FUNDAŢIA CULTURAL UMANITARĂ “HENRI COANDĂ” ṢTEI

ṢCOALA POSTLICEALĂ “HENRI COANDĂ” ṢTEI

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

LUCRARE DE PROIECT

COORDONATOR:
FARMACIST TAICHIŞ DELIA

ABSOLVENT:
MORAR IONELA DANIELA

ŞTEI
 2017
FUNDAŢIA CULTURAL UMANITARĂ “HENRI COANDĂ” ṢTEI
ṢCOALA POSTLICEALĂ “HENRI COANDĂ” ṢTEI
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

FITOTERAPIA SPECIFICĂ
ȊN RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ
ECHINACEA

COORDONATOR:
FARMACIST TAICHIŞ DELIA

ABSOLVENT:
MORAR IONELA DANIELA

ŞTEI
2017
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................1

CAPITOLUL 1 - FITOTERAPIA ....................................................................4

1.1. Scurt istoric..................................................................................................4
1.2. Generalităţi .................................................................................................6
1.3. Forme fitoterapeutice .................................................................................8
1.4. Fitoterapia în răceală şi gripă......................................................................9

CAPITOLUL 2 - RĂCEALA ŞI GRIPA .........................................................11

2.1. Noţiuni generale........................................................................................11
2.2. Simptomatologia şi tratamentul răcelii .....................................................12
2.3. Simptomatologia şi tratamentul gripei......................................................13

CAPITOLUL 3 - ECHINACEA ......................................................................16

3.1. Scurt istoric................................................................................................16
3.2. Descriere botanică.....................................................................................18
3.3. Compoziţie chimică ..................................................................................20
3.4. Acţiuni farmacologice ..............................................................................21
3.5. Mod de preparare şi administrare .............................................................22
3.6. Precauţii / Contraindicaţii .........................................................................25
3.7. Preparate farmaceutice .............................................................................26

CONCLUZII .....................................................................................................30

BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................32
 INTRODUCERE

Medicina a găsit rezolvări pentru multe boli mari. Dar nu şi pentru bolile
mici, suferinţe sezoniere, provocate de anotimpuri.
Anotimpul rece are riscurile sale: virusurile ce ne aduc răceala şi gripa
pândesc în autobuze, grădiniţe, şcoli, magazine, şi chiar la uşa medicului de
familie.
Ȋn zilele friguroase şi umede, infecţiile virale se răspândesc extrem de
rapid. Pentru milioane de oameni, ele fac parte obligatoriu din neplăcerile iernii.
Câteodată, ni se întâmplă ca până în primăvară să răcim de 3-4 ori. Această
rezistenţă scăzută la infecţii se explică, în general, prin slăbirea capacităţii de
autoapărare a organismului. Pentru a opune germenilor patogeni un sistem
imunitar realmente capabil de luptă, este necesar să-l antrenăm din timp.
Dacă totuşi simţim ca "ne-a prins", nu e cazul să apelăm imediat la
arsenalul medicamentelor chimice pentru o răceala banală. Resursele
vindecătoare ale naturii ne oferă o multitudine de posibilităţi de a-i învinge pe
inamicii aducători de tuse şi guturai.
Astăzi, oamenii învaţă să regîndească modalităţile de abordare a
problemelor sănătăţii lor, convingându-se tot mai mult de folosul reîntoarcerii la
vechile leacuri ale bunicii şi la preparatele obţinute 100% din plante.
Aportul fitoterapiei la tratamentul răcelii şi gripei, esenţial (rareori) şi
adjuvant (în cele mai multe cazuri), nu trebuie neglijat; dar pentru a fi
recomandat, el trebuie studiat în detaliu.
Capitolul 1 al prezentei lucrări este o scurtă incursiune în lumea
fitoterapiei, pornind de la istoric, generalităţi, avantajele fitoterapiei, forme
fitoterapeutice şi aplicarea fitoterapiei în cazurile specifice de răceală şi gripă.
Când ne curge nasul, strănutăm, tuşim şi ne doare în gât ne întrebăm
adesea dacă avem o simplă răceală sau mai mult. Atât răceala, cât şi gripa sunt
boli respiratorii cu simptome similare. Înainte de a apela la un tratament, chiar şi
1
naturist, este bine să ştim cu ce avem de-a face. Acest aspect este analizat în
detaliu în capitolul 2 al lucrării de faţă.
La cele dintâi semne de răceală, cum ar fi strănuturile dese şi usturimile în
gât, putem apela la un remediu sigur: Echinaceea, o plantă cu acţiune
imunostimulatoare deosebită.

Efectele benefice redutabile ale utilizării remediilor din Echinacea sunt

cel antibacterian şi cel antiviral, în special faţă de virusul gripal şi alţi agenţi
patogeni cu tropism respirator.
Peste 350 de studii clinice atestă efectele de tip imuno-protector al
Echinaceei în evoluţia infecţiilor respiratorii, ca şi posibilitatea utilizării ei în
profilaxia acestor boli.
Se recomandă administrarea preparatelor de Echinacea încă de la apariţia
primelor semne de boală şi până la dispariţia lor. Valorea terapeutică a echinacei
este recunoscută astăzi atât de medici alopaţi, cât şi de fitoterapeuţi, în special
prin efectul imunostimulator.
Echinacea poate să ajute la reducerea simptomelor răcelii, dar şi să
prevină infectarea cu anumite virusuri care produc IACRS, susţin cercetătorii
americani. Conform unei metaanalize publicate în prestigiosul Jurnal Lancet
Boli Infecţioase, Echinacea poate preveni 58% din cazurile de răceală şi poate
reduce durata bolii cu 1,4 zile.

2
 Combinaţia dintre vitamina C şi Echinacea reduce incidenţa răcelii cu
86%, Echinacea simplă reduce cu 65%, iar atunci când pacienţii au fost inoculaţi
direct cu un rinovirus, Echinacea a redus riscul de a dezvolta răceala cu 33%.
Efectele Echinaceei pot fi amplificate dacă se asociază administrarea ei cu
alţi factori imunomodulatori: vitamina C, zinc sau plante ca Lemnul dulce.
Dozele recomandate de Echinacea - între 30-300mg/zi şi de vitamina C - între
60-180mg/zi, începând de la copii şi până la adulţi, asigură un tratament optim
dar şi o profilaxie de durată, conferind o protecţie reală a sistemului imunitar,
care este astfel antrenat într-o manieră naturală şi blândă pentru a face faţă
agresiunilor zilnice multiple.
Virtuţile terapeutice ale echinaceei se datorează prezenţei unei game largi
de substanţe bioactive cum sunt acidul clorogenic, acid cafeic, esteri,
echinacozide, polizaharide. Aceşti constituenţi au acţiune antiinflamatorie,
antivirală şi imunostimulatoare, proprietăţi ce pot explica rolul împotriva
rinovirusului.
Despre virtuţile plantei, istoricul ei, descrierea botanică, compoziţia
chimică, acţiunile farmacologice, modul de preparare şi administrare (cu
exemple de preparate framaceutice) precum şi precauţiile şi contraindicaţiile ei,
am scris pe larg în capitolul 3 al lucrării.

3
 CAPITOLUL 1
FITOTERAPIA

1.1. Scurt istoric

Omul încă din zorii existenţei sale, la început din instinct, apoi din intuiţie
şi experienţă, iar mai târziu printr-o abordare ştiinţifică, raţională, a folosit şi
continuă să folosească, în scopul vindecării sau ameliorării bolilor, plantele
medicinale.
În fiecare cultură a lumii au fost folosite plantele de leac ca bază a
medicinei. Filosofia terapeutică și motivele fundamentale pentru folosirea
plantelor variază, dar de mii de ani plantele și-au demonstrat eficiența și
importanța.
Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date de la sumerieni,
popor care a trăit între râurile Tigru şi Eufrat din Asia cu 6000 ani î.Ch.,
cunoştinţele lor în acest domeniu fiind destul de avansate. Din aşezările
babiloniene şi asiriene, arheologii au scos la iveală 22.000 de tăbliţe de lut, vechi
de 5.000 ani, dintre care 33 tăbliţe reprezintă un adevărat dicţionar al plantelor
medicinale. În Egiptul antic, plantele medicinale erau deasemenea mult preţuite,
fapt dovedit de papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase reţete
de plante medicinale. Papirusul găsit la Eberes, 1550 î.Ch., descrie 200 plante
folosite în tratarea bolilor.
Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000
de ani în timpul domniei împaratului chinez Chi'en Nung. Se numea “Pen Tsao”
şi conţinea descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante.
Toate aceste cunoştinţe au fost preluate de medicina greacă, reprezentată
prin cel mai mare medic al antichităţii, Hippocrate (460-375 î.Ch.), de la care
ne-a rămas lucrarea "Corpus Hippocraticum" , în care sunt descrise 236 plante
medicinale.

4
 În secolul I d.Ch., medicul roman de origine greacă Dioscorides a
călătorit, însoţind armata romană, prin mai toate colţurile lumii cunoscute,
adunând informaţii despre folosirea plantelor medicinale, el fiind primul autor
antic care a clasificat plantele în funcţie de utilitatea lor terapeutică. Dioscorides
scrie o lucrare în cinci volume, în limba greacă, ce foarte repede avea să fie
tradusă în latină, devenind cel mai complet compendiu medical al antichităţii:
"De Materia Medica".
Medicul grec Galen (130 - 200) a lăsat numeroase lucrări de medicină şi
farmacie care au stat la baza terapeuticii până în secolul al XIX-lea. Şi în zilele
noastre se utilizează termenul de "preparate galenice" pentru extracte, tincturi,
şi siropuri.
Împăratul Sen Nung, care a trăit cu 3.000 ani î.Ch. era preocupat de
studiul plantelor medicinale, fiind considerat întemeietorul medicinii chineze.
Tot în China s-a descoperit o carte scrisă cu 2.600 ani î.Ch., în care sunt indicate
plantele medicinale cu întrebuinţările lor.
Theophrastus Paracelsus (1493-1541), numit părintele botanicii, în cele
două lucrări "De Historia Plantarum" şi "De Causis Plantarum", nu doar
descrie diverse plante medicinale, metode de culegere şi de cultivare, ci face şi o
primă clasificare a lor, în funcţie de localizare, dimensiuni sau utilitate practică.
În cartea a XXI-a şi a XXVII-a, a lucrării "Naturalis Historia", Caius
Plinius abordează plantele cu mult har şi pricepere fiind unul dintre cei mai
renumiţi medici ai antichităţii.
În secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înfiinţarea
primelor grădini botanice dedicate în principal speciilor de plante medicinale,
unde se efectuau cercetările şi învăţau studenţii.
Mari progrese au fost făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, mai ales prin activitatea botanistul Carl Linnaeus (1707-1778) care,
în 1753, introduce un nou sistem de nomenclatură pentru plante. Acesta a ajutat
la identificarea cu exactitate a plantelor şi a dechis calea spre compilaţia dintre
5
Farmacopee, cărţi oficiale care enumeră medicamentele şi descriu modul lor de
preparare.
Începând din secolul al XVI-lea, apar primele documente scrise în limba
română, în care se atestă larga utilizare a plantelor medicinale pentru prevenirea
şi combaterea multor boli. Pot fi amintite "Psaltirea Scheiană" (1515),
"Herbarium de la Cluj" (1587) şi mai ales "Sanitatis studium", scrisă de Paul
Kyr şi publicată la Braşov în anul 1551, fiind considerată drept cea mai veche
carte medicală tipărită în ţările române. "Pravila lui Matei Basarab" (1662)
reliefează rolul specialistului în descoperirea ierburilor cu proprietăţi de
vindecare împotriva otrăvurilor.
În această perioadă sunt înfiinţate primele farmacii orăşeneşti. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite
"specii" şi se distribuiau de către spiţer.
Acest scurt istoric ne confirmă un adevăr incontestabil, acela că
fitoterapia este cea mai veche formă de tratament. Tratamentul de azi prin plante
a preluat cunoştinţele empirice acumulate în decursul mileniilor, dar le-a supus
unei analize carteziene, cum este formulat de ştiinţele exacte. Aceasta a dus la o
triere a speciilor folosite, la adăugarea unor noi specii inventarului existent şi la
o din ce în ce mai subtilă perfecţionare a metodelor de preparare a produselor
vegetale şi de aplicare a lor.
În prezent, fitoterapia a devenit o ştiinţă modernă, o ramură a ştiinţelor
medicale. Acest lucru a fost posibil numai pe măsura dezvoltării altor ştiinţe,
cum ar fi chimia organică, biochimia, microbiologia, farmacodinamia,
virusologia, farmacologia, genetica şi altele.

1.2. Generalităţi
Odată cu descoperirile ştiinţifice ale secolului XX, fitoterapia a ieşit din
empirism, punându-se bazele terapeuticii cu plante pe baze ştiinţifice. Nu mică
le-a fost însă mirarea cercetătorilor, când pe baza analizelor chimice şi a testelor

6
clinice, au confirmat în proporţie de peste 80%, proprietăţile farmacodinamice
ale plantelor, întocmai cum erau prescrise de către medicina populară.
Deşi fitoterapia azi se bazează pe efectele curative ale unor compuşi bio
din plante, care poartă denumirea de principii active, această veche ştiinţă a
tamăduirii îşi respectă regulile originare, valorificând materialul vegetal fără a
extrage selectiv anumite substanţe sau principii din ţesuturile plantelor, aşa cum
fac alte ştiinţe care valorifică vegetalele, ca farmaceutica sau aromoterapia. Din
acest motiv, se poate spune, că fitoterapia a rămas cea mai curată şi mai naturală
dintre ştiinţe.

Avantajele fitoterapiei:
 Accesibilitatea (plantele sunt uşor de procurat şi ieftine; culegerea lor din
natură ajută la armonizarea organismului, eliberarea de stres etc.);
 Acţiunea blândă şi lipsa efectelor adverse (când se respectă dozele
adecvate şi sunt consumate conform indicaţiilor sau prescripţiilor);
 Tratarea bolnavului ca un întreg (plantele au efecte fizice şi psiho-
emoţionale şi echilibrează organismul la toate nivelele);
 Se poate folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici
excepţii, la care trebuie să se ţină seama de antagonismul dintre unele
medicamente şi unele plante);
 Se adresează oricărei grupe de vârstă, ţinând cont de acţiunea specifică a
plantelor şi efectele lor;
 Previn şi nu doar tratează, tratează şi nu doar ameliorează; cu cât
afecţiunea este de dată mai recentă cu atât reversibilitatea simptomelor
sau leziunilor este mai rapidă şi mai eficientă; în formele acute cu
declanşare bruscă fitoterapia nu este la fel de promptă, necesitând
asocierea cu alte metode terapeutice;
 Sunt uşor de administrat mai ales având în vedere multitudinea de
modalităţi de prezentare;
7
  Tratamentul acţionează lent, durata acestuia fiind pe perioade mai lungi,
dând posibilitatea refacerii şi regenerării structurilor lezate;
 Vindecarea se face pe cale blândă prin mecanisme proprii organismului şi
poate produce vindecări definitive.

1.3. Forme fitoterapeutice

Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul
celulelor vegetale. Pentru ca aceste substanţe naturale, cu acţiune biologică
asupra omului, să poată fi valorificate corespunzător de către organism, în
diferite tulburări ele se vor regăsi în diferite forme fitoterapeutice
(fitofarmaceutice).
Cele mai cunoscute şi uşor aplicabile metode de extragere a substanţelor
active din plante medicinale sunt infuzia, decoctul şi maceratul.
Infuzia de plante medicinale constă în păstrarea plantei medicinale în
contact cu apa clocotită pentru un timp relativ redus de 2-3 minute şi folosirea
soluţiei obţinute după strecurare. Cantitatea de infuzie de plante medicinale este
de obicei de o linguriţă la 250 ml de apă clocotită şi se utilizează în general flori
şi frunze de plante medicinale.
Decoctul din plante medicinale se obţine din materia vegetală mărunţită
(aproximativ o lingură) la care se adaugă apă (250 ml) şi se fierbe între 5 şi 30
de minute, după care se strecoară cât timp este fierbinte şi se completează cu apă
fierbinte în cantitatea necesară, corespunzatoare cantităţii de apă pierdute prin
evaporare pentru decoctul de plante medicinale. Decoctul de plante medicinale
se foloseşte îndeosebi pentru obţinerea principiilor active din plante medicinale
care au un ţesut lemnos (rădăcini, scoarţă).
Maceratul de plante medicinale constă în păstrarea plantei mărunţite, în
contact cu apă rece pentru un timp de 1-12 ore. Maceratul se foloseşte cel mai
frecvent în cazul plantelor medicinale la care extracţia principiilor active
necesită timp mai lung. Maceratul se prepară la temperatura camerei, iar ceaiul

8
obţinut prin extracţie apoasă se prepară pentru o singură zi. Se bea neîndulcit sau
îndulcit cu miere de albine.
Desigur există o multitudine de forme fitoterapeutice dintre care
enumerăm cataplasma, tinctura, vinul medicinal, oţeturile aromatice, uleiurile
medicinale, inhalaţia, gargara, băile fitoterapeutice.
O formă farmaceutică mai nouă de administrare sunt comprimatele
preparate şi din pulberi de plante, printr-o tehnologie simplă şi prin alta mai
complicată, drajeificarea, care constă în acoperirea cu o peliculă specială gastro-
solubilă a comprimatelor. Comprimatele din pulberi de plante prezintă avantajul
unei dozări precise, posibilitatea controlului analitic, stabilirea termenului de
valabilitate şi prezentarea într-un ambalaj modern.

1.4. Fitoterapia în răceală şi gripă

Pe lângă stresul emoţional, organismul uman trebuie să poarte o luptă
zilnică cu frigul, imunitatea scăzută, clima tot mai schimbătoare, virusurile şi
bacteriile. Astfel, nu e de mirare că răcelile şi gripele sunt cele mai frecvente
afecţiuni întâlnite, pe care majoritatea persoanelor decide în mod greşit să le
trateze cu medicamente de sinteză sau antibiotice. Tratamentele medicamentoase
aduc cu ele şi efecte secundare, iar pentru a prevenii rezistenţa la antibiotice este
preferată fitoterapia.
La copii, bătrâni şi chiar la adulţi, contra gripelor şi a oricăror viroze
respiratorii dau bune rezultate tratamentele naturiste care sunt mai puţin agresive
în comparaţie cu antibioticele. Folosirea preparatelor cu antibiotice ar fi indicată
numai în cazul când apare o suprainfecţie bacteriană.
Fitoterapia prezintă un larg arsenal de procedee cu care se poate interveni
în mod eficient.
Ȋn primul rând sunt recomandate ceaiurile fierbinţi din plante medicinale
cu proprietăţi neurosedative, antiinflamatoare, emoliente, expectorante,
sudorifice, antitusive şi de protecţie faţă de contaminarea virotică. Siropurile cu

9
extracte din plante ameliorează simptomele din afecţiunile cronice şi acute ale
tractului respirator, având efecte expectorante, bronholitice, mucolitice şi
antiinflamatoare.
Aportul fitoterapiei la tratamentul răcelii şi gripei, esenţial (rareori) şi
adjuvant (în cele mai multe cazuri), nu trebuie neglijat; dar pentru a fi
recomandat, el trebuie studiat în detaliu.
În lucrarea de faţă vom analiza în detaliu aportul adus de echinacea în
tratamentul răcelii şi gripei, această analiză făcând subiectul unui capitol aparte.

Fitoterapia folosită corect în acord cu simptomatologia pe care o prezintă

bolnavul acţionează în sensul unei ordonări, reglări si normalizări a funcţiilor
afectate.
Prescrierea medicaţiei fitoterapice în răceală şi gripă revine medicului.

10
 CAPITOLUL 2
RĂCEALA ŞI GRIPA

2.1. Noţiuni generale

Răceala şi gripa sunt două dintre cele mai frecvente infecţii ale
sistemului respirator. Sunt deseori confundate, o raceală serioasă fiind denumită
gripă, sau invers.
Deşi la prima vedere, răceala şi gripa au manifestări comune, fiecare are
particularităţi ce le diferenţiază una de cealaltă. Astfel, încă de la debut,
organismul oferă semnale distincte ce ajută la deosebirea acestor două tipuri de
viroze respiratorii, iar pacientul poate lua din timp măsurile corecte de
combatere şi diminuare a simptomelor.
Principalul mod de diferenţiere a răcelii şi gripei constă în faptul că cea
dintâi afectează pe o durată mai scurtă şi într-un mod mai puţin agresiv
organismul decât gripa, care are o durată de manifestare lungă şi poate prezenta
episoade severe de afectare a organismului. Astfel, corpul este supus unui efort
susţinut de a lupta împotriva gripei, iar imunitatea poate fi pusă în pericol.
De foarte multe ori, tusea, stranutul sau durerile în gât nu ne pot indica
decisiv dacă este vorba despre o gripă sau o simplă raceală.
Răceala şi gripa sunt provocate de factori distincţi - astfel, răceala este cel
mai adesea determinată de rinovirusuri, care afectează nasul, gâtul sau căile
respiratorii superioare. Acestea sunt mai puţin puternice decât virusul gripal,
care poate proveni în urma unor epidemii.
Răceala poate fi contactată pe tot parcursul anului, în special vara. Gripa,
în schimb, este mult mai des întâlnită în intervalul noiembrie - februarie
deoarece sistemul imunitar este sensibil în timpul sezonului rece şi organismul
necesită o îngrijire mai atentă.
Deşi tratamentele prescrise se diferenţiază conform simptomelor
pacientului, tipului de infecţie respiratorie şi în funcţie de modul în care tusea se

11
manifestă, toate tipurile de terapie trebuie să acţioneze în mod esenţial ca un
antispatic, un antiinflamator pentru căile respiratorii şi un emolient pentru
fluidizarea secreţiilor nazale.

2.2. Siptomatologia şi tratamentul răcelii

Răceala comună (guturaiul) este o infecţie minoră a nasului şi gâtului,
cauzată de numeroase virusuri. Simptomele durează aproximativ o săptamână,
cu menţiunea că în cazul copiilor, vârstnicilor sau celor cu imunitatea scăzută,
pot dura mai mult.
Răceala este o boală extrem de contagioasă. Ea se transmite prin aer
(inhalarea virusului) sau prin contact cu picături de fluide ce conţin virusul.
Adulţii răcesc în medie de două până la patru ori pe an, cel mai frecvent
între lunile septembrie şi mai. Copiii răcesc de şase până la opt ori pe an.
Există peste 200 de virusuri diferite ce pot cauza răceala comună sau
banală. Unii agenţi, precum rinovirusul, provoacă îmbolnăviri serioase. Alţii,
precum parainfluenzae sau virusul sinciţial respirator, produc infecţii uşoare la
adulţi şi serioase la nivelul tractului respirator inferior la copii.
Stresul psihologic, alergiile care afectează cu precădere zona nasului şi
gâtului sau perioada ciclului menstrual pot influenţa susceptibilitatea
organismului de a contacta o răceala.
Rinovirusul este cauza a 30-35% din totalul răcelilor la adulţi. 10-15%
dintre răceli sunt cauzate de: adenovirusuri, virusuri coxsackie, echovirusuri,
ortomixovirusuri (inclusiv influenzae A si B ), paramixovirusuri, virusul sinciţial
respirator şi enterovirusuri. Cauza a 30-50% dintre răcelile presupuse a fi de
origine virală rămâne neidentificată.
După ce virusul pătrunde în organism, în una până la trei zile pot apărea
următoarele simptome:
 Congestie nazală şi rinoree (nas care curge);
 Tuse;
 Strănut;
 Alterarea gustului şi mirosului;
 Dureri în gât.

12
 Copiii sunt mai predispuşi la a dezvolta febră decât adolescenţii sau
adulţii, iar fumătorii prezintă simptome mai severe.
Răceala este o boală autolimitată, care se vindecă în aproximativ şapte
zile, indiferent dacă persoana urmează sau nu tratament. Virusul poate deschide
însă calea pentru infectarea altor zone ale organismului, precum sinusurile,
urechile sau bronhiile. O complicaţie des întâlnitâ este sinuzita (inflamarea
mucoasei sinusurilor). Tusea, de obicei neproductivă, poate persista de la câteva
săptămâni până la câteva luni după ce simptomele răcelii au disparut. Acest
fenomen se asociază cu simptome asemănătoare astmului şi impune prezentarea
la un medic de specialitate.
Tratamentul răcelii este unul simptomatic. El vizează reducerea
temporară a simptomelor şi trebuie administrat imediat ce se anunţă instalarea
răcelii. Congestia nazală şi rinoreea pot fi combătute cu decongestionante,
antihistaminice sau o combinaţie a celor două. Consumul de lichide (minimum 8
pahare cu apă pe zi) şi expectorantele ajută la eliminarea secreţiilor şi
diminuarea tusei. Antitusivele nu sunt indicate atunci cand tusea este productivă.
Nu există o medicaţie antivirală pentru a trata răceala comună. Antibioticele nu
se utilizează, avşnd în vedere originea virală a răcelii, dar sunt utile atunci când
apar complicaţii bacteriene, precum sinuzita sau otita.

2.3. Simptomatologia şi tratamentul gripei

Tipurile şi subtipurile din grupa B şi C se întâlnesc exclusiv la om, tipul
A poate apare şi la păsări.
Tipurile A si B cauzează îmbolnăvirile cele mai severe. Aceste virusuri îşi
schimbă permanent structura, în fiecare an circulând tulpini diferite de virusuri.
Tipul de virus gripal C cauzează o formă uşoară de boală, fără niciun
simptom. Nu provoacă epidemii şi nu are un impact major asupra sănătăţii
publice, precum tipurile A şi B.
Există şi virusuri paragripale, care dau manifestări asemănătoare gripei.

13
 Gripa se transmite pe cale aeriană, prin picăturile de salivă ale bolnavilor
care tuşesc.
Gripa poate fi fatală în cazul persoanelor vârstnice şi celor cu boli cronice
sau cu un sistem imunitar slăbit. Majoritatea persoanelor se vindecă în 1-2
săptămâni.
Simptomele gripei sunt mai severe decât cele ale răcelii comune, au un
debut brusc şi evoluţie rapidă:
 Febră peste 39° C;
 Frisoane;
 Dureri de cap şi gât;
 Dureri musculare şi articulare;
 Tuse seacă;
 Nas înfundat sau rinoree;
 Senzaţie de oboseală extremă (astenie);
 Stare generală alterată.
Simptomele digestive, precum lipsa apetitului, greaţă, vomă sau diaree,
sunt mai frecvent întâlnite la copii decât la adulţi.
Virusul gripal poate cauza pneumonie sau poate facilita pătrunderea
bacteriilor în plămâni, în timp ce sistemul de apărare al organismului este slăbit
de gripă. Alte infecţii care se pot asocia cu gripa sunt sinuzita, otita sau bronşita.
Tratamentul simptomatic al gripei este identic celui administrat în cazul
răcelii comune, cu menţiunea că nu tratează infecţia virală, ci reduce
disconfortul cauzat de simptome. Recomandările igienico-dietetice sunt identice
cu cele ale răcelii. Diferenţa constă în respectarea repausului la pat. Doar când
simptomele dispar se indică reluarea totală a activităţilor obişnuite.
Cea mai eficientă metodă de a preveni gripa este vaccinul antigripal. Prin
administrarea vaccinului antigripal se realizează imunizarea activă. Ȋn
compoziţia vaccinului gripal trivalent intră tulpini de virus gripal aparţinând

14
tipului A (subtipuri H1N1 şi H3N2) şi o tulpină tip B, cu structura asemănătoare
tulpinilor care se consideră că vor circula în perioada pentru care urmează să se
facă imunizarea. Vaccinul poate conţine germeni vii atenuaţi, inactivaţi sau doar
fragmente de virus. Injectarea se face intramuscular, locul de elecţie fiind
muşchiul deltoid. Pasul următor este sintetizarea anticorpilor care asigură
protecţie împotriva unei infecţii cu germenul respectiv, fără ca organismul să se
îmbolnăvească.
Medicatia antivirală reprezintă un element auxiliar în activitatea de
prevenire şi control a gripei, dar nu substituie vaccinarea antigripală. Din cauza
reacţiilor adverse şi a costului ridicat, profilaxia cu medicamente antivirale se
indică persoanelor alergice la vaccinul antigripal sau celor cu risc crescut de a
dezvolta infecţia, dar care nu s-au vaccinat până la momentul respectiv.

15
 CAPITOLUL 3
ECHINACEA

3.1. Scurt istoric

Istoria acestei plante-medicament este la fel de frământată ca şi cea a
medicinii naturale.
Meritul dezvăluirii efectelor vindecătoare aparţine băştinaşilor de pe
continentul american, care considerau că această plantă este darul cel mai de
preţ al Marelui Spirit - Manitou pentru copii săi, pentru a-i ajuta să scape de
orice boală, fie ea fizică sau psihică. Şamanii o tratau cu respect pentru că prin
puterea marelui Manitou şi a acestei plante se vindecau cei care fuseseră
prigoniţi sau bântuiţi de spiritele rele şi îşi redobândeau integritatea eu-lui. Ei o
mai foloseau pentru tratarea diferitelor afecîiuni ale gâtului, pentru dureri de
dinţi, infecţii, răni, muşcături de şarpe, boli contagioase ca oreionul, pojarul,
vărsatul de vânt, sau boli grave cum ar fi cancerul. Când apăreau aceste boli,
obişnuiau să bea sucul rădăcinii de Echinacea. O mai foloseau şi sub formă de
apă de gură pentru dureri de dinţi sau de gingii, sau aplicau extern prişniţe cu
rădăcină pe diferite tipuri de răni.
Robert Morison, primul profesor de botanică de la Oxford, a numit pentru
prima dată planta "Muşcătura diavolului" şi a dat prima denumire ştiinţifică
plantei: Dracunculus virginianus latifolius, petalis florum longissimis
purpuresccentibus. (Schar 0.,2002).
Alţi botanişti (Herman, Catesby, Dillenius şi Clayton) au descris planta la
începutul secolului 18, dar este meritul lui Linnaeus (1753) de a denumi
"Pălăria soarelui", Rudbekia purpurea (Echinacea purpurea).

16
 Şcoala de medicină eclectică, care şi-a început activitatea pe Coasta de
Est a SUA în anul 1845, a fost interesată de proprietăţile medicinale a o serie de
specii vegetale printre care şi cele de Echinacea, considerând că folosirea
acestora în terapeutică este nedăunătoare deoarece administrarea lor "nu scade
puterea vitala a organismului". In "The American Eclectic Dispensatory", carte
considerată biblia eclecticilor, se indica E. angustifolia în tratatmentul bolilor
renale iar E. purpurea în sifilis.
Primul preparat pe bază de echinacea a fost realizat de dr. german Meyer,
în 1870, care a cunoscut remediile terapeutice ale E. angustifolia de la indienii
Pawnee din Nebraska şi pe care l-a denumit "Purificatorul sanguin al lui
Meyer". Mai mult, în 1887, îşi foloseşte propria persoană pentru experimentare,
lăsându-se muşcat de un şarpe veninos, pentru a-şi folosi ca antidot preparatul
miraculos pe care îl considera "antispasmodic şi antidot în septicemii".
Ulterior King şi Lloyd, reprezentanţi de seamă ai şcolii medicale
eclectice, ce utilizau remedii terapeutice vegetale, au realizat preparatul
Echafolta, care a conferit popularitate speciei E. purpurea. Preparatul era
recomandat în otrăviri cu venin de şarpe, turbare, difterie, meningite cerebro-
spinale, septicemii, gonoree, eczeme, sifilis.
Şcoala de Medicină Eclectică a realizat o serie de tratate medicale în care
preparatele pe bază de specii de Echinacea ocupau un loc de frunte. Astfel, în
17
"The Physicians and Student's Ready Guide of Specific Medication" (1892) se
recomanda extractele de Echinacea în infecţii bacteriene acute ca: difteria, febra
tifoidă, holera infantilă, septicemii, în infecţii bacteriene cronice (TBC; sifilis),
în vindecarea unor răni vechi sau ulcere.
Ȋntr-un alt tratat medical al eclecticilor, "An Eclectic Compendium of the
Practice of Medicine", Dr. Natkius descrie specia de Echinacea angustifolia ca o
"alternativă de mare valoare în diatezele stromale, sifilis, ulcere vechi şi plăgi,
un puternic antiseptic local şi intern, în difterie, holeră infantilă şi în septicemii"
(Collins. şi colab., 1999).
Primele teste ştiinţifice asupra plantei au fost făcute în anul 1900 de
medicii cercetători din SUA. Ȋn jurul anului 1902, echinacea începe să fie
acceptată şi utilizatş ca remediu homeopat.
O dată cu dezvoltarea industriei medicamentelor sintetice, echinacea a
scăzut în popularitate. Populaţia a uitat pur şi simplu de tratamentele cu plante
medicinale, alegând produsele scumpe din comerţ.
Din fericire, cercetătorii germani au avut grijă ca această plantă să nu fie
dată aşa uşor uitării. Aceştia au realizat peste 50 de studii în care au arătat că
echinacea poate trata răceala şi gripa, virozele, bronşita, sinuzita şi poate înlocui
cu succes antibioticele.
Reabilitarea ei se datorează în primul rând lui Gerhard Madaus, medic şi
cercetător bavarez, care a adus în Europa seminţele de echinacea, pe care
ulterior a cultivat-o şi a studiat-o vreme de zeci de ani. De altfel, în aceasta ţară
sunt eliberate anual mai mult de 2 milioane de reţete în care este prescrisă
echinacea, unul din cele mai vândute remedii naturale din Europa.

3.2. Descriere botanică

Echinacea face parte din familia Asteraceae. Genul Echinacea are multe
specii, dar numai trei au calităţi medicinale, şi anume: Echinacea Purpurea,
Echinacea Pallida şi Echinacea Angustifolia.

18
 Echinacea este o plantă ierbacee care ajunge până la 1,5 m înălţime
(Echinacea purpurea), robustă şi rezistentă la condiţii climatice aspre. Ȋnfloreşte
din iulie până în august.

Speciile de Echinacea prezintă similitudini de bază. Toate sunt plante

perene care au o tulpină puternică acoperită cu perişori aspri, ce susţine o floare
mare ca o margaretă, în nuanţe diferite de purpuriu roşiatic. Inflorescenţa este
aplatizată la începutul înfloririi, apoi devine bombată.
Diferitele specii de Echinacea pot fi deosebite prin forma frunzelor,
înălţimea plantei, culoarea şi mărimea florii.
Ȋntre cele 3 specii există atât diferenţe de ordin morfologic, cât şi histo-
anatomic, dar mai ales biochimic, aceastea din urmă fiind reflectate în calitatea
răspunsului declanşat la nivelul sistemului imunitar de preparatele
fitofarmaceutice obţinute din specii diferite de Echinacea.
Speciile genului Echinacea cresc spontan în estul SUA (în statele
Arkansas, Oklahoma, Missouri, Kansas) pe sol uscat, nisipos şi în preerie. Cele

19
3 specii utilizate ca plante medicinale au fost aclimatizate şi introduse în cultură
în Europa şi în Rusia. La noi în ţară nu au fost cunoscute ca plante medicinale
până în anii '90.
Ȋn ceea ce priveşte părţile de plantă utilizată, este vorba fie de rădăcini,
herba (tulpină cu floare) sau planta întreagă. Se folosesc:
 Echinacea Purpurea Herba - constând în herba proaspătă (fără rădăcină)
recoltată la momentul înfloririi;
 Echinacea Purpurea Radix - constând în rădăcini proaspete sau uscate
recoltate toamna;
 Echinacea Pallida Herba - constând în herba proaspătă sau uscată
recoltată la momentul înfloririi;
 Echinacea Pallida Radix - constând în rădăcini proaspete sau uscate
recoltate în timpul înfloririi;
 Echinacea Angustifolia Herba e Radix - constând în planta întreagă
proaspătă sau uscată recoltată în timpul înfloririi.

3.3. Compoziţie chimică

Cercetările privind substanţele active din cele 3 specii medicinale de
Echinacea au început de peste un secol şi nu sunt încheiate nici în prezent.
La ora actuală se pune accentul pe 4 grupe de substanţe cu acţiune
imunostimulatoare dovedită: derivaţi ai acidului cafeic, alcamide, polizaharide
şi glicoproteine.
Trebuie avut în vedere ca aceste componente nu sunt conţinute de toate
cele 3 specii medicinale de Echinacea (Echinacea pallida şi Echinacea
angustifolia herba nu conţin polizaharide şi glicoproteine, iar rădăcina nu
conţine glicoproteine), componentele nu se extrag apoi în proporţii egale în toate
formele extractive (concentraţia cea mai mare de derivaţi ai acidului cafeic şi
polizaharide se obţine în sucul presat de Echinacea purpurea) şi, în parte, sunt
instabile (in special acidul cichorienic).
20
 Toate cele 4 clase de substanţe active sunt conţinute de Echinacea
purpurea herba şi Echinacea purpurea radix, cu specificarea că cea din urmă
conţine şi alcalozii pirolizidinici (tussilagina si iso-tussilagina).
Stimularea imunităţii se realizează prin mecanisme diferite:
 derivaţii acidului cafeic stimulează fagocitoza în testul granulocitelor "in
vitro" şi "in vivo" (Plantamed 1988: 54, p. 175-176);
 alcamidele (isobutilamidele acidului dodecate-traenic) stimulează
fagocitoza în testul granulocitelor "in vitro" şi "in vivo", sunt parţial şi
inhibitori ai ciclooxi-genazei - COX2, respectiv 5-lipo-oxigenazei şi
implicit au şi activitate antiinflamatoare (Am.J. 2002);
 glicoproteinele (un complex glicoprotein-polizaha-ridic) stimulează
limfocitele B şi macrofagele;
 polizaharidele - anumite fracţiuni cu masa moleculară mare - au acţiune
stimulatoare asupra fagocitozei. De asemenea s-a putut demonstra "in
vivo", pe şoarece, o acţiune proteefivă faţă de diferiţi agenţi infecţioşi
(Wagner si Proksch). Della Logia şi colaboratorii au observat şi acţiune
antiedematoasă a unui amestec de polizaharide din Echinacea angustifolia
radix.

3.4. Acţiuni farmacologice

 Antiinflamatorie - datorită alchilamidelor şi acidului cafeic - inhibă
producţia mediatorilor proinflamatori;
 Antioxidantă - prin reducerea metabolizării acidului arahidonic şi al
producerii de prostaglandine E2 (Ehinacea Purpurea);
 Imunostimulantă - oferită de polizaharide şi glicozidele acidului cicoric,
prin:
 inhibiţia producerii de mediatori pro-inflamatori;
 inhibarea acţiunii prostaglandinelor E2.

21
  Cicatrizantă - prin inhibarea hialuronidazei de către derivaţii acidului

cafeic, ajutând la refacerea tisulară (răni);

 Antifungică - cu activitate pe Candida albicans şi Saccharomyces
cerevisiae (Echinacea purpurea - extracte din rădăcină şi parte aeriană);
 Antibacteriană şi antivirală

 Nu are acţiune bactericidă sau bacteriostatică directă, ci prin acţiunea de

modulare imunitară. Bacteriostatic pe E. coli şi Pseudomonas aeruginosa;
 Limitează acţiunea invazivă a bacteriilor prin inhibarea hialuronidazei;
 Este activă pe virusul herpetic şi virusul inflenza (Echinacea purpurea).

3.5. Mod de preparare şi administrare

Părţi utilizate - Este folosită toată planta incluzând frunzele, rădăcinile şi
florile, ceea ce constituie un mare avantaj, faţă de alte plante medicinale. Cel
mai des sunt folosite rădăcinile de la plantele care au cel puţin 3 ani. Florile,
frunzele şi tulpinile pot fi tăiate în timpul verii când plantele de 2 - 3 ani sunt în
plină înflorire. Florile de echinacea se culeg atunci când sunt complet deschise.

PULBERE - planta se macină

fin cu râşniţa electrică de cafea după
care se cerne prin sita pentru făină. Se
ia, de regulă, 1/2 linguriţă de 3 ori pe
zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine
sub limbă vreme de 10-15 minute,
după care se înghite cu apă.
Nu se macină mai mult decât cât se consumă în 2-3 zile şi se păstrează în
borcane inchise ermetic. Dozele repetate sporesc imunitatea organismului la
marea majoritate a bolilor infecţioase, pornind de la cele respiratorii şi până la
cistite, anexite, etc.

22
 INFUZIE COMBINATĂ - Patru linguriţe de pulbere se macerează timp
de 8 ore, în jumătate de litru de apă, după care se filtrează, iar preparatul obţinut
se lasă deoparte. Planta rămasă după filtrare se opăreşte cu încă o jumătate de
litru de apă, după care se lasă să se răcească şi se strecoară.

Ȋn final, se combină maceratul anterior obţinut cu infuzia, preparatul

rezultat bându-se în 3-4 reprize, pe parcursul zilei. Acest remediu inhibă
dezvoltarea unor viruşi, elimină ameţeala şi durerile musculare asociate febrei,
calmeaza tusea şi accelerează procesele de vindecare în cazul infecţiilor.

SUCUL - obţinut prin presarea plantelor proaspăt culese, se

administrează pentru a preveni şi vindeca infecţiile virale sau microbiene, sau în
curele pentru detoxifierea organismului. Se administrează câte o linguriţă de 3
ori pe zi, timp de 3 zile. După o pauză de alte 3 zile, se administrează încă 3,
timp de maximum 30 de zile.

CATAPLASMA - planta se macină cu râşniţa de cafea, după care se

amestecă cu puţină apă caldă ca să formeze o pastă care se întinde pe un
pansament şi se aplică local. Se poate păstra 24 ore.

23
 MACERATUL LA RECE - se prepară din o linguriţă de pulbere la 200
ml de apă. Timpul de macerare, la temperatura camerei, este de 6 ore. După
macerare se filtrează şi se bea pe stomacul gol, cu 20 de minute înainte de a
mânca. Se consumă 2-3 căni cu macerat pe zi.

TINCTURA - se prepară din 20 linguri de plantă fin măcinată care se pun

într-un borcan, turnându-se deasupra alcool de 70 de grade şi amestecându-se
continuu până planta este complet acoperită. După aceasta, borcanul se închide
ermetic şi se lasă la macerat 10 zile. Ȋn final tinctura se filtrează şi se pune în
sticluţe mici închise la culoare.

Se utilizează intern pentru tratarea infecţiilor cronice (în doză de jumătate

de linguriţă, de 3 ori pe zi) şi extern contra afecţiunilor articulare şi a
reumatismului (sub formă de comprese pe articulaţiile dureroase). Tinctura se
administrează întotdeauna cu apă, pe stomacul gol.

UNGUENTUL - se obţine exclusiv pe cale industrială, fiind o combinaţie

dintre extractul de echinacea şi o bază de unguent, de regulă hidratantă. Se
foloseşte cu succes pentru tratarea rănilor şi arsurilor de gravitate mică şi medie,

24
pentru cicatrizarea estetică, pentru tratarea tenului alergic şi sensibil la infecţii,
ca adjuvant în psoriazis, arsuri etc.

CAPSULE - sunt formula cea mai bună de administrare a acestei plante.

Se recomandă cele care conţin extract uscat de echinacea, foarte concentrat în
principii active şi foarte rapid asimilat de către organism. Ȋn general, o capsulă
cu echinacea conţine 350-400 mg de extract standardizat. Se iau 3-6 capsule
zilnic, pe stomacul gol, în cure de 2-8 săptămâni.

3.6. Precauţii / Contraindicaţii

Suplimentele alimentare care conţin produse vegetale sunt des utilizate în
scopul tratării unui spectru larg de afecţiuni. Produsele vegetale pot conţine
substanţe active care pot avea efecte secundare, pot produce reacţii adverse sau
pot interacţiona cu alte produse vegetale, suplimente alimentare sau
medicamente. Din aceste motive, nu se recomandă utilizarea lor fără a consulta
medicul sau farmacistul, mai ales dacă pacientul urmează în paralel un tratament
alopat.
Produsele care conţin echinacea nu se recomandă în următoarele
afecţiuni: tuberculoză, leucemie, diabet, scleroză multiplă, HIV sau SIDA, boli

25
autoimune, afecţiuni hepatice, transplant de organ (datorită medicaţiei
imunosupresoare).
A se evita administrarea produselor cu echinacea în sarcină şi alăptare.
Echinacea poate declanşa reacţii alergice (de la uşoare dermatite până la
reacţii anafilactice), crescând riscul de apariţie al acestora la persoanele alergice
sau asmatice. Se recomandă evitarea produselor cu echinacea de către
persoanele alergice la plantele din familia Compositae (Asteraceae): sunătoare,
muşeţel, coada şoricelului, gălbenele, etc.
Administrarea continuă pe o perioadă mai lungă de 8 săptămâni poate
induce hepatotoxicitate.

3.7. Preparate farmaceutice

Echinacea este disponibilă pe piaţă sub formă de capsule, tablete, tinctură,
ceai sau sub formă lichidă.
De asemenea, în orice plafar se poate cumpăra echinacea sub formă de
planta crudă (granule sau pudră) sau ca extract - pe bază de alcool, pe bază de
glicerină sau pe baza de apă (tincturi).
Eficienţa plantei diferă de forma în care aceasta este administrată.
Conform studiilor, ceaiul este cel mai puţin eficient, deoarece nu toţi compuşii
activi conţinuţi de această plantă se pot dizolva în apă. Ȋn schimb, extractul
lichid şi tincturile sunt extrem de folositoare în prevenirea şi tratarea răcelii
obişnuite şi a durerii în gât. Dozajul depinde de potenţa plantei folosite, iar
capsulele şi tabletele pot difera ca gramaj şi dozaj.

CEAI
Producător: Fares Bio Vital
Prezentare: 20 plicuri x 1,5 g

26
 Recomandări: uz intern: prevenirea şi tratarea infecţiilor respiratorii
(răceli, bronşite, febră), urinare (cistite, nefrite), genitale (anexite), herpes. Ajută
la refacerea imunităţii organismului. uz extern: furunculoză.

Mod de administrare: uz intern: se beau 2-3 căni cu ceai pe zi. uz extern:

comprese, băi locale.
Contraindicaţii: la dozele recomandate nu se cunosc.

TINCTURĂ
Producător: Dacia Plant
Prezentare: sticluţă 50 ml
Recomandări: întărirea sistemului imunitar; susţinerea organismul în lupta
împotriva virusurilor, bacteriilor şi ciupercilor la nivelul tuturor aparatelor şi
sistemelor.
Mod de administrare: Copii între 3 şi 5 ani: câte 10-15 picături de 3 ori pe
zi, cu 30 de minute înaintea mesei. Copii între 6 şi 14 ani: câte 20-30 picături de
3 ori pe zi, cu 30 de minute înaintea mesei. Adulţi şi tineri peste 15 ani: câte 30-
50 picături de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înaintea mesei. Produsul poate fi
administrat ca atare sau diluat în 100ml de apă sau suc de fructe (1/2 de pahar).

27
 Contraindicaţii: Sarcină, intoleranţă la oricare din componentele
produsului.

CAPSULE
Producător: Hofigal
Prezentare: Cutie cu 40 capsule (4 blistere, 10 capsule/blister).

Recomandări: contribuie la funcţionarea normală a sistemului imunitar;

întăreşte capacitatea de apărare naturală a organismului uman împotriva unor

28
agresiuni interne sau externe, susţine mecanismele de apărare nespecifică; ajută
la menţinerea sănătăţii căilor respiratorii superioare în perioadele reci ale anului;
susţine organismul în perioada de convalescenţă (după tulburări funcţionale ale
aparatului respirator şi ale tractului uro-genital); îmbunătăţeşte starea generală a
organismului, este tonic general în astenia de primăvară.
Mod de administrare: Adulţi: câte 2 - 3 capsule pe zi, înainte de mesele
principale, max. 4 săptămâni; se poate relua după o pauză de 30 zile; se pot face
2 - 4 cure pe an. Copii (7-12 ani): câte 1 capsulă de 2 ori pe zi înainte de masă
sau la recomandarea specialistului.
Contraindicaţii: Produsul este bine tolerat, fără contraindicaţii semnalate
până acum la dozele şi ritmul de administrare recomandate. Ȋn sarcină şi
perioada de alăptare, la copii până la vârsta de 7 ani, în cazul unor dereglări
funcţionale severe ale sistemului imunitar, după transplantul de organe este
necesară recomandarea specialistului.

29
 CONCLUZII

Despre Echinacea se ştiu multe şi se scriu şi mai multe. Prin această

lucrare s-a dorit prezentarea adevărului şi mai ales, înlăturarea unor serii de
controverse ce planează în jurul acestei plante.
Se spune ca Echinacea este cea mai folosită plantă pentru stimularea
imunităţii, dar, practic nu stimulează imunitatea, ci o modulează, o echilibrează.
Iată primul beneficiu al Echinaceei: este imunomodulatoare.
Activează întro primă fază fagocitele (având drept consecinţă şi eliberarea
unei cantităţi crescute de IL 1, pe care sistemul imunitar o foloseşte ca
transportor) şi Ly T helper; astfel declanşează cu promptitudine iniţierea
răspunsului imun.
Tot în faza de iniţiere a reacţiei de apărare se încadrează şi eliberarea
sporită de interferon endogen, propriu organismului, cu importantă activitate
antivirală. Defapt, Echinacea are efect antiviral direct şi pentru realizarea acestui
rol mobilizează toate resursele sistemului imunitar. Urmând cursul normal al
reacţiei de apărare, organismul sesizează trecerea pericolului, şi ajutat de
Echinacea scoate "la înaintare" Ly T supresor care pun capăt "bătăliei".
Datorită unui compus, numit echinacozidă (un acid cafeic, înzestrat şi el
cu proprietăţi antivirale, dar şi antibacteriene), cercetătorii includ Echinacea
printre antibiotice (ce e drept, cu efecte mai puţin intense, dar deloc nocive). Şi
aşa am stabilit al doilea beneficiu. Nu "omoară" însă bacteriile, aşa cum fac
antibioticele alopate.
Echinacozida este cea care trezeşte celulele imune ce patrulează prin
organism, santinelele apărării (cel NK), dar inactivează şi bacteriile. Bacteriile,
în mod normal, produc o enzimă, numită hialuronidază, de care se ajută pentru a
putea pătrunde în ţesuturile umane. Echinacozida inhibă activitatea acestei
enzime.

30
 Trebuie ştiut că rolul ei imunomodulator este cel care limitează
administrarea la 8 săptămâni. Toate studiile clinice sau oprit la această perioadă
(peste 8 săptămâni se consideră că se exprimă predominant capacitatea de
activare a Ly T supresor şi se blochează capacitatea de apărare a organismului).
Ca măsură de prevenţie, mai bine zis de ocrotire a imunităţii, se poate lua
Echinacea de două ori pe an, primăvara şi toamna, câte 8 săptămâni. Doza diferă
în funcţie de vârstă, dar pentru persoanele adulte este de 2 g zilnic.
Ce facem dacă totuşi ne îmbolnăvim (răcim, de exemplu) în afara acestor
perioade? Ȋn aceste cazuri este de preferat administrarea tincturii, 30 picături la
fiecare 2 ore (în prima zi de boală) şi continuaarea până la depăşirea
evenimentului, cu 30 pic. de 3 ori pe zi.
Există unele controverse cu privire la prescrierea Echinaceei la pacienţii
care suferă de boli autoimune (afecţiuni date de funcţionarea în exces a
sistemului imunitar). Majoritatea studiilor care sau ocupat de cercetarea
efectelor Echinaceei recomandă să nu fie folosită la persoanele cu colagenoze,
scleroză multiplă, HIV/SIDA, lupus, poliartrită reumatoidă şi alte afecţiuni
autoimune.
Ȋn concluzie, ne întoarcem la evidenţele studiilor. Preparatele pe bază de
Echinacea testate diferă mult între ele. Este indicat să alegem cu grijă şi în
cunoştinţă de cauză produsul pe care îl vom consuma.
Majoritatea cercetărilor au fost orientate spre demonstrarea eficienţei
Echinaceei în afecţiuni virale (răceală, gripă, guturai, faringite, amigdalite,
afecţiuni virale bronşice, etc.). Cu cât se administrează Echinacea mai precoce,
încă de la primele semne de boală, cu atât severitatea simptomelor este mai
redusă şi la fel şi perioada de evoluţie a bolii.
Sperăm că lucrarea de faţă acoperă măcar o parte a interesului pentru
Echinacea şi o pune pe această regină a imunităţii întro lumină corectă.

31
 BIBLIOGRAFIE

 Alexandriu-Peiulescu Maria şi Popescu Horia, Plantele medicinale în

terapia modernă, Editura Ceres, Bucureşti, 1978.
 Anton Speranţa, Incursiune în medicina naturistă: In amintirea lui
Valeriu Popa, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
 Bojor O şi Perianu C, Pledoarie pentru viaţă lungă, Editura Fiat Lux,
Bucureşti, 2002.
 Bojor Ovidiu şi Popescu Octavian, Fitoterapie tradiţională şi
modernă, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2003.
 Bojor Ovidiu, Afecţiunile aparatului respirator: terapii complementare,
Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2004.
 Boldor O, Trifu M, Raianu O, Fiziologia plantelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
 Călinescu Alexandru, Sănătatea prin farmacia naturii, Editura Forum,
Bucureşti, 2000.
 Chirilă Pavel şi colectiv, Medicină naturistă - Mic tratat terapeutic,
Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
 Ciulei I şi colab., Plante medicinale - Fitochimie şi fitoterapie, vol I-II,
Editura Medicală, Bucureşti, 1993.
 Diharu Gh., Ghid pentru cunoaşterea plantelor medicinale, Editura Ceres,
Bucureşti, 2000.
 Dumitru Ecaterina, Terapia naturistă - Incursiune în farmacia naturii,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
 Fischer Eugen, Dicţionarul plantelor medicinale - Ghid practic pentru
cultivarea, recoltarea şi utilizarea plantelor medicinale şi aromatice. Să
redescoperim plantele medicinale - Prevenire, recunoaştere, vindecare,
Editura Gemma Pres, Bucureşti, 2002.

32
 Gartner Karl, Ce putem face singuri împotriva gripei, Editura, Nemira,
Bucureşti, 1997.
 Gherman Ion, Medicină alternativă tradiţională, ghid practic, Editura
Vestala, Bucureşti, 2001.
 Grigore Gheorghe, Plante medicinale, ceaiuri şi recomandări
fitoterapeutice, Editura All, Bucureşti, 2005.
 Grigorescu Emanoil, De la etnomedicină la fitoterapie - Tezaurul verde al
medicinei, Vol. 1, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1997.
 Ivan Sabin, Medicină naturistă pentru toţi, Editura C.N.I. Coresi,
Bucureşti, 2004.
 Mihăescu Eugen şi colab., Dicţionarul plantelor de leac, Ed. a 2-a rev,
Editura Călin, Bucureşti, 2008.
 Mohan Gheorghe, Tratarea bolilor cu plante medicinale, Editura Corint,
Bucureşti, 2006.
 Nădăşan Valentin, Fitoterapie: 100 întrebări şi răspunsuri despre plante
medicinale, Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.
 Nădăşan Valentin, Incursiune în fitoterapie, Editura Viaţă şi Sănătate,
Bucureşti, 2003.
 Pârvu Constantin, Universul plantelor - Mică enciclopedie, ediţia III,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
 Pukownik Peter, Farmacia de casă a Domnului: Remedii şi practici din
medicina populară, Editura Gemma Print, Bucureşti, 2002.

33