Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA ”POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE CHIMIE APLICATĂ ȘI ŞTIINŢA


MATERIALELOR

ELIMINAREA SO2 DIN GAZELE DE ARDERE PRIN


ADSORBŢIE PE CĂRBUNE ACTIV

Coordonator:S.L Dăncilă Madelene

Nume student:
CHIŢA MARIA MIRABELA
Anul I Master, Ingineria Mediului
Cuprins

Introducere ............................................................................. Error! Bookmark not defined.

Dioxidul de sulf ..................................................................... Error! Bookmark not defined.

Efectele nocive ale oxizilor de sulf ........................................ Error! Bookmark not defined.

Controlul emisiei de oxizi de sulf ........................................... Error! Bookmark not defined.

Formarea oxizilor de sulf în procesele de combustie ............. Error! Bookmark not defined.

Procese fizico-chimice de desulfurare.................................... Error! Bookmark not defined.

Tehnici de desulfurare ............................................................ Error! Bookmark not defined.

Controlul precombustie al emisiei de SOx ............................. Error! Bookmark not defined.

Tehnici de desulfurare intracombustie ................................... Error! Bookmark not defined.

Desulfurarea postcombustie ................................................... Error! Bookmark not defined.

Solutii tehnologice de diminuare a emisiilor de SO2 ............. Error! Bookmark not defined.

Concluzie ............................................................................... Error! Bookmark not defined.


Bibliografie.............................................................................................................................17

2
Introducere

Cărbunii conţin ca elemente principale: carbon, oxigen, azot, sulf, elemente ce formează
masa organică, alături de substanţe minerale şi apă ce alcătuiesc masa anorganică. Sulful total
conţinut de cărbuni este alcătuit din sulf organic, sulf piritic şi sulf sulfatic. În timpul
procesului de combustie se transformă în dioxid de sulf şi în mai mică măsură în trioxid de
sulf. Conţinutul total de sulf din cărbune variază în limite largi pentru diferite zăcăminte în
funcţie de condiţiile de formare ale acestora. Cărbunii româneşti au un conţinut mediu de sulf
de 2-3%, variind de la 0,3% pentru antracitul de la Schela până la 8% pentru huila de Cozia.
Bioxidul de sulf este un gaz incolor, neinflamabil, cu un miros pătrunzator care irită ochii
şi căile respiratorii. Prezenţa bioxidului de sulf în atmosferă peste anumite limite are efecte
negative asupra plantelor, animalelor şi omului. Bioxidul de sulf afectează vizibil multe specii
de plante, efectul negativ asupra structurii şi ţesuturilor acestora fiind sesizabil cu ochiul liber.
La om şi animale, în concentraţii reduse produce iritarea aparatului respirator, iar în
concentraţii mai mari provoacă spasm bronşic. De asemenea, bioxidul de sulf produce
tulburări ale metabolismului glucidelor şi a proceselor enzimatice.

Dioxidul de sulf

Dioxidul de sulf reprezintă o substanţă toxică, care atrage atenţia prin mirosul şi acţiunea
iritantă asupra mucoaselor, provocând spasm şi contracţia muşchilor căilor respiratorii
superioare. În concentraţii ridicate, SO2 provoacă senzaţie de arsură asupra mucoaselor
respiratorii şi conjunctivale, tuse, tulburări ale respiraţiei, senzaţie de sufocare. Oxizii de sulf
au acţiune dăunătoare atât asupra organismului uman şi a regnului vegetal cât şi asupra
construcţiilor din metal şi piatră. SO2 poate fi transportat la distanţe mari prin fixarea pe
particulele de praf, efectul toxic al acestuia fiind accentuat de prezenţa pulberilor. Creşterea
concentraţiei de bioxid de sulf accelerează coroziunea metalelor, din cauza formării acizilor.
În atmosferă, în reacţie cu vaporii de apă formează acid sulfuric sau sulfuros, care conferă
caracterul acid al ploilor. Oxizii de sulf (bioxidul şi trioxidul de sulf) provin din surse naturale
şi antropice. Sursele naturale sunt erupţiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentaţia
bacteriană din zonele mlăştinoase, oxidarea gazului cu conţinut de sulf rezultat din
descompunerea biomasei. Sursele antropice pot fi sistemele de încălzire a populaţiei în care se

3
folosesc combustibili conţinând sulf, centralele termoelectrice, diferite procese industriale şi
în măsură mai mică, motoarele diesel.

Efectele nocive ale oxizilor de sulf

Din oxidarea sulfului combustibil, cea mai mare parte (peste 95 %) se transformă în SO2,
restul în SO3. Conversia SO2 în SO3 are loc în flacără, în cazul unui exces mare de oxigen, dar
şi pe traseul gazelor, în prezenţa oxizilor de vanadiu şi chiar de fier, care joacă rol de
catalizator, mai ales la temperaturi de peste 800 °C (1073 K). Evacuat în atmosferă, dioxidul
de sulf (SO2) reacţionează în proporţie de 1…2 ‰/h cu oxigenul, sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete solare, dând naştere anhidridei sulfuroase (SO3), conform relaţiei:
2 SO2 + O2 + uv = 2 SO3;
Aceasta, la rândul ei, se combină cu vaporii de apă din atmosferă şi formează acidul sulfuric.
În perioadele de ceaţă şi în zilele foarte umede se atinge un grad de transformare de până la
15,7 %.
Prezenţa oxizilor de sulf în mediul ambiant se manifestă atât prin leziuni directe ale plantelor,
cât şi prin modificarea compoziţiei apei şi solului. Astfel SO2, în concentraţie mare, distruge
clorofila din frunze, acţiunea sa amplificându-se prin sinergism (intensificare a acţiunii a două
substanţe prin asocierea acestora) cu NO2. Expunând frunze de diferite plante într-o atmosferă
de NO2, în concentraţie de 2 ppm şi separat, într-o atmosferă cu SO2, în concentraţie de 0,7
ppm, după 4 ore, nu s-a observat nici o schimbare morfologică în structura frunzelor.
Expunând însă aceleaşi frunze într-o atmosferă cu ambele noxe, dar într-o concentraţie
individuală mult mai mică decât în primul caz, (0,1 ppm pentru fiecare gaz), s-a observat o
continuă modificare a ţesutului frunzelor. Oxizii de sulf, respectiv acizii sulfuros şi sulfuric,
care rezultă prin hidratarea acestora, determină fenomene de coroziune, decolorarea
materialelor colorate, reducerea elasticităţii şi rezistenţei pentru unii compuşi organici (amine,
polimeri, textile etc.), unele materiale de construcţie şi unele tipuri de cabluri electrice. Oxizii
de sulf, alături de cei de azot, sunt astăzi consideraţi principalele cauze ale ploilor acide, care
cauzează distrugerea pădurilor, pe suprafeţe îngrijorător de mari. Modificările în compoziţia
apei şi a solului au ca rezultat tulburări de dezvoltare a plantelor, o scădere a producţiei de
masă lemnoasă, respectiv a producţiei şi calităţii fructelor, cu întregul cortegiu de consecinţe
economice şi de altă natură, ultimele manifestate în lanţul trofic plantă–animal-om.

4
Controlul emisiei de oxizi de sulf

Emisiile naturale de SOx, rezultat al activităţii vulcanilor şi fumarolelor, sunt imense,


fiind cuprinse între (78 ÷ 284)ּ106 t echivalent SO2 pe an, şi imposibil de redus sau de controlat.
Simultan cu emisia naturală, în atmosferă sunt degajate mari cantităţi de SOx (circa 150 ÷ 200 Mt
echivalent SO2 pe an), ca efect al activităţilor antropice. Astfel, în marile aglomerări urbane, pot fi
atinse concentraţii de SO2 cuprinse între 0,01÷0,1 ppm (pentru SO2, la 25 oC şi presiunea de 1
atm, 1 ppm = 2620 µg/m3), ce pot atinge şi chiar depăşi valoarea maximă a emisiei zilnice
admisibile. O mare parte din emisia antropică de SO2 rezultă din procesele tehnologice de ardere
a combustibililor, în scopuri energetice. Spre deosebire de emisia naturală, cea antropică poate fi
contro- lată, însă cu eforturi tehnice şi economice considerabile. Reducerea emisiei de SOx este
necesară nu numai datorită toxicităţii acestora, cât şi datorită capacităţii oxizilor de sulf de a
forma, în atmosferă liberă, compuşi chimici agresivi. Astfel, SO2 intră în reacţii fotochimice
sau catalitice cu alţi poluanţi din atmosferă, formând trioxid de sulf (SO3), acid sulfuric şi
diverse săruri ale acestuia. Substanţele aflate în componenţa particulelor purtate prin aer şi oxizii
de azot, generate de procesele tehnologice de combustie, se comportă ca şi catalizatori ai reacţiei de
oxidare a dioxidului de sulf:

SO21/2O2SO3.

Formarea oxizilor de sulf în procesele de combustie

Oxizii de sulf sunt rezultatul oxidării sulfului aflat, sub formă de combinaţii organice şi
anorganice, în combustibilii fosili. Concentraţia sulfului din combustibili poate varia în
limite foarte largi, în funcţie de tipul combustibilului şi de tehnologia de extracţie. Astfel,
gazele naturale au un conţinut redus de sulf, cărbunii nesulfuroşi pot conţine până la 0,5 %
sulf, cele mai multe sorturi de cărbuni energetici au o concentraţie de 2÷2,5 % sulf, însă există
cărbuni cu până la 10 % sulf. O concentraţie ridicată a sulfului este specifică combustibililor
lichizi grei şi reziduurilor petroliere, ce pot conţine 1÷4% sulf. În combustibilii lichizi,
sulful se regăseşte, practic în totalitate, sub formă de combinaţii organice, iar în
combustibilii solizi, până la 40% din cantitatea totală de sulf se regăseşte sub formă de
compuşi anorganici, mai ales pirite (FeS2). Monoxidul de sulf (SO), dar şi protoxidul de sulf

5
(S2O), în anumite circumstanţe, influenţează semnificativ reacţiile de oxidare a sulfului.
Aceşti oxizi ai sulfului sunt instabili la temperatura atmosferică, astfel încât nu se regăsesc în
gazele de ardere, rezultate în urma proceselor obişnuite de combustie. Oxizii de sulf stabili,
rezultaţi în urma arderii combustibililor ce conţin sulf sunt SO2 şi SO3.

Procese fizico-chimice de desulfurare

Controlul poluanţilor gazoşi, aflaţi în amestecuri, poate fi realizat prin procese


fizico-chimice, precum:

 adsorbţia, urmată de desorbţie, deci de regenerarea poluantului, regenerare realizată,


însă, în manieră controlată, astfel încât este posibilă utilizarea poluantului în alte
procese tehnologice;
 absorbţia în masa unei substanţe aflate în stare lichidă;
 oxidarea, în prezenţa unor substanţe catalitice sau la temperatura ridicată din flacără,
până la compuşi chimici nepoluanţi;
 reacţii de reducere, în prezenţa unor agenţi reducători, la suprafaţa unor catalizatori sau
la temperatură ridicată;
 reacţii de neutralizare a gazelor acide de către compuşi alcalini.
În plus, tehnicile de tratare implică şi procese fizice de răcire a amestecului de faze, în
schimbătoare de căldură de suprafaţă sau prin amestecare cu aer sau cu gaze reci,
recirculate, prin pulverizare cu apă, precum şi separarea diverselor componente ale
amestecurilor, la nivelul unor medii filtrante. Adsorbţia este un proces de separare bazat pe
capacitatea unor substanţe solide de a reţine, preferenţial, anumite gaze sau lichide, aflate
într-un amestec. Gazele poluante sau vaporii din fluxul de gaze sunt reţinute pe suprafaţa
adsorbantului. Acest procedeu de control a emisiilor nocive este preferabil să fie utilizat atunci
când:

 poluantul gazos nu este combustibil sau atunci când arde greu;


 poluantul are o concentraţie foarte redusă;
 substanţa adsorbită este suficient de valoroasă încât să justifice recuperarea sa.

Adsorbţia poate fi de tip legare fizică (adsorbţie fizică) sau chemisorbţie. În procesul
adsorbţie fizică, moleculele de gaz aderă la suprafaţa solidului adsorbant, ca efect al

6
forţelor de atracţie intermoleculară (van der Waals), cu eliberare de căldură. Avantajele
adsorbţiei fizice sunt acelea ale vitezei ridicate de evoluţie a procesului şi reversibilităţii,
ultimul fiind foarte important atunci când se urmăreşte recuperarea substanţei adsorbite.
Astfel, la reducerea presiunii sau la creşterea temperaturii adsorbantului, gazul adsorbit este
rapid desorbit, fără nici un fel de modificare a compoziţiei chimice. În majoritatea proceselor
industriale, se utilizează desorbţia termică. Absorbţia este frecvent utilizată pentru controlul
emisiilor de SO2, H2S şi hidrocarburi uşoare, datorită eficienţei ridicate şi posibilităţii de
accelerare a proceselor prin creşterea turbulenţei, a suprafeţei de contact şi prin utilizarea
unor absorbanţi cu coeficienţi de difuzie ridicaţi, relativ la poluantul ce trebuie reţinut. Pe
lângă procese de absorbţie, foarte multe dintre tehnicile actuale de desulfurare fac apel la
reacţii de neutralizare a SO2 prin intermediul unor substanţe bazice, reacţiile chimice fiind
astfel conduse încât să elimine poluantul, sub formă de precipitat, sau să-l transforme în
compuşi netoxici. Trebuie menţionat că reacţiile de neutralizare pot conduce şi la formarea
unor sulfuri. Aceste săruri, fiind foarte solubile, pot transfera poluantul către un alt factor
de mediu, apă sau sol.
Parametrii care au cea mai mare influenţă asupra eficienţei desulfurării gazelor de
ardere sunt:
 natura reactivului;
 cantitatea de reactiv introdusă în proces, exprimată prin raportul molar dintre
substanţa de bază a acestuia şi sulful reţinut (Ca/S sau Na/S);
 temperatura la care se desfăşoară procesele de absorbţie, adsorbţie şi neutralizare;
 suprafaţa specifică de contact, ce corespunde unei anumite granulaţii şi anumite porozităţi
a particulelor substanţei neutralizante;
 durata de rezidenţă a poluantului în zona de tratare.

7
Tehnici de desulfurare

Arderea combustibililor solizi şi lichizi poate polua, inadmisibil de mult, atmosfera, cu


emisii de SO2. Volumul mare al emisiei face necesară desulfurarea gazelor de ardere, controlul
SO2 putând fi realizat în următoarele etape ale procesului tehnologic:

 înainte de ardere, prin tratarea combustibilului;


 în timpul arderii, la nivelul focarului;
 după ardere, prin tratarea gazelor reci.

Prima categorie de tehnici mai poartă şi denumirea de tehnici precombustie, acestea


urmărind, într-o formă sau alta, reducerea cantităţii de sulf ce se introduce în focar. Metodele
prin care se acţionează la nivelul combustiei mai poartă denumirea de metode intracombustie sau
primare şi au la bază reacţii de neutralizare a poluantului prin intermediul unor compuşi
alcalini, injectaţi în focar. Cele mai ridicate grade de desulfurare se obţin atunci când sunt
tratate gazele de ardere pe traseul de evacuare a acestora la coşul de fum. Tehnicile
postcombustie sau secundare pot fi de tip uscat, semiuscat (cvasiuscat) şi umed, după cum sunt
preponderente procesele de adsorbţie sau de absorbţie. Deoarece ponderea cea mai mare, în totalul
emisiei de oxizi de sulf, o deţine SO2, atât tehnicile de depoluare, cât şi evaluarea emisiilor se
raportează la acest poluant.

Controlul precombustie al emisiei de SOx

Principial, prin tehnici de desulfurare precombustie se urmăreşte reducerea can-


tităţii de sulf ce se introduce în camera de ardere. Soluţia cea mai eficientă şi cea mai
radicală, în acelaşi timp, este aceea de schimbare a tipului combustibilului. Această
soluţie nu poate fi general aplicată, atât datorită disponibilului limitat de combustibili cu
conţinut foarte redus de sulf, cât şi cheltuielilor necesare efectuării unor modificări
majore asupra instalaţiilor existente, cu durată reziduală de exploatare relativ mare. În
afara gazelor naturale, care, practic, nu conţin sulf, toţi ceilalţi combustibili fosili au, în
compoziţia lor, cel puţin 0,5% sulf. În aceste condiţii, desulfurarea precombustie
implică extragerea unei cantităţi din sulful existent în combustibil.
În cărbune, sulful există atât sub formă de combinaţii organice, cât şi anorganice.
Combinaţiile anorganice sunt, în principal, pirite (FeS2), sub formă de granule, ce pot fi
îndepărtate, prin procedee fizice de spălare, cu apă sau medii mai dense, şi separare

8
gravitaţională. Această tehnică poartă denumirea de îmbogăţirea cărbunelui.
Deoarece compuşii organici ai sulfului sunt chimic legaţi în combustibilii fosili,
pentru reducerea concentraţiei acestuia trebuie utilizate procese chimice, mult mai
complexe şi, deci, mult mai costisitoare. Astfel de procese pot fi cele de gazeificare a
cărbunilor sau de conversie a acestora în combustibili lichizi, sintetici.

Prin lichefiere, din cărbuni se obţin combustibili lichizi sintetici, alcooli şi para-
fine. În general, raportul C/H al cărbunilor este mai mare decât acela specific combus-
tibililor lichizi. În consecinţă, dacă se urmăreşte obţinerea unui combustibil lichid, este
necesară introducerea unei cantităţi suplimentare de hidrogen. În mod obişnuit, liche-
fierea cărbunilor implică o etapă intermediară, de producere a hidrogenului, în cele mai
multe cazuri acest proces fiind, de fapt, un proces de gazeificare a cărbunilor.

Desulfurarea păcurii, în vederea reducerii conţinutului de sulf la sub 1 %, repre-


zintă un procedeu cunoscut şi aplicat în majoritatea rafinăriilor de petrol din lume, însă
care implică costuri considerabile. Costul de producţie ridicat al păcurii nesulfuroase
este motivul pentru care, pe piaţa mondială a combustibililor energetici, se oferă două
calităţi de păcură: una mai scumpă - cu un conţinut de sulf de sub 1 % şi una mai
ieftină – păcura sulfuroasă (în multe cazuri cu un conţinut de sulf mai mare de 2 %).
Practica industrială a dovedit că, în condiţiile respectării emisiilor limită admisibile de SO2,
este mai economic să se ardă păcură cu conţinut redus de sulf, decât să se desulfureze gazele
rezultate în urma combustiei păcurii sulfuroase. Acesta este unul dintre motivele pentru
care, în România, începând din anul 1996, nu se mai acceptă comercializarea păcurii
sulfuroase, pentru combustie în scopuri energetice.

Tehnici de desulfurare intracombustie

Principial, tehnicile primare de desulfurare constau în injectarea unui absorbant,


direct în focarul cazanului, într-o zonă în care nivelul temperaturii este corespunzător
evoluţiei reacţiilor de absorbţie şi neutralizare a SO2 şi SO3. Acest tip de desulfurare este
aplicabil cazanelor în care se arde cărbune, unele aplicaţii, mai vechi, fiind realizate şi
pentru cazane în care se ardea păcură sulfuroasă.
Absorbantul poate fi un compus calcic sau un compus sodic. Chiar dacă afinitatea
compuşilor sodici, în raport cu oxizii de sulf, este mai mare decât a compuşilor calcici,

9
în aplicaţiile din termoenergetică se utilizează, practic în exclusivitate, compuşi calcici,
datorită costului mai redus al acestora şi disponibilităţii mai mult decât acoperitoare.
Această opţiune este justificată şi prin faptul că eficienţa tehnicilor intracombustie nu
este foarte mare, o anumită cantitate de substanţă neutralizantă rămânând nereacţionată.
Metodele primare de desulfurare prezintă unele particularităţi, funcţie de tehnica de
combustie adoptată, şi anume:

 combustia cărbunelui pulverizat,


 arderea în strat fluidizat.

Desulfurarea postcombustie

Desulfurarea postcombustie presupune tratarea gazelor de ardere, pe traseul de


evacuare a acestora la coşul de fum. Încadrarea sistemului de tratare în instalaţia de
ardere este diferită, funcţie de tipul tratării. Astfel, sistemul de desulfurare poate fi plasat
după economizor, după preîncălzitoarele de aer sau după instalaţia de colectare a
particulelor solide.
Tratarea SO2, prin acţiune postcombustie, se realizează, în majoritatea situaţiilor,
prin procedee care au la bază reacţii de neutralizare cu compuşi calcici (CaCO3,
Ca(OH)2, CaO), compuşi ai magneziului (MgCO3), compuşi sodici (Na2SO3, Na2CO3) sau
cu NH3. Tehnicile de ultimă generaţie fac apel şi la reacţii mai eficiente, de oxidare şi
reducere, utilizând Cu şi Br2) sau la procese fizice de adsorbţie, pe cocs activ sau oxid
de cupru.
Funcţie de tipul reacţiilor implicate în proces, de modul de conducere al acestora şi
de starea de agregare a sub-produselor rezultate, tehnicile secundare de desulfurare pot fi
clasificate în următoarele categorii:

 procedee uscate,
 procedee semiuscate (cvasiuscate) sau semiumede,
 procedee umede.

Procedeele uscate realizează o legare fizică a SO2, pe când procedeele umede au la


bază reacţii ce determină legarea chimică a acestui poluant, într-o soluţie apoasă sau într-o
suspensie de absorbant. Procedeele cvasiuscate implică atât absorbţie, cât şi adsorbţie.

10
Astfel, într-un reactor de evaporare se pulverizează o soluţie sau o suspensie alcalină, ce
leagă poluantul, preponderent prin absorbţie. În urma evaporării fazei lichide, excesul de
reactiv adsoarbe o cantitate de poluant, iar sub-produsele reacţiilor rezultă, întotdeauna,
sub formă de cristale fine, ca şi în cazul tehnicilor de tip uscat.
În cazul tehnicilor secundare de tip umed, sub-produsele de reacţie sunt, întotdeauna,
în stare lichidă, sub formă de levigat (nămol de proces), fiind necesară tratarea
suplimentară a acestora, pentru a evita poluarea altor factori de mediu.

Solutii tehnologice de diminuare a emisiilor de SO2

Diminuarea impactului producerii energiei electrice şi termice în centrale se poate realiza fie
prin creşterea randamentului instalaţiilor, fie prin utilizarea unor combustibili mai “curaţi”.
Trecerea la funcţionarea cu un combustibil mai puţin poluant (inclusiv prin aditivarea
combustibililor lichizi fosili cu uleiuri vegetale) conduce la reducerea emisiilor poluante.
Utilizarea combustibililor cu conţinut scăzut de sulf este o opţiune de luat în considerare în
cazul în care calculele tehnico-economice arată că această soluţie este avantajoasă. Prin
folosirea unor aditivi la arderea combustibilului se poate realiza:
 intensificarea arderii;
 reducerea emisiilor unor poluanţi;
 reducerea coroziunilor;
 depunerile pe traseul gazelor de ardere.
Cele mai bune tehnici disponibile pentru reducerea emisiilor de SO2 sunt o combinaţie a
măsurilor primare generale şi adăugarea de absorbanţi pentru un nivel iniţial de emisie de
până la 1200 mg SO2/ m3 şi scruber umed sau uscat pentru niveluri iniţiale de emisie mai
mari de 1200 mg/ m3. Nivelul de emisie BAT (Best Available Techniques) asociat cu aceste
tehnici este 200-400 mg SO2/m3. În ultimii ani s-a practicat ca măsură primară de reducere a
emisiilor de SO2 înlocuirea combustibililor care conţin sulf (cărbune, ţiţei) cu gazele naturale.
Cum conţinutul de sulf din gazul natural este practic neglijabil, emisia de SO2 a fost redusă
considerabil pe această cale. În ultimele două decenii au fost dezvoltate mai multe procedee
de desulfurare, dintre care cele mai importante sunt:
• procedeul umed, în care se introduce ca agent activ o soluţie de hidroxid de calciu şi
carbonat de sodiu, obţinând gipsul care se poate valorifica în construcţii.

11
• procedeul semiuscat, în care se introduce ca agent activ o soluţie concentrată de amoniac
sau hidroxid de calciu, în filtru având loc evaporarea completă a apei.
Produsele sulfatice sunt recuperate în stare uscată, permiţând reintroducerea lor în circuitul
economic.
• procedeul catalitic, cu producere de sulf, aplicat la o temperatură ridicată a gazelor de
ardere.
Cea mai largă implementare industrială o are procedeul umed. Prin spălarea sau umidificarea
aerului, se obţine o răcire a gazelor până la 50÷60 °C la procedeul umed si la 70÷100 °C la cel
semiuscat. În aceste condiţii, ridicarea penei de fum se limitează şi dispersia este
dezavantajată. Coborârea temperaturii sub temperatura punctului de rouă acidă atrage
coroziuni inacceptabile, sub aspectul fiabilităţii traseului de gaze, motiv pentru care este
necesară reîncălzirea gazelor, fie cu abur, fie regenerativ, fie cu amestec de gaze fierbinţi, fie
prin căldura obţinută prin arderea de combustibil suplimentar.
Instalaţiile de desulfurare uscată şi semiuscată sunt utilizate mai rar, în special pentru
centralele mici, datorită pericolului intoxicării cu amoniac. Principala caracteristică a
desulfurării umede este reducerea simultană a SO2 şi producerea de gips şi controlul
alimentării cu calcar, esenţial pentru a învinge fluctuaţiile sulfului conţinut în combustibil.
Prezenţa bioxidului de sulf în gazele reziduale este strâns legată de natura proceselor
tehnologice care prelucrează diverse materii prime cu conţinut de sulf şi în cadrul cărora
există cel puţin o etapă de transformare prin procese de oxidare (sau în general de ardere).
Din acest punct de vedere, cele mai importante surse antropogene de gaze reziduale cu
conţinut de SO2 sunt:
– Industria energetică, prin arderea combustibililor naturali sau sintetici (în special a
cărbunilor şi a păcurii sau a altor combustibili petrolieri grei, care au un conţinut relativ
mare de sulf );
– Industria de metalurgie neferoasă, prin prelucrarea oxidativă a sulfurilor metalice de Zn,
Pb, Cu etc.;
– Industria chimică de prelucrare sau obţinere a compuşilor cu sulf, în special fabricarea
acidului sulfuric.
Prin efectul poluant şi cantităţile emise anual în atmosferă, bioxidul de sulf este principalul
poluant gazos, motiv pentru care, de-a lungul timpului şi cu atât mai mult la ora actuală, a
existat şi există o preocupare intensă privind elaborarea şi aplicarea unor procedee eficiente de
desulfurare a gazelor reziduale. Principalele probleme pe care le ridică desulfurarea gazelor
reziduale cu conţinut de SO2 sunt:

12
– debitele foarte mari de gaze reziduale;
– concentraţia scăzută a SO2 în gazele reziduale (uzual 0,1-0,2%);
– prezenţa altor compuşi cu caracter acid (CO2, NOx, SO3,etc) şi a suspensiilor solide în
gaze;
– temperatura ridicată a gazelor, în multe cazuri fiind necesară răcirea acestora şi apoi
reîncălzirea lor după desulfurare, în vederea unei mai bune dispersii atmosferice;
– obţinerea prin desulfurare a unor produşi cu conţinut de sulf greu valorificabili sau
nevalorificabili şi ca urmare are loc un transfer poluant către apă sau sol, iar cheltuielile
pentru desulfurare sunt mari şi greu de recuperat. Aceste aspecte particulare fac ca majoritatea
procedeelor de desulfurare a gazelor reziduale cu conţinut de SO2 să vizeze mai mult limitarea
poluării atmosferei şi mai puţin recuperarea şi valorificarea sulfului.
Cheltuielile mari de desulfurare au făcut ca aplicarea cu rezultate notabile a procedeelor de
desulfurare să fie foarte mult limitată, introducerea tehnologiilor de desulfurare fiind impusă
de legislaţia de mediu. În cadrul procedeelor umede, gazele reziduale cu conţinut de SO2 sunt
contactate cu agenţi desulfuranţi aflaţi în stare de soluţii sau suspensii, iar absorbţia este
însoţită de reacţii chimice reversibile sau ireversibile. Reactivitatea mare a bioxidului de sulf
şi mai ales caracterul acid al acestuia determină, de regulă, caracterul bazic al agenţilor de
desulfurare, iar reacţiile chimice sunt în general reacţii de neutralizare.
Procedeele bazate pe absorbţia SO2 în suspensii apoase ai compuşilor cu calciu sunt unele
dintre cele mai utilizate procedee aplicate la ora actuală. Primele instalaţii de tip scrubere s-au
folosit în Anglia între anii 1920-1930 şi aveau o eficienţă de reţinere a SO2 de aproximativ
90%. În Europa şi Japonia acest tip de procedee au fost folosite după 1960, iar în SUA după
1970. Ca absorbant se pot utiliza: o suspensie formată din CaO şi apă (lapte de var, procedeul
LIME), o suspensie formată din CaCO3 şi apă (procedeul LIMESTONE) sau o suspensie
formată din CaO, CaCO3 şi apă (procedeul LIME-LIMESTONE), cu conţinut de agent activ
de 10-20%. Produsul final este gipsul (CaSO4 2H2O), folosit ca material de construcţie dacă
îndeplineşte condiţiile de calitate. Procesul de absorbţie are loc într-un mediu de absorbţie cu
pH slab bazic, datorat în special formării de Ca(OH)2. Într-o primă etapă de lucru se prepară
suspensia CaO-H2O, când au loc procese fizice şi chimice, suspensia astfel obţinută reţine
bioxidul de sulf din gaz. În urma procesului de absorbţie se formează produse greu solubile
care se elimină şi care pot fi valorificate ca material de construcţie.
Produsul solid este impurificat cu CaCO3 (în gaze poate exista o cantitate apreciabilă de CO2),
precum şi particule solide de tip cenusă (în cazul gazelor de ardere).

13
Suspensia (CaCO3 şi/sau CaO - apă) este trimisă cu pompe la partea superioară a coloanei de
absorbţie (pulverizare cu sistem de duze) şi circulă în contracurent cu gazele reziduale răcite
şi desprăfuite. După absorbţie, gazele se reîncălzesc pentru o mai bună dispersie în atmosferă
într-un schimbător de căldură şi sunt evacuate la coş. Absorbantul saturat cu SO2 (o parte)
este trimis la un sistem de separare de tip hidrociclon pentru separarea şi recuperarea gipsului.
Restul de absorbant (o suspensie fină) este recirculat la absorbţie.
Gazele de ardere de la electrofiltru sau de la iesirea din preîncălzitorul de aer regenerativ sunt
introduse în scruber prin intermediul a două ventilatoare, câte unul pentru fiecare linie.
Înainte de primul scruber este instalat un schimbător de căldură gaz/gaz, care răceşte gazul cu
conţinut de SO2, înainte de intrarea în scruber şi încălzeşte gazul curat până la aproximativ
100ºC. Gazul din linia a doua este introdus direct în cel de-al doilea scruber şi apoi, fără a fi
reîncălzit, se amestecă cu gazul curat (reîncălzit la 100ºC), de la primul scruber.
Astfel, rezultă o temperatură a gazelor la coş de circa 80ºC. Gipsul produs are umiditatea de
70%, iar după tratarea prin vacuum-filtre ajunge la umiditatea de 15%.
Preaplinul concentratorului şi produsul filtrării sunt circulate complet în proces.
Procedeul prezintă unele avantaje legate în special de utilizarea unor reactanţi ieftini, operare
în condiţii de siguranţă, chiar la variaţii mari de debite de gaz sau de concentraţie a SO2, un
randament de desulfurare destul de ridicat (aproximativ de 90%) şi de posibilitatea
valorificării gipsului ca material de constructie. Dezavantajele procedeului sunt date de
volumul mare al instalaţiei, de volumul mare de suspensie care trebuie vehiculată, precum şi
de necesitatea reîncălzirii gazelor înainte de evacuare în atmosferă.
Reducerea hidrogenului sulfurat se mai poate face prin utilizarea cărbunelui activ. Adsorbţia
hidrogenului sulfurat pe cărbune activ este relativ slabă, numai de 0.1÷0.2 % din masa sa.
Prin impregnarea cărbunelui cu un catalizator pe bază de iodură de potasiu, se permite
ridicarea cu 50 % a ratei de reţinere, prin favorizarea oxidării hidrogenului sulfurat în sulf.
Reacţia globală de reducere este:
H2S+1/2O2 H2O+S
Cărbunele activ, care are o rată de retenţie a sulfului de maxim 50 %, nu se poate regenera şi,
prin urmare, trebuie înlocuit dupa saturare. Eficacitatea de reţinere a cărbunelui activ se
reduce atunci când în gazele tratate sunt şi compuşi organici volatili.

14
Concluzie

Măsurile pentru reducerea emisiilor de SO2 în atmosferă provenite de la instalaţiile mari de


ardere şi respectarea plafoanelor naţionale de emisii vor conduce la realizarea obiectivului
principal al strategiei naţionale privind protecţia atmosferei constând în asigurarea unei
calităţi corespunzătoare a aerului în scopul protecţiei sănătăţii populaţiei şi mediului.
In general, pe plan mondial, se poate aprecia că desulfurarea hidrocarburilor lichide conduce
la majorarea cu 20 % a preţului combustibilului. Dacă se procedează la separarea dioxidului
de sulf din gazele de ardere, volumul investiţiilor se majorează cu 18 %, iar cheltuielile de
exploatare cresc între limitele de 10-35 %. Costul instalţiilor de desulfurare pentru cazanele
noi este însă totdeauna mai mic decât cel al instalaţiilor similare, ce ar trebui ataşate cazanelor
în funcţiune. El este variabil, în funcţie de tipul procedeului, reactivul utilizat, modul de
depozitare sau valorificare a produsului rezultat din desulfurare şi, evident, de amplasarea
centralei. Cele mai ieftine instalaţii de desulfurare sunt cele cu aditivare pre- sau
intracombustie, iar cele mai scumpe sunt cele umede. Simultan trebuie să se ia în considerare
însă şi performanţele diferite (gradul de desulfurare) ale procedeelor: 40-50 % în primul caz
(aditivare) şi 90-95 % în cel de-al doilea (procedee umede).

15
Bibliografie

1. Lăzăroiu Gh.- Soluţii moderne de depoluare a aerului, Editura AGIR, Bucuresti, 2006;

2. Şchiopu E.C., (2010), ”Posibilităţi de reducere a noxelor emise în atmosferă ca urmare


a activităţii miniere şi energetice din zona Rovinari”, Teză de doctorat, Universitatea
din Petroşani, p.77;
3. Şchiopu E.C., Gămăneci G., “ Industrial powders that cause professional affection and
air pollution”, Annals of the University “Constantin Brâncuşi” of Tg – Jiu, nr. 3/2007,
vol. II, p.285.

16