Modulul VIII.

Metodologia cartarii vegetatiei

Principalele aspecte metodologice, clasice, legate de cartarea vegetatiei sunt urmatoarele:

- alegerea scarii harti si stabilirea unitatilor de cartare

- asigurarea bazei topografice si a documentatiei

- intocmirea legendei

- alegerea traseelor de parcurs (transectelor)

- identificarea si delimitarea unitatilor de vegetatie pe teren

- ridicarea si transpunerea limitelor pe harta

- elaborarea hartilor si modul de reprezentare grafica a unitatilor

- intocmirea unor piese anexa

Tehnicile si tehnologiile moderne de inventariere si cartografiere care pot fi aplicate la ora

actuala (GPS, GIS, teledetectie, etc.) elimina o parte din etapele de mai sus.

1. Alegerea scarii hartii si stabilirea unitatilor de cartare

Aceste doua aspecte sunt strans corelate, deoarece gradul de detaliere a prezentarii
cartografice a vegetatiei depinde de scara hartii. Pe hartile la scara mare covorul vegetal poate fi
reprezentat mai detaliat, folosind unitati de vegetatie inferioare (asociatie, subasociatie, facies,
tip de padure sau de pajiste). Pe hartile la scara medie si mica se pot figura unitati de rang
superior (alianta, ordin, clasa, formatie forestiera, zone sau etaje de vegetatie).

Hartile la scara:

foarte mare (> 1: 10.000) – acopera teritorii restranse, de cateva zeci de hectare, dar pot
surprinde foarte multe detalii
 mare (1:10.000 – 1:25.000) – pentru teritorii mai ample si reprezentare destul de fidela a
vegetatiei

medie (1:50.000 – 1:100.000) – pentru arii extinse si reprezentare sintetica a vegetatiei

mica (1:100.000 – 1:1.000.000) – pentru teritorii vaste (tari, continente) si reprezentare

pronuntat sintetica, doar prin unitati de vegetatie de rang superior

foarte mica (< 1:1.000.000) – la nivelul intregului glob terestru si reprezentarea numai a
celor mai mari unitati fitogeografice (biomuri)

Unitati cartografice – sunt unitati concrete (fitocenoze sau fitocenocomplexe)

apartinatoare unei unitati de vegetatie, identificabile si separabile in teren prin limite de vegetatie
si ulterior reprezentate pe harta. Limitele de vegetatie au, in general, forme curbilinii neregulate,
daca se datoreaza unor factori naturali, dar pot aparea si sub forme geometrice regulate, ca
urmare a modelarii antropice. Unitatile de cartare se aleg in raport de sistemul de clasificare
utilizat pentru analiza vegetatiei.

Unitati de vegetatie – sunt modele teoretice, abstracte, corespunzatoare tipurilor de

vegetatie distinse dupa principiile unei anumit sistem de clasificare, a caror definitie (denumire)
apare in legenda hartii. Spre exemplu, o unitate de vegetatie poate fi o anumita asociatie, o
subasociatie, un tip de padure sau un etaj de vegetatie.

Alegerea scarii hartii si a unitatilor de cartare este dependenta de scopul pentru care se
intocmeste harta. Spre exemplu, o harta pentru evaluarea modului de folosinta a terenului la nivel
regional (judet) se poate redacta la scara medie

2. Asigurarea bazei topografice si a documentatiei

Cartarea vegetatiei nu se poate realiza fara o buna baza topografica care sa contina
suficiente puncte de reper pentru a putea face delimitarile necesare ale unitatilor de vegetatie. Ca
baza topografica se pot folosi harti topografice, aerofotograme, ortofotoplanuri, imagini
satelitare. Se recomanda ca scara acestora sa fie mai mare decat cea a hartii ce trebuie intocmita.
Inainte de a incepe cartarea este necesar sa se adune si o documentatie cat mai completa asupra
teritoriului in cauza – lucrari de descriere a unitatilor de vegetatie, raspandirea lor si legatura cu
conditiile geografice, precum si lucrari despre conditiile geomorfologice, geologice, climatice,
edafice. Multe informatii pot fi preluate prin consultarea amenajamentelor silvice sau pastorale.

3. Intocmirea legendei

Pentru inceperea operatiei de cartare propriu-zisa este necesara lista cu unitatile de vegetatie care
urmeaza a fi delimitate in teren – legenda. Aceasta lista se intocmeste pe baza studiilor
anterioare din teritoriul respectiv sau din cele asemanatoare si ea nu trebuie sa fie definitiva,
urmand a fi completata pe masura desfasurarii procesului de cartare.

In lipsa unor astfel de date este necesar un studiu fitocenologic al teritoriului, realizat
concomitent cu cartarea. In acest caz, ca legenda se poate folosi lista provizorie a unitatilor
stabilite pe baza recunoasterii.

Legenda se poate considera definitiva doar atunci cand s-a terminat elaborarea hartii. Pe
parcursul cartarii poate sa reiasa, de pilda, ca unele unitati inscrise initial in legenda ocupa
suprafete prea mici, nereprezentabile la scara hartii, trebuind sa fie combinate cu altele in
cuprinsul carora apar de obicei.

Stabilirea limitelor dintre unitati se poate face usor, daca limitele fitocenozelor sunt nete, sau mai
dificil daca limitele sunt difuze. In acest caz se poate face o aproximare sau se poate recurge la
un procedeu mai laborios de identificare a limitei, procedeu care consta in realizarea unor
inventarieri in suprafete succesive, alaturate, pentru identificarea discontinuitatii eco-cenotice.
Daca zona de tranzitie dintre fitocenoze (zona de ecoton) este suficient de mare se pune
problema separarii acesteia ca unitate distincta.

Se inregistreaza locul in care limita de vegetatie intersecteaza transectul (folosind ruleta,

teodolitul, o unitate GPS, etc.). In cazul in care folosim o unitate GPS portabila nu mai este
necesara folosirea transectelor (decat daca se doreste obtinerea rezultatelor mai expeditiv),
putandu-se urmari si inregistra intregul contur al fitocenozei.
In cazul folosirii aerofotogramelor, ortofotoplanurilor sau a imaginilor satelitare, se pot trasa
limite direct pe acestea, la birou. Se obtin astfel asa-numitele fotolimite. Chiar si asa, deplasari
pe teren sunt necesare atat pentru verificarea, prin sondaj, a corectitudinii fotolimitelor, dar si
pentru identificarea unitatilor de vegetatie corespondente, sau delimitarea unor unitati imposibil
de separat doar fizionomic.

Hartile cele mai precise se obtin prin cartarea integrala a teritoriului, dar aceasta cere
insa mult timp si implica cheltuieli ridicate, motiv pentru care se foloseste in mod
curent procedeul cartarii in suprafete-cheie, cu extinderea ulterioara a rezultatelor pentru
intreg teritoriu.

Cartarea integrala se executa obisnuit in vederea intocmirii hartilor la scara mare, in care
se reprezinta unitatile de baza ale vegetatiei, negeneralizate sau putin generalizate. Cartarea in
suprafete cheie, efectuata de regula la scara mare, serveste pentru intocmirea hartilor la scara
medie sau mica, in care unitatile sunt ± generalizate.

Suprafetele-cheie reprezinta portiuni din teritoriul de cartat in care, pe o suprafata relativ

redusa, apare intreaga diversitate a covorului vegetal. Prin cartarea lor se poate stabili legatura
dintre diferitele unitati de vegetatie si relief, sau alte conditii stationale pentru care exista deja
material cartografic (harta solurilor, harta geologica, etc.). Harta de vegetatie a intregului
teritoriu se intocmeste pe baza legitatilor de raspandire ale vegetatiei constatate in suprafetele
cheie si aplicate la restul teritoriului. Numarul de suprafete-cheie depinde de diversitatea in
teritoriul de cartat a factorului stational cu care facem corelarea vegetatiei.

Dupa intocmirea hartii in acest fel, este recomandabil sa se faca cateva transecte de
verificare, introducand la nevoie corecturile ce se impun.

6. Transpunerea pe harta a limitelor

In functie de datele inregistrate pe teren, pe transectele de pe harta de baza se fixeaza

limitele unitatilor de vegetatie. In spatiile dintre transecte limitele se traseaza prin interpolare,
tinand seama de corelatiile dintre vegetatie si relief, substrat, etc. Pentru situatiile neclare in care
nu se poate stabili prin interpolare mersul limitelor, portiunile de teren respective se verifica
ulterior, efectuandu-se eventual una sau cateva transecte intermediare.

7. Elaborarea hartii

Avand conturul tuturor unitatilor cartografice se trece la reprezentarea unitatilor de vegetatie

pe harta. Aceasta se poate face in mai multe moduri:

 contururi numerotate
 hasuri
 culori

Cand numarul de culori este mare se recomanda ca in interiorul fiecarei unitati cartografice
sa se adauge un numar sau litera (care va apare si in legenda)

La elaborarea hartii se impune uneori sa se faca o generalizare – neglijarea unei parti din
detaliile observate pe teren sau pe fotografiile aeriene (unitati cartografice foarte mici), pentru a
usura citirea hartii si a realiza o interpretare sintetica si omogena a vegetatiei.

Se pot folosi simboluri pentru indicarea prezentei unor unitati de vegetatie cu suprafata mica,
necartabile, sau doar a unor specii de interes deosebit.

Semne conventionale folosite pentru reprezentarea

unor unitati de vegetatie de extindere mica

Reprezentarea unitatilor de vegetatie prin contururi

numerotate (A) si contururi hasurate (B)

Folosirea de culori si numere pentru reprezentarea

unitatilor de vegetatie forestiera

8. Realizarea pieselor anexa

Se refera la:

text explicativ

inventarul suprafetelor unitatilor reprezentate pe harta

harti complementare la scara mica (pozitia geografica, hipsometrie, geologie, pedologie,

climatologie)

Reticul format din transecte si puncte de referinta,

 utilizat pentru relevarea limitelor de vegetatie

Aerofotograma si fotolimitele deduse de pe aceasta

Imagini satelitare ASTER in diferite benzi spectrale