Introducere

Munţii Leaota, se situează în partea central sud-estică a teritoriului României, în estul

Carpaţilor Meridionali , în Grupa Munţilor Bucegi (alături de Munţii Bucegi, Munţii Piatra
Craiului şi Culoarul Depresionar Bran – Dragoslavele). Se învecinează cu Subcarpaţii
Ialomiţei, Munţii Bucegi şi Culoarul Bran – Dragoslavele.

Individualitatea Munţilor Leaota în Grupa Munţilor Bucegi este dată mai ales de
unitatea geologică, reflectată în omogenitatea şi uniformitatea reliefului dezvoltat pe roci
cristaline. La aceasta se adaugă caracterul de discontinuitate al limitelor, contactul cu unităţile
vecine fiind unul marcat de modificări importante din punct de vedere morfologic şi
morfogenetic. Astfel, se remarcă evoluţia Munţilor Leaota ca un bloc unitar şi rigid încă din
timpul orogenezei alpine, fapt care este marcat astăzi în relief de prezenţa suprafeţelor de
nivelare, element specific in această unitate montană. Din punct de vedere strict matematic,
Munţii Leaota sunt încadraţi de următoarele coordonate geografice :

 45º13’20’’ lat. N (Valea Dâmboviţei la Cetăţeni)

 45º25’30’’ lat. N (Valea Bângăleasa).
 25º10’40’’ long. E (Dâmboviţa la Bădeni)
 25º24’50’’ long. E (valea Ialomiţei la Dobreşti).

Forma generală a Munţilor Leaota este de dreptunghi, cu lungimea dezvoltată pe direcţia

N – S (21,5 km) şi lăţimea pe direcţia E – V (19 km). În interiorul limitelor sale, Munţii
Leaota au o suprafaţă de 336 km2, ceea ce reprezintă 34,82% din grupa munţilor Bucegi şi
2,24% din Carpaţii Meridionali (Badea., et.al., 2001, p. 18).

Din punct de vedere administrativ, Munţii Leaota aparţin judeţelor Dâmboviţa, Braşov şi
Argeş, limita dintre acestea fiind situată pe linia marilor înălţimi, în vârful Sf. Ilie, nod
orografic ce separă şi cele trei bazine hidrografice aferente masivului: Olt, Ialomiţa şi
Dâmboviţa.
 DECLIVITÁTE, declivități, s. f. 1. Unghi format de o dreaptă înclinată cu planul
orizontal. 2. Înclinare a unui teren, a unei șosele sau a unei căi ferate față de planul orizontal.
– Din fr. déclivité, lat. declivitas, -atis.

(Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2009)

Interpretarea hărții

Calculul acestui indicator se realizează în triunghiul dreptunghic determinat de planul

suprafeţei terestre – ipotenuza, planul verticalei precum şi planul orizontalei – catete,
utilizându-se funcţia trigonometrică tangentă.

Panta poate fi exprimată atât ca gradient, cât şi ca valoare de pantă în procente (%),
promile (‰) sau grade (°). Pentru a exprima valoarea de pantă în procente sau promile, se
efectuează înmulţirea gradientului cu 100, respectiv 1000. Panta este cunoscută şi ca
declivitate sau înclinare a suprafeţei terestre.

Panta suprafeţei terestre constituie înclinarea faţă de planul orizontalei, fiind dată de
unghiul dintre acest plan şi cel al suprafeţei terestre. ( harta pantelor).

În geografie, panta este unul dintre cei mai utilizați parametri geomorfometrici, ea fiind
relaționată de intensitatea diferitelor procese geomorfologice precum eroziunea în suprafață,
alunecările de teren, etc.

Orice studiu bonitativ al terenurilor, al claselor de terenuri agricole, al construcției

infrastructurii de transport, al amenajărilor silvice, nu poate fi concepută fără cunoașterea
geodeclivității (pantelor).

Gradul de înclinare al unui teritoriu alături de caracteristicile petrografice şi structurale

constituie una din cerinţele cele mai importante în aprecierea geomorfologice a teritoriului
analizat; acestea condiţionează şi intensitatea şitipul proceselor ce modelează substratul
(Cristea Claudia Loredana, 2012)
 Din punct de vedere geomorfologic, harta pantelor prezintă o importanță deosebită în
analiza talvegului, a înclinării teraselor, în analiza versanților și a nivelurilor de eroziune.

Algoritmi de calcul ai pantei

Din punct de vedere matematic, panta unei drepte este valoarea numerică care descrie
direcția și înclinația unei drepte. Calculul pantei se face în triunghiul dreptunghic determinat
de planul suprafeței terestre – ipotenuza, planul verticalei și planul orizontalei – catete.

În definirea valorilor acestui indicator geomorfometric, dimensiunea unei celule deține un

rol foarte important întrucât cu cât celula este mai mică, cu atât valorile pantelor sunt mai
ridicate și viceversa.

Astfel, în GIS, rasterul pantelor poate avea o legendă exprimată în diferite unități de
măsură (grade, procente, înclinarea suprafeţei topografice (m/km), etc.).

Metodologie

Ca metodă de realizare s-a folosit aproximativ aceași metodă ca și în cazul hărții

hipsometrice adică (Spatial Analyst Tools → Surface → Slope). După care se alege 5
intervale, având caracteristici morfometrice asemenătoare , acestea fiind utilizate pentru
determinarea unor tipuri și forme de relief, astfel distingându-se următoarele valori ale
geodeclivității. Intervalele de clasificare sunt următoarele:

- Între 0 °- 10 °

- Între 10 °-20 °

- Între 20 °-35 °

- peste 35 °

În conformitate cu treptele hipsometrice, de la văile limitrofe până la baza abrupturilor,

pantele au valori ce cresc treptat, dar se și mențin.

Terenurile cu pantă sub 3° reprezintă 7 % din suprafaţa totală a Munţilor Leaota, şi apar
în două situaţii: în domeniul versanţilor şi al suprafeţelor de nivelare, situaţie în care apar de
la 1200 m până la 2000 m, şi în cadrul văilor cu dezvoltare largă, precum valea Bădenilor şi
valea Dâmboviţei, la nivelul albiilor majore.

Pantele cuprinse între 10 reprezintă doar 1% din suprafaţa totală a Munţilor Leaota şi se
găsesc în cadrul suprafeţelor de nivelare, precum şi în cadrul culoarelor de vale ale văii
Bădenilor, văii Frumuşelu, văilor Marginea Domnească şi Ialomicioarei.

Pantele cuprinse între 10 – 20° apar pe areale extinse în domeniul de interfluviu şi de

versant, fiind caracteristic întregului spaţiu al Munţilor Leaota. Ele reprezintă 19 % din
suprafaţa totală.

Cea mai întinsă suprafaţă o reprezintă versanţii cu pante de 20 – 35°. Aceştia ocupă
aproape jumătate din suprafaţa Munţilor Leaota (47 % - 147 km2) şi formează aproape în
totalitate domeniul de versant.

Pante cu valori peste 35°, care pot ajunge până la valori de 81° apar doar în regiunile
carstice din partea de nord-vest şi de sud-est a Munţilor Leaota, respectiv în carstul din
bazinul inferior al văii Ghimbavului, în valea Crovului şi în văile Brăteiului şi Răteiulu

În concluzie, harta pantelor evidențiează diferențele structurale care apar între cei doi
versanți și imprimă anumite condiții de adaptabilitate a vegetației pe suprafețele puternic
înclinate.
 Harta utilizării terenurilor

Ocuparea și utilizarea terenurilor este în strânsă interdependență cu unitățile de relief

prezente pe teritoriul țării. România se bucură de un relief foarte variat (28% munţi, 42%

dealuri şi podişuri şi 30% câmpii), ceea ce duce la o diversitate de posibilități de utilizare a

pământului. Distribuția geografică a reliefului se reflectă într-o repartiție teritorială inegală a

tipurilor de terenuri.

Zona de studiu a Masivului Leaota este formată în mare parte din pădure, ocupând o
pondere foarte mare de aproximativ 80 % din totalul suprafeței și o suprafață foarte mică de
1% fiind dată de prezența mlaștinilor. Pe lângă acestea în zona de studiu se mai regăsesc:

- Acumulări de apă
- Areale cu vegetație rară
- Păduri de conifer
- Păduri mixte
- Pajiști naturale
- Păduri secundare
- Stâncării
- Vegetație subalpină
- Zone de tranziție cu arbuști ( în general defrișate)
 Harta geologică

Harta geologică este o reprezentare grafică bidimensională (cu o proiecție geografică

predefinită) în care se reprezintă grafic (simbolic) extinderea spațială a unităților geologice
precum și deformațiile structurale care le-au afectat de-a lungul timpului geologic.

Este o hartă morfologică (cu curbe hipsometrice, rețea hidrografică, elemente socio-
economice) pe care sunt trecute toate datele geologice obținute din cartarea de teren. Pe ea
sunt figurate elemente ca:

- suprafețele ocupate de diferitele diviziuni și subdiviziuni geologice (litologie

și vârstă) și limitele dintre ele

- accidentele tectonice ca faliile,

- pânzele de șariaj, digitațiile, duplicaturile, cutele sinclinale și anticlinale,

- direcția și înclinarea stratelor,

- zăcămintele de substanțe minerale utile și mineralizațiile, punctele fosilifere.

Simbolurile folosite în hartă sunt apoi explicate în cadrul unei legende prin indicarea
tipurilor de roci, a tipologiei deformărilor structurale precum și a raporturilor de vârstă dintre
roci. Pe o hartă geologică apar de obicei rocile aflate până la o adâncime de 5 m, extinderea
acestora în profunzime este reprezentată prin intermediul profilelor geologice de adâncime.

Conform legendei ce însotește harta, în arealul de studiu se găsește următoarele tipuri

de roci:

-amfibolite

- calcare cristaline

-conglomerate, gresii, marne

-depozit glaciar

- picasisturi si paragnaise

În alcătuirea acestei unităţi se identifică fundamentul cristalin prealpin

(Anteproterozoic – Paleozoic), învelişul sedimentar pre-austric şi învelişul sedimentar
postaustric. Principala caracteristică geologică a Munţilor Leaota este dominanţa netă a
şisturilor cristaline, care formează în întregime culmea principală. Acestea aparţin unor
cicluri prehercinice şi ciclului hercinic, şi diferă între ele prin gradul de metamorfism:
şisturile cristaline cu metamorfism avansat de tip mezo-katamorfic constituind grupa
şisturilor cristaline mezometamorfice, şi şisturile cristaline cu metamorfism moderat,
constituind grupa şisturilor cristaline epimetamorfice.

Activitatea magmatică pre-mezozoică a fost redusă, ea limitându-se la intruziuni acide

minore.

a) Cea mai veche manifestare magmatică în teritoriul reprezentat pe foaia Braşov

pare a fi intruziunea unui granit biotitic anterioară metamorfismului regional al seriei de
Leaota; devenind ortognais, acest corp eruptiv cu mici enclave biotitice ovoide, aflorează în
masivul Leaota, pe valea Mitarca.

b) În partea de NE a teritoriului ocupat de şisturile cristaline, la S de Şinca Nouă,

poate fi urmărit pe o lungime de 9 km între valea Şutilei şi Dealul Frasinului masivul
granodioritic de Bârsa. Forma acestuia, uşor sinusoidală, este puternic alungită pe direcţia E
– V; lăţimea sa nu depăşeşte 1 km. În lungul masivului apar şi câteva apofize granitice.

c) Intruziunile specifice părţii de sud a domeniului cristalin (masivele Iezeru – Păpuşa

şi Leaota) sunt reprezentate prin granitele de tip Albeşti – Brătei. Acestea formează mici
filoane, dyke-uri şi sill-uri, care străbat sporadic atât şisturile cristaline ale seriei de Cumpăna
cât şi pe cele ale zonei de Lereşti – Tămaşa (din seria de Leaota). Granitele alb – cenuşii sunt
cele mai frecvente.
Procese geomorgologice actuale

Procesele geomorfologice actuale sunt diversificate, se realizează printr-o gamă

variată de agenţi şi procese, a căror intensitate variază în funcţie de parametrii geologici,
geomorfologici şi climatici şi sunt adaptate la condiţiile fiecărui etaj morfodinamica.

Meteorizarea

Reprezintă acţiunea complexă exercitată de diverşi agenţi din stratul de aer aflat în
contact cu rocile din care este alcătuit relieful; ea duce la dezmembrarea mecanică,
transformarea chimică a rocilor, agenţii fiind temperatura, umiditatea, apa din precipitaţii,
care se infiltrează în roci (Ielenicz, 2004, p.59). Reprezintă actul iniţial al morfogenezei:
constituie un răspuns al rocii, aflată în echilibru structural, la noile condiţii externe de
presiune, temperatură şi umiditate; după fărâmiţarea rocilor un nou echilibru între substrat şi
mediu poate fi restabilit, cu ajutorul particulelor care vor compune scoarţa de alterare;
evacuarea materialelor de pe interfluvii şi versanţi facilitează continuarea meteorizaţiei pe
rocile proaspete. În acest areal se disting cele două forme principale de meteorizare: fizică
(dezagregarea) şi chimică (alterarea).

Procesele fizice sau chimice acţionează de obicei împreună, realizând adaptarea

rocilor la condiţiile fizice sau chimice de la zona de interferenţă a celor patru învelişuri
terestre care se întrepătrund activ (Tufescu, 1966 , p.37).

Şiroirea şi ravenarea

Constituie o a doua etapă în eroziunea datorată precipitaţiilor, şi se manifestă vizibil

în special deasupra limitei pădurilor, pe versanţii cu înclinări de peste 15°, formând o reţea
densă de şanţuri de şiroire, rigole, ravene şi ogaşe, care converg către bazine de recepţie
torenţiale. De cele mai multe ori nu se poate face o diferenţiere netă între formele şiroirii,
acestea evoluând progresiv din amunte către avale, în lungul versanţilor. Se asociază cu
spălarea în suprafaţă, solifluxiunile şi torenţialitatea.

De multe ori, datorită faptului că învelişurile protectoare (scoarţa de alterare, solul,

vegetaţia) au continuitate pe mari suprafeţe în etajul alpin, acestea regularizează scurgerea în
suprafaţă şi scurgerea liniară, încât nici chiar linia talvegului nu le întrerupe continuitatea
(Loghin, 2002, p. 65) (fig. 5.71). Cele mai spectaculoase forme ale şiroirii sunt ravenele, care
s-au adâncit puternic în scoarţa de alterare şi chiar în roca in situ şi care creează astfel atât o
variaţie în peisaj, cât şi puncte critice importante în profilul versanţilor.

Torenţialitatea

Se manifestă mai ales în etajul forestier montan, şi apare ca o rezultată a concentrării

tuturor reţelelor secundare de eroziune în suprafaţă şi de eroziune liniară. Organismele
torenţiale au obârşiile în etajul forestier şi supraforestier suprapus formaţiunilor cristaline ale
Seriei de Leaota şi Seriei de Cumpăna şi au dezvoltarea maximă în etajul forestier de la
extremităţile masivului, acolo unde modificarea fondului litologic le permite o mai mare
desfăşurare.

Organismele torenţiale astfel dezvoltate prezintă toate elementele componente, bazin

de recepţie, culoar de scurgere şi con de dejecţie, şi debuşează în reţeaua hidrografică
permanentă. În unele cazuri, conurile de dejecţie au barat arterele hidrografice în care
debuşau, şi le-au blocat. Este cazul văii pârâului Vaca blocată temporar de conurile de
dejecţie ale unor organisme torenţiale .

Manifestarea proceselor torenţiale este mai accentuată în lunile de primăvară, atunci

când se suprapune topirea zăpezilor cu ploile de primăvară şi la începutul sezonului cald, în
timpul averselor care cad în lunile iunie – august. De foarte multe ori apariţia organismelor
torenţiale este strâns legată de activităţile antropice, în special de despăduriri şi transportul
buştenilor până la drumurile forestiere.

Prăbuşirile, surpările şi rostogolirile

Sunt procesele care marchează versanţii cu înclinări peste 25°, şi care duc la
deplasarea materialelor de dezagregare la baza versaţilor. Agentul principal în acest caz îl
reprezintă gravitaţia. Modul de deplasare pe versant este condiţionat de valoarea unghiului de
pantă. Cu cât înclinarea versantului este mai mare, cu atât sunt mai frecvente prăbuşirile
directe, pe verticală, şi cu cât această valoare scade, cu atât sunt mai prezente rostogolirile,
cele două procese, producându-se de cele mai multe ori simultan, în funcţie de treimea
versantului în care se desfăşoară. Cea mai mare incidenţă o prezintă aceste procese în arealele
carstice Cheia, Ghimbav, Brătei şi Rătei, unde, pe fondul geologic, sau dezvoltat sisteme de
chei, cu versanţi apropiaţi de verticala.
 Alunecările de teren

Nu sunt procese răspândite în cadrul Munţilor Leaota, datorită constituţiei geologice,

predominant cristalină, gradului mare de împădurire şi altitudinii ridicate care nu permite
argilizarea. Alunecări de teren apar în special la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei, în
formaţiunile albiene, reprezentate de gresii grosiere, gresii argiloase, brecii calcaroase,
dispuse în pachete groase peste fundamentul cristalin al Seriei de Leaota. Acestea sunt în
general alunecări superficiale care se produc pe adâncimi de până la 1 m şi care afectează
solul şi o parte din depozitele de pantă , asociate de cele mai multe ori cu procese de eroziune
în suprafaţă şiroire şi torenţialitate.

Procesele crio-nivale

Se manifestă în etajul alpin, etaj situat deasupra limitei superioare a pădurii, unde
climatul aspru, este caracterizat prin câteva valori ale parametrilor climatici (Loghin, 2002, p.
60): temperatura medie anuală = 0 - -2,6°C, numărul zilelor de îngheţ = 190 – 267, numărul
mediu anual al ciclurilor gelive (îngheţ – dezgheţ): 100 m la înălţimi de peste 1900 m,
cantitatea medie anuală de precipitaţii = 1200 – 1400 mm, durata medie a stratului de zăpadă
= 180 – 230 zile. În ceea ce priveşte frecvenţa ciclurilor gelive se constată următoarele
(Posea, et.al., 1974, p. 279): la peste 1900 m, este posibilă apariţia ciclurilor gelive în orice
perioadă a anului; existenţa la peste 2200 m a două perioade (aprilie – mai şi septembrie –
octombrie) cu frecvenţă mare a ciclurilor gelive şi a unor intervale în care ciclurile gelive se
înregistrează foarte rar.

În aceste condiţii se manifestă totalitatea proceselor crio-nivale care sunt specifice

etajului alpin din Carpaţii româneşti. Gelivaţia atinge maximul de intensitate primăvara şi
toamna, atunci când au loc cele mai importante variaţii termice diurne. În urma gelivaţiei, la
nivelul rocii se produce gelifracţia (acţiunea îngheţului asupra rocilor, care duce la
dezagregarea lor, fiind afectate, în special, rocile care apar la zi). În urma acesteia apar
produse ale dezagregării: relieful rezidual şi acumulările de gelifractie.