FORMAREA STAELOR MEDIEVALE TARA ROMANEASCA SI

MOLDOVA

- Mentionarea a trei formatiuni politice prestatale romanesti situate la sud si/ sau la est de
Carpati atestate in secolele XI – XIII, si precizarea unui izvor istoric care sa le ateste;
- Mentionarea a doua premise interne/externe a procesului de constituire a statelor
medievale romanesti;
- Prezentarea cate unui fapt istoric desfasurat in procesul de constituire a Tarii
Romanesti, respective a Moldovei;
- Formularea unui punct de vedere referitor la importanta constituirii statelor medieval
romanesti si sustinerea acestuia printr-un punct argument istoric.

Romanii sunt semnalati atat ca entitate etnica, cat si in cadrul structurilor lor politice,
militare si ecleziastice in spatiul carpato-danubiano-pontic. La sfarsitul mileniului I daco-romanii
isi duceau viata in cadrul unor structuri teritoriale de diferite tipuri. Diferentele erau date de
criteriul economic, dar si de cel social-politic. La nordul Dunarii, se impune ca structura
teritoriala, obstea sateasca, la baza careia a stat dezvoltarea economica, progresul general al
societatii si diferentierea sociala din cadrul acesteia.

Formele traditionale de organizare politica romaneasca au fost in aceasta perioada

cnezatul si voievodatul, ce erau inzestrate cu organizare politica, militara si ecleziastica.

Din punct de vedere extern, la baza formarii statelor medievale romanesti stau cativa
factori ce au favorizat procesul de centralizare. Dupa ce ungurii s-au asezat in Campia
Pannonica, si au inceput procesul de cucerire a teritoriului intracarpatic, in primele decenii ale
sec. al XIII lea, Regatul maghiar manifesta tendinte expansioniste spre sud si est de Carpati.
Ungurii au incercat sa isi subordoneze structurile politice romanesti. Cumanii si tatarii au stopat
expansiunea Ungariei la est si sud de Carpati, Ungaria si Polonia urmareau eliminarea Hoardei
de Aur si stingerea dinastiei Arpadiene din Ungaria, sunt factori externi ce au contribuit la
procesul de formare a statelor medieval extracarpatice.

La sud de Carpati, conform Diplomei Cavalerilor Ioaniti (1247), acordata de regele Bela
al IV lea, existau formatiuni politice romanesti: Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi,
voievodatul lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcas. Dintre acestea, singurul
independent era voievodatul lui Seneslau. In acest context poate fi mentionata actiunea lui
Litovoi din perioada 1277 – 1279, care incearca sa se eliobereze de sub dominatia maghiara, insa
fara success.
 Traditia istorica mentioneaza pentru anul 1290/1291 descalecatul voievodului Negru
Voda, de la Fagaras la Campulung si Arges, insa “teoria descalecatului” nu este sustinuta de
izvoare.

Istoria certa a Tarii Romanesti, incepe cu Basarab I Intemeietorul (1310?-1352). In anul

1324 un document maghiar il mentioneaza ca vasal al regelui maghiar, Carol Robert d’Anjou,
pentru Banatul de Severin. Documentul il numeste pe Basarab “voievodul nostru transalpin”.
Neintelegerile dintre cei doi, fac ca, in anul 1330, regele maghiar sa organizeze o expeditie la sud
de Carpati, cu scopul supunerii tarii condusa de Basarab. Batalia a avut loc la Posada (9 – 12
noiembrie 1330), fiind descrisa in “Cronica pictata de la Viena”. Victoria obtinuta de catre
Basarab a consfintit independent Tarii Romanesti. Tara Romaneasca cuprindea Banatul de
Severin, Oltenia, Muntenia, Basarabia. Semnificatia acestui nou statut al tarii si mai ales al
voievodului consta in titulul voievodal “singur stapanitor” si apoi domn si mare voievod.

La est de Carpati se poate constata o evolutie asemanatoare in ceea ce priveste conditiile

externe si interne de formare a statului moldovean. Letopisetele rusesti mentioneaza cnezii
“bolohoveni”, dar exista si alte denumiri ale autonomiilor locale romanesti: Codrii – Orheiului,
Codrii Cosminului, Campul lui Dragos, cobale, ocoale.

Prima etapa a intemeierii Moldovei a fost legata de descalecatul lui Dragos. Cu ocazia
expeditiilor antitataresti (1345 - 1354), este organizata in nordul Moldovei o marca de granite, cu
centrul la Baia, condusa de Dragos, voievod roman din Maramures si exponent al politicii
maghiare. Aceasta formatiune se afla sub suzeranitate maghiara si sub urmasii lui Dragos – Sas
si Balc.

Nemultumiti, moldovenii impreuna cu voievodul Bogdan, tot din Maramures, se ridica

impotriva regalitatii maghiare. Acesta este cel de-al doilea descalecat din istoria Moldovei
(1359). In urma confruntarii dintre Bogdan si Balc, se constituie Moldova ca stat independent.
Evenimentele sunt relatate in “Cronica lui Ioan de Tarnave”.

Astfel, formarea statelor medieval romanesti a avut urmari importatnte. In primul rand s-
a asigurat existent de sine statatoare a romanilor, si s-a realizat cadrul favorabil dezvoltarii si
afirmarii civilizatiei romanesti. Un alt aspect important este cel legat de implicarea statelor
medievale romanesti in cruciada tarzie, voievozii romani afirmandu-se ca aparatori ai
crestinatatii pe linia Dunarii in secolele XIV – XVI, atunci cand Imperiul Otoman se va afla in
plina expansiune, constituind o grava amenintare atat pentru Tarile romane cat si pentru intreaga
lume crestina.
 EVOLUTIA TRANSILVANIEI SI A INSTITUTIILOR

SALE

- Mentionarea unui izvor istoric referitor la formatiunile din secolele IX – XI din spatiul
intracarpatic si precizarea a doua formatiuni atestate de acestea;
- Prezentarea unei etape a organizarii politice a Transilvaniei si mentionarea unui fapt
istoric referitor la contributia romanilor din Transilvania la intemeierea Tarii Romanesti si
Moldovei;
- Prezentarea institutiei voievodatului; principatul sub suzeranitate otomana;
- Formularea unui punct de vedere referitor la statutul politic si religios al romanilor
transilvaneni si sustinerea acestuia printr-un argument instoric.

Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne
care au facut posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international
favorabil. In centrul si rasaritul Europei ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII lea,
iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, regatul Poloniei si Regatul Ungariei (dupa anul
1000), isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna stapanirea propriu-zisa
asupra spatiului romanesc.

In secolele VIII – IX romanii convietuiesc cu slavii in zona Tisei si in Transilvania.

Populatia majoritara a Transilvaniei era formata din romani. In expansiunea lor spre rasarit,
ungurii se lovesc de rezistenta armata a populatiilor slave, turanice si romanesti din interiorul si
din afara arcului carpatic. Cel mai important izvor ce relateaza aceste evenimente este “Gesta
Hungarorum”, a notarului Anonymus. Acesta sustine ca ungurii s-au lovit de trei trei voievodate
romanesti: in Crisana, cel al lui Menumorut (cu centrul la Biharea), in Banat, cel al lui Glad (cu
centrul la Cuvin) si in S – V Transilvaniei, cel al lui Gelu – numit “duce” si “un anumit roman”
(cu centrul la Dabaca). In urma confruntarilor cu ungurii, formatiunile acestea sunt annihilate,
voievodatul lui Gelu fiind cucerit de Tuhutum care, potrivit cronicii, preia conducerea pentru
sine si urmasii sai.

La inceputul secolului al XI lea, Geula cel Tanar, un urmas al lui Tuhutum, intra in
conflict cu Stefan cel Sfant, regele Ungariei. Cel mai important izvor – “Viata Sfantului Gerard”
– relateaza despre formatiunile din Transilvania si Banat. In Transilvania, Geula cel Tanar refuza
crestinarea in rit catholic, motiv pentru care va fi atacat, invins si dus in Ungaria. In 1002 – 1003
tara sa este ocupata. In Banat, Ahtum, refuza suzeranitatea maghiara si percepe vama pentru
sarea ce trecea pe teritoriul sau spre Ungaria. Ahtun este ucis si teritoriul sau ocupat.

Cucerirea Transilvaniei incepe dupa 1050 si se incehie in linii mari in secolul al XIII lea.
Pentru acest lucru ungurii au folosit mijloace diverse: militare, politice, etnice, religioase. Prin
aceste mijloace ungurii au preluat conducerea asupra popoarelor cucerite si au incercat sa
anihileze structurile lor politice si sa-i asimileze din punct de vedere etnic si confesional.
 Astfel, in teritoriul Transilvaniei, ungurii au colonizat sasi, secui si pe cavalerii teutoni
(1211 - 1225). Secuii au marcat linia de infiltrare a stapanirii maghiare in Transilvania, fiind
asezati in Bihor, zona Tarnavelor si Subcarpatii Rasariteni. Ei aveau obligatii militare. Sasii au
avut in primul rand un rol economic, privilegiile lor fiind consemnate in “Bula de Aur a sasilor”
(Andreanum – 1224). Cavalerii teutoni sunt adusi in 1211 in Tara Barsei de catre regele Andrei
al II lea. Vor fi izgoniti in 1225 pentru ca nu au respectat termenii intelegerii initiale.

Ungurii au incercat sa modifice organizarea politica a Transilvaniei, adica sa inlocuiasca

voievodatul, forma de organizare politica specifica romanilor, cu principatul (forma de
organizare politica specifica Apusului).

Totusi, voievodatul se mentine pana in secolul al XIV lea. Voievodul era vasal al regelui
maghiar si avea atributii in principal militare. In perioada de criza a regalitatii maghiare, (sec.
XIII - XIV), voievozii Transilvaniei Roland Borsa si Ladislau Kan isi asuma chiar prerogative
politice regale.

In contextul in care regalitatea maghiara incearca sa-si impuna autoritatea in Transilvania

si la sud de Carpati, traditia istorica mentioneaza descalecatul Voievodului Radu Negru de la
Fagaras la Campulung si Arges (1290/1291). “Traditia descalecatului” nu este insa sustinuta de
izvoare. In cazul Moldovei, “traditia descalecatului” poate fi demonstrata, statul de la est de
Carpati formandu-se in urma unui dublu descalecat. Prima etapa a intemeierii Moldovei este
legata de descalecatul lui Dragos, iar al doilea descalecat este cel al lui Bogdan din Cuhea.
Acesta intra in conflict cu regalitatea maghiara si cu sprijinul boierimii moldovene il inlatura pe
Sas, urmas al lui Dragos. Astfel se pun bazele celui de-al doilea stat extracarpatic independent.

Constituirea statelor medievale a insemnat si un transfer de putere politica din partea

cnezilor si voievozilor locali in favoarea conducatorului ales care si-a asumat titlul de mare
voievod – exprima functia militara a conducatorului, intaietatea sa in raport cu ceilalti voievozi
care au disparut din societatea romaneasca extracarpatica.

In Transilvania vechea autoritate a voievodului simboliza autonomia tarii fata de

regalitate. Voievozii aveau atributii judiciare si administrative si isi exercitau autoritatea asupra
comitatelor. In secolul al XVI lea au loc importante transformari pe plan institutional. Ungaria
este infranta in batalia de la Mohacs (1526) de catre Imperiul Otoman. Ulterior, turcii intervin si
organizeaza teritoriul: parti vestice ale Ungarie sunt date Austrie, partea central este organizata
ca Pasalacul de la Buda, iar transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomana –
1541.

Incepand cu 1541 tara va fi condusa de un principe ales de Dieta. Principele detinea

importante prerogative in politica interna, asemanatoare cu cele ale voievozilor din tarile
extracarpatice.
 Astfel, istoria inceputului de Ev Mediu pentru Transilvania este marcata de transformari
importante. Statul intracarpatic se constituie sub dominatie straina si va continua sa fie separate
de trupul tarii pana in anul 1918. Treptat, drepturile romanilor au fost inculcate, fapt ce va genera
o intense lupta de emanicipare nationala in secolele urmatoare. Din punct de vedere religios,
religia ortodoxa nu va fi recunoscuta alaturi de religiile recepte ale Transilvaniei (catolica si mai
tarziu religiile protestante – lutherana, calvina, unitariana). Inceputul acestei discriminari pe
criteriu religios este facut de catre regele maghiar Ludovic I. Acesta, in anul 1366, prin
diplomele sale conditiona calitatea de nobil de apartenenta la religia catolica. Si din punct de
vedere politic romanii au de suferit. Adoptarea actului numit “Unio Trium Nationum” (1437),
stabilea natiunile privilegiate din Transilvania (unguri, sasi si secui), in timp ce romanii aveau
statu de natiune “tolerata”.

Prin urmare, istoria romanilor din Transilvania va fi marcata de lupta nationala a

acestora, de dorinta de libertate si unire cu fratii romani din Moldova si Tara Romaneasca,
idealuri ce-si vor gasi indeplinirea in Decembrie 1918.
 ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

DIN SECOLELE AL XIX LEA SI AL XX LEA.

- Mentionarea unei cauze care a transformat cercetarea stiintifica cu privire la formarea

poporului roman si a limbii romane intr-o problema controversata si prezentarea unei
consecinte a acestei transformari;
- Mentionarea numelui a trei istorici romanidin secolul al XIX lea care au studiat
problema romanitatii romanilor;
- Mentionarea a doua pozitii cu privire la romanitatea romanilor formulate de istoricii
romani din secolul al XX lea si precizarea unei deosebiri intre acestea;
- Formularea unui punct de vedere referitor la secolele al XIX lea si al XX lea si
sustinerea acestuia printr-un argument istoric.

Problema formarii poporului roman si a limbii romane reprezinta o problema importanta

a istoriei nationale deoarece permite stabilirea rolului si locului romanilor in istoria sud-estului
Europei, in istoria universala.

Evolutia fireasca din spatiul romanesc ce ar fi trebuit sa se incheie cu formarea unui

singur stat romanesc, a fost intrerupta de actiunea unor factori externi. Prin urmare, se vor forma
trei state medieval romanesti, doar cele extracarpatice fiind independente pana la un moment dat.
Desi separati de granite statale si aflati in zona in care s-au manifestat interesele unor vecini
puternici, romanii au manifestat constiinta de neam, realizand unitatea lor lingvistica, culturala,
reliogioasa.

Prima unire politica a Tarilor Romane a fost infaptuita de catre domnitorul Mihai
Viteazul – 1601. Desi unirea nu a durat decat foarte putin timp, ea va capata valoare de symbol
pentru generatii urmatoare ce au militat pentru unirea tuturor romanilor intr-un stat national
unitar.

In acelasi timp, unirea de la 1601 a determinat in randul istoricilor maghiari si ulterior

austrieci tendinta de negare a drepturilor romanilor in Transilvania. Pentru a impiedica
revendicarea acestui teritoriu de catre romani, ei au adoptat problema vechimii, continuitatii si
latinitatii poporului roman din punct de vedere politic si nu stiintific si au pus bazele teoriei
imigrationiste.

Cel mai de seama reprezentant al acestei teorii a fost Robert Roesler care a adunat teoriile
predecesorilor sai in lucrarea “Studii romanesti. Cercetari cu privire la istoria veche a Romaniei”,
aparuta la Viena in anul 1871. Roesler sustine ca dacii au fost exterminati ca popor in urma
cuceririi Daciei de catre romani, ca nu s-a facut colonizarea cu romani puri si cei 165 de ani de
integrare efectiva a Daciei in granitele Imperiului Roman nu au fost suficienti pentru
romanizarea populatiei. In plus, el afirma ca poporul roman s-a format la S de Dunare, unde a
primit influenta slava si a adoptat crestinismul ortodox. Prin urmare, romanii au revenit la nordul
Dunarii in sec al XIII lea, adica dupa ce maghiarii instalati in Pannonia inca din sec. al IX lea,
aveau deja in stapanire teritoriul Transilvaniei.

Cel ce a combatut teoria roesleriana a fosr A. D. Xenopol, in lucrearea “Cercetari cu

privire la staruinta elementului roman in Dacia traiana” – Iasi, 1884. Xenopol, aducand
argumente logice, istorice, arheologice, demonstreaza netemeinicia afrirmatiilor lui Roesler.

De-a lungul timpului, din dorinta de a demonstra romanitatea si vechimea romanilor, in

spatiul romanesc au fost formulate teorii ce au exagerat rolul romanilor in etnogeneza
romaneasca. Ideea romanitatii pure a romanilor apare inca de la Miron Costin, cel ce il consider
ape Traian “intaiul nostru descalecator”, idee ce este preluata de catre Dimitrie Cantemir, Scoala
Ardeleana, iar in secolul al XIX lea de catre Scoala Latinista. Reprezentantul acesteia, August
Treboniu Laurian a redactat un Dictionar al limbii romane din care a eliminate toate cuvintele
nelatine. Se crea astfel o limba romana artificiala, motiv pentru care Scoala Latinista a fost
discreditata. Treptat, s-a incercat stabilirea unui echilibru in problema etogenezei romanesti. In
1860, B.P.Hasdeu, in lucrarea “Pierit-au dacii?” stabileste ca predecesorii sai au interpretat fortat
anumite izvoare si au exagerat rolul romanilor, dar ca baza etnica a poporului roman este
reprezentata de elementul dacic.

Secolul XX aduce noi teorii. Dupa ce la inceput de veac, arheologul Vasile Parvan afirma
ca “romanii sunt in cel mai inalt grad si daci si romani”, schimbarea de regim politic din
Romania produce si o reinterpretare a etnogenezei romanesti. In perioada prosovietica a
regimului, Mihai Roller, in lucrarea “Istoria Romaniei” (1947), fara a nega romanitatea
romanilor accentueaza influenta civilizatoare a slavilor, considerand ca au influentat chiar
formarea statelor medieval romanesti. Situatia se modifica dupa 1965, in conditiile venirii la
putere a lui N. Ceausescu. Regimul sau este unul de tip nationalist, motiv pentru care
istoriografia oficiala va exagera rolul dacilor in procesul de etogeneza, reluand idei enuntate in
prima jumatate a secolului de catre N. Densusianu (1913) si miscarea legionara din Romania
(1927). Cele doua teorii nu neaga romanitatea romanilor, dar este exagerat rolul adstratului
(slav), resptectiv stratului (dacic), in formarea poporului roman.

In concluzie, secolele XIX – XX, sunt marcate de o serie de teorii generate de o

interpretare fortata a izvoarelor sau de regimul politic, teorii ce mentin disputa in jurul problemei
etnogenezei romanesti. Sustinatorii teoriei imigrationiste au la baza motive politice, incercand sa
demonstreze ca romanii nu au drepturi in Transilvania, in timp ce, ceilalti doresc sa afirme
romanitatea pura a romanilor sau sa demonstreze importanta unui element sau a altuia in
procesul formarii poporului roman si a limbii romane.

Istoriografia de dupa 1989 va relua problema aceasta, incercand sa stabileasca un

echilibru. Astfel, Lucian Boia, in lucrarea “Istorie si mit in constiinta romaneasca” (1996),
afirma ca poporul roman s-a format in urma sintezei etno-lingvistice dintre daci, romani si slavi,
dar ca, raportandu-ne la limba vorbita de popor, trebuie admis faptul ca elementul latin este
preponderent.