara sa fie. Ideile la
Platon nu par a fi in suflet, in ganduri cum le va aseza firesc Aristotel, ele
exista formalist-idealist.

Maretia filosofiei lui Platon este data de faptul ca a reusit sa distinga fiinta
de existenta, limitele filosofiei sale constand in faptul ca le-a separat. Daca
nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii ganditori, ar fi elaborat o logica
mai complexa, ca disciplina a cunoasterii, decat cea aristotelica. Abia in
zilele noastre stiintele au devenit capabile sa transforme efectiv existenta
naturala sa sociala, s-o faca pe masura intentiilor, ideilor umane. Dar inca nu
s-a renuntat la realitatea ideala morala, politica, estetica, perfectiunea fiind
si azi, in sens mai mult sau mai putin figurat un atribut al divinitatii.

Iubire platonica sau iubire perfecta?

Cel mai tulburator mit ramane cel al androginului, insotind gandirea multor
umanisti preocupati in mod firesc sa defineasca iubirea. Mitul acesta apare
in dialogul Banchetul, relatand o petrecere unde se discuta despre Eros,
acea fiinta-idee creata de zei pentru a face lumea mai buna, pentru a
asigura legatura intre oameni si zei. Astfel Platon relateaza mitul fiintei
perfecte, barbat si femeie in acelasi timp, cu patru brate, patru picioare, cu
doua capete; pe acea fiinta si zeii o invidiau, de aceea au separate-o,
facandu-i pe cei doi care au rezultat sa se caute continuu pana se gasesc;
aceasta fiinta se numea androgin. Insa in urma discutiilor dintre personajele
lui Platon se ajunge la idei contradictorii: pe de o parte se glorifica aceasta
iubire pura, in care se obtine cea mai inalta perfectiune, pe de alta parte se
neaga implicarea trupeasca, de unde expresia iubire platonica in sens de
iubire ideala, neimplinita fizic. Apare si o alta idee, chiar scandaloasa dupa
unii, prezenta in Republica, aceea a stapanirii in comun a femeilor de catre
cei bogati, alaturi de pamanturi, de sclavi; dar oare uitam ca Platon
ramanea tributar totusi timpului in care traia, mentalitatilor epocii?
Pornind de la acest mit, al androginului, am incercat sa identific posibilitatile
practice de a gasi marea iubire, iubirea perfecta. Daca totusi consideram ca
perfectiunea ramane atributul divinitatii, ca oamenii nu sunt perfecti ci
perfectibili, este totusi demn de retinut ce considera azi hotarator in
realizarea acestui mit doi mari psihologi romani: Corneliu Mircea, in
lucrarea Intercomunicarea, si Mielu Zlate, intr-un manual destinat elevilor
de clasa a X-a, preocupati in mod sigur de cunoasterea acestei probleme un
manual de psihologie. Mai intai voi prezenta conceptia lui Corneliu Mircea,
psihoterapeut roman, care isi subintitula amintita lucrare Eseu de
antropologie psihologica. Sintetizand conceptii ale unor mari psihologi,
conchide urmatoarele: Erosul este puterea informanta cea mai pura si mai
adanca a umanitatii, redescoperita mereu si mereu reactualizata de
miscarea devenirii nivelice [care dezvaluie taramuri limpezi si nestiute odata
cu si prin fiecare noua dimensiune nivelica].

Aceasta devenire nivelica este explicata de autor prin insusi modul de

organizare a psihicului uman, inteles dupa modelul lui Freud, acel aparat
psihic compartimentat, format din constient, inconstient si subconstient, ca
si dupa modelul trebuintelor lui Abraham Maslow, cel al piramidei care
include pe treapta superioara realizarea treptei inferioare cu necesitate.
Acest mod de abordare a devenirii finite umane implica transformarea prin
intermediul comunicarii, a cuvantului rostit sau scris, dar si prin acele forme
primare de comunicare, prima treapta fiind a corporalitatii, comunicarea
gestuala, cea mai primitive modalitate informationala, specifica si lumii
animale; de la acest prim nivel, al instinctualitatii, se trece apoi spre cel de-
al doilea, al afectivitatii, incluzandu-l armonios pe primul, apoi spre al
treilea, al imaginarului, spre cel de-al patrulea, al ratiunii si in final,
incorporandu-le pe toate, la ultimul nivel, cel al cunoasterii paroxistice de
sine.

Eul ia fiinta prin sferele psihice descrise, spune autorul amintit si fiinteaza
devenind de la un nivel psihologic la celalalt. Recunoastem aici sferele
sufletului lui Platon si trebuie sa conchidem ca intuitia grecilor era foarte
buna. Fiecare nivel se deschide spre celalalt, spre adevarul mereu mai clar si
mai expresiv sinelui. Instinctualitatea se deschide spre afectivitate si se
preschimba in afecctivitatea care amplifica dimensiunea eului, inscaunand-o
in inima alteralitatii, la randul ei afectivitatea deschide imaginarul care o
cuprinde si in care se preschimba, luand acum infatisarea celuilalt, [..]
imaginarul se deschide spre ratiune, care il absoarbe si il transforma[] iar
gandirea adanceste in sine si se inalta [..] pana la momentul cunoasterii
extatice de sine.

Comunicarea inter-nivelica este satisfacuta prin realizarea unor motive de

diferite ranguri, sinele se oglindeste si se defineste astfel prin altul. Sinele se
deschide spre altul nivelic, cautandu-si oglinda si definitia nivelica, iar fiinta
celuilalt reflecta sau nu chipul sinelui cautator. Cand oglinda celuilalt
deformeaza sinele nivelic apare respingerea, cand reflectarea este identica
sinelui oglindit, apare atractia. In toate relatiile de intercomunicare ne
cautam propriul sine, oglindit in celalalt, retusati, remodelati prin tatonare
continua; cand insa diferentele nivelice sunt foarte mari, intervine repulsia,
respingerea, indepartarea nivelica. Cuplul interpersonal se naste si se
sudeaza in timp, prin acomodare reciproca, prin compensatia nivelica a
celuilalt cand deosebirile nu sunt fundamentale, in opozitie, sau cand
structurile caracteriale permit flexibilitatea, acomodarea. Firile chei
universale, acomodabile la orice tip de personalitate, isi gasesc mai rapid
partenerul, in timp ce firile mai rigide, chei singulare, mai anevoios. Forma
pura si absoluta a comunicarii, Erosul, nu admite decat celula arhaica a
cuplului dual. Eul isi oglindeste si isi implineste fiinta prin Altul care trebuie
sa fie, in cele din urma, un alt eu insumi.

Totusi se ajunge destul de greu si de rar la formula perfecta a cuplului dual,

in care fiecare partener se recunoaste integral pe sine in si prin altul, cel mai
adesea cuplurile sunt imperfecte, eul pasind cu o parte a sa spre alte
individualitati, spre alte persoane, in speranta definirii si regasirii depline.
Totusi Barbatul va cauta totdeauna Femeia, adica fiinta unica pentru o alta
fiinta unica. Aceasta cautare pote sa fie sortita succesului, dar tot atat de
bine si esecului, cautand fara incetare, eul se regasestefaramitat,
fragmentat in altii. O viata cauta si chiar daca gaseste, de multe ori e posibil
sa nu poata mentine constanta aceasta formula perfecta. In lucrarea mai
sus amintita a lui Mielu Zlate, manualul de Psihologie pentru clasa a X-a,
editat in 2005, referitor la acest subiect, se face referire la modelul
triunghiular al dragostei, propus de psihologul englez R. Sternberg; acesta
apare reprezentat astfel: Astfel se considera ca intimitatea reprezinta
apropierea dintre parteneri, sudura sufleteasca, intelegerea reciproca,
masura in care unul il valorizeaza pe celalalt, conteaza pe el; angajarea
reprezinta decizia de a ramane implicat in relatie; pasiunea reprezinta
atractia fizica/sexuala si psihica dintre parteneri. Dragostea simpatetica se
manifesta sub forma apropierii, caldurii, dorintei de a ajuta, preocuparii fata
de bunastarea si fericirea partenerului si angajarea pe termen lung.
Dragostea oarba, pasionala este un amestec de dorinte si atractie sexuala,
exaltare si durere, anxietate si destindere, altruism si gelozie, ea aparand
repede si disparand la fel de repede, un foc de paie. Cel de-al treilea tip de
dragoste, cea rationala presupune angajare, decizie rationala, este un fel de
contract intre parteneri, stand la baza casatoriilor din interes. Celelalte
tipuri de dragoste, cea parteneriat, cea romantica sau cea prosteasca sunt
combinatii intre doua dimensiuni: intimidate = angajare duce la parteneriat,
angajare + pasiuneduce la dragoste prosteasca, intimidate + pasiune duce la
romantism. Ca sa reziste si sa fie perfecta, e nevoie de imbinarea celor trei
colturi ale triunghiului echilateral: intimitate, angajare si pasiune. Relatiile
interpersonale care duc la dragoste perfecta sunt deci o imbinare a acestor
tipuri de dragoste, putand sa se mentina mai mult sau mai putin in timp, in
functie de inteligenta celor doi parteneri de cuplu, in functie de cei din jurul
lor si de rolul pe care cei doi il atribuie acestora, in fond ei trebuind sa
reconstituie continuu androginul platonician, cuplul primordial biblic, tinand
seama mereu de ideea de devenire in si prin propria fiinta, oglindita in fiinta
celuilalt. Daca in relatiile generale interumane intervin cooperarea,
competitia si/sau conflictul, in relatiile care presupun actiunea mutuala apar
etapele: cea a acomodarii, cand partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unul
cu altul, cea a asimilarii, cand se realizeaza un transfer reciproc de gusturi si
mentalitati, partenerii gandind si comportandu-se aproximativ identic, cea a
stratificarii, cand partenerii se ierarhizeaza in functie de statutele detinute
de ei, cea a alienarii, echivalenta cu fuga, indepartarea de celalalt, ruperea
relatiilor. Pentru ca sa nu se ajunga la aceasta alternativa, pentru ca sa se
mentina prietenia sau chiar dragostea este nevoie de o continua mentinere
a acestor prime tipuri de relatii : cooperare, competitie constructiva,
acomodare si asimilare.

Concluzii

Filosofia idealist obiectiva a lui Platon, in care IdeeaForma reprezinta

forta gandirii sale a constituit si mai constituie si astazi subiectul unor
indelungi si aprige discutii. Faptul ca mai este si azi de actualitate dupa
atatea secole o atare conceptie se datoreaza modului pur speculativ al
formularii teoriilor platoniciene. Gandirea sa psihologica este o incercare de
revalorizare a ideilor inaintasilor sai, conforma epocii in care a trait, in
spiritul gandirii mitice a grecilor, este o conceptie conservatoare, utopica si
psihologizanta. La Platon sufletul are functia de a fi apetit, motivatie
organica, ratiunea are functia intelegerii inteligente si a stabilirii adevarului,
iar energia sau vointa sunt sinteza primelor doua functii. In ceea ce priveste
raporturile interumane, asa cum am aratat, multe din ideile sale se regasesc
inca in conceptia unor psihologi contemporani, avand clar delimitate
nivelele psihicului, desi ca numar nu coincid cu cele pe care le semnala
Platon; acest fapt este explicat tot prin misticismul anticilor, prin ideea ca
cifra sapte are o semnificatie deosebita. Pentru epoca in care a trait se
poate spune ca din punctual de vedere al dezvoltarii conceptiei despre
suflet, momentul Platon a fost o stagnare dupa cel al lui Socrate pe care il
putem compara cu introspectionismul modern, in timp ce urmasul sau,
Aristotel, ramane neindoielnic precursorul multor stiinte, printre care,
desigur si psihologia.

Note
Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosoflor Polirom, Iasi, [1997],
p. 129 2 - idem, p. 131 3- ibidem, p.134 4 - ibidem, p. 135 5- ibidem, p. 140

Platon, Opere, vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p.

31 7- idem, p. 32
Corneliu Mircea, Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1979, p.101 9-idem, p. 109

Psihologie, manual pentru clasa a X-a, coordinator Mielu Zlate, Editura

Aramis, Bucuresti, 2005, p. 143

Bibliografie

Diogene Laertios, [1997] Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura

Polirom, Iasi

Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

Corneliu Mircea, [1979] Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti

Psihologie [2005], manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate,

Editura Aramis, Bucuresti

Vladimir Soloviov, [1997] Drama vietii lui Platon, Editura Amarcord,

Timisoara

Dictionar de filosofie, [1978], Editura Politica, Bucuresti

.