INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normei juridice

În procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia este o datorie a
legiuitorului, judecătorului sau a celui care aplică legea. Interpretarea legii este sinonimă cu
stabilirea înţelesului normei juridice, a semnificaţiei sale, a spiritului său. Dincolo de litera legii se
ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fără a face apel la o serie de artificii juridice,
inclusiv la principiile generale ale dreptului.
Felurile interpretării dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se
poate face, astfel, o distincţie clară între interpretarea oficială şi neoficială a dreptului.

Interpretarea oficială a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forţă juridică.
Interpretarea juridică se realizează de organele de stat care au atribuţii fie în domeniul creării
dreptului, fie în procesul aplicării normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci când
constată că actul său poate da naştere unor soluţii contradictorii în practică, pentru a elimina aceste
soluţii contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.
În cazul în care organul emitent al unui act normativ interpretează propriul act,
interpretare este interpretare autentică = interpretare legală sau generală căreia urmează să i se
supună toţi cei care aplică legea.
„Actul de interpretare face parte din actul interpretat şi, prin urmare, actul de interpretare
a legii are putere retroactivă”. Acest punct de vedere este fals, pentru că prin Constituţie se prevede
că retroactive pot fi doar legea penală şi contravenţională mai favorabile.
Deci, interpretarea oficială reprezintă determinarea înţelesului unei norme juridice de
către autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situaţia de a
constata că legea pe care a adaptat-o se aplică neuniform, dând naştere unei diversităţi de soluţii
juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. În astfel de cazuri, el poate
interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toţi destinatarii legii să o aplice în acelaşi
mod. Această lege în virtutea exigenţelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui să fie o lege
retroactivă, dar exigenţele constituţionale ale României opresc o asemenea abordare şi obligă pe cei
care aplică o lege interpretativă să-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, după intrarea
sa în vigoare1.

Interpretarea cauzală. Cei care aplică legea sunt obligaţi ca în condiţiile în care stabilesc
o anumită stare de fapt să aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, şi înţelesul său. Interpretarea
cauzelor ţine astfel de aplicarea dreptului şi este apanajul autorităţilor publice, instituţiilor publice
sau al altor subiecţi de drept, însărcinaţi cu aplicarea legii. Cel care aplică legea, după ce stabileşte
starea de fapt, este dator să califice juridic această stare, iar în acest proces este obligat să
desluşească sensul normelor juridice aplicabile, în vederea soluţionării legale a cauzei cu care a fost
sesizat.

Interpretarea neoficială sau interpretarea doctrinară, este realizată în diferite opere

ştiinţifice de către cercetătorii în domeniul dreptului, de către doctrinari. Spre deosebire de
interpretarea oficială, cea neoficială nu are forţă juridică, nu este obligatorie, nu se impune celui
care aplică legea, ci este facultativă pentru acesta.
Opiniile formulate in doctrina juridica:
- opinii de lege lata- opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in
vigoare;

1
Într-o altă opinie, acest gen de interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar actul
normativ interpretative va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). A se
vedea N.Popa, op.cit., p.241.
1
 - opinii de lege ferenda- vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in
legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.
Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o
anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine
intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.

Interpretarea facultativa- cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi

luata in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge
trebuie sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care
aplica legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare
constituie supportul intelectual al deciziei luate.

Metodele interpretării dreptului.

In activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpreteaza recurge la o serie de metode
in vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a campului sau de aplicabilitate, a efectelor pe
care le are norma juridica si a scopului acesteia.
Normele juridice cuprinse in diferite acte normative au intotdeauna o conditionare
social-istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi
descoperite prin utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de
sinteza absolut necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa
conduca la formarea convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu
solutia pe care o va da in cauza respectiva.
In literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o
preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar
anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de
interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite
metode care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea
sistematica. Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.

1. Metoda gramaticală
Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului
normei juridice: analiza sintactica si morfologica.
Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de
folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea
cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.
Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta
acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.
In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. „familie”- in
dreptul rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau „functionar public”- in dr. administrativ sau dr. penal
(unde are un sens mult mai larg).
Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de
drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale.
In virtutea teoriei lingvisticii, limba are 3 functii: 1. de exprimare; 2. de apel; 3. de
reprezentare, concretizata in diferite enunturi.
In procesul interpretarii gramaticale a normelor juridice judecatorul sau organul
administrativ care aplica norma juridica trebuie sa tina seama de aceasta functie pentru a descifra
mesajul legii.
In procesul de interpretare gramaticala, cel care aplica legea trebuie sa urmareasca si modul
de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, dar si sensul conjunctiilor utilizate. Daca intr-o
propozitie e utilizata conjunctia „si” se poate trage o anumita concluzie, „sau”- concluzie contrara.

2
 2. Metoda sistematică
Sensul normei juridice se stabileste prin integrarea normei juridice respective in ansamblul
actului normativ din care face parte sau prin raportare la un act normativ cu care se afla in contact
ori chiar la sistemul dreptului, la principiile acestuia.
Esenta acestei metode are in vedere faptul ca o norma juridica nu este si nici nu poate fi
privita in mod izolat, rupta de celelalte norme juridice.
Norma juridica face parte dintr-un sistem, ea este o componenta a sistemului de drept si ca
atare ea face parte dintr-o institutie juridica, ramura de drept sau din ansambluldreptului care
reprezinta interactiunea ramurilor si institutiilor juridice. De aceea, vointa legiuitorului poate fi
dedusa tinand seama de pozitia normei juridice in cadrul sistemului de drept, din relatiile pe care le
are cu celelalte norme juridice, intelesul acestora deducandu-se din ansamblulacestor interrelatii.
Pentru intelesul acestor relatii uneori in cadrul aceluiasi act normativ exista norme generale
si speciale. Intotdeauna normele din partea speciala a unui act normativ se aplica in concordanta cu
normele din partea sa generala.
De asemenea, normele dreptului comun sunt clarificatoare pentru aplicarea normelor
speciale. De exemplu, normele codului comercial sunt norme speciale in raport cu normele
dreptului civil, care este dreptul comun in materie.
3. Metoda istorică
Aceasta metoda urmareste sa explice intelesurile normei juridice prin luarea in consideratie
a ceea ce se numeste ocasio legis= imprejurarile social-politice care au stat la baza elaborarii si
adoptarii legii.
Pentru a interpreta istoric legea, cel care utilizeaza aceasta metoda e dator sa cerceteze
lucrarile preparatorii de elaborare a proiectului de lege, apoi sa studieze expunerile de motive,
notele de fundamentare, amendamentele care se fac la fiecare proiect de lege, atat cele acceptate cat
si cele respinse, dezbaterile care au loc cu prilejul adoptarii proiectului respectiv de lege, reactiile
presei cu privire la acel proiect etc.
Se recurge si la compararea reglementarilor actuale cu diferite reglementari juridice
anterioaer care au incetat sa mai existe sau cae au avut o anumita existenta anterioara.
Pe baza utilizarii acestei metode, cel care interpreteaza va ajunge sa cunoasca motivele,
argumentele care au stat la baza adoptarii respectivei legi si sa distinga si scopul in cederea caruia a
luat fiinta legea.

4. Metoda logică = cel mai larg, des procedeu de interpretare a normelor juridice
intalnit in practica.
Daca interpretarea istorica ne de posibilitatea sa evidentiem ocasio legis, interpretarea logica
ne da posibilitatea sa stabilim ratio legis, adica ratiunea de a fi a legii.
Prin intermediul acestei metode se fac aprecieri rationale, au loc operatiuni de
generalizare, de analiza logica a textului normei juridice, au loc operatiuni de analogie, aplicarea
regulilor logicii formale.
Este adevarata hermeneutica juridica deoarece in cuprinsul ei se pleaca de la teoria
generala a interpretarii, punand accentul pe principiile logicii formale, pe legile fundamentale ale
gandirii.
Rationamentul logic= esenta acestei metode si in procesul interpretarii el da nastere
unor reguli juridice ale interpretarii. Astfel de reguli sunt, de exemplu: exceptiile sunt de stricta
interpretare/ legile exceptionale trebuie sa fie interpretate in sens restrictiv.
In realizarea acestei metode, organul de interpretare a legii recurge la argumente logice
de interpretare: ad absurdum, per a contrario, a fortiori, a pari etc.

Interpretarea ad absurdum (prin reducere la absurd)= stabilirea adevarului tezei de

demonstrat prin infirmarea tezie care o contrazice. Interpretarea demonstreaza ca orice alta
interpretare s-ar da textului analizat in afara de cea dorita de el ar duce la concluzii contarre legii, la
concluzii absurde, de neacceptat.

3
 Argumentul per a contrario are la bază legea logica a terţului exclus (tertium non datur),
potrivit căreia în cazul unor dispoziţii contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una din ele
poate fi adevărată, cealalta eset falsa, o a treia posibilitate fiind exclusă. Argumentul per a contrario
este un argument logic periculos, deoarece el nu dă nici o certitudine cu privire la înţelesul normei
juridice.
In literatura juridica se sustine ca aplicarea unui asemenea rationament e valabila doar in
cazul unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o enumerare limitativa. Acest
lucru se datoreaza faptului ca legiuitorul poate uneori sa fie echivoc, sa nu excluda o teza contrara
in mod expres, teza care se poate deduce din interpretarea legii.

Argumentul a pari este un element de analogie juridică în virtutea căruia situaţiilor

juridice identice li se aplică acelaşi tratament juridic.

Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri
similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensivă a legii. Acest tip de interpretare
nu poate fi însă utilizat în toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusă în dreptul
penal, unde domină principiile legalităţii incriminării faptei şi legalităţii pedepsei, care îl obligă pe
cel ce interpretează legea să dea o interpretare strictă normei juridice.
Regula generala o constituie faptul ca cel care aplica legea nu poate sa faca distinctii
acolo unde legea nu distinge.

Argumentul a fortiori- 2 forme de exprimare:

- a majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin;
- a minori ad majus- daca legea interzice mai putin, implicit ea interzice si
mai mult
A fost utilizata in intreaga istorie a dreptului si in forma sa a majori ad minus, a fost gasita in
randul reglementarilor juridice o singura exceptie: dreptul femeii maritate asupra imobilului
dotalinainte de Iustinian. Astfel, femeia putea sa vanda imobilul, dar nu-l putea ipoteca, desi ipoteca
este un contract cu efecte mai restranse decat vanzarea.