Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs 17 PDF
Curs 17 PDF
4
În arboretele echiene, vârsta se determină prin numărarea inelelor anuale,
pe carote proaspete sau pe carotele extrase cu burghiul şi prin adăugarea
numărului de ani necesari pentru atingerea înălţimii cioatei sau a înălţimii la care
s-a luat proba.
La arboretele cu alte structuri (relativ pluriene sau pluriene), vârsta
elementelor de arboret, identificate conform celor precizate anterior, se stabileşte
prin procedeul indicat la arboretele echiene. Exprimarea vârstei se face prin valori
rotunjite, din 5 în 5 ani la codru regulat, sau din 2 în 2 ani la speciile de zăvoi şi
crâng.
Pentru arborete tinere rezultate din plantaţii sau semănături, vârsta se
determină pe baza informaţiilor existente în arhiva ocolului silvic.
40 Alte caracteristici structurale ale arboretelor, determinate în cadrul
descrierii parcelare:
▪ după modul de regenerare; speciile (elementele de arboret) pot proveni
din sămânţă (însămânţări naturale sau artificiale), plantaţii (puieţi din sămânţă, din
butaşi sau din sade) şi din lăstari (lăstari, drajoni sau sulinari);
▪ după starea de vegetaţie; se disting elemente de arboret cu vitalitate
foarte viguroasă, viguroasă, normală, slabă sau foarte slabă. Aprecierea vitalităţii
se face în raport cu intensitatea creşterii din ultimii ani a majorităţii arboretelor;
▪ după starea fitosanitară; se stabileşte prin sondaje reprezentative în
funcţie de gradul de vătămare ca urmare a unor factori negativi de natură biotică,
abiotică sau antropică;
▪ după calitatea trunchiurilor arborilor; arboretele se încadrează în clase
de calitate în concordanţă cu sistemul descris anterior (vezi capitolul 5.1); un
indicator al calităţii arboretului îl reprezintă şi elagajul arborilor exprimat prin
proporţia din trunchi complet lipsită de crăci sau cu crăci uscate de cel mult 2 cm
grosime;
▪ după consistenţă; se exprimă la nivelul arboretului prin indicele de
acoperire, prin indicele de densitate a suprafeţei de bază (la arboretele cu vârste
mai mari de 40 de ani) sau prin indicele de reuşită sau desime (calculat ca raport
dintre numărul de puieţi existenţi şi cel plantat sau ca raport dintre suprafaţa
regenerată şi suprafaţa totală);
▪ clasa de producţie (relativă sau absolută). Se determină pentru fiecare
element de arboret pe baza:
- tabelelor de producţie generale pentru speciile care dispun de
asemenea modele biometrice;
- câmpului de variaţie a înălţimii în raport cu vârsta din tabelele de
producţie cu conţinut redus, pentru speciile care nu dispun de tabele de producţie
generale;
- schemei de clasificare generală a arboretelor pluriene pe clase de
producţie relative, în funcţie de înălţimea indicatoare (H 50).
De menţionat faptul că pentru aceiaşi specie, elementele de arboret,
constituite într-un arboret plurien cu acelaşi mod de regenerare, trebuie să fie
încadrate în aceiaşi clasă de producţie relativă.
50 Volumul la hectar. Considerată ca o caracteristică sintetică necesară în
stabilirea mărimii fondului de producţie şi a posibilităţii, volumul la hectar al
5
arboretelor se determină cu o precizie variabilă în funcţie de vârsta arboretelor şi
de metoda de amenajare utilizată.
În practica amenajării din România, determinarea volumului se face în mod
diferenţiat:
a) pentru arboretele exploatabile: prin intermediul tabelelor de cubaj pe serii
de volum – pe baza informaţiilor obţinute în urma efectuării de inventarieri
(integrale sau statistice);
b) pentru arboretele neexploatabile prin intermediul tabelelor de producţie şi
al indicilor de densitate stabiliţi prin procedee simplificate bazate pe distanţa
medie dintre arbori sau pe măsurători relascopice (relascop cu oglindă, dispozitiv
Bitterlich, dendrometru românesc, prisme relascopice etc.). în aceste condiţii
volumul la hectar se obţine prin intermediul relaţiei:
V = V ⋅ GR ⋅ FD (16.1)
R T
G T FT
unde: V R este volumul real la hectar corespunzător suprafeţei de bază
reale a arboretului;
VT – volumul normal la hectar, extras din tabele de producţie în funcţie
de specie, clasă de producţie şi vârstă a arboretului;
GR – suprafaţa de bază reală a arboretului (elementului de arboret) la
hectar;
GT – suprafaţa de bază normală la hectar determinată pe baza
intrărilor în tabelele de producţie indicate la V T;
FT – coeficientul de formă al arboretului, identificat în tabele în funcţie
de înălţimea medie a arboretului (H = h g);
F D – coeficientul de formă al arboretului, identificat în tabele în funcţie
de diametrul mediu al suprafeţei de bază (D = d g).
Acest procedeu impune stabilirea vârstei medii a elementului de arboret,
determinarea înălţimii medii (hg) ca medie aritmetică a 10 – 15 înălţimi măsurate
la arborii cu diametre apropiate de diametrul mediu al suprafeţei de bază (d g ) şi
suprafaţa de bază reală a arboretului (elementului de arboret) G R . GR şi d g se
determină pe baza măsurătorilor făcute în cadrul unor suprafeţe de probă de 300
– 500 m2. După determinarea clasei de producţie (în funcţie de vârstă, specie şi
hg), se intră în tabelele de producţie şi se extrage V T, GT, FT şi FD, iar apoi se
calculează volumul real (VR) pe baza relaţiei (16.1).
60 Creşterea la hectar se determină diferenţiat în raport cu gradul de
precizie urmărit prin intermediul următoarelor procedee:
▪ ca diferenţă de volum obţinute prin inventarieri succesive în suprafeţe de
probă permanente, utilizând acelaşi tarif de cubaj sau aceiaşi serie de volume;
acest procedeu este recomandat în cazul arboretelor pluriene tratate în codru
grădinărit;
▪ prin relaţii de calcul care utilizează măsurători ale probelor de creştere
(carote) extrase cu burghiul de la arbori reprezentativi;
6
▪ prin metoda tabelelor de producţie utilizând relaţia de calcul:
=
I I ⋅
G R ⋅ FD ⋅ c (16.2)
V T
GT FT
unde IV reprezintă creşterea în volum la hectar corespunzătoare suprafeţei
de bază reale GT a elementului de arboret;
GT, GR, FD şi FT – au semnificaţia prezentată la relaţia (16.1);
c – factor de corecţie care ia în considerare faptul că până la limita
unui prag auxologic, efectul creşterii în volum ca urmare a scăderii consistenţei nu
variază direct proporţional cu indicele de acoperire.
70 Subarboretul. Etaj vegetal constituit în cadrul unui arboret cu importante
atribuţii în dezvoltarea acestuia, mai ales în ecosistemele din zona forestieră de
câmpie şi din silvostepă, acesta se descrie indicându-se speciile din care se
compune, desimea, modul de răspândire pe teren şi suprafaţa ocupată.
80 Seminţişul. În descrierea parcelară, acesta se caracterizează prin
compoziţie, desime, înălţime, vârstă, mod de răspândire şi proporţia pe care o
ocupă din suprafaţa subparcelei.
90 Date complementare. Existenţa unor informaţii, care nu au putut fi
surprinse în descrierea staţiunii şi a arboretului, dar care prezintă importanţă în
stabilirea soluţiilor tehnice de îndrumare a procesului de producţie se
menţionează separat ca informaţii (date) complementare.
100 Lucrări necesare (propuse). Fiecare arboret constituie atât obiect de
cultură şi exploatare, cât şi obiect de organizare şi conducere structurală a
fondului de producţie. Este necesar, în aceste condiţii, ca în raport cu starea
înregistrată, fiecărui arboret să i se indice, în teren, lucrarea necesară pentru a
asigura condiţiile structurale cele mai potrivite. În raport cu analiza, întreprinsă la
birou, a mărimii şi structurii fondului de producţie real şi cu măsurile stabilite
necesare conducerii spre caracteristicile sale normale se definitivează lucrările
(lucrări propuse) ce urmează a fi executate în perioada de valabilitate a
amenajamentului.
E. Inventarierea arboretelor
În amenajarea pădurilor, inventarierea arboretelor urmăreşte atât obţinerea
unor informaţii biometrice care prezintă interes pentru fundamentarea măsurilor
silvotehnice, cât şi pentru pregătirea unor decizii referitoare la controlul organizării
şi conducerii structurale a fondului de producţie.
Unitatea de bază pentru care se organizează inventarierea este arboretul
inclus într-o subparcelă.
Metodologia de determinare a caracteristicilor biometrice are în vedere atât
inventarierea integrală, cât şi cea statistică.
Inventarierea integrală (fir cu fir) se utilizează pentru arborete
exploatabile cu indicele de acoperire mai mic de 0,4 sau cu mărimea
suprafeţei sub 3,0 ha. În general, ea se foloseşte în arborete cu structuri
neomogene, cu variabilitate mare a caracteristicilor structurale şi unde
inventarierea statistică nu asigură o precizie satisfăcătoare.
Inventarierea statistică. Teoria sondajului statistic oferă o gamă variată de
modele statistico – matematice de eşantionaj. Acestea permit estimarea cu
anticipaţie a erorii de reprezentativitate întâmplătoare.
În lucrările de amenajare a pădurilor din România se foloseşte un
eşantionaj bazat pe o selecţie sistematică, în cadrul căreia reţeaua sondajelor se
amplasează randomizat, asigurându-se şanse egale ca fiecare porţiune din
arboret să poată fi inclusă în eşantion. Specific acestui model este faptul că
extragerea eşantionului se face în baza unei scheme mecanice în care de poziţia
primei suprafeţe de probă (sondaj) depinde poziţia celorlalte unităţi de eşantionaj.
În mod practic, forma şi mărimea suprafeţelor de probă sunt determinate de
considerente statistico – matematice, economice şi organizatorice.
Forma sondajelor recomandate în practică este forma circulară (cercuri cu
arie fixă sau variabilă). După Giurgiu (1979), mărimea optimă a sondajelor variază
între 100 şi 500 m2. Urmărindu-se ca într-un sondaj să existe cel puţin 10
– 20 arbori, la arboretele echiene, omogene cu indicele de acoperire cuprins între
2
0,7 – 1,0 se aleg suprafeţe de probă de 300 m (r = 9,77 m), iar la arboretele
echiene cu consistenţa cuprinsă între 0,5 – 0,6 şi cele pluriene cu consistenţa mai
2
mare ca 0,4, sunt indicate suprafeţe de probă de 500 m .
Mărimea unei unităţi de eşantionaj rezultă dintr-un compromis între
cerinţele privind precizia şi cele referitoare la costul lucrărilor.
Pentru stabilirea numărului de suprafeţe de probă ce urmează a fi
amplasate într-o subparcelă, se utilizează relaţia:
2 2
F⋅t ⋅s
n= %
2 2 2 (16.3)
F⋅e +t ⋅f ⋅s
% %
unde n reprezintă numărul de sondaje;
t – valoarea parametrului din distribuţia student, determinat în funcţie
de probabilitatea de acoperire urmărită (p %) (care asigură că eroarea de
reprezentativitate nu depăşeşte toleranţa admisă) şi de numărul de grade de
libertate;
s% - coeficientul de variaţie al volumului; acesta este puternic
influenţat de mărimea sondajului, de vârsta, structura, compoziţia şi mărimea
suprafeţei arboretului;
e % - eroarea de reprezentativitate admisă ca toleranţă;
2 f
– mărimea suprafeţei de probă exprimată în m ;
F – mărimea subparcelei exprimată în m2.
Se demonstrează că procentul de inventariere în raport cu suprafaţa
arboretului variază după o funcţie hiperbolică. Dacă procentul de inventariere este
mai mic de 10%, numărul de sondaje necesar se poate stabili cu ajutorul unei
relaţii simplificate caracteristică populaţiilor suficient de mari:
8
2 2
t ⋅s
n = %2 (16.4)
e
%
unde simbolurile au semnificaţia prezentată la relaţia (16.3).
În aprecierea gradului de omogenitate al arboretului, cunoaşterea
coeficientului de variaţie prezintă o importanţă deosebită.
Pentru stabilirea caracteristicilor utilizate în relaţiile de calcul (abaterea
standard – (s) şi coeficientul de variaţie – s %) se apelează la un eşantion
preliminar extras din populaţie sau se utilizează valori medii stabilite în raport cu
consistenţa, structura şi clasa de omogenitate. Pentru uz practic s-au format trei
clase de omogenitate, propunându-se valori medii ale coeficienţilor de variaţie ai
volumului (Tabelul nr. 16.1).
Includerea unui arboret într-o clasă de omogenitate se face în baza
următoarelor caracteristici: clasa I de omogenitate cuprinde arboretele de
consistenţă uniformă şi aceiaşi compoziţie pe întreaga suprafaţă, fără goluri şi
fără diferenţe semnificative ale diametrului mediu şi clasei de producţie pe diferite
porţiuni ale arboretului; clasa a III-a de omogenitate include arboretele cu variaţii
mari de consistenţă şi compoziţie, cu goluri frecvente sau pâlcuri de arbori de
diferite vârste; clasa a II-a de omogenitate ocupă o poziţie intermediară.
Structura
Consis- Echienă Plurienă
tenţa Clasa de omogenitate
I II III I II III
Coeficienţii de variaţie medii (s%) ai
volumului
0,1 – 0,4 37 55 70 38 58 75
0,5 – 0,7 28 41 54 30 43 56
0,8 şi peste 21 30 41 25 36 49
1
r =r +r −1 (16.5)
v cc cos α
unde rv reprezintă mărimea razei variabile;
2
rc – mărimea razei fixe aferente sondajului de 500 sau 300 m ;
α – unghiul de înclinare a terenului corespunzător suprafeţei de bază.
Utilizarea acestei relaţii permite să se menţină suprafeţe de probă egale
indiferent de pantă.
Dacă se utilizează suprafeţe de probă cu rază fixă (constantă), mărimea
acestora variază cu panta, iar suprafaţa totală inventariată rezultă din însumarea
suprafeţelor sondajelor amplasate în arboret:
n
sinv = f ∑ cos αi (16.6)
i=
1
unde s inv reprezintă suprafaţa efectiv inventariată într-un arboret; f
2
– suprafaţa unei suprafeţe de probă: 500 sau 300 m ;
α i – unghiul de înclinare a terenului din suprafaţa de probă
„i”; n – numărul de sondaje ce s-au amplasat în arboret.
10
Delimitarea opt ică a sondajelor circulare oferă avantajul evitării manevrării
firului printre arborii dintr-o suprafaţă de probă. Se pot utiliza instrumente
adecvate, dintre care amintim în acest context dendrometrul românesc,
hipsometrul Blume – Leiss, prisme relascopice şi relascop cu oglindă. Utilizarea
acestor instrumente este limitată de gradul de vizibilitate din interiorul arboretului.
Transpunerea în teren a reţelei de sondaje se face după ce, în prealabil,
distanţa în metri dintre sondaje a fost transformată în paşi (în urcare sau în
coborâre) în raport cu înclinarea terenului. Apoi, cu ajutorul schiţei, se identifică
pe teren unul din colţurile subparcelei şi se stabileşte punctul cel mai apropiat al
liniei imaginare pe care se amplasează primul şir de suprafeţe de probă. Din
acest punct, pe direcţia liniei, se măsoară cu pasul etalonat jumătate din distanţa
dintre două sondaje şi se fixează centrul primului sondaj. În funcţie de distanţa
dintre sondaje şi de direcţia liniei de amplasare se fixează centrele următoarelor
sondaje. În acest mod se amplasează întreaga reţea de sondaje dimensionată în
conformitate cu cele precizate anterior.
Din considerentele prezentate anterior, precizia de determinare a volumului
arboretului este variabilă în raport cu tipul de structură şi cu durata de timp
necesară atingerii vârstei exploatabilităţii. Astfel, eroarea de reprezentativitate
admisă (toleranţa) şi probabilitatea de acoperire statistică, impuse de normele
tehnice de amenajare, sunt următoarele:
▪ ± 7% pentru arborete cu structură grădinărită realizată sau în faza de
transformare şi conducere spre această structură, cu funcţii social – economice
foarte importante, la o probabilitate de acoperire de 95% (p);
▪ ± 10% pentru arborete exploatabile de codru şi de crâng ce urmează a fi
parcurse cu tăieri de regenerare în decursul deceniului, precum şi pentru restul
arboretelor cu structură în faza de transformare spre structura grădinărită, la o
probabilitate de acoperire de 90%;
▪ ± 12% pentru restul arboretelor de codru şi crâng, la o probabilitate de
acoperire de 80%.
După efectuarea inventarierii, se poate verifica respectarea condiţiilor de
precizie impuse, prin determinarea erorii de reprezentativitate cu ajutorul relaţiei:
t⋅s
% F − nf
e% = n F (16.7)
unde simbolurile utilizate au semnificaţia prezentată la relaţia (16.3), cu
precizarea că s% (coeficientul de variaţie) are o valoare reală rezultată din
inventariere.
Fig. 16.1 Formular de descriere parcelară utilizat în practica amenajării pădurilor (faţă)
Fig. 16.2 Formular de descriere parcelară utilizat în practica amenajării pădurilor (spate)
A. Descrierea staţiunii
B. Descrierea vegetaţiei
15