4a Geologie Generală 2016

Facultatea de Istorie şi Geografie
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ

Specializările: Geografie
Geografia turismului
Anul I, Sem. 1
http://atlas.usv.ro/www/id/
Telefon: +40 230 216 147/ / int: 511
Conf. univ. dr. Daniela POPESCU
GEOLOGIE GENERALĂ
SUCEAVA, 2016
Geologie generală
Introducere
Ştiinţa care studiază Pământul şi interacţiunile sale cu alte planete este geologia, iar
cei implicaţi în studiile geologice sunt geologii. Este o ştiinţă fascinantă şi unică deoarece
laboratorul său este mediul în care noi trăim. Este foarte dificil de a realiza experimente
controlate în laboratorul de geologie deoarece dimensiunile spaţiului şi ale timpului necesar
pentru astfel de experimente sunt diferite de cele ale condiţiilor reale. De aceea studiile
asupra Pământului se bazează pe observaţii adunate care dovedesc complexitatea proceselor
geologice care au generat actuala formă a Pământului şi evenimentele care i-au influenţat
forma în urmă cu 4.6 miliarde de ani.
Geologia generală este o disciplină importantă pentru pregătirea profesională a
studenţilor geografi, disciplină care facilitează înţelegerea fenomenelor şi proceselor fizico
– chimice care sunt răspunzătoare de structura planetei noastre, de actualul peisaj al
globului terestru, de modul de formare a importantelor zăcăminte de substanţe minerale
utile fără de care viaţa modernă nu ar fi posibilă.
Materialul de studiu debutează cu o privire generală asupra vârstei, compoziţiei
chimice şi structura Universului, apoi asupra Sistemului Solar.
După această scurtă introducere asupra poziţiei Pământului în Univers, studenţii
studiază structura internă (crusta, manta şi nucleu) şi proprietăţile fizice ale Pământului, apoi
diviziunile morfotectonice ale crustei terestre. Dinamica Pământului este ilustrată prin teoria
tectonicii globale: deriva continentelor, expansiunea fundurilor oceanice şi plăci tectonice
(marginile plăcilor tectonice, apariţia munţilor).
Marginile plăcilor tectonice constituie locul desfăşurării unor procese complexe
magmatice, vulcanice şi metamorfice generatoare de roci endogene (roci magmatice şi
vulcanice, piroclastice) şi exogene. Suprafaţa crustei terestre este arealul în care există
diferite medii depoziţionale caracterizate prin anumite tipuri de sedimente şi roci
sedimentare. Sedimentele devin roci prin litificare şi diageneză.
Obiectivele cursului
Parcurgerea materialului de studiu urmăreşte:
 formarea unui limbaj geologic de specialitate;
 familiarizarea studenţilor cu o serie de noi cunoştinţe de geologie;
 însuşirea unor noţiuni elementare privind:
 vârsta, compoziţia şi structura Universului;
 structura internă şi proprietăţile fizice ale Pământului;
 diviziunile morfotectonice ale crustei terestre;
 teoriile tectonicii globale;
 fenomene şi procese tipice domeniilor endogen şi exogen.
Competenţe generale conferite de parcurgerea materialului de studiu

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:
 descrie structura Universului şi a Sistemului Solar;
 explice structura internă şi proprietăţile fizice ale Pământului;
 explice şi să descrie caracteristicile fizice ale diferitelor diviziuni morfotectonice
ale crustei terestre;
 explice teoriile tectonicii globale şi să definească o serie de argumente ce au
condus la formularea teoriilor;
 explice şi să descrie fenomenele şi procesele ce caracterizează domeniile endogen
şi exogen de formare a diferitelor tipuri de roci.
1
Geologie generală
Cerinţe preliminare
Materialul de studiu propus studenţilor din anul I de la specializările Geografie şi
Geografia turismului urmăreşte permanent stabilirea unor conexiuni cu o serie de alte
discipline ce se studiază în acelaşi an de studiu sau în următorii ani conform planurilor de
învăţământ. Aceste discipline sunt: geografie fizică generală, geomorfologie, geologia
României, meteorologie şi climatologie, geografia turismului, geografia resurselor naturale,
geografia solurilor, geografia continentelor.
Evaluare
Nota finală se compune din:
1. nota obţinută în urma evaluării finale la examenul pregătit având ca bază materialul
actual de studiu sau orice alte resurse bibliografice propuse la finalul manualului:
Pondere la nota finală –50%
2. nota obţinută pentru verificările pe parcurs; aceste verificări urmăresc evaluarea

cunoştinţelor predate la activităţile asistate:
Pondere la nota finală – 50%
Semnificaţia pictogramelor folosite în materialul de studiu
Introducere Obiectivele UI definite prin Durata medie de studiu

competenţe specifice individual
Conţinutul UI Definiţii Exemple
Test de autoevaluare Miniglosar Bibliografie
Să ne reamintim Rezumat Evaluare
2
Geologie generală
Cuprins
Introducere 1
UI. 1 Universul 5
Introducere 5
Competenţele unităţii de învăţare 5
1.1. Vârsta Universului 6
1.2. Compoziţia chimică a Universului 6
1.3. Structura Universului 7
A. Test de autoevaluare 12
1.4. Sistemul Solar 13
Rezumat 20
B. Test de autoevaluare 21
UI. 2 Pământul – constituţie internă 22
Introducere 22
2.1. Crusta terestră 23
2.2. Mantaua 27
2.3. Nucleul 29
Rezumat 29
Test de autoevaluare 30
UI. 3 Proprietăţi fizice ale Pământului 32
Introducere 32
3.1. Variaţia densităţii 32
3.2. Presiunea 33
3.3. Gravitaţia globului terestru 35
3.4. Energia calorică 39
3.5. Radioactivitatea terestră 43
3.6. Magnetismul şi paleomagnetismul terestru 44
3.7. Electricitatea Pământului 51
Rezumat 51
UI. 4 Diviziunile morfotectonice ale crustei terestre 54
Introducere 54
4.1. Tipuri crustale continentale 55
4.2. Tipuri crustale de tranziţie 66
4.3. Tipuri crustale oceanice 67
Rezumat 74
UI. 5 Tectonică globală 76
Introducere 76
5.1. Deriva continentelor 76
5.2. Expansiunea fundurilor oceanice 80
5.3. Tectonica plăcilor 82
Rezumat 92
UI. 6. Domeniul magmatic 94
Introducere 94
6.1. Definirea domeniilor endogene 94
6.2. Fenomene plutonice 95
6.3. Fenomene vulcanice 103
Rezumat 107
3
Geologie generală
UI.7 Domeniul metamorfic 110

Introducere 110
7.1. Factorii de control ai metamorfismului 110
7.2. Procese fizico – chimice implicate în metamorfism 112
7.3. Tipuri de metamorfism 113
Rezumat 115
UI. 8 Domeniul sedimentar 117
Introducere 117
8.1. Formarea rocilor sedimentare 118
8.2. Diageneza sedimentelor 131
Rezumat 131
Glosar 134
Teste finale 141
Bibliografie selectivă 146
Răspunsuri la teste 147
4
Geologie generală
Unitatea de învăţare 1
UNIVERSUL
Cuprins
Introducere
Competenţele unităţii de învăţare
1.1. Vârsta Universului
1.2. Compoziţia chimică a Universului
1.3. Structura Universului
1.4. Sistemul Solar
Rezumat
Test de autoevaluare
Introducere
În diverse domenii ştiinţifice se întâlneşte termenul “Univers”, dar în fiecare din ele cu
un sens diferit.
Prima şi cea mai simplă definiţie pe care o dau astronomii ar fi: “Universul
reprezintă tot ceea ce noi putem observa”. Acesta ar fi Universul observabil, conţinând
toate corpurile cosmice de la cele mai apropiate la cele mai îndepărtate, care pot fi detectate
direct prin recepţionarea radiaţiilor emise.
Într-o altă definiţie, Universul cuprinde tot ceea ce este observabil, plus tot ceea ce
ar mai putea exista, dar nu este vizibil. Acesta este Universul întreg, care constituie
preponderent obiectul unor studii matematice şi filozofice, prin extrapolarea datelor
obţinute din cercetarea Universului observabil. Universul întreg reprezintă de fapt obiectul
unor modele abstracte.
Cea de-a treia definiţie ar cuprinde partea Universului întreg care este descrisă de
legile cunoscute ale fizicii. Acesta este Universul fizic ce include zone care nu pot fi
observate direct, dar a căror prezenţă se poate deduce prin efectele lor asupra unor entităţi
observabile. Universul fizic este obiectul de studiu al cosmologiei, ramură a astronomiei
care studiază structura, evoluţia şi legile generale care guvernează cosmosul.
La scară universală, imensitatea spaţiului face ineficiente unităţile de măsură
utilizate în mod obişnuit, fapt care a condus la necesitatea introducerii unor unităţi specifice,
mult mai mari. Acestea sunt:
 unitatea astronomică (U.A.), unitate de măsură a distanţei cereşti, egală cu
distanţa medie Pământ – Soare, având valoare de 149,6106 km;
 parsecul (pc) la un punct (stea) din spaţiu, a cărui paralaxă este egală cu o
secundă de arc. Paralaxa este unghiul sub care se vede, dintr-un punct (stea) din
spaţiu, raza orbitei terestre (1 U.A.), atunci când linia Soare - punct (stea) este
perpendiculară pe raza Pământ – Soare;
1 pc = 206266,8 U.A. = 3,861013 km;
 anul-lumină (a.l.) reprezintă distanţa străbătută de lumină, în vid (cu viteza de
299792,458 km/s), în timpul unui an tropic (365, 242199 zile);
1 a.l. = 9,4511012 km.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: explice
metodele de stabilire a vârstei Universului; să precizeze compoziția chimică a Universului;
explice structura Universului, a sistemului solar, precum și modul de formare a acestuia.
Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.
5
Geologie generală
1.1. Vârsta Universului

Estimarea vârstei Universului poate fi obţinută prin metode diferite:
1.1.1. Mişcarea galaxiilor
În anul 1920, astronomul american Edwin Hubble a constatat că lumina provenită de
la galaxiile pe care le observa manifesta o sistematică deplasare spre roşu. Măsurând
mărimea deplasării a putut determina cât de repede se depărtează sursele de lumină, iar prin
compararea luminozităţii aparente a stelelor de acelaşi fel, a dedus distanţele relative faţă
de noi. Ceea ce descoperise el era că sursa de lumină se îndepărtează de noi cu atât mai
repede cu cât se află la o distanţă mai mare. Descoperirea lui a căpătat statut de lege (Legea
lui Hubble), care era de fapt o certitudine a expansiunii Universului (Fig. 1).
Fig. 1 Relaţia dintre viteza de

îndepărtare (recesiune) a galaxiilor şi distanţa
dintre ele (legea lui Hubble). Calculul vitezei se
bazează pe decalajul spectral spre roşu (efectul
Doppler), iar cel al distanţei, pe intensitatea
luminozităţii aparente (Pomerol et al., 2002).
Dacă galaxiile se îndepărtează unele de altele cu o viteză care este proporţională cu

distanţa dintre ele, atunci este posibilă calcularea momentului (timpului t) în care ele ar fi
trebuit să fie unite în trecut, conform ecuaţiei:
t = 1/H = d/v unde d – distanţa dintre galaxii;
v – viteza de recesiune a galaxiilor;
H – constanta lui Hubble.
Raportul de mai sus reprezintă timpul de recesiune (de îndepărtare) a galaxiilor care
poate fi o aproximare a vârstei Universului. Conform valorii constantei lui Hubble alese,
estimările de vârstă ale Universului sunt cuprinse în intervalul 15 – 20 de miliarde de ani.
1.1.2. Vârsta celor mai vechi stele
Vârsta unei stele poate fi estimată prin analiza elementelor chimice care se consumă
în timpul formării ei, elemente care îi asigură o anumită strălucire. Stelele nu au aceeaşi
durată de viaţă; cele mai mari strălucesc mai mult, dar trăiesc mai puţin. În galaxia noastră
şi în cele vecine cele mai vechi stele au vârste de 14 – 16 miliarde de ani.
1.1.3. Tehnici radiocronologice
Extinderea tehnicilor radiocronologice asupra rocilor terestre, lunare şi asupra
meteoriţilor a condus la o vârstă de 4,55 miliarde de ani pentru formarea Sistemului solar.
Aceleaşi tehnici au permis estimarea vârstei medii a Universului la 15 ± 5 miliarde de ani.
1.2. Compoziţia chimică a Universului

Hidrogenul este elementul chimic cel mai abundent (90% din atomii Universului
sunt de hidrogen) şi mai puţin de un atom dintr-o mie nu este nici de hidrogen şi nici de
heliu. Descreşterea abundenţei elementelor chimice este progresivă în funcţie de creşterea
numerelor atomice. Trei elemente chimice scapă acestei corelaţii: este vorba de litiu, beriliu
şi borul care, în ciuda numărului lor atomic mic, sunt printre elementele cele mai puţin
abundente din Univers. În ordinea descreşterii abundenţei amintim: carbonul, oxigenul,
neonul, magneziul, siliciul, sulful etc. (Fig. 2).
6
Geologie generală
Fig. 2 Abundenţa diferitelor elemente chimice

în Univers (Pomerol et al., 2002).
1.3. Structura Universului

Universul este întreaga lume, infinită în spaţiu şi timp, constituită din materie
diversificată ca formă şi conţinut, în diferite stadii de dezvoltare. Universul cuprinde
totalitatea corpurilor cosmice şi spaţiul dintre ele, relaţiile dintre ele, evenimentele şi
energiile ce se desfăşoară într-o evoluţie şi curgere continuă, într-o cauzalitate naturală,
legică.
Universul este format din materie cosmică rarefiată, nebuloase şi corpuri cosmice
galactice.
Materia cosmică rarefiată ocupă spaţiul galactic şi este constituită din gaz aproape
complet ionizat şi pulberi. Această materie este străbătută în toate direcţiile de radiaţii
cosmice (formate din protoni, electroni - pozitroni etc.), cu energii enorme de mişcare, şi
radiaţii subcosmice (particule de nivel energetic mai mic). Radiaţiile cosmice sunt emise
discontinuu de corpurile cosmice galactice, în pachete numite cuante şi sunt accelerate de
câmpurile electrice, produse de curenţii electrici dezvoltaţi de starea ionizată a materiei, prin
inducţie electromagnetică, apoi de exploziile cosmice (exploziile supernovelor), cât şi de
frontul undelor de şoc ce se propagă din partea centrală a stelelor spre suprafaţa lor.
Nebuloasele sunt formaţiuni eterogene, constituite din gaze sau pulberi, cu forme şi
dimensiuni instabile, ce se găsesc în cuprinsul marilor sisteme galactice şi în spaţiul
galaxiilor. Unele nebuloase sunt obscure, cu materie foarte difuză, iar altele sunt luminoase.
Exemple: Cea mai apropiată nebuloasă de Terra este nebuloasa Elicei, vizibilă din
emisfera australă, situată la 450 de ani-lumină (Fig. 3). O nebuloasă vizibilă cu ochiul liber
din emisfera boreală, numită nebuloasa Americii de Nord, este situată aproape de
constelaţia Lebedei (Fig. 4) unde străluceşte Deneb, o stea de 70 000 de ori mai luminoasă
decât Soarele. Printre cele mai spectaculoase imagini transmise de telescopul spaţial Hubble
este cea a nebuloasei Vulturului, generatoare de stele (Fig. 5).
7
Geologie generală
Fig. 3 Nebuloasa Elicei este cea mai apropiată Fig. 4 Nebuloasa Americii de Nord vizibilă din
nebuloasă de planeta noastră (sursa: internet). emisfera boreală (sursa: internet).
Fig. 5 Nebuloasa Vulturului. În vârful unor imense Fig. 6 Galaxia Andromeda este o galaxie spirală,
coloane de praf, lungi de câţiva ani-lumină, sunt pe asemănătoare Căii Lactee, care se apropie încet de
cale să se nască stele (sursa: internet). galaxia noastră, cu care, conform calculelor
astronomice, ar trebui să se ciocnească peste 10
miliarde de ani (sursa: internet).
Corpurile cosmice galactice sunt reprezentate prin diferite tipuri de galaxii reunite
în sisteme mari şi individualizate numite roiuri galactice. Galaxia noastră face parte
dintr-un grup sau roi local, alături de Marele şi Micul Nor Magellan, vizibili din emisfera
australă, şi galaxia Andromeda (Fig. 6), galaxia Triunghiului etc. vizibile din emisfera
boreală. Galaxiile amintite sunt cele mai impunătoare din roiul local ce conţine circa 30 de
galaxii.
Roiurile conţin de la câteva galaxii (de formă neregulată), la mii de galaxii (care
formează roiuri de formă sferică sau elipsoidală). Până în prezent au fost identificate 2700
de roiuri galactice.
Roiurile se grupează la rândul lor constituind super - roiuri. Regiunea centrală a
unui super - roi este ocupată de o galaxie masivă în jurul căruia gravitează celelalte galaxii.
Roiul local în care se găseşte galaxia noastră împreună cu alte 30 de galaxii este situat la
periferia unui super - roi local care se întinde pe mai mult de 100 de milioane de ani
lumină. Astronomii au identificat până în prezent circa 50 de astfel de super - roiuri ce
formează reţele care se întind în Univers pe sute de milioane de ani-lumină în diametru.
Roiurile şi super - roiurile sunt separate de spaţii care depăşesc 300 de milioane de ani-
lumină în diametru şi care nu conţin de fapt nici o galaxie.
8
Geologie generală
1.3.1. Galaxii
Galaxiile sunt principalele structuri din Univers formate din miliarde de stele ce se
mişcă în jurul propriului centru de greutate şi din materie interstelară, ţinute împreună
datorită forţei de gravitaţie. Astronomii estimează că Universul cuprinde circa 100 de
miliarde de galaxii. Cele mai mici galaxii sunt formate din câteva milioane de stele, pe când
cele gigantice reunesc mii de miliarde de stele. Diametrul galaxiilor variază de la 3000 la
peste 500 000 de ani-lumină. După luminozitate şi cantitatea de energie emisă au fost
separate două grupe mari de galaxii: galaxii normale şi galaxii active.
1.3.1.1. Galaxii normale
În anul 1925, astronomul Edwin Hubble, care a imaginat o metodă simplă de
clasificare a galaxiilor normale, metodă utilizată şi astăzi, a identificat 4 tipuri: galaxii
spirale, lenticulare, eliptice şi neregulate. Din toate galaxiile observate, circa 60% au formă
spirală, 20% lenticulară, 15% eliptică şi între 3 şi 5% neregulată.
Galaxiile spirale sunt constituite dintr-un nucleu din care pleacă două braţe curbate
sub formă de spirală. Sunt bogate în gaz din a cărui compresiune, rezultată din rotaţia
galaxiei, iau naştere stele la nivelul braţelor. După dimensiunea nucleului şi aspectul mai
mult sau mai puţin strâns al braţelor spirale au fost separate 3 categorii numite Sa, Sb şi Sc.
Galaxia noastră, Calea Lactee, este o galaxie spirală de tip Sb (Fig.7).
Fig. 7 Clasificarea galaxiilor după dimensiunea nucleului şi Fig. 8 Galaxia NGC 1365 de forma unei
forma spiralelor care pot fi simple (S) sau barate (SB). spirale barate din constelaţia Cuptorului
(Andreescu & Bărboi, 2003). (sursa: internet).
Braţele spiralelor, formate din materie interstelară din care vor rezulta stele, pot fi
normale, notate cu S, sau barate, notate cu SB. Acestea din urmă sunt formate din două
sectoare diferite ca aspect. Un sector este sub forma unei bare de materie interstelară şi stele
care porneşte chiar din nucleu şi care se continuă la extremitatea lui cu un sector curbat care
constituie braţul spiral (Fig.7).
Exemplu: O astfel de galaxie cu spirale barate, numită NGC 1365, se găseşte în
constelaţia Cuptorului, la aproximativ 60 de milioane de ani-lumină de Terra (Fig. 8).
Galaxiile eliptice (E) au forma unei sfere care se aplatizează progresiv. Majoritatea
stelelor care intră în componenţa lor sunt foarte tinere având aproximativ 10 milioane de
ani. Aceste galaxii sunt sărace în gaz, fapt care face imposibilă formarea unor noi stele. Cele
mai mari galaxii cunoscute sunt de acest tip. După gradul de alungire al elipsei au fost
separate 7 tipuri, notate de la 0 la 7 (Fig. 9).
9
Geologie generală
Fig. 9 Clasificarea galaxiilor eliptice (E) după gradul de aplatizare al elipsei. Imaginea
reprezintă doar trei tipuri de astfel de galaxii (Andreescu & Bărboi, 2003).
Galaxiile lenticulare (SO) sunt asemănătoare cu galaxiile eliptice foarte aplatizate,

dar cu un nucleu bine definit ca cel al galaxiilor spirale. În constelaţia Fecioarei există o
galaxie de acest fel, numită galaxia Sombrero, caracterizată printr-un nucleu uriaş (Fig. 10).
Fig. 10 Galaxia Sombrero din

constelaţia Fecioarei este o galaxie
lenticulară (sursa: internet).
Galaxiile neregulate nu au o formă specifică şi nici nucleu sau braţe. Au fost

separate două tipuri: tipul I (Irr I) se caracterizează printr-o structură nedefinită, iar tipul II
(Irr II) printr-o structură deranjată (Fig. 11). Un exemplu de galaxie neregulată tipică este
Marele Nor Magellan situat în apropierea galaxiei noastre, Calea Lactee.
Fig. 11 Tipuri de galaxii neregulate (Andreescu & Bărboi, 2003).
1.3.1.2. Galaxii active

Galaxiile active reprezintă o familie separată de galaxii care emit cea mai mare parte
a radiaţiei lor sub formă de raze X, infraroşii şi unde radio. Aceste galaxii au forme
deosebite, mai mult sau mai puţin deformate de prezenţa galaxiilor vecine. Galaxiile active
se caracterizează prin enorme emisii de energie şi printr-o luminozitate puternică datorată
probabil prezenţei unor găuri negre situate în centrul lor. Din categoria galaxiilor active fac
parte radiogalaxiile, galaxiile lui Seyfert şi quasarii.
10
Geologie generală
Radiogalaxiile, strălucitoare şi puţine la număr, situate la distanţe medii unele de

altele de circa 60 milioane ani-lumină, sunt galaxii eliptice gigante, care emit unde radio de
100 000 de ori mai puternice decât galaxiile normale. Emisiile radio pot proveni dintr-o
regiune extrem de mică sau din contră, foarte extinsă din centrul galaxiei.
Cea mai apropiată radiogalaxie de Calea Lactee este galaxia Centaurus A, situată la
15 milioane de ani-lumină.
Galaxiile lui Seyfert grupează 150 de galaxii, majoritatea spirale normale cu un
nucleu foarte strălucitor şi care emit predominant radiaţii infraroşii şi mai puţin unde radio.
Quasarii (abreviere a expresiei din limba engleză quasi - stellar radio sources) sunt
obiecte cosmice cu aspect de stea, cu emisii intense în domeniul radio şi cu deplasarea
luminii spectrale spre roşu. Acest fapt a dus la presupunerea că aceste obiecte cosmice,
descoperite în anul 1960, sunt cele mai stranii exemple de galaxii active aflate la limita
Universului cunoscut (la circa 10 milioane ani-lumină). Quasarii sunt printre cele mai
îndepărtate obiecte care se pot observa în Univers, situate unele faţă de altele la distanţe
mult mai mari decât radiogalaxiile. Până în prezent s-au identificat peste 300 de quasari.
1.3.2. Calea Lactee

Universul (Marele Univers, Metagalaxia) cuprinde peste 100 miliarde de galaxii,
între care se află şi Micul Univers (Microgalaxia, Calea Lactee).
Calea Lactee (Galaxias Kyklos, Calea Laptelui, Calea Robilor) apare ca un nor slab
luminiscent (asemănător unei dâre de lapte, de unde şi numele care i-a inspirat pe greci) ce
traversează cerul de la un orizont la altul.
Galaxia noastră este formată din 200 – 300 miliarde de stele aflate în diferite stadii
evolutive, Sistemul solar, materie cosmică rarefiată şi pulsari. Această galaxie are forma
unei lentile spirale, cu patru braţe rulate în sens antiorar, cu diametrul de circa 100 000 ani-
lumină şi grosimea în centru discului de circa 15 000 ani-lumină (Fig. 12).
În cadrul acestei galaxii s-au separat mai multe zone:
a) nucleul, foarte dens, situat în centrul galaxiei, are diametrul de circa 50 ani-lumină şi
este format din aproximativ 30 000 stele;
b) în jurul nucleului este un spaţiu “vid”, lipsit de corpuri cosmice galactice şi care are
grosimea de de aproape 8000 ani-lumină;
c) urmează un inel cu numeroase stele, gros de circa 300 ani-lumină şi cu viteza de
rotaţie de 300 km/s;
d) dincolo de inelul de stele este un alt spaţiu “vid” de 1600 ani-lumină; nucleul şi
inelul constituie discul galaxiei;
e) spaţiul exterior discului (20 000 ani-lumină) este format din nori uriaşi de hidrogen
şi nori de praf; din această regiune periferică se desprind braţele galaxiei, sub forma
unor spirale uriaşe, care sunt generatoare de stele. În unul din braţele galaxiei,
respectiv în braţul Orion, la distanţa de circa 33 000 ani-lumină de centrul galaxiei,
se află Sistemul solar.
Galaxia noastră este antrenată într-o permanentă mişcare de rotaţie în jurul propriei
axe. Viteza de rotaţie descreşte din centru spre periferie, fapt care duce, în timp la o
tendinţă de despletire a spiralelor formate de braţele galaxiei şi la expulzarea unei cantităţi
imense de materie. În afara mişcării de rotaţie mai descrie o mişcare de translare în spirală
în spaţiu, cu o viteză de 250 km/s. La rândul lui, Soarele se roteşte în jurul centrului
galaxiei cu 1 milion km/h, făcând o rotaţie completă în 220 de milioane de ani. În întreaga
sa existenţă, Sistemul solar a făcut de doar 20 de ori înconjurul Căii Lactee.
11
Geologie generală
Fig. 12 Calea Lactee, văzută din profil şi de sus (sursa: internet).
Să ne reamintim
Universul, infinit în timp și spațiu, este constituit din materie diversificată ca formă
și conținut, aflată în diferite stadii de evoluții: materie cosmică rarefiată, nebuloase, corpuri
cosmice galactice. Principalele structuri din Univers sunt galaxiile, formate din miliarde de
stele. Galaxiile sunt separate în grupe mari: galaxiile normale și galaxiile active. Galaxia
noastră, numită Calea Lactee, este o galaxie normală spirală de tip Sb.
A. Test de autoevaluare
1. Unităţile de măsură utilizate pentru măsurarea distanţelor dintre corpurile cereşti
sunt:
a. metrul;
b. parsecul;
c. unitatea astronomică;
d. anul-lumină.
2. Vârsta medie estimată a Universului este:
a. 10 ± 5 milioane de ani;
b. 5000 miliarde de ani;
c. 15 ± 5 miliarde de ani.
3. Vârsta Sistemului solar este:
a. 4,55 miliarde de ani;
b. 2,5 miliarde de ani;
c. 4 550 milioane de ani.
4. Elementul chimic cel mai abundent în Univers este:
a. oxigenul;
b. hidrogenul;
c. siliciul.
5. Cea mai apropiată nebuloasă de planeta Pământ este:
a. Nebuloasa Vulturului;
b. Nebuloasa Elicei;
c. Nebuloasa Americii de Nord.
12
Geologie generală
6. După luminozitate şi cantitatea de energie emisă, galaxiile pot fi:

a. normale;
b. active;
c. inactive.
7. Calea Lactee este o galaxie:
a. eliptică de tip E7;
b. neregulată de tip Irr II;
c. spirală de tip Sb.
8. Galaxia noastră descrie:
a. o permanentă mişcare de rotaţie în jurul propriei axe concomitent cu o
mişcare de translare în spirală în spaţiu;
b. numai o mişcare de translare în spirală în spaţiu;
c. numai o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe.
1.4. Sistemul solar

În anul 1543, astronomul polonez Nicolaus Copernicus a fost primul care a emis
ipoteza existenţei unui sistem solar. Această teorie contrazicea concepţia ce dăinuise vreme
îndelungată şi care presupunea că Pământul ar reprezenta centrul Universului.
Sistemul solar se află în braţul Orion al galaxiei Calea Lactee, la o distanţă de
33 000 ani-lumină de centrul ei. Soarele este steaua centrală din Sistemul solar în jurul
căruia gravitează 9 planete, 107 sateliţi, un număr impresionant de asteroizi, milioane de
comete şi nenumărate fragmente mici de rocă numite meteoriţi. Pe lângă aceste corpuri, mai
conţine praf şi gaz interplanetar străbătut de fluxuri de particule.
Se presupune că toate corpurile Sistemului solar au origine comună şi prin urmare
caracteristici comune:
 Toate se mişcă în spaţiu pe orbite controlate de atracţia gravitaţională. Planetele,
asteroizii şi meteoriţii se învârt în aceeaşi direcţie în jurul Soarelui (în sens invers
acelor de ceasornic, în timp ce sateliţii se rotesc în jurul planetelor.
 Toate planetele se deplasează la distanţe diferite de Soare şi au viteze de deplasare
variate. Distanţa dintre planete se supune unei legi simple (Legea Bode) conform
căreia raza fiecărei orbite planetare este aproximativ de două ori mai mare decât raza
orbitei celei mai propiate planete, în direcţia Soarelui (fiecare planetă este de două
ori mai îndepărtată de Soare decât planeta vecină interioară). Excepţie face zona
dintre planetele Marte şi Jupiter care este mai mare şi care este ocupată de o centură
de asteroizi proveniţi, se pare, prin dezagregarea unei planete ipotetice, numită
Phaeton.
 Toate planetele se găsesc în interiorul câmpului gravitaţional al Soarelui, în jurul
căruia execută o mişcare de revoluţie pe o traiectorie eliptică (orbită eliptică).
Mişcările de revoluţie ale planetelor se fac în sensul de rotaţie al Soarelui.
 Perioada de revoluţie a planetelor în jurul Soarelui depinde de distanţa lor faţă de
acesta, cele mai îndepărtate rotindu-se mai lent (Mercur – 88 de zile; Pluto – 247,7
ani). Mişcarea lor orbitală este regulată, accelerându-se când planetele se apropie de
Soare şi încetinindu-se când ele se îndepărtează.
 Atât Soarele cât şi planetele execută şi o mişcare de rotaţie în jurul propriilor axe.
 Planetele se deplasează tot timpul în aceeaşi direcţie şi aproximativ în acelaşi plan,
orbitele lor fiind perpendiculare pe axa de rotaţie a Soarelui. În ordinea crescătoare a
distanţei faţă de Soare, acestea sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn,
Uranus, Neptun şi Pluto. În ultimii ani astronomii au presupus, pe baza calculelor,
existenţa a încă două planete: miniplaneta Vulcan, situată între Soare şi Mercur, şi
planeta gigant X(?) despre care există puţine date (Fig. 13).
13
Geologie generală
 Elementele cele mai răspândite în Soare, planete şi spaţiul interplanetar sunt

hidrogenul şi deuteriul.
 Vârsta planetelor, determinată cu ajutorul izotopilor radioactivi ce se află în rocile ce
compun crusta (scoarţa) planetelor, este de 4,5 – 5 miliarde de ani. Având în vedere
conţinutul actual de hidrogen şi heliu din Soare, precum şi faptul că luminozitatea
lui variază lent în timp, astronomii consideră că vârsta Soarelui este de circa 5
miliarde de ani, iar durata lui de viaţă de aproximativ 10 miliarde ani.
Fig. 13 Sistemul solar (sursa: internet).
1.4.1. Planete terestre (interne)

Planetele pot fi separate în funcţie de densităţile şi de distanţa lor faţă de Soare în
două grupuri: planete terestre (interne) şi planete jupiteriene (externe). Caracteristice fizice
ale acestor planete sunt redate în tabelul 1.
Planetele interne sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte. Sunt mici, pietroase şi dense.
Fiecare are o densitate de 3g/cm3 sau mai mult. Trei dintre ele au o compoziţie similară cu
cea a Pământului, motiv pentru care sunt numite şi planete terestre (Terra este cuvântul latin
pentru Pământ).
Sunt situate mai aproape de Soare, au cruste solide la exterior, rotiri lente (peste 20
ore), turtiri mici sau inexistente, număr redus de sateliţi (Pământul are un satelit, Luna;
Marte are 2 sateliţi, numiţi Deimos şi Phobos), atmosfere nu prea extinse, etc.
1.4.2. Planete jupiteriene (externe)

Depărtate de Soare, situate dincolo de Marte şi centura de asteroizi, planetele externe
sunt: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Sunt planete gigantice, cu excepţia lui Pluto.
Sunt numite planete jupiteriene, deoarece au o compoziţie foarte asemănătoare cu cea a
planetei Jupiter.
Comparativ cu planetele terestre, cele jupiteriene au volume mai mari, dar densităţi
mai reduse. Volumele planetelor Jupiter sau Saturn, de exemplu, sunt de 318 şi respectiv 95
de ori mai mari decât cea a Pământului, dar densităţi de doar 1,3 şi respectiv 0,7 g/cm3.
Toate au probabil nuclee solide asemănătoare planetelor terestre, dar, cu excepţia lui
Pluto, cea mai mare parte a masei lor planetare este conţinută în cruste groase ce constau din
elemente foarte uşoare, ca hidrogenul şi heliu. Predominarea acestor elemente (în
compoziţie) explică densităţile mici ale planetelor jupiteriene. Substanţele mai puţin volatile
14
Geologie generală
condensează şi formează nori pe care noi îi vedem în atmosfera acestor planete, atmosferă
mult mai extinsă decât cea a planetelor terestre.
Planetele jupiteriene reprezintă centrele propriilor lor „sisteme solare”, având mai
mulţi sateliţi naturali ce se rotesc în jurul lor: Jupiter – 40 sateliţi, Saturn – 30 sateliţi,
Uranus – 21, Neptun – 11, Pluto – 1. Au rotiri rapide, de circa 10 ore, iar în planul lor
ecuatorial prezintă discuri (inele) de materie.
1.4.3. Asteroizi (planetoizi)

Sunt corpuri cosmice de mici dimensiuni, care formează o centură lată de
aproximativ 345 milioane km, numită centura de asteroizi, situată între Marte şi Jupiter.
Gravitează în jurul Soarelui, în acelaşi sens cu planetele, nu au o formă sferică ca acestea ci
mai degrabă aspectul unor bolovani cu forme neregulate. Nu au lumină proprie şi nici o
atmosferă. Asteroizii sunt formaţi în general din rocă şi metal.
Centura de asteroizi este constituită din circa 480 000 de corpuri (dintre care
aproximativ 100 000 sunt mai mari de 1 km) cu diametre cuprinse între 1 km şi peste 700
km. Peste 7000 de asteroizi sunt cunoscuţi şi alţii sunt descoperiţi în fiecare an. Fiecăruia i
se atribuie un nume şi un număr de identificare, care corespunde ordinii cronologice în care
a fost descoperit (1 Ceres, 2 Pallas, 3 Juno, etc.).
Asteroizii de mărimi reduse reprezintă o ameninţare mult mai mare decât s-a crezut
iniţial. Aceasta este concluzia cercetătorilor care au studiat explozia din regiunea siberiană
Tunguska de la începutul secolului trecut (30 iunie 1908, ora 7 şi 17 minute, Platoul
Siberian Central). Potrivit specialiştilor, explozia, care a fost atât de puternică încât centrul
seismologic de la Irkuţk, situat la circa 900 km mai la sud, a înregistrat oscilaţii seismice de
4 grade pe scara Richter, ar fi fost cauzată de impactul unui asteroid mic. Efectul acestui
fenomen este asemănător cu cel produs de explozia unei cantităţi de 10 – 20 megatone de
TNT (de 1000 de ori mai puternică decât bomba nucleară aruncată deasupra Hiroshimei).
1.4.4. Comete (stele cu coadă)

Cometele sunt corpuri cosmice cu orbite stabile, formate probabil din materia
rămasă de la formarea Sistemului solar. Cometele provin de la marginile Sistemului solar,
din două formaţiuni diferite:
 din norul Oort, un roi sferic uriaş situat la aproape un an-lumină distanţă de Soare,
format din 100 miliarde de comete (bucăţi de rocă şi gheaţă);
 din centura Kuiper, formată din corpuri îngheţate situate dincolo de planeta Neptun.
Structura unei comete este constituită din trei elemente:
 un nucleu solid, cu diametrul până la 50 - 100 km şi densitatea de circa 1 g/cm3,
format dintr-un amestec de praf, gheaţă, zăpadă carbonică (dioxid de carbon
consolidat), amoniac, metan;
 o coamă, formată din apă, praf şi gaz ionizat rezultate prin evaporarea părţii externe a
nucleului sub acţiunea căldurii solare; coama înconjură nucleul, şi împreună
formează capul cometei;
 coada cometei, constituită din gaze ionizate şi particule mici de praf, extrem de
rarefiate. Coada cometei se orientează în direcţia opusă Soarelui datorită influenţei
vântului solar. Lungimea cozii creşte pe măsura apropierii de Soare, atingând
milioane sau sute de milioane de kilometri.
Numărul cometelor este foarte mare, fiind cunoscute peste 2000 care poartă numele
descoperitorilor sau a anilor în care au fost observate prima dată. Cometele se deplasează pe
orbite mai mult sau mai puţin regulate în jurul Soarelui. Unele au orbite foarte eliptice, care
pot intersecta orbita Pământului cu o periodicitate redusă (cum este cazul cometei Enke, cu
o perioadă de 3,5 ani) sau cu o periocitate mai mare, de zeci de ani. Este cazul celebrei
comete Halley descoperită de astronomul englez Edmond Halley în anul 1682. Cometa se
întoarce regulat pe cerul terestru la fiecare 76 de ani. Ultima dată când s-a apropiat de
15
Geologie generală
Pământ a fost în martie 1986 şi a fost studiată de sonda europeană Giotto. Următoarea
apariţie va fi în 2062.
Tabelul 1 Caracteristicile
fizice ale planetelor.
16
Geologie generală
1.4.5. Meteoriţi (stele căzătoare)

Meteoriţii sunt fragmente de corpuri cosmice provenite din centura de asteroizi
situată între Marte şi Jupiter, corpuri care ating suprafaţa Pământului, a altor planete sau
sateliţi. Frecarea cu atmosfera terestră în timpul căderii lor generează temperaturi ridicate
care aprind şi apoi topesc substanţele din care sunt alcătuiţi. Meteoriţii devin incandescenţi
şi trasează pe cer urme luminoase numite meteori. Unii ard în întregime şi nu mai ajung pe
Pământ. Ploaia de meteori este un fenomen ceresc în care mai mulţi meteori decât în mod
obişnuit apar dintr-o anumită zonă a cerului, la aceeaşi dată din an. Ploile de meteori
(cunoscute şi sub numele de ploaie de stele căzătoare) se produc în anumite perioade din
timpul anului (19 - 23 aprilie, 9 - 14 august, 9 - 12 septembrie).
Suprafaţa meteoriţilor găsiţi pe Pământ este lucioasă, luciu datorat topirii
substanţelor ce îi compun. Masele meteoriţilor căzuţi pe Pământ sunt foarte variate, de la
câteva grame la câteva tone.
Studiul meteoriţilor este deosebit de important deoarece permite cunoaşterea directă
a materiei din spaţiul interplanetar. În funcţie de compoziţia chimică, meteoriţii se împart în
trei clase:
 meteoriţi sideritici (metalici), formaţi din Fe (20%) şi Ni (7%), şi cu o compoziţie
asemănătoare nucleului Pământului (Fig. 14);
 meteoriţi litici (pietroşi), compuşi din silicaţi, îndeosebi de Mg (olivină şi
piroxeni); compoziţia lor este asemănătoare cu cea a rocilor ultrabazice (peridotite)
şi bazice (gabbrouri), care compun mantaua superioară; pot fi chondritici, cu granule
metalice, sferule micronice de piroxeni, olivină şi plagioclazi (Fig. 15) şi acondritici,
săraci în metale, formaţi din olivină şi diverşi piroxeni, cu o compoziţie
asemănătoare cu cea a bazaltelor terestre ( Fig. 16);
 meteoriţi siderolitici, constituiţi din cantităţi aproximativ egale de Fe, Ni şi silicaţi
(Fig. 17).
Fig. 14 Meteorit sideritic găsit pe Vârful Derrick, Fig. 15 Meteorit chondritic din Allan Hills,
Antarctica (sursa: internet). Antarctica (sursa: internet).
Originea meteoriţilor este diversă. Majoritatea provin din centura de asteroizi dintre
Marte şi Jupiter, prin perturbarea orbitei lor sub influenţa gravitaţiei planetelor vecine. Alţii
provin din dezagregarea unor comete.
Exemple: În istoria sa geologică, Pământul a suferit coliziunile multor meteoriţi de
diferite dimensiuni. Un meteorit mare, cu dimensiuni de 3x3x1 m şi o greutate de 60 tone,
numit Hoba - West, a căzut în sud - vestul Africii şi a fost descoperit în 1927. Este un
meteorit sideritic cu 16% Ni.
17
Geologie generală
Fig. 16 Meteorit achondritic din Vârful Reckling, Fig. 17 Meteorit siderolitic (sursa: internet).
Antarctica (sursa: internet).
Meteoriţii mari produc cratere în zona de impact, cratere care de cele mai multe ori
dispar sub acţiunea agenţilor de eroziune exogeni.
Pe glob au fost identificate aproximativ 100 de cratere de impact, dar numărul
meteoriţilor căzuţi este cu mult mai mare. În statul Arizona, SUA, în Canionul Diablo, se
păstrează un astfel de crater, cu adâncimea de 180 m şi un diametru de 1 200 m şi înconjurat
de un val de refulare circular, înalt de 45 m (Fig. 18). Momentul impactului care a produs
craterul este plasat de cercetători în urmă cu 50 000 ani.
Fig. 18 Craterul Meteor din Arizona, cel mai bine

conservat crater de impact (sursa: internet).
1.4.6. Formarea Sistemului solar

De-a lungul timpului, astronomii s-au întrebat care ar putea fi originea unei structuri
atât de regulate, ca cea a Sistemului solar. Buffon (1749) este primul care a dedus originea
unică a planetelor care ar fi provenit din materialul rezultat în urma coliziunii Soarelui cu o
cometă.
Diferitele scenarii privitoare la formarea Sistemului Solar trebuie să răspundă la
două întrebări:
 Soarele şi sistemul planetar au aceeaşi origine?
 Sistemul planetar s-a format plecând de la o materie interstelară, de compoziţie
universală, sau de la o materie stelară, adică materie modificată prin procesul de
acreţie a unei stele ?
1.4.6.1. Modele diferite

Diferitele scenarii pot fi regrupate în patru modele.
Primul model
Soarele şi planetele s-au format în acelaşi timp, din acelaşi nor de materie
interstelară. Această teorie a fost imaginată de Kant, în 1755, şi apoi dezvoltată de Laplace,
18
Geologie generală
în 1796; obiectul celest iniţial ipotetic este numit “Nebuloasa protosolară a lui Laplace”.
Această nebuloasă ar fi rezultat prin fragmentarea unui nor interstelar. Este deci vorba de o
masă de gaz şi de pulberi prinse într-o mişcare de rotaţie rapidă care capătă forma unui disc
aplatizat. Elementele nevolatile se condensează şi se aglomerează pentru a da naştere
planetelor din regiunile mai reci (externe) ale discului, timp în care centrul discului se
contractă şi devine Soare. Numeroase studii actuale decurg din acest model (Fig. 19).
Fig. 19. Un posibil scenariu luat în considerare pentru formarea Sistemului solar: fragmentarea unui
nor interstelar (“nebuloasa protosolară a lui Laplace”). Literele corespund iniţialelor planetelor. Diferitele
modele matematice recente plecate de la ipoteza originii comune a Soarelui şi a planetelor au demonstrat că
trecerea de la stadiul 1 la 5 s-ar fi făcut în 5 – 10 Ma şi apoi la stadiul 6 în alte circa 100 Ma (Pomerol et al.,
2002).
Al doilea model
Toate planetele provin din transformarea unui nor interstelar care ar fi fost capturat,
prin gravitaţie, de către Soare, după formarea sa. Soarele şi planetele nu au deci aceeaşi
origine.
Al treilea model
La naşterea sa, Soarele ar fi făcut parte dintr-un sistem stelar binar (cum există multe
în Univers), dar steaua însoţitoare s-a dezintegrat; o parte din materia sa a fost împrăştiată în
spaţiu şi o altă parte a fost capturată de Soare, dând naştere unei nebuloase. Conform acestei
teorii, foarte la modă în anii ’40, Soarele şi planetele sunt constituite din materie stelară şi
deci au aceeaşi origine.
Al patrulea model
În timpul mişcărilor celeste o stea ar fi trecut pe lângă Soare la o distanţă suficientă
pentru ca acesta să provoace la suprafaţa ei fenomene de maree, împrăştiind astfel materia
care ar fi fost pusă pe orbită în jurul lui (Fig. 20). În acest scenariu, materia planetelor este
deci de origine stelară, dar nu există nici o legătură genetică între Soare şi planete.
19
Geologie generală
Fig. 20 Un scenariu “catastrofic” privitor la formarea Sistemului solar: captura materiei stelare provenite prin
maree de la o stea rătăcitoare şi atragerea ei pe orbită în jurul Soarelui. Prin răcire materia stelară dă naştere
planetelor. Este un scenariu asemănător celui imaginat de Buffon (1749) în care cometa este înlocuită cu o stea
(Pomerol et al., 2002).
1.4.6.2. Originea materiei în Sistemul solar

Două tipuri de argumente pot să permită testarea validităţii diferitelor modele:
abundenţele izotopice şi elementare şi măsurarea timpului (vârstei).
Dacă privim abundenţa relativă a elementelor uşoare fosile, care rezistă mai greu în
condiţiile specifice unei stele (deuteriu şi litiu) în raport cu elementele rezistente (H, Fe, Si),
vom constata că toate planetele şi materia interstelară prezintă compoziţii asemănătoare
(Tab. 2). Prin urmare scenariile în care intervine materia stelară (modelele 3 şi 4) trebuie
respinse.
Tab. 2 Raportul de abundenţă a diferiţilor atomi şi izotopi în materia stelară, Soare şi planete
Rezumat
Sistemul solar este situat în braţul Orion al galaxiei Calea Lactee, la o distanţă de
33 000 ani-lumină de centrul ei. Soarele este steaua centrală din Sistemul solar în jurul
căruia gravitează 9 planete, 107 sateliţi, un număr impresionant de asteroizi, comete şi
meteoriţi. În funcție de compoziția chimică, meteoriții se clasifică în trei clase: sideritici,
litici și siderolitici. S-au conturat 4 modele privitoare la formarea sistemului solar.
Analizând abundența relativă a elementelor ușoare fosile (deuteriu și litiu) în raport cu
elementele rezistente (H, Fe, Si) din materia interstelară, Soare și planete, s-a constatat că
planetele au o compoziție apropiată de cea a materiei interstelare.
20
Geologie generală
B. Test de autoevaluare
1. Sistemul solar este situat în:
a. braţul Orion al galaxiei Calea Lactee la o distanţă de 33.000 ani lumină de
centrul ei;
b. galaxia Elicei;
c. Marele Nor Magellan.
2. Mişcarea planetelor în jurul Soarelui se numeşte:
a. mişcare de rotaţie;
b. mişcare de revoluţie.
3. Asteroizii sunt localizaţi în Sistemul solar între planetele:
a. Marte şi Jupiter;
b. Pământ şi Marte;
c. Uranus şi Neptun.
4. Meteoriţii sunt corpuri cosmice ce provin din:
a. centura Kuiper;
b. centura de asteroizi;
c. norul Oort.
5. Cometele provin de la marginile Sistemului solar, din următoarele formaţiuni:
a. centura de asteroizi;
b. centura Kuiper;
c. norul Oort.
6. Vârsta planetelor este de:
a. 4,5 – 5 miliarde de ani;
b. 2 milioane;
c. 15 miliarde de ani.
Bibliografie minimală
Anastasiu N., Mutihac V., Grigorescu D., Popescu G. (2007) – Dicţionar de geologie.
Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., 320 p., Bucureşti.
Andreescu F., Bărboi D.C. (2003) – Să înţelegem Universul. Ed. Ad Libri, Bucureşti.
Barrow J.D.B. (1994) - Originea universului. Ed. Humanitas, Bucureşti.
Pomerol C., Lagabrielle Y., Renard M. (2002) – Éléments de géologie. Dunod, Masson
Sciences, Paris.
21
Geologie generală
PĂMÂNTUL – CONSTITUȚIE INTERNĂ
Cuprins
Introducere
2.1. Crusta terestră
2.2. Mantaua
2.3. Nucleul
Rezumat
Introducere
Vizitele făcute de astronauţi pe Lună şi imaginile planetelor vecine realizate cu
ocazia diferitelor misiuni planetare au uimit omenirea. Dar cele mai remarcabile imagini
spaţiale aduse de astronauţi sunt cele ale Pământului, care este o planetă mică, de mărime
medie. Pentru prima dată s-a putut vedea planeta noastră într-o imagine completă,
atotcuprinzătoare; s-au văzut în acelaşi timp norii, oceanele, calotele polare şi continentele.
Unicitatea Pământului faţă de celelalte planete ale Sistemului solar se rezumă pe
scurt astfel. Pământul este singura planetă care are rezerve de apă sub formă lichidă,
substanţă de bază pentru apariţia şi menţinerea vieţii. Faţă de ceilalţi vecini planetari,
Pământul are o atmosferă instabilă din punct de vedere chimic, echilibrul ei fiind menţinut
prin acţiunea organismelor vii, prin procesul de fotosinteză a plantelor şi metabolismul
vieţuitoarelor. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă structura internă a Pământului ar fi
fost alta şi dacă distanţa până la Soare ar fi fost mai mare sau mică de 150 000 de milioane
de km.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să: explice
criteriile de stabilire ale structurii Pământui; să precizeze structura și compoziția chimică a
fiecărei geosfere terestre.
Structura internă a Pământului

Datele directe de investigare ale structurii interne a Pământului se referă la o parte
superficială ce nu depăşeşte câţiva km sau zeci de km. Dacă ne gândim la cele mai adânci
mine aflate în Africa de Sud (mina Western Deep Levels, 3 840 m, zăcământul de minereuri
de fier Minas Gerais – Brazilia) sau la forajele de mare adâncime (10 - 15 km, sonda nr. 1
Berth din Roger Field-SUA), atunci ne dăm seama că de fapt observaţiile directe privind
structura Pământului şi proprietăţile fizice ale lui provin dintr-o parte infimă a planetei. Nici
rocile care au fost scoase la suprafaţă de la adâncimi de 20 - 30 km prin fenomenele de
cutare nu ne-au oferit date suficiente.
De aceea, cunoaşterea alcătuirii interne a Pământului s-a realizat pe criterii
deductive, pornind de la datele reale cunoscute care, în linii largi, se rezumă la:
 studiul densităţii,
 compoziţia meteoriţilor,
22
Geologie generală
 viteza şi modul de propagare a undelor seismice în masa planetei.

Studiul densităţii Pământului arată că densitatea medie de 5,527 g/cm3 nu
concordă cu densitatea medie a crustei de 2,7 g/cm3. Acest fapt a dus la concluzia că în
interiorul globului terestru există mase cu densităţi mult mai mari decât densitatea crustei
terestre. Creşterea densităţii nu se face gradual, ci în salturi, ceea ce induce ideea unei
structuri în nivele concentrice de materie cu densităţi diferite.
Studiul meteoriţilor a constituit o altă sursă de informaţii privitoare la structura
internă. După cum am văzut în capitolul anterior, meteoriţii sunt fragmente de corpuri
cosmice formate prin dezagragarea unei planete situate iniţial pe orbita actualei centuri de
asteroizi dintre Marte şi Jupiter. Această planetă a avut probabil o structură asemănătoare
planetelor interne (terestre). Meteoriţii provin din zone diferite ale planetei respective, de
unde şi compoziţiile variate care au condus la clasificarea lor. Astfel, meteoriţii litici, cu
densităţi de 3 - 4 g/cm3 devin comparabili cu rocile silicatice terestre, bazice şi ultrabazice,
iar cei sideritici, cu densităţi de 6 - 8 g/cm3, cu aliajele metalice grele. Primii provin din
părţile exterioare planetei iniţiale, iar ceilalţi din zonele interne.
Indicaţiile cele mai importante asupra structurii interne a Pământului provin însă din
studiul propagării undelor seismice naturale şi, mai recent, a celor provocate artificial.
Undele seimice sunt oscilaţii ondulatorii, care apar în urma producerii cutremurelor
şi care se propagă radiar în jurul sursei de vibraţie. Un seism generează unde diferite care se
propagă cu anumite viteze, caracteristice ficărui tip de undă. Viteza lor de propagare
depinde de câţiva parametri fizici ai mediului străbătut: densitate, rigiditate (rezistenţa la
deformare) şi compresibilitatea lui. Acestea sunt de trei tipuri:
 unde longitudinale (primae – P), care se propagă atât prin medii solide,
(rigide) cât şi prin medii lichide;
 unde transversale (secundae – S), care se propagă numai prin medii solide;
 unde lungi (L), care se propagă până la discontinuitatea Mohorovičič, adică
numai în crusta terestră.
Aceste unde suferă variaţii de viteză şi schimbări de direcţie prin fenomene repetate
de refracţie şi reflexie, în funcţie de proprietăţile fizico - mecanice ale mediului prin care se
propagă. Rezultă deci că traiectoriile undelor seismice nu vor fi linii drepte, ci nişte curbe cu
convexitatea spre centrul Pământului (Fig. 21).
Studiile seismice, precum şi calculul câmpului gravitaţional, au stabilit existenţa a
trei geosfere concentrice, care de la suprafaţă spre interiorul globului sunt: crusta (scoarţa),
mantaua şi nucleul. Geosferele sunt separate între ele prin două mari discontinuităţi a căror
nume se datorează geofizicienilor care le-au pus în evidenţă: discontinuitatea Mohorovičič
(prescurtat Moho) interceptată la adâncimea medie de 33 - 40 km şi discontinuitatea
Gutenberg – Wiechert la 2 900 km. În 1967, Bullen stabileşte o schemă a structurii interne a
globului, notând geosferele cu litere de la A la G (Fig. 22).
2.1. Crusta (scoarţa) terestră (A)

Crusta terestră este învelişul solid de la exteriorul globului terestru, constituit din
toate tipurile de roci, între care predomină cele magmatice. Se deosebesc două tipuri
principale de cruste, crusta continentală şi crusta oceanică (Fig. 23, 27), la acestea
adăugându-se un al treilea tip, respectiv crusta intermediară.
23
Geologie generală
Fig. 21 Traiectoriile undelor seismice. A. Traiectoriile undelor prin mediul omogen al unei planete,
mediu a cărui densitate creşte cu adâncimea proporţională, la rândul său, cu creşterea presiunii litostatice.
Schimbarea densităţii determină curbarea traiectoriilor undelor seismice cauzată de procesul de refracţie. B.
Traiectoriile undelor P în interiorul Pământului, care are o structură stratificată. Două seismografe situate în
puncte diferite (X şi Y) primesc odată undele P, care pleacă din focarul seismic (F), atât undele reflectate cât
şi cele refractate. O undă P reflectată de suprafaţa Pământului este notată PP; o undă reflectată de limita
nucleu – manta (discontinuitatea Gutenberg, 2900 km) este notată P nP; o undă refractată prin nucleul extern
lichid este notată PkP (Skinner & Porter, 2000).
Fig. 22 Structura internă a

globului terestru cu delimitarea
principalelor geosfere şi a
discontinuităţilor dintre ele (Bleahu
1983, fide Olaru et al., 2004).
24
Geologie generală
2.1.1. Crusta continentală

Are o grosime medie de 40 km. În regiunea marilor catene alpine sau andine,
grosimea este de 70 şi chiar 80 km, cum este în cazul Munţilor Himalaya. În zona
platformelor continentale, grosimea crustei se reduce la circa 30 - 40 km. Crusta
continentală este constituită din trei subdiviziuni. Dispuse de sus în jos, acestea sunt: patura
sedimentară, pătura granitică şi pătura bazaltică. La limita dintre pătura granitică şi cea
bazaltică se situează discontinuitatea Conrad (Fig. 23, 27), pusă în evidenţă numai prin
undele seismice care înregistrează o creştere a vitezei de propagare. Discontinuitatea
Conrad poate uneori lipsi, nu numai în zonele oceanice unde nu există pătura granitică, ci şi
în zonele continentale, dacă procesele evolutive ale crustei, cu un aflux termic ridicat,
produc o contopire gradată a celor două pături. Existenţa unor procese vulcanice poate
estompa de asemenea limitele tranşante evidenţiate de discontinuitatea Conrad.
● Pătura sedimentară, numită şi stratisferă, are grosimi variabile, de la absenţa
totală în zonele cu procese de eroziune avansate, până la grosimi de 10 - 15 km, în zonele cu
rată de sedimentare foarte mare, cu procese de subsidenţă activă, şi mai ales în regiunile
cutate unde grosimea iniţială este amplificată de procesele orogenice. Această pătură este
constituită atât din roci sedimentare consolidate cât şi neconsolidate, cutate sau necutate.
Viteza de propagare a undelor seismice longitudinale P este de 2 - 5 km/s.
● Pătura granitică, cu grosime medie de 0 - 25 km, atinge în zonele muntoase 30 -
40 km grosime, iar în regiunile de platformă 5 - 20 km. Această pătură este formată
predominant din roci granitice (granite, granodiorite) cărora li se asociază complexe
cristalofiliene şi care adesea constituie masive enorme ce aflorează (ies la zi). Este cazul
Platformei Ruse (Est - Europene, Fig. 24), al Scutului Baltic (Suedia, Finlanda), Scutului
Canadian, etc. Viteza medie a undelor P este de 5 - 5,6 km/s. La baza păturii granitice se
găseşte suprafaţa de discontinuitate Conrad.
Fig. 23 Secţiune printr-un sector de crustă terestră care arată structura celor două tipuri principale: crusta
continentală şi crusta oceanică. 1 - pătura sedimentară, 2 - pătura granitică, 3 – pătura bazaltică (Grasu, 1997).
Compoziţia chimică a păturii sedimentare şi a celei granitice este dată de: SiO 2
(62%), Al2O3 (15,6%), Fe2O3 (2,6%), FeO (4%), MgO (3%), CaO (6%), Na2O (3%), K2O
(3%). În rocile celor două pături predomină silicea SiO2 (43 - 95%). Dacă se calculează
concentraţia fiecărui element (şi nu a oxizilor) atunci constituentul principal este oxigenul
(46,6 %) şi apoi siliciul (27,7 %) (Fig. 25). Cele două elemente participă la alcătuirea
25
Geologie generală
predominantă a silicaţilor de aluminiu, care sunt mineralele frecvente în cele două pături.
De aici şi denumirea prescurtată de SiAl pentru crustă în general.
Fig. 24 Structura crustei terestre în zona Platformei Ruse. 1-pătura sedimentară; 2 pătura granitică; 3-
pătura bazaltică (Grasu, 1997).
Fig. 25 Compoziţia chimică a crustei continentale

(Atlasul gografic al lumii, 1990).
● Pătura bazaltică apare de la adâncimea de 20 km în jos. Nu aflorează nicăieri.

Are o grosime medie de 10 - 20 km. Este constituită din roci asemănătoare bazaltelor
(eclogite sau diorite). Sub această pătură se află discontinuitatea Moho, care separă crusta
de mantaua superioară.
Crusta continentală depăşeşte limita continentelor, prelungindu-se sub apele mărilor
şi oceanelor cu aşa numita platformă continentală (şelf), ce însumează circa 11% din
suprafaţa globului. Însumând suprafaţa totală a continentelor (29%) şi suprafaţa şelfului
(11%) rezultă că în ansamblu crusta continentală reprezintă 40% din totalul crustei terestre,
restul de 60% revenind crustei oceanice.
2.1.2. Crusta oceanică

Are o grosime medie de 7 km şi grosimea variabilă de 5 - 15 km. În zona rifturilor
oceanice are aproximativ 3 km grosime. Pe ariile acestui tip de crustă, care formează fundul
oceanic, se dezvoltă rifturile medio - oceanice, caracterizate prin absenţa sedimentelor. O
serie de mări interioare cum ar fi Marea Roşie şi în parte, Marea Neagră, se ataşează
oceanelor din punct de vedere al naturii scoarţei, lipsindu-le stratul granitic; sedimentele lor
foarte groase, până la 10 km, repauzează direct pe stratul bazaltic (Fig. 24). Crusta oceanică
este formată din 3 pături:
● Pătura sedimentară, cu grosimi de 500 – 1000 m, constituită din sedimente
neconsolidate.
Pătura sedimentaro - bazaltică, cu grosimea de 700 – 2000 m, se află sub pătura
sedimentară şi este formată din bazalte şi toleite (bazalte fără olivină) ce alternează cu roci
sedimentare consolidate, alterate şi metamorfozate.
26
Geologie generală
● Pătura bazaltică (gabbroidă), situată sub pătura sedimentaro - bazaltică, are

grosimea de 4 - 5 km, uneori chiar 15 km, ajungând până la discontinuitatea Mohorovičič.
Este formată din gabbrouri cu hornblendă, de compoziţia unui toleit de prag oceanic.
2.1.3. Crusta (scoarţa) intermediară

Este constituită numai din pătura granitică, cu o grosime redusă, şi pătura bazaltică
(Fig. 26). Este specifică arcurilor insulare care jalonează catenele submarine, în special cele
ale Pacificului de Est sau Antilelor din Atlantic. Reliefurile submarine jalonate de lanţurile
de insule corespund unor înrădăcinări care determină o profunzime medie a discontinuităţii
Moho de ordinul a 20 km (dar care nu atinge amploarea celei continentale).
Exemplu: Un caz tipic este cel al Antilelor Mici (Mattauer, 1980, în Grasu, 1997) în
care se poate observa trecerea de la scoarţa oceanică la una intermediară, în care pătura
granitică este mult redusă în grosime
Fig. 26 Secţiune prin crusta terestră între Pacific şi Atlantic. Imaginea arată trecerea de la crusta de
tip continental, cu cele 3 pături, sedimentară, granitică şi bazaltică, la cea de tip intermediar, prin reducerea
substanţială a păturii granitice (Mattauer, 1980, fide Grasu, 1997).
Discontinuitatea Mohorovičič, pusă în evidenţă de geofizicianul croat Andrei

Mohorovičič în 1909, este situată între crustă şi manta, la o adâncime medie de 33 - 40 km.
Nu are suprafaţă sferică, ci prezintă convexităţi importante sub bazinele oceanice şi
concavităţi pronunţate sub blocurile continentale; adâncimea ei variază între 5 - 15 km sub
oceane şi între 20 - 80 km sub continente. În zona acestei importante discontinuităţi viteza
undelor P creşte brusc cu 1 km/s, fapt ce dovedeşte o creştere a densităţii de la 2,8 – 3 g/cm3
la 3,3 – 3,5 g/cm3.
2.2. Mantaua
Este geosfera care începe la baza crustei, de la discontinuitatea Moho (33 - 40 km
adâncime) şi ţine până la limita cu nucleul, respectiv până la discontinuitatea Gutenberg –
Wiechert (2900 km adâncime). Mantaua reprezintă 83% din volumul total al Pământului şi
68% din masa sa, ocupând cea mai mare parte a globului terestru. Mantaua se divide în
mantaua superioară (B), zona de tranziţie (C) şi mantaua inferioară (D).
2.2.1. Mantaua superioară (B)
Este cuprinsă între discontinuitatea Moho (33 - 40 km) şi până la zona de tranziţie
(375 km). Viteza de propagare a undelor seismice P şi S creşte progresiv în trepte (de la 6,9
km/s la 8,2 km/s pentru undele P şi de la 4,5 km/s la 4,7 km/s pentru undele S), ceea
ce demonstrează că mantaua superioară are o structură stratificată.
27
Geologie generală
Variaţia vitezei undelor seismice a dus la separarea a trei strate B’, B’’ şi B’’’
(nomenclatura lui Bullen).
● Stratul B’ începe imediat sub discontinuitatea Moho şi are grosimi de 50 - 70 km
sub oceane şi 100 - 200 km sub scuturile vechi, continentale. Viteza undelor P este de 8,1 -
8,2 km/s, iar a undelor S de 4,5 - 4,7 km/s. Acest strat împreună cu crusta formează
litosfera, care se comportă la stressuri ca un solid rigid (Fig. 27). Grosimea litosferei,
determinată de cauze termice, este de aproximativ 125 km, variind între 80 - 150 km.
Fig. 27 Raportul
dintre crustă, mantaua
superioară, litosferă şi
astenosferă
(Lăzărescu, 1986,
fide Olaru et al.,
2004).
● Stratul B’’, situat sub litosferă, se caracterizează prin scăderea vitezei undelor
seismice (viteza undelor P este de 7,6 km/s, iar a undelor S de 4 km/s), motiv pentru care
este denumit stratul de viteză redusă. Are o grosime medie de 50 - 100 km fiind mai bine
marcat sub oceane şi sub zonele orogenice tinere comparativ cu scuturile continentale.
Acest strat, interceptat între 250 - 400 km adâncime, joacă rol determinant în tectonica
plăcilor.
● Stratul B’’’ se dezvoltă sub stratul de viteză redusă până la adâncimea de circa
700 km. Ultimele două strate formează împreună un înveliş numit şi astenosferă, termen ce
derivă din grecescul [asthenos], unde a înseamnă fără, iar sthenos, forţă. Astenosfera este
constituită dintr-un material vâscos, cu o plasticitate avansată, fără să fie în stare fluidă
(undele S traversează astenosfera), care determină o decuplare a plăcilor litosferice de pe
fundamentul lor, plăcile alunecând cu o frecare redusă. Plasticitatea materiei din astenosferă
face ca blocurile litosferice pe care le suportă să se supună, în general, legilor echilibrului
izostatic, comportându-se asemănător icebergurilor pe suprafaţa apei. Materia celor două
strate B’’ şi B’’’ se mişcă permanent dând naştere unor curenţi de convecţie, cu viteze de
câţiva cm/an, care realizează schimbul de energie între mantaua inferioară şi mantaua
superioară. În astenosferă viteza undelor seismice creşte treptat, datorită creşterii densităţii,
ajungând la 8,2 km/s (undele P).
Mantaua superioară este formată din roci bazice şi ultrabazice (peridotite), bogate în
silicaţi de magneziu (piroxeni, olivină, amfiboli, granaţi). De aici provine şi prescurtarea
chimică SiMa pentru această geosferă.
2.2.2. Zona de tranziţie (C)

Se întinde între 375 km şi 1000 km unde a fost detectată discontinuitatea Repetti. Se
caracterizează prin creşterea progresivă a vitezelor undelor seismice, remarcându-se câteva
salturi în intervalele: 375 - 400 km, 500 - 570 km, 670 - 700 km şi 1000 km. În zona
28
Geologie generală
discontinuităţii Repetti viteza undelor P creşte brusc la 11 - 12 km/s. Zona de tranziţie se

suprapune parţial peste stratul de viteză redusă şi astenosferă.
2.2.3. Mantaua inferioară (D)

Se extinde sub discontinuitatea Repetti (1000 km) până la discontinuitatea
Gutenberg – Wiechert (2900 km). Vitezele undelor seismice cresc până la 13,6 km/s (P)
remarcându-se existenţa a 3 discontinuităţi la: 1200 km, 1800 km şi 2500 km. Densitatea
medie a materiei ce compune această geosferă este de 5,5 g/cm3, dar cu o evoluţie
progresivă spre zona de discontinuitate care o separă de nucleul extern. Spre partea externă
compoziţia mantalei inferioare este dominată de minerale de tipul silicaţilor de magneziu,
crom şi fier (CroFeSiMa), cu densitatea medie de 4 g/cm3; iar spre interior, adică spre
nucleu, compoziţia mantalei este dată de silicaţii de magneziu îmbogăţiţi în fier şi nichel
(NiFeSiMa) a căror densitate medie este de 6 g/cm3.
Discontinuitatea Gutenberg – Wiechert, pusă în evidenţă de geofizicianul

american Beno Gutenberg în 1913, separă mantaua de nucleu şi apare la adâncimea de 2900
km. Densitatea materiei creşte de la 6,7 g/cm3 la 9,7 g/cm3, iar viteza undelor S scade de la
7,2 km/s la 0 km/s; undele S se opresc la limita cu nucleu extern, fapt care duce la concluzia
că această geosferă este fluidă (undele S nu se propagă prin medii fluide).
2.3. Nucleul (Centrosfera)

Se întinde de la discontinuitatea Gutenberg – Wiechert (2900 km) până la centrul
Pământului (6378,4 km), având densitatea cuprinsă între 9,7 – 16 g/cm3 . Nucleul reprezintă
16% din volumul Pământului şi 32% din masa totală a globului terestru.
2.3.1. Nucleul extern (E)
Se întinde între discontinuitatea Gutenberg – Wiechert (2900 km) şi discontinuitatea
Lehman (4980 km), pusă în evidenţă, în 1936, de către fiziciana daneză Inge Lehman.
Temperatura la partea superioară a nucleului atinge 3000oC, iar densitatea materiei creşte de
la 9,7 g/cm3 la 11 g/cm3. În această zonă se formează curenţi de convecţie cu viteze de 10 -
15 km/an, care ar fi cauza fundamentală a apariţiei câmpului electromagnetic al Pământului.
Undele seismice P înregistrează un gradient normal de viteză, în timp ce undele S nu se
propagă. Acest fapt sugerează că materia din nucleul extern s-ar afla în stare fluidă.
2.3.2. Zona de tranziţie (F)
Are o grosime de 140 km, fiind cuprinsă între discontinuitatea Lehman (4980 km) şi
Oldham - Gutenberg (5120 m). Trecerea de la materia în stare lichidă (nucleul extern) la
materia solidă (nucleul intern) se face treptat prin mai multe discontinuităţi de la baza zonei
de tranziţie.
2.3.3. Nucleul intern (G)
Reprezintă geosfera centrală cu raza de 1250 km (raza Pământului este 6378,4 km).
Undele P au un gradient scăzut care generează unde S, greu detectabile, dar care indică
starea solidă a materiei. Densitatea materiei este 14 - 16 g/cm3.
Nucleul Pământului este metalic, fiind constituit dintr-un aliaj de Fe şi Ni, asociat cu
Cr, Co, Au, Pt, S, Si etc., compoziţie asemănătoare cu cea a meteoriţilor metalici.
Prescurtarea chimică a nucleului este NiFe după predominarea celor două elementele din
compoziţia lui.
Rezumat
Pământul este constituit din materie minerală diversificată, cu densități ce cresc de la
suprafață în profunzime. Mișcarea continuă în spațiu precum și relația cu celelalte corpuri
cosmice ale Sistemului solar au generat o structură stratificată a materiei în funcție de
29
Geologie generală
densitatea acesteia. Stabilirea structurii interne a Pământului s-a realizat pe criterii deductive,
pornind de la datele reale obținute din studiul densităţii materiei, compoziţia meteoriţilor,
viteza şi modul de propagare a undelor seismice în masa planetei. Studiile seimice și
calculul câmpului gravitațional au stabilit existența a trei geosfere concentrice – crusta
(scoarța), mantaua și nucleul, separate de două discontinuități mari: discontinuitatea
Mohorovičič (prescurtat Moho) interceptată la adâncimea medie de 33 - 40 km şi
discontinuitatea Gutenberg – Wiechert la 2 900 km.
Fiecare geosferă prezintă structuri specifice, fiind alcătuite din materie minerală cu
compoziții chimice variate. Materia este în general solidă, densă, excepție făcând cazul a
două geosfere a căror materie este vâscoasă / fluidă, fapt dovedit de scăderea vitezei de
propagare a undelor seismice transversale (S). Este cazul unei porțiuni de la nivelul
mantalei superioare numită astenosferă și a nucleului extern. Consistența materiei de la
nivelul celor două geosfere generează curenții de convecție răspunzători de: deplasarea
plăcilor litosferice, apariţia câmpului electromagnetic al Pământului, transferul de energie
calorică din profunzime spre suprafața crusteti terestre, vulcanismul punctelor fierbinți etc.
1. Structura internă a Pământului este constituită din următoarele geosferele:
a. atmosferă;
b. crusta ;
c. troposferă;
d. manta;
e. nucleu.
2. Crusta terestră este separată de manta prin discontinuitatea:
a. Moho (33 – 40 km) ;
b. Repetti (1000km);
c. Gutenberg – Wiechert (2900 m).
3. Crusta continentală este constituită din :
a. pătura sedimentară;
b. pătura sedimentaro-bazaltică;
c. pătura granitică;
d. pătura bazaltică.
4. Litosfera este geosfera formată din:
a. crusta oceanică şi zona de tranziţie a mantalei terestre;
b. crusta terestră şi stratul B’ din mantaua superioară;
c. mantaua superioară şi nucleul terestru.
5. Curenţii de convecţie se formează în:
a. astenosferă;
b. nucleu exterior;
c. nucleul interior;
d. mantaua inferioară.
6. Una din geosferele terestre este constituită din materie în stare fluidă. Aceasta este:
a. crusta;
b. nucleul intern;
c. mantaua inferioară;
d. nucleul extern.
7. Prescurtarea geochimică a mantalei superioare este:
a. NiFe;
b. SiAl;
c. SiMa.
8. Crusta intermediară este constituită din :
30
Geologie generală
b. pătura sedimentaro-bazaltică;
c. pătura granitică;
9. Prescurtarea geochimică a mantalei inferioare este:
a. NiFeSiMa;
b. SiAl;
c. Nife;
d. CroFeSiMa.
10. Curenţii de convecţie de la nivelul nucleului extern generează:
a. apariţia câmpului electromagnetic al Pământului;
b. mişcarea plăcilor tectonice;
c. fenomene de vulcanism.
Grasu C. (1997) - Geologie structurală. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Olaru L., Ionesi V., Ţabără D. (2004) – Geologie fizică. Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”,
468 p., Iaşi.
Skinner J.B., Porter S.C. (2000) – The Dynamic Earth. An Introduction to Physical
Geology. Fourth Edition., John Willey & Sons, Inc. New York, Chichester,
Weinheim, Brisbane, Singapore, Toronto.
31
Geologie generală
PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI
Cuprins
Introducere
3.1. Variația densității
3.2. Presiunea
3.3. Gravitația globului terestru
3.4. Energia calorică
3.5. Radioactivitatea terestră
3.6. Magnetismul și paleomagnetismul terestru
3.7. Electricitatea Pământului
Rezumat
Introducere
Compoziţia materială a Pământului, geneza lui, mişcarea în spaţiu în continuă relaţie
cu celelalte corpuri cosmice din Sistemul solar, din galaxia noastră, Calea Lactee, şi din
întregul Univers, conferă planetei o gamă variată de proprietăţi specifice şi o structură
caracteristică. Toate acestea sunt profund implicate în desfăşurarea proceselor dinamice
care generează permanente modificări interne reflectate în manifestarea unui întreg cortegiu
de fenomene cu urmări asupra reliefului terestru şi mai ales asupra vieţii, toate desfăşurate
într-un sistem închis.
Materia din care este alcătuit globul terestru este segregată cantitativ şi calitativ într-
o serie de geosfere concentrice. Această segregare a fost posibilă într-o perioadă
îndelungată de timp (4,6·109 ani) datorită acumulării unei cantităţi apreciabile de materie
încă din primele momente ale existenţei ca planetă. Forţa de atracţie gravifică relativ mare,
precum şi temperaturile ridicate ale globului terestru din perioada timpurie a evoluţiei sale,
cauzate de frecventele coliziuni cu meteoriţi, comete, asteroizi etc., au determinat separarea
gravitaţională a materialului constitutiv, separare care se continuă şi astăzi. Ca urmare a
structurii Pământului, parametrii fizici prezintă valori diferite de la suprafaţă spre centrul
lui.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: să
definească fiecare proprietate fizică a Pământui; să explice variațiile în timp ale unor
parametri ce caracterizează diferite proprietăți fizice și cauzele care le generează ; să descrie
efectele geologice ale diferitelor proprietăți fizice ale Pământului.
3.1. Variaţia densităţii

Primele determinări ale densităţii medii s-au făcut la mijlocul secolului al XVIII-lea
pe baza devierii unui fir cu plumb de la verticală, la marginea unui masiv muntos.
Rezultatul obţinut iniţial (5 g/cm3) a fost îmbunătăţit de Henry Cavendish în 1798, care a
găsit valoarea de 5,5 g/cm3, foarte apropiată de cele mai noi determinări (5,527 g/cm3).
32
Geologie generală
Studiul variaţiei vitezei undelor seismice a confirmat că densitatea creşte de la

suprafaţă spre centrul Pământului, fără a înregistra scăderi care ar duce la o instabilitate
mecanică între geosfere. S-a putut totodată determina cu precizie valoarea densităţii la
diferite adâncimi: crusta (2,7 - 3 g/cm3), mantaua superioară (3,34 - 3,54 g/cm3), mantaua
inferioară (4,7 - 6,7 g/cm3), nucleul extern (9,7 - 11,5 g/cm3) şi nucleul intern (14 - 16
g/cm3). Limitele între care variază densitatea reprezintă valorile de la partea superioară şi
respectiv inferioară a fiecărei geosfere.
3.2. Presiunea
Asupra unui punct material din scoarţa terestră acţionează o rezultantă a 2 tipuri de
presiune: presiunea litostatică şi presiunea orientată (stressul). Factorii secundari de
presiune asupra punctului respectiv sunt: acţiunea presiunii vaporilor şi gazelor de origine
magmatică sau vadoasă, presiunea apei interstiţiale dintre granulele rocilor detritice,
presiunea atmosferică etc.
3.2.1. Presiunea litostatică
Presiunea litostatică (P) este presiunea exercitată de greutatea coloanei de roci de
deasupra unui anumit punct situat la o adâncime h. Este deci egală cu produsul dintre
greutatea specifică medie a rocilor (dr) şi adâncimea h la care este situat punctul considerat
conform ecuaţiei:
P = dr ∙h
Presiunea litostatică este teoretic uniformă, neorientată, egal distribuită în

toate direcţiile spaţiului, asemănătoare presiunii hidrostatice.
Ţinând cont de raza Pământului, se estimează valori uriaşe ale presiunii litostatice de
circa 0,5 mbar (1 megabar = 987 000 atm) la o adâncime de aproximativ 1000 km, 1,7 mbar
la 3000 km şi peste 3,1 mbar în centrul Pământului.
La adâncimi mari (5000 – 6000 m) presiunea litostatică învinge rezistenţa de
compresiune a rocilor. Acest fapt determină închiderea golurilor, fisurilor şi reducerea
porozităţii rocilor.
Manifestarea presiunii litostatice provoacă închiderea găurilor de sonde adânci, încă
de pe la 3000 – 4000 m. Alegerea profilului galeriilor, a golurilor miniere, a puţurilor este
dictată de exercitarea acestei presiuni. Profilul transversal optim pentru galeriile armate este
trapezul cu baza mare în jos.
În timp, presiunea litostatică înregistrează variaţii, manifestându-se prin:
 cuplul de forţe eroziune (descărcare) – sedimentare (încărcare);
 decolări gravitaţionale pe plane înclinate şi încărcarea zonelor marginale (prin
şariajul pânzelor tectonice);
 încărcarea unor zone prin acumulări de mase (lavă, gheaţă) şi descărcarea altor
zone prin prăbuşiri.
Presiunea litostatică generează o serie de efecte geologice printre care menţionăm:
 mişcările izostatice (pozitive şi negative) cu urmările lor imediate, respectiv
transgresiunea şi regresiunea marină;
 metamorfismul static al rocilor produs în momentul acoperirii prin pânze de şariaj;
 tasarea sedimentelor care are ca rezultat creşterea densităţii, reducerea porozităţii şi
permeabilităţii depozitelor;
 apariţia hieroglifelor pe talpa stratelor de gresii;
 caracterul foios al multor roci argiloase (paietele de mică şi mineralele argiloase cu
habitus tabular dintr-un depozit pelitic neconsolidat (mâl) se orientează perpendicular pe
direcţia de acţiune a presiunii litostatice) etc.
Similitudinea dintre presiunea litostatică şi cea hidrostatică dovedeşte că crusta
terestră se comportă că un lichid extrem de vâscos, proprietate ce se manifestă însă numai la
33
Geologie generală
scara timpului geologic; la solicitări rapide, de ordinul secundelor, scoarţa se comportă ca

un corp solid.
3.2.2. Presiunea orientată (stressul)

Stressul este o presiune orientată pe o anumită direcţie, originea ei fiind tectonica
globului. Cauzele stressului, ca forţă internă, sunt considerate a fi forţele tectonice externe.
Valoarea intensității stressului este apreciată după:
 intensitatea cutelor (gradul de cutare),
 gradul de diaclazare al rocilor,
 mărimea săriturii faliilor,
 amplitudinea lăţimii minime de încălecare a pânzelor de şariaj,
 valoarea şariajului.
Efecte geologice ale stressului
O consecinţă importantă a stressului o constituie mecanismul deformării rocilor.
Există trei domenii principale de deformare: elastică, plastică şi rupturală. Ultimele două, în
general ireversibile, sunt de fapt singurele dovezi ale evoluţiei tectonice a zonei în care a
funcţionat stressul (Fig. 28).
Deformările elastice dispar odată cu încetarea forţei care le-a produs.
Exemple de deformări elastice sunt considerate undele seismice, mareele terestre,
variaţiile de volum generate de piezoelectricitate sau magnetoconstricţie. Datorită faptului
că rocile nu sunt medii perfect elastice, după încetarea stressului revenirea la starea iniţială
nu este totală, rămânând o anumită deformare permanentă numită deformare postelastică.
Fig. 28 Raportul stress – deformare

(ε). Diagrama arată domeniile de
deformare în funcţie de valoarea stressului.
Deformarea elastică (A) presupune
revenirea la forma iniţială a unui corp de
rocă sau mineral după încetarea stressului.
Cum aceste materiale nu sunt medii perfect
elastice conservă, după încetarea stressului,
o deformare postelastică. Dincolo de limita
de elasticitate (Le ) se instalează domeniul
deformării plastice (B), domeniu care nu
depăşeşte rezistenţa maximă (σM). Între
rezistenţa maximă (σM) şi rezistenţa la
rupere (σR) se formează un câmp de
tranziţie (C – domeniu preruptură) în care
materia se reaşează prin deplasări
intergranulare şi microfisuri premergătoare
ruperii propriu-zise (Lăzărescu, 1980, fide
Dragomir, 2002).
Deformările plastice se instalează după depăşirea limitei de elasticitate (Le),

generând distorsiuni de formă cu condensarea volumului care nu dispar după încetarea
stressului. Deformări de acest gen sunt exemplificate prin cute (Fig. 29), curgeri de nori, de
lavă, capetele întoarse de strate (Fig. 30) etc.
Deformările rupturale sunt reprezentate prin: diaclaze, falii, fragmentarea rocilor
prin explozii vulcanice etc.
Atingerea diferitelor nivele de deformare la acelaşi stress este dependentă de o serie
de proprietăţi mecanice ale corpurilor afectate, respectiv rigiditate / elasticitate,
compresibilitate / incompresibilitate, proprietăţi care sunt dependente totodată şi de durata
manifestării stressului. Deformările rocilor sunt influenţate, în afară de stress, de presiunea
litostatică, temperatură, adâncime, fluidele de impregnaţie.
34
Geologie generală
Fig. 29 Cute sinclinale şi anticlinale în

flişul cretacic din Carpaţii Ucrainei. Zona de
aflorare este versantul drept al Prutului, în
dreptul localităţii Eremcia.
Fig. 30 Încovoierea stratelor apare

datorită solicitării gravitaţionale (creep)
asupra capetelor de strate conform cu
înclinarea versanţilor (Skinner & Porter,
2000).
3.3. Gravitaţia globului terestru

Forţa de atracţie exercitată de Pământul asupra maselor materiale din interiorul, de
la suprafaţa sa sau din apropierea planetei poartă denumirea de gravitaţie terestră. Spaţiul
în care se manifestă atracţia gravitaţională se numeşte gravisferă.
Gravitaţia terestră se manifestă sub forma acceleraţiei imprimate corpurilor în cădere
liberă, în vid. Unitatea de măsură a acceleraţiei gravitaţionale este galul (1 gal = 1 cm/s 2).
Deoarece variaţiile acceleraţiei gravitaţionale sunt prea mici, atunci când sunt necesare
explicaţii ale unor procese geologice, pentru măsurarea lor se utilizează în mod obişnuit
submultiplii galului, respectiv miligalul (1 mgal = 10-3 gal) şi microgalul (1µgal = 10-6 gal).
Gravitaţia, care este efectul atracţiei universale, se defineşte prin a doua lege a lui
Newton astfel: două mase m1 şi m2 se atrag cu o forţă proporţională F cu cele două mase şi
invers proporţională cu pătratul distanţei d dintre ele.
F = K (m1 ∙ m2 / d2 ) = m1 . g
în care: m1 = masa unui corp oarecare;
m2 = masa Pămâtului;
d = distanţa dintre centrele de greutate ale celor două corpuri (de fapt raza
Pământului);
K = constanta atracţiei universale;
g = acceleraţia gravitaţională; g = 9,81 cm/s2
35
Geologie generală
Deoarece planeta noastră nu are formă sferică ideală şi distanţa dintre suprafaţă şi
centrul de greutate variază de la un loc la altul, gravitaţia terestră prezintă variaţii în spaţiu
şi timp, în raport cu latitudinea, altitudinea şi densitatea materiei corespunzătoare razei luate
în discuţie. Datorită gravitaţiei, toate corpurile de la suprafaţa Pământului au greutatea
proporţională cu masa lor şi au tendinţa să cadă către centrul planetei.
Intensitatea gravitaţiei este variabilă, crescând cu latitudinea. Variaţia latitudinală
este dată şi de forţele centrifuge determinate de mişcarea de rotaţie a Pământului, care induc
o acceleraţie de sens contrar ce se conjugă cu gravitaţia. Forţa exercitată de gravitaţia
terestră asupra unui corp la suprafaţa Pământului este puţin mai mare la poli (983 cm/s2)
decât la ecuator (978 cm/s2), variaţie datorată scăderii lungimii razei terestre (raza la ecuator
este cu 21 km mai lungă decât raza la poli) şi reducerii forţelor centrifuge, reducere generată
de scăderi ale vitezei periferice de rotaţie.
La suprafaţa globului, variaţia gravitaţiei prezintă aspecte diferite între continente şi
oceane. În domeniul oceanic, gravitaţia este mai mare decât pe continente datorită apropierii
de suprafaţă a păturii dense, bazaltice.
Variaţia gravitaţiei pe meridian raportată la elipsoidul de revoluţie dă valoarea ei
normală în fiecare punct de pe suprafaţa Pământului. În România, valoarea normală medie
este de 980,6 gali, aproape de media globală. Pentru calcule s-a adoptat valoarea medie de
981 cm/s2, ce corespunde cu cea de la Potsdam, unde este Centrul Internaţional de Etalonare
a aparatajului gravimetric.
Variaţiile neregulate în timp ale gravitaţiei sunt legate de: variaţia presiunii aerului şi
a încălzirii rocilor de către Soare; variaţia nivelului hidrostatic al apelor subterane;
eroziunea rapidă a reliefului; erupţiile vulcanice masive, ce duc la schimbări ale raporturilor
de masă în adâncime; mişcările de coborâre (subsidenţă) sau de ridicare (obducţie) etc.
3.3.1. Anomalii gravimetrice

Ţinând cont de aceste consideraţii, se poate estima valoare teoretică a gravitaţiei
pentru fiecare punct de pe suprafaţa planetei, în orice moment. Cu toate acestea, în
majoritatea cazurilor, valoarea măsurată a acceleraţiei gravitaţionale într-un punct de
observaţie nu corespunde valorii calculate teoretic pentru punctul respectiv. Această
deviere de la valoarea normală, numită anomalie gravimetrică, este dată de variaţiile de
densitate ale rocilor şi de distribuţia inegală a maselor cu greutate specifică mai mare sau
mai mică în interiorul sau sub scoarţa terestră. Un exemplu simplu de anomalie gravimetrică
este redată în figura 31.
În funcţie de valoarea reală a gravitaţiei, anomaliile gravimetrice pot fi de două
tipuri:
 pozitive, când valoare reală depăşeşte valoarea calculată, şi
 negative, când valoare reală este mai mică decât valoarea calculată.
În domeniul continental, în funcţie de extinderea zonei în care se conturează una din
cele două anomalii, anomaliile pot avea caracter regional (când sunt semnalate pe suprafeţe
de zeci de km2) sau caracter local, cu extinderi de 1 – 2 km2.
Anomaliile gravimetrice sunt generate de o serie de corpuri perturbante care, prin
densitatea lor, pot provocă creşteri sau scăderi semnificative ale valorii gravitaţiei.
Anomaliile sunt semnalate atunci când corpurile perturbante sunt localizate la adâncimi
moderate şi grosimea stivei de depozite acoperitoare nu este foarte mare.
Anomalii pozitive sunt remarcate, în general, în zonele în care depozitele de roci
magmatice şi metamorfice apar la zi sau la adâncimi mici. În cadrul depozitelor magmatice
astfel de anomalii dau concentrările de roci bazice şi ultrabazice a căror minerale
componente au densităţi specifice mari.
Exemplu: Este cazul platourilor de bazalte din Podişul Dekkan (India) care dau
anomalii pozitive regionale, asemănătoare celor produse de zăcămintele de fier de la Kursk
(Rusia), de crom de la Minas Gerais (Brazilia), cele din sudul Africii, etc. Zăcămintele de
36
Geologie generală
fier din România, cum sunt cele de la Teliuc, Ghelari, Ocna Mare, Palazu Mare, dau tot
anomalii pozitive.
Fig. 31 Anomalie gravimetrică. Un bazin umplut cu roci sedimentare cu densitate mică repauzează
pe un fundament de roci magmatice cu densitate mare. Măsurătorile gravimetrice relevă o scădere a valorii
gravităţii (anomalie negativă) deasupra întregului bazin şi o creştere a acesteia (anomalie pozitivă) deasupa
zonelor înconjurătoare, acolo unde fundamentul magmatic dens este mai aproape de suprafaţa terestră.
Mărimea anomaliei permite calcularea grosimii depozitelor sedimentare (Skinner & Porter, 2000).
Anomalii negative sunt semnalate în zonele de acumulare a unor roci cu densitate

mică, cum sunt depozitele de sare care formează structurile diapire, precum şi în zonele
unde depozitele sedimentare au grosimi foarte mari. Golurile subterane de tip endocarst şi
faliile dau anomalii negative locale.
Gravitaţia terestră constituie un factor important de generare a diferitelor procese
dinamice. În acest sens amintim câteva dintre efectele geologice ale gravitaţiei:
 forma actuală a geoidului terestru;
 segregarea materiei din interiorul Pământului;
 producerea imenselor presiuni interne;
 toate efectele presiunii litostatice;
 tendinţele de decolare ale unor pânze de şariaj;
 curgerea tuturor apelor către oceane şi deplasarea materialelor mobile către bazinele
de sedimentare;
 formarea curenţilor marini, în special a curenţilor de turbiditate;
 formarea unor anticlinale;
 îndoirea unor plăci alcătuite din depozite mai dense;
 echilibrarea izostatică a masivelor descărcate de presiune prin eroziune etc.
3.3.2 Izostazia
Dacă ar fi posibilă înlăturarea totală a apei din oceane şi apoi am vedea Pământul
complet uscat dintr-o navă spaţială, am putea face comparaţie între bazinele oceanice şi
continente. Am vedea continentele stând cu aproximativ 4,5 km deasupra fundului bazinelor
oceanice. Continentele sunt situate mai sus decât bazinele oceanice deoarece crusta
continentală, deşi este mult mai groasă decât cea oceanică, este relativ uşoară (densitate 2,7
g/cm3), în timp ce crusta oceanică este relativ grea (densitate aproximativă de 3 g/cm3 ).
37
Geologie generală
Litosfera pluteşte pe astenosferă care, fiind constituită dintr-un material vâscos,

determină fragmentarea litosferei într-o serie de blocuri mai mari sau mai mici numite plăci
litosferice. Blocurile care au în componenţa lor crustă continentală groasă, cu densitate mai
mică, stau mai sus în comparaţie cu blocurile formate din crustă oceanică, mai subţire, dar
cu densitate mai mare.
Mecanismul prin care unele porţiuni ale litosferei se ridică, iar altele se afundă până
ce întreaga masă litosferică este susţinută în stare de plutire pe astenosferă, este cunoscut ca
principiul izostaziei. Datorită izostaziei toate porţiunile litosferei, indiferent de compoziţie
şi densitate, plutesc în echilibru asemănător unor blocuri de lemn sau gheaţă, fiecare cu o
densitate diferită. Blocurile cu densitate mică plutesc mai sus şi au zone de înrădăcinare mai
adânci, pe când blocurile mai dense plutesc mai jos şi au zone înrădăcinare mai puţin adânci
(Fig. 32).
Fig. 32 Diagramă ce ilustrează

principiul izostaziei. Blocurile subţiri,
cu densitate mare (grele), plutesc mai
jos comparativ cu suprafaţa apei. Cele
groase, uşoare, plutesc mai sus.
Blocurile grele reprezintă echivalentul
crustei oceanice (densitate 3 g/cm3 ),
iar cele uşoare echivalentul crustei
continentale (densitate 2,7 g/cm3 )
(Skinner & Porter, 2000).
Datorită vâscozităţii mari a materialului constitutiv al astenosferei atingerea stării de

echilibru se realizează greu, în decursul a sute, mii sau milioane de ani.
De exemplu, eroziunea unei zone continentale înalte, cum ar fi un munte, se
desfăşoară într-o perioadă foarte îndelungată, uneori de milioane de ani. Prin eroziune este
îndepărtat treptat materialul litologic al muntelui, fapt care determină subţierea litosferei
continentale, deci o descărcare de presiune a zonei respective şi implicit ridicarea ei.
Materialul rezultat prin eroziune este transportat de reţeaua hidrografică sau de o serie de
agenţi exogeni într-un bazin de sedimentare, respectiv bazin oceanic, producând încărcarea
lui prin acumularea şi sedimentarea materialului litologic, şi implicit o coborâre în
astenosferă a fundului bazinului.
Exemplu: O altă demonstrare a principiului izostaziei îl constituie comportamentul
marilor calote glaciare din timpul ultimei glaciaţii. Grosimea mare a unei astfel de calote,
care poate atinge 3 – 4 km, creează o apăsare puternică a litosferei. Când gheaţa se topeşte,
suprafaţa uscatului începe să se ridice încet. Presiunea creată de masa de gheaţă a
determinat o deformare a litosferei şi implicit a astenosferei de sub ea, prin deplasarea
laterală a rocilor din litosferă şi a materialului astenosferic vâscos. Prin topirea gheţii,
presiunea scade treptat, fapt ce determină o revenire lentă la poziţia iniţială a litosferei (Fig.
33). Faptul că terenuri din nord-estul Canadei şi din Scandinavia care au fost acoperite de
calote de gheaţă în timpul glaciaţiei cuaternare continuă să se ridice încă după topirea gheţii
de acum 7000 de ani dovedeşte că revenirea la forma iniţială a litosferei este foarte lentă şi
că astenosfera are o consistenţă foarte vâscoasă.
38
Geologie generală
Fig. 33 Deformarea litosferei de

către o calotă glaciară. A. Anterior
formării calotei glaciare în zona
respectivă nu se semnalează prezenţa
vreunei anomalii gravimetrice. B. O dată
formată, calota presează asupra litosferei,
fapt ce generează o anomalie gravimetrică
negativă. La o anumită adâncime în
astenosferă, materialul se deplasează lent,
lateral, ca răspuns la deformarea litosferei
de deasupra. C. Când gheaţa se topeşte,
litosfera revine lent la nivelul iniţial.
Anomalia se menţine până ce apăsarea
încetează (Skinner & Porter, 2000).
3.4. Energia calorică

Globul terestru are două surse de energie calorică: o sursă externă şi o sursă internă.
Sursa externă este asigurată de Soare, pe când cea internă este generată de variate procese
chimice, reacţii termonucleare, procese de dezintegrare radioactivă etc.
3.4.1. Căldura externă
Soarele este singura stea de mărime mijlocie din sistemul nostru planetar
răspunzătoare de căldura şi lumina care au făcut posibilă apariţia vieţii doar pe Pământ.
Energia calorică enormă radiată de Soare este de 1026 cal/oră, fiind însoţită de radiaţii
luminoase şi electromagnetice. Pe Pământ ajunge numai 0,5·10-9 din energie, din care 40%
este reflectată de păturile exterioare ale atmosferei. Fluxul caloric mediu recepţionat de
globul terestru este de 1,9 cal/cm2/minut.
Energia calorică, neuniform răspândită pe suprafaţa Pământului, este controlată de o
multitudine de factori: intensitatea radiaţiilor solare, distanţa inegală dintre Pământ şi Soare
în timpul mişcării de revoluţie, unghiul de incidenţă al razelor solare cu suprafaţa terestră,
înclinarea axei de rotaţie în raport cu ecliptica, etc.
Aceşti factori determină o încălzire neuniformă a suprafeţei terestre la care concură
o serie de caracteristici cu extindere locală sau regională ale acesteia. Aspectele variate ale
suprafeţei terestre influenţează raportul dintre cantitatea de energie primită şi cea pierdută
prin radiaţie. Astfel, zonele oceanice acumulează o cantitate mai mare de energie decât
zonele continentale (dar într-un timp mai îndelungat), deoarece pierderile de căldură prin
radiaţie sunt mai mici, atmosfera bogată în vapori de apă funcţionând ca un ecran protector.
Pe ariile continentale încălzirea este mai rapidă decât în cele oceanice, dar pierderile prin
radiaţie sunt mult mai mari într-un interval de timp scurt. În cadrul zonelor continentale se
înregistrează diferenţieri regionale şi locale determinate de: poziţia geografică pe glob,
39
Geologie generală
vegetaţie, morfologia reliefului, expunerea versanţilor, alcătuirea litologică etc. În funcţie de

toate aceste elemente se înregistrează:
 variaţii diurne, legate de alternanţa zi/noapte (respectiv insolaţie/radiaţie), şi
 variații sezoniere, legate de mişcarea de revoluţie şi de raporturile dintre poziţia
axei polilor şi planul eclipticii.
Variaţiile diurne de temperatură se transmit greu în subsol, resimţindu-se superficial,
doar până la 1 - 1,5 m adâncime, deoarece solul este rău conducător de căldură. La o
anumită adâncime limită de la suprafaţă, numită pătură de temperatură constantă, nu se
mai înregistrează variaţii, temperatura rămânând constantă. Valoarea temperaturii din
această pătură este egală cu temperatura medie anuală a locului, cu un plus de 1 – 2oC.
Exemple: În funcţie de zonalitatea climatică, adâncimea păturii de temperatură
constantă variază de la aproximativ 5 m în zonele tropicale, la 25 m în zonele temperate,
până la 200 – 250 m în zonele polare. La Bucureşti apare la 25 m adâncime, iar în Siberia la
100 m. În zonele oceanice, pătura de temperatură constantă coincide cu linia fundului cu
suprafaţa depozitelor deja consolidate.
Energia calorică provenită de la Soare este principala sursă de forţe
antigravitaţionale care declanşează circuitul apei în natură şi acţiunea geodinamică a
atmosferei, cu toate consecinţele lor geologice. Distribuită neuniform, această energie
determină instalarea anumitor condiţii ecologice cu implicaţii asupra proceselor de
acumulare şi conservare a unor importante zăcăminte de combustibili fosili, cărbuni şi
hidrocarburi.
3.4.2. Căldura internă (telurică)

Căldura externă, care influenţează în mare măsură procesele desfăşurate la suprafaţa
terestră, afectează o zonă superficială foarte redusă comparativ cu raza Pământului,
respectiv până la pătura de temperatură constantă. Sub această pătură au loc în general
creşteri progresive ale temperaturii generate de variate procese interne.
Fenomenele de vulcanism, izvoarele termale, creşterile de temperatură semnalate în
lucrările miniere sau la săparea unor tuneluri odată cu creşterea adâncimii dovedesc că
Pământul are surse proprii de energie termică care funcţionează cumulativ.
Sursele de energie telurică sunt multiple, originea lor fiind foarte variată. O sursă
importantă o constituie rezerva de energie termică acumulată în etapa pregeologică de
evoluţie a Pământului, sub formă de energie de impact a meteoriţilor. Ulterior, Pământul a
pierdut o parte din această rezervă termică, prin convecţie şi prin conducţie. Astăzi, ea mai
contribuie cu circa 1/3 la fluxul termic terestru total. La rezerva iniţială a planetei s-a
adăugat căldura produsă de:
 radioactivitatea terestră, prin reacţii termonucleare dintre componentelor unor
roci;
 gravitaţie, prin compactarea materiei determinată de presiunea litostatică
generatoare la rândul ei a imenselor presiuni interne;
 forţele de frecare, induse de stressul tectonic;
 reacţii geochimice;
 procesele de cristalizare ale materiei etc.
Producerea permanentă de energie calorică internă este compensată, într-o oarecare
măsură, de pierderile de căldură produse prin vulcanism (care reprezintă numai 1% şi pot fi
neglijate) şi prin radiaţie.
Totalitatea proceselor termice endogene determină o creştere sistematică a
temperaturii începând de sub pătura de temperatură constantă spre interior. Astfel au fost
definite două noţiuni: treapta geotermică şi gradientul geotermic.
Treapta geotermică reprezintă intervalul de adâncime în care temperatura creşte cu
o
1 C. Valoarea medie a treptei geotermice, la nivel planetar, este de 33 m, începând de la
pătura de temperatură constantă.
40
Geologie generală
Inversul treptei geotermice se numeşte gradient geotermic şi reprezintă variaţia

temperaturii cu adâncimea (1 – 4oC/100 m).
Valoarea treaptei geotermice variază la nivel planetar în funcţie de o serie de
factori cum ar fi: structura geologică a regiunii, natura litologică a depozitelor geologice,
aranjamentul rocilor în scoarţa terestră, conductibilitatea termică a rocilor, prezenţa unor
corpuri magmatice active, existenţa unor accidente tectonice profunde etc. În conformitate
cu cele mai sus menţionate, treapta geotermică în regiunile de platforme vechi precambriene
este mare (125 m în Africa de Sud şi Canada), în regiunile orogenice treapta geotermică are
valori medii, iar în zonele vulcanice şi în grabene treapta geotermică este mică.
În regiunile cu strate înclinate, treapta geotermică creşte repede cu adâncimea, spre
deosebire de regiunile cu strate orizontale unde creşterea este lentă. În primul caz transferul
de temperatură se face mai uşor pe feţele înclinate ale stratelor decât pe feţele orizontale, pe
care transferul s-ar face penpendicular.
În domeniul oceanic, treapta geotermică este mai mică spre crestele dorsalelor
medio - oceanice, unde se revarsă magma bazaltică, şi este mai mare spre câmpiile abisale
sau spre fosele oceanice.
3.4.3. Gradientul geotermic şi curenţii de convecţie

Dintre legile fundamentale ale naturii, trei sunt legile termodinamicii care explică
modul de propagare a căldurii. O concluzie foarte importantă a acestor legi este aceea că
transmiterea (propagarea) căldurii se face dintr-un loc fierbinte spre unul rece. Prin urmare,
căldura se transmite din interiorul fierbinte al Pământului spre suprafaţa rece a acestuia.
Măsurătorile făcute în mine şi găurile de sondă arată că rata de creştere a
temperaturii odată cu adâncimea (numită gradient geotermic) variază de la un loc la altul, de
la aproximativ 5oC/km la 75oC/km. Gradienţii geotermici scad cu adâncimea; sub
adâncimea de 200 km gradientul ar fi de numai 0,5oC/km. Prin extrapolare, calculând
temperatura din centrul Pământului s-ar ajunge la cel puţin 5000oC, temperatură care ar fi
aproximativ aceeaşi cu cea de la suprafaţa Soarelui. Acest fapt dovedeşte că există abateri
de la legitatea treptei geotermice, care ar funcţiona cu aproximaţie numai până la baza
păturii granitice. Dincolo de ea creşterile de temperatură s-ar produce foarte lent datorită
presiunilor enorme existente la adâncimi mari.
Două procese fizice generează propagarea căldurii din interiorul Pământului:
conducţia şi convecţia.
Procesul prin care căldura trece printr-un corp solid de rocă sau oricare alt corp
solid, fără deformarea solidului, este numit conducţie.
Convecţia este procesul prin care materia fierbinte, mai puţin densă, este împinsă
spre suprafaţă şi înlocuită cu materia rece care coboară în astenosferă, creându-se astfel un
curent de convecţie. Curenţii de convecţie se formează în nucleul extern, lichid, şi mai
puternici în astenosferă. Curenţii de convecţie se manifestă sub forma unor celule dinamice,
ciclice, cu o ramură ascendentă care ridică materia încălzită şi una descendentă prin care
materia răcită este coborâtă, luând locul materiei calde (Fig. 34).
Deoarece rocile din litosferă sunt prea rigide pentru a se produce convecţia, căldura
se transmite prin conducţie. Conducţia este un proces lent, fapt ce determină variaţia
gradientului geotermic. Temperatura la baza litosferei, la limita litosferă – astenosferă
variază de la 1300oC sub oceane la 1350oC sub continente.
Valoarea medie a temperaturii la partea superioară a litosferei este de 0oC. Litosfera
oceanică, cu o grosime de aproximativ 100 km, are gradientul geotermic de 1300oC /100
km, adică 13oC /km. În contrast cu aceasta, litosfera continentală, cu o grosime medie de
200 km, prezintă un gradient geotermic de circa 1350oC /200 km, adică 6,7oC /km.
În astenosferă şi în restul mantalei până la limita acesteia cu nucleul, temperatura
este suficient de mare şi materia vâscoasă, astfel că apare convecţia. În regiunile cele mai
41
Geologie generală
adânci ale Pământului convecţia este deci cel mai important proces prin care are loc
transferul de căldură.
Proiectarea unor lucrări în subteran, fie că este vorba de lucrări miniere, fie de
săparea unor tuneluri rutiere sau pentru metrouri, a unui construcţii cu destinaţii speciale
(baze militare, baraje, etc.) necesită cunoaşterea prealabilă a variaţiilor de temperatură din
zonele de lucru. Temperatura afectează rezistenţa materialelor din utilaje. De aceea este
necesar să se calculeze coeficientul de dilatare a materialelor din utilaje, nivelul aerajului,
concentraţia de gaze injectate în lucrările miniere etc.
Fig. 34 Materia de la nivelul mantalei este circulată sub forma unor celule de convecţie. Materia
caldă, mai puţin densă, este împinsă în sus până la limita cu litosfera rece. De aici, ramura ascendentă a celulei
este deplasată lateral, sub litosferă, materia se răceşte şi devine suficient de densă încât să se scufunde. Odată
scufundarea începută (ramura descendentă), materia fierbinte începe să urce încet, creându-se permanent un
echilibru între materia care se scufundă şi cea care se ridică. Deplasarea materiei de la nivelul mantalei
superioare este unul din factorii care controlează poziţia actuală a bazinelor oceanice şi a continentelor
Energia calorică transmisă din interior spre suprafaţa Pământului în unitate de timp
reprezintă fluxul caloric. Acesta este produsul dintre gradientul geotermic şi
conductibilitatea termică a rocilor, valoarea medie fiind de 1,2 - 1,5 μcal /s /cm2.
Măsurătorile au dovedit că 2/3 din fluxul caloric se produce în crustă, iar sursa acestuia
este radioactivitatea terestră. Restul de 1/3 din fluxul caloric total al globului reprezintă
căldura iniţială a planetei, ce s-a conservat din etapa stării de incandescenţă a acesteia
(numai dacă se admite ca ipoteză cosmogonică iniţială, ipoteza „caldă” prin care planetele
provin dintr-o masă incandescentă, împreună cu Soarele).
Să ne reamintim
Densitatea materiei crește de la suprafață spre centrul Pământului, valoarea medie
fiind de 5,527 g/cm3 . Asupra unui punct din crusta terestră acționează rezultanta a 2 tipuri
de presiune: presiunea litostatică care este presiunea exercitată de greutatea coloanei de roci
de deasupra unui anumit punct situat la o adâncime h; stressul care este presiunea orientată
pe o anumită direcție. Gravitaţia terestră este forţa de atracţie exercitată de Pământul asupra
maselor materiale din interiorul, de la suprafaţa sa sau din apropierea planetei, iar spaţiul în
care se manifestă atracţia gravitaţională se numeşte gravisferă. Pământul are două surse de
energie calorică: o sursă externă asigurată de Soare şi o sursă internă generată de variate
procese chimice, reacţii termonucleare, procese de dezintegrare radioactivă etc.
42
Geologie generală
3.5. Radioactivitatea terestră

Radioactivitatea terestră constituie una din principalele surse interne de energie
termică a Pământului care se datorează conţinutului de elemente radioactive din roci.
Majoritatea elementelor chimice au nuclee stabile, structura acestora menţinându-se
pe timp nelimitat. În schimb, elementele cu masă atomică mare şi unii izotopi ai acestora
posedă nuclee a căror configuraţie se schimbă în timp, ca urmare a faptului că emit în mod
spontan radiaţii. Acest proces se numeşte dezintegrare radioactivă, iar emisia de radiaţii,
radioactivitate. Dezintegrarea radioactivă este spontană şi nu este influenţată de variaţia
temperaturii sau a presiunii.
Radioactivitatea este deci proprietatea unor izotopi instabili ai unor elemente
chimice care tind să ajungă la o configuraţie stabilă prin dezintegrare spontană. Prin procese
de dezintegrare nucleele iniţiale, grele, devin mai uşoare, prin emisii de particule α, β şi
radiaţii γ, transformare care se produce cu degajare de căldură. Nu toate elementele chimice
au calităţi radioactive şi chiar la cele radioactive numai o parte dintre izotopi se
dezintegrează.
Viaţa nucleelor instabile reprezintă o serie continuă de dezintegrări radioactive, care
sfârşesc prin atingerea unor configuraţii stabile (de exemplu, plumbul). Ansamblul de
elemente care derivă unele din altele prin dezintegrări succesive constituie o serie
radioactivă. Seria începe cu elementul radioactiv natural care are cel mai lung timp de
înjumătăţire (238U, 235U, 232Th) şi sfârşeşte cu unul dintre izotopii plumbului care este stabil
(fără proprietăţi radioactive):
Există trei serii radioactive naturale (Fig. 35):
 seria uraniului începe cu izotopul 238U, cuprinde 16 elemente constitutive şi
izotopul final este 206Pb;
 seria actiniului pleacă de la izotopul 235U, cuprinde 12 termeni şi izotopul final este
207
Pb;
 seria thoriului începe cu izotopul 232Th, cuprinde 12 elemente constitutive şi se
încheie cu izotopul 208Pb.
Izotopii radioactivi ai unor elemente precum uraniu, thoriu, actiniu, samariu, potasiu,
argon, carbon, beriliu, rubidiu etc. sunt componenţi comuni în diferite tipuri de roci şi de
sedimente care aflorează în natură. Procesele de dezintegrare radioactivă naturală sunt
independente de condiţiile de temperatură şi presiune ale mediului ambiant. Aceste
procese se desfăşoară cu o viteză proprie, constantă, pentru fiecare izotop radioactiv (Fig.
35). Viteza de dezintegrare se apreciază după timpul de înjumătăţire care reprezintă timpul
în care, prin procese radioactive, cantitatea iniţială a izotopului respectiv se reduce la
jumătate, prin trecerea lui într-un izotop sau mai mulţi izotopi stabili, secundari.
Cunoscând rata de dezintegrare a unor izotopi, poate fi stabilită vârsta diverselor roci sau
fosile care îi conţin.
Rata de dezintegrare radioactivă variază semnificativ de la un element la altul, motiv
pentru care una dintre cele mai importante consecinţe ale radioactivităţii naturale aplicate
în geologie este aprecierea vârstei absolute a rocilor şi a proceselor geologice; în acest
scop au fost perfecţionate un număr relativ mare de metode de datare. Pentru aprecierile de
vârstă absolută se aleg izotopi radioactivi cu rata de dezintegrare adecvată intervalului de
timp care trebuie măsurat.
Radioactivitatea terestră se datorează modului de răspândire a elementelor
radioactive în roci. Cel mai frecvent element întâlnit în scoarţa terestră este uraniul, în
proporţie de 6 - 7·10 -6 g U/g rocă, apoi thoriu 1 - 2·10-6 g Th/g rocă. Cele mai mari cantităţi
de elemente radioactive se găsesc în rocile magmatice acide (granite), iar cele mai mici
cantităţi sunt conţinute de rocile bazice (bazalte). În rocile sedimentare elemente radioactive
apar cu precădere în rocile bituminoase.
43
Geologie generală
Fig. 35 Seriile naturale de dezintegrare radioactivă. Cei mai importanţi izotopi din punct de vedere
geocronologic al fiecărei serii sunt înscrişi în câte un dreptunghi. Ga = miliarde de ani, Ma = milioane de ani,
ka = mii de ani, a = ani, z = zile, o = ore, m = minute, s = secunde (Ivanovich & Harmon, 1992; fide Onac,
2004).
Ţinând cont de faptul că atât granitele cât şi rocile sedimentare au ponderea cea mai
mare în crusta continentală, înseamnă că aici sunt cantonate cele mai importante rezerve de
elemente radioactive. Tot în crusta continentală sunt şi cele mai mari resurse de energie
calorică, aici fiind amplasate vetrele de lavă de la baza păturii granitice.
3.6. Magnetismul şi plaeomagnetismul terestru

Dintre toate disciplinele geofizice, paleomagnetismul (magnetismul terestru
remanent) este cel care a contribuit la cele mai recente progrese ale ştiinţelor Pământului,
aducând argumente decisive în conturarea diferitelor teorii ale dinamicii interne.
3.6.1. Magnetismul terestru

Încă de prin secolul al XV-lea navigatorii au utilizat proprietăţile de orientare ale
acelor magnetice ale busolei, proprietăţi care dovedesc existenţa unui câmp magnetic
natural. Acest câmp, numit câmp geomagnetic, este echivalent celui generat de un magnet
dipolar situat în centrul Pământului (Fig. 36). Axa magnetică, la capetele căreia se află polii
magnetici (Nm şi Sm), este decalată cu 11o,5 faţă de axa de rotaţie a Pământului. În 1988
polul nord magnetic era situat în scutul canadian la 1900 km de polul geografic, iar polul
44
Geologie generală
sud magnetic în teritoriul Adélie, la 2300 km de polul geografic. Astăzi polii magnetici (Nm
şi Sm) se află în apropierea celor geografici (Ng şi Sg). Polul nord magnetic este situat la
73o latitudine N şi 100o longitudine V, iar polul sud magnetic la 69o latitudine S şi 145o
longitudine E. Polul nord magnetic are magnetism negativ, iar cel sudic, magnetism pozitiv.
Ecuatorul magnetic descrie pe suprafaţa Pământului o linie neregulată şi nu un cerc ca
ecuatorul geografic.
Fig. 36 Imaginea câmpului

magnetic terestru actual. Câmpul este
asemănător celui creat de un dipol
situat în centrul Pământului şi al cărui
axă este decalată în raport cu axa de
rotaţie terestră. Liniile de forţă ale
câmpului magnetic taie suprafaţa
terestră după un unghi variabil cu
latitudinea. În raport cu suprafaţa
terestră liniile de forţă intră în
emisfera nordică şi ies în emisfera
sudică (Pomerol et al., 2002).
Fig. 37 Reprezentarea
schematică a magnetosferei
terestre (Pomerol et al., 2002).
Efectul câmpului magnetic se întinde în spaţiu, iar zona lui de acţiune defineşte
magnetosfera. Aceasta începe la o altitudine aproximativă de 1000 km, dincolo de
ionosferă; limita sa externă, numită magnetopauză, situată la aproape 50 000 km,
marchează de fapt limita atmosferei terestre. Magnetosfera are o formă asimetrică, datorită
45
Geologie generală
undei de şoc a vântului solar care o comprimă foarte mult (Fig. 37). În apropierea
Soarelui magnetosfera se întinde pe aproximativ 10 raze terestre. În partea opusă prezintă o
coadă de mai multe zeci de mii de raze terestre.
Particulele de energie foarte înaltă (electroni şi protoni) sunt captate de liniile de
forţă ale câmpului magnetic terestru, formând două strate numite centurile Van Allen.
Acestea împreună cu stratul de ozon contribuie la protejarea Pământului de radiaţiile
ionizante. Magnetosfera este responsabilă de fenomenul “aureolelor boreale”, datorat
capturii particulelor ionizate din apropierea polilor magnetici.
Magnetismul terestru, variabil în timp şi spaţiu, este generat de două surse:
 una internă, care produce câmpul magnetic principal (standing) şi
 una externă, răspunzătoare de apariţia unui câmp magnetic tranzitoriu
(drifting).
Sursa principală a câmpului geomagnetic este de origine internă, fiind legată de
fenomenul de convecţie termică din nucleul extern lichid, la adâncimea de 3000 – 5000 km.
O sursă suplimentară a magnetismului terestru o reprezintă mişcarea de rotaţie generatoare
de eforturi de forfecare între manta şi nucleu, ce se produc de-a lungul discontinuităţii
Gutenberg (2900 km). Alte surse sunt generate de existenţa unor concentraţii de minerale cu
susceptibilitate magnetică ridicată. Susceptibilitatea magnetică este capacitatea unei
substanţe de a dobândi proprietăţi magnetice sub influenţa unui câmp magnetic exterior, în
cazul nostru sub influenţa câmpului geomagnetic fundamental. Substanţele de care am
amintit sunt mineralele care intră în componenţa globului terestru. În funcţie de
susceptibilitatea magnetică, mineralele pot fi:
 diamagnetice, cele respinse de câmpul magnetic terestru, având o magnetizare de
sens contrar intensităţii câmpului aplicat (grafit, diamant, calcit, topaz etc.);
 paramagnetice, cele care se magnetizează slab şi temporar sub acţiunea unui câmp
magnetic (siderit, turmalină etc.);
 feromagnetice, cele cu susceptibilitate magnetică avansată, adică acele minerale
care se magnetizează foarte uşor şi devin “magneţi permanenţi” (magnetit, pirită,
pirotină).
Comportarea magnetică a mineralelor este puternic influenţată de temperatură. Prin
încălzire mineralele feromagnetice devin paramagnetice. Prin răcire îşi redobândesc
proprietăţile magnetice iniţiale.
Câmpul magnetic tranzitoriu este generat de radiaţiile solare care au variaţii ciclice,
neregulate şi care sunt mai accentuate şi mai rapide în timp decât factorii interni care produc
câmpul magnetic principal.
Parametrii câmpului magnetic

În fiecare punct de pe glob, câmpul magnetic este caracterizat de 3 parametri
variabili în timp şi spaţiu. Aceşti parametri sunt: intensitatea, declinaţia şi înclinaţia (Fig.
38).
a. Intensitatea câmpului magnetic reprezintă forţa magnetică ce acţionează asupra
unităţii de masă. Unitatea de măsură se numeşte Oersted (Oe). 1 Oe reprezintă câmpul
magnetic care imprimă unei mase de 1 mg o acceleraţie de 1 mm într-o secundă.
Intensitatea câmpului magnetic fiind slabă, se apreciază în gamma (1 gamma = 10-5
gauss = 10-5 Oe, folosită ca unitate de inducţie şi de câmp în sistemul C.G.S.; 1 gamma = 1
nannotesla (nT) în sistemul internaţional (SI).
Valorile de intensitate variază între 25 000 gamma în zona ecuatorului magnetic şi
70 000 gamma în zonele polilor magnetici. Valoarea medie este 34 000 gamma, valoare ce
reprezintă mărimea câmpului normal, mediu pentru un an, pentru întreg pământul sau
pentru o regiune.
Abaterile de la valorile normale ale intensităţii câmpului magnetic se numesc
anomalii şi se pot manifesta la scară continentală, regională sau locală.
46
Geologie generală
Studiul anomaliilor magnetice stă la baza prospecţiunilor magnetometrice folosite

pentru descoperirea zăcămintelor de fier, a unor fracturi mari din scoarţă, a reliefului
fundului oceanic, a prezenţei diferitelor roci în scoarţă etc. Anomalii magnetice pozitive
provoacă: masivele de roci bazice (bazalte) din Podişul Dekkan (India), formaţiunile de
trappe din Siberia, marile zăcăminte de fier (magnetit Fe3O4) cum sunt cele de la Kursk
(Rusia), zăcămintele de pirotină nicheliferă de la Sudbury (Canada), zăcămintele de fier de
la Palazul Mare, Teliuc, Ghelari (România). Anomalii negative sunt date de zăcămintele de
sare.
b. Declinaţia magnetică (D) reprezintă unghiul dintre componenta orizontală a
câmpului magnetic total şi direcţia nord geografic. (Fig. 38). Valoarea declinaţiei magnetice
variază în timp deoarece polii geografici nu corespund cu polii magnetici; valoarea ei este
influenţată de asemenea de marile anomalii magnetice cu extindere regională. În ţara
noastră valorile declinaţiei magnetice sunt mici: 1 - 2o la Timişoara şi 2 - 4o la Iaşi.
Declinaţia poate fi pozitivă, în cazul în care meridianul magnetic este plasat la est de cel
geografic (declinaţie estică), sau negativă (vestică), când meridianul magnetic este la vest
de cel geografic.
Fig. 38 Parametrii câmpului

magnetic terestru (Pomerol et al., 2002).
c. Înclinaţia magnetică (I) este unghiul format de componenta orizontală a

câmpului magnetic total şi direcţia acestuia. Înclinaţia magnetică este pozitivă dacă vectorul
câmp magnetic este orientat spre sol (traiectoriile liniilor de forţă intră în emisfera nordică,
vezi fig. 36) şi negativă dacă iese din sol (traiectoriile liniilor de forţă ies în emisfera
sudică). Înclinaţia magnetică este nulă la ecuatorul magnetic şi tinde către 90o la polii
magnetici. În România înclinaţia magnetică este de 59 - 60o.
Cei trei parametri ale câmpului geomagnetic înregistrează în timp o serie de variaţii:
zilnice, anuale şi seculare. Cele zilnice se datorează schimbării poziţiei Pământului faţă de
Soare, iar cele anuale şi seculare sunt generate de mişcarea de rotaţie a polilor magnetici în
jurul celor geografici. Elementele câmpului magnetic pot înregistra variaţii foarte mari, dar
de scurtă durată, numite furtuni magnetice. Acestea sunt produse de variaţia de viteză ale
curenţilor telurici, de prezenţa aureolelor boreale, a petelor solare, de mişcările seismice şi
de fenomenele magnetice.
3.6.2. Paleomagnetismul terestru (magnetismul remanent)

Există în roci anumite minerale feromagnetice care, în prezenţa unui câmp magnetic,
pot dobândi o magnetizare puternică pe care ulterior o conservă (rămâne în “memoria
mineralului”). Acest fenomen de conservare poartă denumirea de remanenţă. Dacă un
mineral este încălzit peste o anumită temperatură, numită punct Curie (caracteristică speciei
47
Geologie generală
minerale respective), mineralul îşi pierde proprietăţile magnetice. Prin răcire, mineralul
trece prin punctul său Curie şi îşi recapătă proprietăţile magnetice. Principalele minerale
magnetice întâlnite în roci sunt oxizii de fier, de titan şi soluţiile solide de FeO, Fe 2O3 şi
TiO2. Este vorba despre rutil (TiO2), hematit (Fe2O3), magnetit (Fe3O4) şi în special de
titanomagnetit (Fe2TiO4), soluţie solidă de magnetit şi spineli.
Deci paleomagnetismul este magnetismul conservat în rocile ce conţin minerale
feromagnetice. Cauzele paleomagnetismului sau ale magnetizării rocilor sunt multiple,
magnetizarea naturală totală a acestora făcându-se în mai multe moduri.
a. Magnetizarea termoremanentă este dobândită de către rocile eruptive formate
prin răcirea şi consolidarea magmei. Când temperatura devine inferioară punctului Curie,
componentele feromagnetice fixează câmpul magnetic al perioadei respective. Studiind
rocile ce conţin astfel de componente se poate deduce orientarea câmpului magnetic al
Terrei din momentul formării lor.
b. Magnetizarea detritică se produce când în apă se depun sedimente cu granule
bogate în oxizi de fier. În timpul depunerii (sedimentării), particulele magnetice detritice,
provenite în special prin eroziunea rocilor endogene, se orientează sub acţiunea câmpului
magnetic al perioadei respective, asemenea unor serii minuscule de ace magnetice dispuse
paralel cu direcţia câmpului. Teoretic, această orientare presupune un mediu calm (lac sau
mediu marin adânc), unde curenţii nu permit orientarea particulelor, dar de fapt, se pare că
particulele capătă orientarea lor definitivă în timpul expulzării apei din sedimente. Un
exemplu de acest fel îl reprezintă orientarea fragmentelor feromagnetice din cenuşile
vulcanice.
c. Magnetizarea chimică (cristalină) se produce când o rocă este supusă procesului
de alterare prin oxidare. Mineralele nou formate prin alterare vor conserva orientarea
geomagnetică din timpul imediat următor apariţiei lor.
Magnetizarea măsurată pe roci, numită magnetizare remanentă naturală,
corespunde magnetizării primare dobândite în timpul formării rocii, singura care permite
regăsirea direcţiei câmpului magnetic al perioadei respective. Magnetizările remanente
secundare vin să le mascheze mai mult sau mai puţin. Aceste magnetizări parazite se pot
datora acţiunii câmpului magnetic actual (magnetizare remanentă “parazită”) şi proceselor
de cristalizare - recristalizare a mineralelor magnetice în timpul diagenezei. Magnetizările
secundare sunt mai puţin stabile decât magnetizarea primară, caz în care pot fi îndepărtate
prin încălzirea progresivă a eşantioanelor şi supunerea lor unor câmpuri magnetice
alternative de intensităţi variabile. În numeroase cazuri este posibil după aceea măsurarea
magnetizării primare rămase. Dar cu toate acestea sunt cazuri când este imposibil să se
reuşească izolarea magnetizării primare.
În general, magnetismul rocilor scade treptat în timp, iar intervalul de revenire este
cu atât mai scurt, cu cât se produce la temperaturi mai ridicate.
3.6.3. Variaţiile temporale ale câmpului magnetic terestru

Câmpul magnetic terestru prezintă variaţii de scurtă durată (zi, lună sau an), de
intensitate mică (0,1% din câmpul total), care sunt datorate perturbaţiilor din magnetosferă
(cum sunt de exemplu aurorele boreale). Aceste perturbaţii temporare se numesc furtuni
magnetice. Alte variaţii se produc concomitent cu mişcările seismice, cu erupţiile vulcanice
de amploare sau cu uraganele foarte puternice. Există de asemenea fluctuaţii de lungă durată
care au implicaţii arheologice sau geologice.
La începutul secolului al XX-lea (1903), măsurând magnetismul curgerilor
vulcanice recente (cu vârste mai mici de 5 milioane de ani) din Masivul Central Francez,
Bernard Bruhnes a găsit direcţii de magnetizare asemănătoare câmpului actual, dar sensul
acesteia era variabil. Magnetizarea câtorva curgeri avea acelaşi sens cu a câmpului actual,
altele aveau o magnetizare opusă, inversă. Acest fapt dovedea că au existat periodic
inversiuni ale câmpului geomagnetic. În anul 1929, geofizicianul japonez Motonori
48
Geologie generală
Matuyama descrie prima succesiune de polaritate, care va fi definitiv stabilită pentru ultimii
4,5 Ma (milioane de ani) abia în anii 1960, succesiune ce a cuplat măsurători
paleomagnetice şi radiometrice. Pentru această perioadă au fost definite 4 zone principale
denumite după numele cercetătorilor cu contribuţii importante la studiul magnetismului:
Brunhes normală, Matuyama inversă, Gauss normală şi Gilbert inversă (Fig. 39).
Perioadele de polaritate normală sunt cele al cărui sens al câmpului este identic cu
cel actual şi inverse, cele care au sensul câmpului opus câmpului actual. Perioada în care
predomină un anumit tip de polaritate (normală ca cea actuală sau inversă) se numeşte cron
magnetic. În plus, fiecare cron (epocă) cuprinde scurte perioade de schimbare (inversiune) a
polarităţii, numite evenimente (subcroni). Nu există polaritate preferenţială, durata totală a
perioadelor de polaritate normală fiind aproape identică cu cea a perioadelor de polaritate
inversă.
Fig. 39 Scara inversiunilor

magnetice pe ultimii 20 Ma, cu
detalii pentru ultimii 4,5 Ma. Au fost
identificaţi 19 croni magnetici
începând din Miocen până în prezent
Existenţa mai multor perioade de inversiune magnetică în istoria geologică a

Pământul a fost dovedită de măsurători ale polarităţii magnetice făcute pe roci de vârste
diferite, respectiv pe lave consolidate, şi din alte puncte de pe glob (Spitzbergen,
Groenlanda, Insula Feroe etc.). Numărul mare de măsurători simultane de polaritate
magnetică şi vârstă absolută a rocilor (metoda de datare 40K - 40Ar) a condus la elaborarea
unei scări cronologice a inversiunilor magnetice. Prima scară elaborată în acest sens despre
care am amintit mai sus se întinde pe un interval de 4,5 milioane ani şi cuprinde 19
inversiuni magnetice, deduse la început exclusiv pe roci vulcanice (Scara Cox). Ulterior, ea
a fost extinsă la 162 milioane ani, adică până când a început deschiderea oceanelor actuale
(scara Larson - Pitman). Astfel s-a conturat o nouă metodă de studiu şi o nouă ramură în
geologie numită magnetostratigrafie.
În afară de stabilirea perioadelor de inversiune magnetică, prin măsurători
paleomagnetice s-a reconstituit evoluţia migrării polilor, precum şi deplasarea plăcilor
49
Geologie generală
litosferice, conducând la elaborarea unor importante teorii ale tectonicii globale, respectiv
teoria expansiunii oceanice şi a derivei continentelor.
Tot pe baza unor măsurători de intensitate a câmpului magnetic terestru realizate pe
fundul oceanelor pe la sfârşitul anilor '50, s-a pus în evidenţă existenţa unor anomalii
magnetice pozitive şi negative conservate în benzi de roci magmatice (bazalte) perechi şi
paralele cu rifturile medio - oceanice. Aceste benzi au vârste diferite, fiind tot mai vechi cu
cât creşte depărtarea de rift (Fig. 40).
Fig. 40 Inversiuni
magnetice în crusta oceanică.
Lava este împinsă de-a lungul
riftului oceanic formând un nou
sector de crustă oceanică. Lava se
răceşte şi se magnetizează cu
polaritatea câmpului magnetic al
Pămâtului existent la acel
moment. Benzile succesive de
crustă oceanică au polaritate
normală (+) şi inversă (-). Vârstele
inversiunilor sunt aceleaşi cu cele
date în scara de polaritate
magnetică din figura 39 (Skinner
& Porter, 2000).
Repartiţia în benzi paralele la dorsală se datorează creării şi expansiunii continue a

fundului oceanic. Astfel a devenit posibilă măsurarea distanţei dorsală - anomalie sau
crearea (reânnoirea) fundului oceanic plecând de la distanţa dorsală - anomalie şi de la
corelaţia anomalie - inversiune. Rezultatele arată viteze de expansiune foarte variabile de la
un ocean la altul şi de la o zonă a dorsalei la alta (de 1 cm/an la 12 cm/an). Expansiunea
oceanică nu este uniformă, existând dorsale lente şi dorsale rapide (Fig. 41).
Fig. 41 Viteza de expansiune a

fundurilor oceanice calculată plecând de la
distanţa anomaliilor magnetice la dorsală
50
Geologie generală
3.7. Electricitatea Pământului

La suprafaţa şi în interiorul crustei terestre s-a constatat existenţa unui câmp electric
natural numit câmpul curenţilor telurici. Nu se poate însă vorbi de un câmp geoelectric
natural asemănător cu cel gravitaţional sau magnetic.
Curenţii telurici sunt generaţi în principal de 3 categorii de surse:
 sursele principale plasate în nucleu extern;
 surse din interiorul crustei;
 surse generate de interacţiunea dintre atmosferă şi litosferă.
În nucleul extern este plasată principala sursă de electricitate care este răspunzătoare
în acelaşi timp şi de apariţia câmpului magnetic terestru. Este vorba despre curenţii de
convecţie de la nivelul nucleului extern lichid. Antrenarea materiei lichide de către aceşti
curenţi în celule mari de convecţie generează un câmp electric, termic şi magnetic care se
propagă în geosferele superioare. Însuşi contactul dintre mantaua solidă şi nucleul extern
lichid determină apariţia unei diferenţe de potenţial.
În interiorul crustei curenţii telurici sunt produşi de procesele de oxido - reducere, de
frecarea rezultată din circulaţia apelor subterane prin porii rocilor, de stressul produs de
mişcările tectonice asupra unor minerale cu proprietăţi piezoelectrice etc.
La suprafaţa crustei, fenomenele din ionosferă constituie principala sursă a curenţilor
electrici. La acestea se adaugă fenomenele electrice produse la suprafaţa mării din diferenţa
de concentraţie şi compoziţie chimică a sărurilor dizolvate, curenţii marini şi chiar mişcările
generate de valuri şi maree.
În anul 1958 geofizicianul american Van Allen a depistat două centuri de radiaţii
electrice în zona ecuatorială a atmosferei înalte (Fig. 37). Ulterior s-a identificat şi a treia
centură de radiaţii. Aceste centuri sunt foarte periculoase pentru zborurile cosmice, fiind
mortale pentru cosmonauţi. Din acest motiv culoarele de trecere pentru navele cosmice în
atmosfera înaltă sunt deasupra regiunilor polare, unde intensitatea curenţilor electrici este
minimă.
Potenţialul electric al Pământului creşte de la sol spre atmosfera înaltă, înregistrând
valori mai ridicate deasupra regiunilor muntoase comparativ cu zonele înconjurătoare.
Conductibilitatea electrică, în schimb, creşte în masa terestră odată cu adâncimea, continuu,
până la contactul mantalei cu nucleul. În manta conductibilitatea electrică este neuniformă
datorită păturilor cu densităţi diferite.
Rezumat
Radioactivitatea terestră reprezintă una din principalele surse interne de energie termică a
Pământului care se datorează conţinutului de elemente radioactive din roci. Cel mai frecvent
element radioactiv întâlnit în scoarţa terestră este uraniul. Cele mai mari cantităţi de
elemente radioactive se găsesc în rocile magmatice acide (granite), rocile sedimentare
(rocile bituminoase), iar cele mai mici cantităţi sunt conţinute de rocile vulcanice bazice
(bazalte). Cele mai mai importante rezerve de elemente radioactive se găsesc în crusta
continentală
Ţinând cont de faptul că atât granitele cât şi rocile sedimentare au ponderea cea mai
mare în, înseamnă că aici sunt cantonate cel Tot în crusta continentală sunt şi cele mai mari
resurse de energie calorică, aici fiind amplasate vetrele de lavă de la baza păturii granitice.
Magnetismul terestru, variabil în timp şi spaţiu, este generat de două surse: una
internă, care produce câmpul magnetic principal (standing), produsă în principal de
fenomenul de convecţie termică din nucleul extern lichid și de mişcarea de rotaţie generatoare de
eforturi de forfecare între manta şi nucleu, de-a lungul discontinuităţii Gutenberg, şi una externă,
răspunzătoare de apariţia unui câmp magnetic tranzitoriu (drifting) produs de radiaţiile solare
cu variaţii ciclice, neregulate. Electricitatea Pământului este generată în principal de surse
situate în nucleul extern, în interiorul crustei și la interacţiunea dintre atmosferă şi litosferă.
51
Geologie generală
1. Asupra unui punct material din scoarţa terestră acţionează o rezultantă a 2 tipuri de
presiune:
a. presiunea litostatică;
b. presiunea atmosferică;
c. presiunea orientată.
2. Principala sursă de electricitate care este răspunzătoare în acelaşi timp şi de apariţia
câmpului magnetic terestru este situată în:
a. nucleul extern;
b. nucleul intern;
c. astenosferă.
3. Perioadele de polaritate magnetică normală sunt cele ale cărui sens al câmpului
este:
a. identic cu cel actual;
b. invers faţă de cel actual.
4. Magnetizarea naturală totală a rocilor se face în mai multe moduri:
a. numai prin magnetizare detritică şi chimică;
b. magnetizare termoremanentă, detritică, chimică;
c. numai prin magnetizare termoremanentă şi chimică.
5. Sursa principală a câmpului geomagnetic este de origine internă, fiind legată de:
a. fenomenul de convecţie termică din nucleul extern;
b. fenomenul de convecţie termică din nucleul intern;
c. fenomenul de convecţie termică din mantaua inferioară.
6. Sursele suplimentare ale magnetismului terestru sunt generate de :
a. mişcarea de rotaţie generatoare de eforturi de forfecare între manta şi nucleu;
b. existenţa unor concentraţii de minerale cu susceptibilitate magnetică ridicată;
c. numai de mişcarea de rotaţie generatoare de eforturi de forfecare între manta
şi nucleu;
d. numai de existenţa unor concentraţii de minerale cu susceptibilitate
magnetică ridicată.
7. Susceptibilitatea magnetică este:
a. capacitatea unei substanţe de a se magnetiza slab şi temporar sub acţiunea
unui câmp magnetic exterior;
b. capacitatea unei substanţe de a dobândi proprietăţi magnetice sub influenţa
unui câmp magnetic exterior;
c. capacitatea unei substanţe de a nu se magnetiza sub acţiunea unui câmp
magnetic.
8. Anomalii magnetice pozitive provoacă:
a. masivele de roci bazice (bazalte);
b. zăcămintele de sare;
c. zăcămintele de magnetit Fe3O4;
d. zăcămintele de pirotină nicheliferă.
9. Câmpul magnetic tranzitoriu este generat de:
a. radiaţiile solare care au variaţii ciclice, neregulate;
b. radiaţiile solare care au variaţii ciclice, regulate.
10. Mecanismul deformării rocilor reprezintă o consecinţă importantă a manifestării:
a. stressului tectonic;
b. presiunii atmosferice;
c. presiunii litostatice.
52
Geologie generală
11. Deformări elastice sunt considerate:

a. undele seismice, mareele terestre, variaţiile de volum generate de
piezoelectricitate sau magnetoconstricţie;
b. cute, curgeri de nori, de lavă, capetele întoarse de strate;
c. diaclaze, falii, fragmentarea rocilor prin explozii vulcanice.
12. Anomalii gravimetrice negative dau:
a. depozitele de sare;
b. depozitele sedimentare cu grosimi foarte mari.
c. golurile subterane de tip endocarst;
d. faliile;
e. depozitele de roci magmatice.
13. Procesul prin care căldura trece printr-un corp solid de rocă sau oricare alt corp
solid, fără deformarea solidului, este numit
a. conducţie;
b. convecţie.
14. Inversul treptei geotemice se numeşte:
a. gradient geotermic;
b. pătură de temperatură constantă.
15. În domeniul oceanic, treapta geotermică este:
a. mai mică spre crestele dorsalelor medio – oceanice;
b. mai mare spre crestele dorsalelor medio – oceanice
c. mai mare spre câmpiile abisale sau spre fosele oceanice;
d. mai mică spre câmpiile abisale sau spre fosele oceanice.
16. Cele mai frecvente elemente radiocative în scoarţa terestră sunt:
a. uraniu, thoriu, samariu;
b. uraniu, actiniu, poloniu;
c. uraniu, thoriu.
17. Cele mai mari cantităţi de elemente radioactive se găsesc în:
a. rocile magmatice acide (granite),
b. rocile magmatice bazice (bazalte)
c. rocile magmatice ultrabazice
d. rocile mertamorfice.
18. Cele mai importante rezerve de elemente radioactive sunt cantonate în:
a. crusta oceanică, unde ponderea cea mai mare o au rocile bazaltice şi
sedimentare;
b. crusta continentală, unde ponderea cea mai mare o au rocile sedimentare şi
granitice;
c. manta, unde ponderea cea mai mare revine rocilor bazice şi ultrabazice.
Dragomir B.P. (2002) – Geologie fizică. Ed.Universităţii Bucureşti, Bucureşti.
Onac B.P. (2004) – Clepsidrele geologiei. Introducere în geocronologia izotopică. Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Sciences, Paris.
53
Geologie generală
DIVIZIUNILE MORFOTECTONICE ALE CRUSTEI TERESTRE
Cuprins
Introducere
4.1. Tipuri crustale continentale
4.2. Tipuri crustale de tranziție
4.3. Tipuri crustale oceanice
Rezumat
Introducere
Geosfera cea mai studiată şi care constituie învelişul extern al globului terestru se
numeşte crustă. În funcţie de extinderea apelor marin-oceanice de la suprafaţă, crusta a fost
împărţită în două domenii, unul continental şi altul oceanic. Ulterior, la o cercetare mai
amănunţită s-a constatat că aceasta poate fi separată de fapt în 3 domenii: crusta
continentală, crusta de tranziţie şi crusta oceanică. Despre componenţa şi caracteristicile lor
s-a discutat la capitolul de structură internă a Pământului.
Detaliind studiul crustei, Condie (1976) separă în cadrul acesteia 12 tipuri crustale.
Prin tip crustal autorul înţelege un segment de crustă care prezintă aceleaşi caracteristici
geologice şi geofizice. În funcţie de aceste caracteristici s-au separat 5 tipuri crustale
continentale, 2 de tranziţie şi 5 oceanice.
Tipurile crustale continentale sunt reprezentate prin: scuturi, platforme, catene
orogenice paleozoice, catene orogene alpine şi rifturi continentale.
Tipurile crustrale de tranziţie cuprind arcurile insulare şi bazinele marine interne.
Tipurile crustale oceanice sunt reprezentate prin: insule vulcanice, fose, bazine
oceanice, dorsale medio - oceanice şi bazine marine marginale.
Condiţiile tectonice, vulcanice şi seismice care caracterizează tipurile menţionate
mai sus definesc, prin parametrii lor, două categorii majore ale crustei terestre, respectiv
zonele labile şi zonele stabile Între ele există o legătură de interdependenţă şi
intercondiţionare care permite transformarea uneia în cealaltă, ca urmare a evoluţiei globale
a plăcilor.
Zonele labile ale crustei terestre corespund spaţial marginilor plăcilor tectonice, atât
în sectoarele lor de distensiune, unde se formează permanent crustă, cât şi în cele de
convergenţă, unde se consumă prin procesul de subducţie. Zonele stabile sunt caracteristice
regiunilor mediane ale plăcilor tectonice, neinfluenţate direct de deplasarea lor în raport cu
alte plăci.
În zonele stabile ale plăcilor tectonice s-au conturat câteva unităţi morfotectonice
grefate pe toate cel 3 tipuri crustă: pe cea de tip continental – scuturile, platformele şi
catenele orogenice paleozoice; pe crustă de tranziţie - bazinele marine interne, iar pe crustă
oceanică - bazinele oceanice. Celelalte tipuri crustale au fost generate în zonele labile ale
crustei.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: să
definească tipul crustal; să descrie condițiile tectonice, vulcanice și seismice ce
caracterizează fiecare tip crustal; să identifice diferite tipuri crustale pe harta fizică sau
geologică a lumii și să explice complexitatea factorilor geologici răspunzători de apariția
lor.
54
Geologie generală
4.1 Tipuri crustale continentale

4.1.1. Scuturi
Scuturile sunt segmentele continentale cele mai stabile, alcătuite dintr-un fundament
de roci metamorfice, vechi, formate în urma ciclurilor tectogenetice precambriene (0,5 - 3,5
miliarde ani), străbătute de intruziuni de roci magmatice (Fig. 42). Sunt arii aseismice cu un
relief şters, puternic erodat.
Exemple: Cele mai întinse scuturi se află în: nordul Europei (Scutul Baltic, Scutul
Siberian), Canada (Scutul Canadian), America de Sud (Scutul Guiano - Brazilian, Scutul
Patagoniei), Africa (Scutul African), China (Scutul Hindus), Antarctica (Scutul Antarctic),
Australia (Scutul Australian) etc. (Fig. 43).
Depozitele precambriene aflorează pe arii largi numai în Scutul Baltic şi cel
Canadian, motiv pentru care au devenit regiunile clasice unde s-au rezolvat problemele
stratigrafiei Precambrianului. La acestea se adaugă zonele de studiu din nordul Scoţiei
(Hebride) şi din Canionul Colorado.
Fig. 42 Structura unui scut.
4.1.2. Platforme
Platformele sunt zone stabile ale crustei formate din două componente: un
fundament (soclu) din roci metamorfice vechi (precambriene, paleozoice), intens cutate,
puternic erodate, acoperit de o cuvertură sedimentară cvasiorizontală, cu grosime ce poate
atinge aproximativ 20 km (Fig. 44). Depozitele sedimentare sunt dispuse întotdeauna
transgresiv şi discordant peste depozitele vechi şi erodate ale fundamentului.
Fig. 44 Structura unei

platforme este constituită din 2
elemente: un fundament de roci
metamorfice intens cutate şi o
cuvertură de roci sedimentare
dispuse în general cvasiorizontal
(a). Dacă bazinul de sedimentare
suferă o subsidenţă diferenţiată,
depozitele din cuvertură devin
uşor înclinate (b) în aceeaşi
direcţie (depozite monoclinale).În
urma acţiunii reduse a tensiunilor
tectonice, stratele iniţial
orizontale pot fi uşor ondulate (c).
În funcţie de vârsta consolidării rocilor din fundament şi implicit de momentul

înglobării în ariile cratonice continentale se deosebesc:
55
Geologie generală
 platforme vechi, cu un fundament (soclu) de roci metamorfice precambriene (3∙109

ani); Platforma Est - Europeană (Europei Centrale) este un exemplu de platformă
veche care ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa continentului şi a cărei
extindere pe teritoriul României formează Platforma Moldovenească;
 platforme noi, relativ tinere, a căror fundament a fost cratonizat în cuprinsul
orogenezelor paleozoice; platforme tinere sunt: Scitică şi Moesică.
Platforma Scitică este aria cuprinsă între Platforma Est – Europeană, la nord, şi
catenele alpine (Caucazul Mare, Crimeea Meridională, Dogrogea de Nord) din bazinul
Mării Negre, la sud. Pe teritoriul României Platforma Scitică corespunde, în linii mari,
Depresiunii Predobrogene care include şi Depresiunea Bârladului.
Platforma Moesică, situată în partea sudică a Carpaţilor Orientali şi Meridionali, se
suprapune Câmpiei Române şi platoului prebalcanic, prelungindu-se şi pe şelful continental
al Mării Negre.
Unităţile de plaformă suferă mişcări tectonice verticale, în bloc, numite mişcări
epirogenice (epirogenetice) care nu determină schimbări importante în cadrul structurii lor
interne. Aceste mişcări, specifice numai ariilor stabile ale crustei, pot fi: mişcări de ridicare,
numite mişcări epirogenice pozitive şi mişcări de coborâre, numite mişcări epirogenice
negative.
În urma mişcărilor de coborâre în bloc a uscatului, marea avansează spre uscat,
fenomen numit transgresiune. În funcţie de amploarea geografică a fenomenului,
transgresiunile pot fi locale, regionale sau generale, acestea din urmă afectând suprafeţe
vaste ale planetei (de exemplu transgresiunea marină produsă la nivelul Cretacicului
superior). Prezenţa unei transgresiuni într-o zonă este recunoscută prin caracterul litologic al
succesiunilor stratigrafice locale sau regionale, marcat prin avansarea cronologică a
faciesurilor detritice grosiere, specifice zonelor de ţărm, spre continent.
Cauzele producerii transgresiunilor sunt fie de natură tectonică, fie de natură
climatică. Cauzele tectonice sunt generate de mişcările de coborâre a scoarţei în zonele de
platformă, deplasări ale scoarţei în ariile labile afectate de orogeneze, fenomenele de
subducţie a plăcilor tectonice. Cele climatice sunt provocate de încălzirea climatului după o
perioadă glaciară ce determină topirea gheţarilor şi implicit creşterea nivelului eustatic.
Mişcările de ridicare ale uscatului determină retragerea mării, respectiv a liniei de
ţărm spre mare. Acest fenomen, care se numeşte regresiune, conduce la creşterea suprafeţei
uscatului sau a celei ocupate de mediile de tranziţie (lagune, delte). Raportat la ariile de
desfăşurare a regresiunilor, acestea pot avea, ca şi transgresiunile, caracter local, regional
sau general, când sunt afectate toate marginile domeniului oceanic. Regresiunile sunt
recunoscute prin caracterul litologic al succesiunilor stratigrafice locale sau regionale,
constând din retragerea cronologică a faciesurilor detritice grosiere, specifice zonelor de
ţărm, spre domeniul marin, prin prezenţa intercalaţiilor de roci evaporitice (sare, gips) şi a
celor de origine continentală.
Ca şi în cazul transgresiunilor, cauzele regresiunilor pot fi de natură tectonică sau
climatică (perioade glaciare care determină prin scăderea temperaturii imobilizarea unor
cantităţi enorme de apă sub formă de gheaţă pe continent).
Alternanţa mişcărilor epirogenice pozitive şi negative determină apariţia lacunelor
de sedimentare, datorate întreruperilor procesului de sedimentare, sau a lacunelor de
eroziune, generate prin îndepărtarea materialului sedimentar acumulat anterior în
perioadele de exondare.
Platformele ocupă 45% din suprafaţa crustei şi 18% din suprafaţa globului.
56
Geologie generală
Scutul Siberian; D-Scutul Sinic; E-Scutul Filipine; F-Scutul Tarim; G-Scutul Guiano-Brazilian; H-Scutul Patagoniei; I-Scutul African; J-Scutul
Fig. 43 Scuturile şi platformele precambriene care formează nucleele continentelor actuale: A. Scutul Canadian; B-Scutul Baltic; C-
Hindus; K-Scutul Australian; L-Scutul Antarctic (Tătărâm, 1988).
4.1.3. Catene orogenice paleozoice

Catenele orogenice paleozoice sunt forme alungite, întinse pe mii de km, şi cu lăţimi
de sute şi mii de km. Morfologic se prezintă ca un relief puţin accentuat (lanţuri muntoase
erodate), iar sub aspect tectonic sunt geosinclinale rigidizate, stabile. Sunt constituite din
roci sedimentare şi metamorfice, intens cutate şi faliate care au suferit o intensă activitate
magmatică şi tectonică. Catenele paleozoice au rezultat în urma a două tectogeneze:
57
Geologie generală
caledonică, care s-a manifestat la nivelul Paleozoicului inferior (543,3 - 417 Ma) şi
orogeneza hercinică (variscă, 417 - 250 Ma), de la nivelul Paleozoicului superior.
Exemple: Caledonidele formează o catenă muntoasă care se întinde din Munţii
Taconici (nord-estul S.U.A.), Irlanda (fără partea de sud), Marea Britanie (fără Cornwall),
Munţii Scandinavi, Spitzbergen, până în estul şi nordul Groenlandei.
În orogeneza hercinică s-au format lanţuri muntoase (hercinide) în exteriorul
caledonidelor: în America de Nord – Munţii Colorado, Oklahoma, Appalachi; în nord-vestul
Africii Munţii Anti - Atlas; în sudul Africii – Munţii Capului; în Asia – Kazahstan, Altai,
Tian Shan, Tibet; în estul Australiei - Munţii Marii Cumpene de Ape, Alpii Australiei,
Tasmania, etc.
În Europa, catena hercinică, rezultată ca urmare a coliziunii Plăcii Africane cu cea
Europeană, apare astăzi dezmembrată într-o serie de masive izolate: Cornwall, Armorican,
Meseta Iberică, Masivul Central - Francez, Vosgi, Pădurea Neagră, Ardeni, Masivul Şistos
Renan, Harz, Masivul Thuringiei, Boem, Lysogory, Măcin.
Catenele orogenice paleozoice ocupă 8% din suprafaţa globului.
4.1.4. Catene orogenice tinere (alpine)

Mişcările relative ale limitelor plăcilor sunt de 3 tipuri: convergente, divergente sau
culisante. Aceste mişcări induc deformări, localizate la nivelul limitelor de plăci, mişcări a
căror amploare este în funcţie de grosimea litosferei care formează marginile plăcilor, de
rata de deplasare în lungul limitei respective sau de viteza de deplasare. Zonele de
deformare activă (Fig. 45) corespund catenelor orogenice sau zonelor de subducţie (limite
convergente), dorsalelor oceanice (limite divergente), rifturilor intracontinentale (divergenţă
în devenire) şi marilor decroşări (limite culisante legate de faliile transformante).
Fig. 45 Regiuni
de deformare activă.
Deformarea este extrem de
activă în lungul limitelor
convergente ale plăcilor. O
importantă zonă de
deformare cu structuri de
distensiune este legată de
Riftul Est-African
Formaţiunile sedimentare deformate care participă la alcătuirea catenelor orogenice

corespund, în cea mai mică parte, depozitelor oceanice profunde asociate lambourilor de
crustă oceanică, depozitelor de margine continentală cuprinzând sedimente marine de mică
adâncime (de platformă), dar şi depozitelor continentale. Catenele orogenice reprezintă
rezultatul evoluţiei acestor margini de placă în contextul subducţiei sau al închiderii
oceanice. În cursul acestei evoluţii litosfera oceanică poate încăleca continentul, proces
numit obducţie. Ca urmare a diferitelor procese tectonice există catene de subducţie, de
obducţie şi de coliziune.
Catenele orogenice alpine se aseamănă structural şi constitutiv cu cele paleozoice. În
alcătuirea lor intră şi depozite mezozoice şi neozoice. Morfologic prezintă un relief mult
mai accentuat, neafectat încă de eroziune şi instabil tectonic. În cuprinsul catenelor tinere se
58
Geologie generală
găsesc şi platforme întinse, mai vechi, neafectate de cutări şi ridicate odată cu lanţurile
montane înconjurătoare. Aşa sunt Platoul Tibet din catena himalayană şi Platoul Colorado
din catena Cordilierilor Americani. Catene orogenice tinere sunt: lanţul muntos alpino –
carpato - himalayan, lanţul cordileran şi lanţul andin de pe coasta de vest a celor două
Americi. Aceste catene ocupă circa 6% din suprafaţa globului.
4.1.4.1. Catene de subducţie

Cordiliera Anzilor este exemplul cel mai semnificativ pentru acest tip de catenă; cu
o lungime de mai mult de 5000 km şi lăţimea maximă de 500 km, atinge 7000 m înălţime.
Stilul deformaţiilor este relativ simplu: cute cu amplitudini kilometrice combinate cu
importante falii inverse; marile structuri tectonice sunt dispuse în evantai la scara întregii
catene. Metamorfismul asociat este de intensitate scăzută (faciesul şisturilor verzi);
intruziunile magmatice (în special granite şi granodiorite) sunt foarte frecvente şi puse în
loc, cele mai multe, între 90 şi 100 Ma, ceea ce permite să se afirme că subducţia durează
cel puţin din Cretacicul mediu. Activitatea vulcanică există de 100 – 120 Ma, dar nu este
continuă în lungul catenei andine.
În Cuaternar (ultimele 1,8 – 2 Ma) activitatea vulcanică s-a desfăşurat în 4 zone:
nordică (Columbia – Ecuador), centrală (Bolivia), sudică şi australă (Chile). Lacunele de
vulcanism (Peru, N Chile) sunt legate de subducţia reliefurilor oceanice, în special în
sectoarele unde subducţia se face după un plan puţin înclinat. La mijlocul Cenozoicului
(aproximativ 30 Ma) catena andină nu exista ca relief conturat, peisajul fiind cel al unui arc
insular.
Lanţul andin pune probleme tectonice care nu sunt pe deplin rezolvate. Cert este că
nu se pot stabili cu exactitate cauzele care au determinat ridicarea reliefului activ de 30 – 20
Ma. Probabil ridicarea se datorează accelerării deplasării Plăcii Americii de Sud, care poate
fi motivul principal, impunând o adâncire (o “subducţie”) a scutului continental brazilian
sub cordilieră. Ca răspuns al acestei duble convergenţe, edificiul andin s-a înălţat (Fig. 46).
Fig. 46 Bloc diagram schematic al catenei andine. Unghiul de alunecare al litosferei oceanice
(L. Oc.) sub litosfera continentală (L. C.) nu depăşeşte 30o. Cordiliera occidentală este sediul unui
vulcanism activ şi al unui fenomen plutonic calco - alcalin important care a favorizat punerea în loc în
intervalul 100 - 32 Ma a unui batolit (figurat cu cruciuliţe mici) care se întinde pe 2 000 km lungime
59
Geologie generală
4.1.4.2. Catene de obducţie

Din motive diverse, subducţia poate fi blocată, în special atunci când un continent
este antrenat sub un arc insular. Crusta oceanică nu se afundă prea mult sub continent, dar
tinde să îl încalece: acesta este fenomenul de obducţie.
Cum continentul nu poate să se afunde în manta datorită faptului că este mai uşor
(are densitate mai mică), funcţionarea zonei de subducţie este din ce în ce mai dificilă şi
atunci se dezvoltă tensiunile compresionale. Acestea provoacă încălecări care conduc în
final la un şariaj al materialului oceanic pe continent care este astfel supus unei importante
deformări.
Cele mai semnificative exemple de catene de obducţie sunt catena Oman şi catena
alpină (Fig. 47).
În cazul catenei Oman obducţia litosferei oceanice s-a făcut spre sud, pe marginea
arabă, limită a continentului arabo-african în Cretacicul superior. A rezultat astfel unul din
cele mai mari masive de ofiolite din lume dezvoltat pe mai mult de 500 km lungime şi 50 –
100 km lăţime. Ofiolitele au fost puse în loc la limita de coliziune dintre plăcile Eurasiatică
şi Arabo-Africană.
Fig. 47 Catenele alpine rezultate în domeniul tethysian. Sutura ofiolitică, cicatrice a Oceanului Tethys,
este reprezentată prin pânze ofiolitice vizibile în Oman (unde stadiul de coliziune nu a fost atins) şi pe conturul
Arabiei. La nord de Himalaya s-au format mai multe suturi paralele dovedind acreţia blocurilor continentale şi
închiderile oceanice care s-au succedat din Permian. Cea mai recentă sutură, Tsang Po, este cea mai sudică
4.1.4.3. Catene de coliziune

În cadrul evoluţiei unui sistem convergent coliziunea este ultima etapă prin care are
loc punerea în contact a continentelor. Coliziunea a fost întotdeauna precedată fie de
subducţie, fie de obducţie. În primul caz, unul dintre continente încalecă pe celălalt fără ca
nici un tip de roci oceanice să jaloneze acest contact. În cel de-al doilea caz, sutura cuprinde
resturi de crustă oceanică (pusă în loc cu ocazia obducţiei) fixate între cele două continente
(Alpi, Himalaya, Fig. 48).
În catena himalayană, India se afundă spre nord sub bordura Eurasiei (Fig. 48).
Contactul major actual este la sud de reliefurile înalte ale catenei (bordură principală
rezultată prin încălecare); un alt contact important, dar inactiv astăzi, este situat la nord de
precedentul şi constituie sectorul înalt al catenei (sectorul central principal), respectiv
Himalaya Înaltă. În timpul încălecării celor două blocuri cu crustă continentală s-au format
leucogranitele din dala Tibetului aduse la zi printr-o falie inversă.
Platoul Tibet poartă în structura sa urmele episoadelor mai vechi ale evoluţiei
orogenice. Ofiolitele Tsang Po reprezintă sutura neo - Tethysului, ocean situat între India şi
Eurasia a cărui închidere a precedat coliziunea. Închiderea oceanului s-a produs acum 60
Ma, iar puternica coliziune a debutat acum 50 Ma. Înainte de închidere şi de obducţie, o
60
Geologie generală
lungă fază de subducţie a neo - Tethysului a permis formarea unui volum impresionant de
plutoni calco-alcalini, puşi în loc la marginea Eurasiei, reprezentând astfel marginea activă a
sistemului (batolitul transhimalayan). Prin urmare această catenă este cel mai tipic exemplu
de succesiune subducţie – obducţie – coliziune.
Fig. 48 Secţiune simplificată a catenei himalayene rezultată prin coliziunea microplăcii indiene cu
Eurasia. Frontul activ al catenei generează în spatele lui culmile joase ale catenei (BPÎ bordură principală
de încălecare) premergătoare reliefurilor înalte care formează sectorul central principal – SCP (Pomerol et
al., 2002).
Alpii Occidentali, şi în special cei franco – italieni, rezultă de asemenea din

coliziunea a două continente, Europa şi Africa, şi din închiderea unui ocean, respectiv
Tethys (Fig. 49).
Fig. 49 Alpii
europeni. Harta
schematică arată 3
domenii: Europa,
vechiul ocean
tethysian şi Africa.
Fereastra tectonică
Tauern, constituită
din sedimente
oceanice şi ofiolite,
şi klippa Vârful
Blanche dovedesc o
avansare de mai
multe sute de km a
marginii plăcii
africane peste cea
europeană (Pomerol
et al., 2002).
Oceanul Tethys s-a deschis probabil în acelaşi timp cu partea centrală a Atlanticului.
Arhitectura catenei (Fig. 50) este în ansamblu simplă: marginea Europei (partea externă)
este acoperită de depozite oceanice (rezultate din obducţie), ele însele reacoperite pe mai
multe sute de km de depozitele marginei obduse a Africii.
61
Geologie generală
Fig. 50 Model schematic de formare a Alpilor (Pomerol et al., 2002).
4.1.5. Rifturi continentale

Rifturile continentale sunt structuri de distensiune continentală. Din aceeaşi
categorie a structurilor de distensiune dar cu extindere locală fac parte grabenele,
semigrabenele, horsturile şi semihorsturile.
Rifturile continentale se prezintă ca văi largi de 30 - 70 km şi cu lungimi de sute
sau mii de km şi vulcanism recent încheiat. Din punct de vedere tectonic sunt zone
dinamice, instabile datorită tensiunilor distensionale (de întindere), care acţionează
perpendicular pe direcţia alungirii. Datorită acestui fenomen, rifturile continentale au un
soclu (fundament) sialic subţiat şi un relief accidentat, format din arii coborâte tectonic după
mai multe sisteme de fracturi. Zonele de rift continental sunt constituite din roci vulcanice
bazaltice şi depozite sedimentare, rocile metamorfice aparţinând fundamentului fracturat.
Procesul de rifting al unei plăci continentale este un proces complex care presupune
parcurgerea mai multor etape evolutive (Fig. 51).
Fig. 51 Riftingul
crustei continentale cu
toate cele 4 etape
evolutive, de la
bombarea unei arii
întinse (A), la apariţia
văii de rift (B),
continuată cu
deschiderea (C) şi
expansiunea unui nou
ocean (D). Procesul de
rifting poate înceta în
orice moment evolutiv
(Skinner & Porter,
2000).
62
Geologie generală
Cauza apariţiei rifturilor continentale se datorează eroziunii progresive a păturii

sialice, eroziune datorată ramurilor ascendente ale celulelor de convecţie care circulă
materia fierbinte de la nivelul astenosferei. Orientarea divergentă a ramurilor ascendente ce
aparţin la două celule de convecţie odate ajunse la baza litosferei supun placa la tensiuni
distensionale puternice. Căldura materiei astenosferice se propagă spre nivelele superioare
ale plăcii determinând încălzirea şi dilatarea acesteia. Aceste procese produc mai întâi
bombarea plăcii pe o suprafaţă întinsă, respectiv formarea unui platou ridicat uneori cu mai
mult de 2,5 km deasupra nivelului mării. Bombarea plăcii este simultană cu fisurarea ei.
Rezultatul acestei prime etape în procesul de rifting este formarea unui platou cum este de
exemplu Platoul Colorado (Fig. 51 A).
Continuarea procesului de eroziune şi tensiunile distensionale generează
amplificarea fisurilor care capătă aspectul unor falii normale paralele, convergente, în
lungul cărora alunecă bucăţi de placă. Este momentul în care se produce o afundare
generală, în trepte, a unei arii întinse de placă subţiată. Structura tectonică rezultată este
aceea de graben cu extindere continentală, numită vale de rift (Fig. 51 B).
Exemple: Astfel s-au format cele mai importante rifturi intracontinentale - Riftul Est
- African, Riftul Baikalului, Provincia de Bazine şi Catene (Basin and Range Province),
Riftul Rio Grande şi Grabenul Rinului.
Procesul de rifting poate înceta în orice moment evolutiv. Continuarea lui însă va
conduce la deschiderea unui nou ocean (Fig. 51 C). Eroziunea sublitosferică produce în
continuare afundarea zonei şi apariţia unei fisuri ample în partea inferioară a văii de rift.
Porţiunea de crustă continentală subţiată prin eroziune se prăbuşeşte în lungul fisurii numită
rift; eroziunea determină formarea sedimentelor clastice care se depun la baza pereţilor
abrupţi ai văii acumulându-se în rift. Aceste sedimente sunt asociate cu intruziunile de lave
bazaltice (dyke-uri, sill-uri) formate prin ridicarea magmei bazice din astenosferă în lungul
faliilor normale. Prin răcire, lavele bazice se ataşează la marginile riftului nou format.
Afundarea puternică a zonei şi extinderea riftului atinge un punct în care se produce invazia
apelor. Cum acest proces este foarte lent, la început se formează un lac cu ape puţin adânci,
care va fi uşor lărgit prin eroziunea permanentă a marginilor continentale determinând
reducerea înălţimii acestora şi implicit creşterea suprafeţei marine. Rata evaporării apei în
condiţiile bazinului cu ape puţin adânci este foarte ridicată, rezultând strate de evaporite
dispuse la partea superioară a sedimentelor clastice continentale. Continuarea procesului de
rifting şi creşterea adâncimii apei determină acumularea normală a sedimentelor clastice
marine. Un exemplu al acestei etape evolutive de rifting a crustei continentale este formarea
Mării Roşii.
Continuarea procesului de rifting şi acreţia materiei astenosferice (formarea crustei
oceanice) va conduce la expansiunea fundului oceanic şi implicit la creşterea suprafeţei
oceanelor (Fig. 51D).
Riftul Est - African este cel mai cunoscut sistem de grabene şi semigrabene care
traversează ţările din estul Africii. Se întinde pe o lungime de circa 6500 km, din Africa de
Sud până în Asia Mică, cuprinzând o serie de depresiuni alungite care cantonează suprafeţe
lacustre. Este format din două ramuri, una occidentală care începe în zona Lacului Albert,
continuă cu lacurile Eduard, Kiwu, Tanganyika, Rukwa. Din zona Lacului Malawi (Nyassa)
se racordează cu ramura orientală ce urcă spre nord până la Lacul Rudolf şi de aici se
continuă spre nord, făcând prin zona Afar legătura cu riftul Mării Roşii. Zona Afar este
cunoscută ca fiind punctul de întâlnire a 3 margini de acreţie (triplă joncţiune) ce formează
unghiuri de 120o: două margini, respectiv riftul Golfului Aden şi cel al Mării Roşii, sunt
încă active, cea de-a treia, Riftul Est - African, aparent inactivă (Fig. 52). De aceea zona se
mai numeşte şi triunghiul Afar. Pe ramura orientală se află şi zonele vulcanice Kenya şi
Kilimanjaro.
Relieful riftului este determinat de falii normale majore, care îi conferă un aspect de
vale largă de 40 - 50 km, cu fundul la circa 2000 m faţă de platourile africane
63
Geologie generală
înconjurătoare. Aspectul general se datorează distensiunii care supune Placa Africană la o

tracţiune spre vest şi est, reprezentând probabil o continuare a procesului de dezmembrare a
Gondwanei.
Fig. 52 Riftul Est - African şi

legătura lui cu riftul Mării Roşii prin tripla
joncţiune din zona Afar: Golful Aden,
Marea Roşie şi terminaţia nordică a riftului
se întâlnesc formând unghiuri de 120o
(Montgomery, 2006)
Triunghiul Afar, prin care riftul african se leagă cu riftul Mării Roşii, are aspectul
unei depresiuni joase, sub nivelul mării şi cu denivelări ce ating 1000 m faţă de platourile
africane. Zona este foarte activă tectonic, cu o expansiune de 1 cm/an. Cercetările geofizice
au dovedit dispariţia totală a crustei sialice cu ridicarea astenosferei, curgeri de lave bazice
şi formarea unei adevărate cruste oceanice. Aceste caracteristici, tipice zonelor de rift
oceanic, relevă faptul că Riftul Est-African a avut o perioadă de evoluţie submarină,
dovedită de depozitelor groase de evaporite care astăzi se exploatează în Depresiunea
Danakil din Etiopia.
Grabene, semigrabene, horsturi şi semihorsturi
În categoria structurilor tectonice de distensiune regională sunt incluse grabenele,
semigrabenele, horsturile şi semihorsturile. Sunt structuri tectonice generate de falii
normale în lungul cărora blocurile crustale sunt coborâte, în cazul grabenelor şi
semigrabenelor, sau ridicate, în cazul horsturilor şi semihorsturilor (Fig. 53). Structurile de
semigraben şi de semihorst sunt delimitate numai într-o singură parte de falii normale care
au aceeaşi orientare.
Fig. 53 Horsturi şi grabene create de procesele de

distensiune regională (Skinner & Porter, 2000).
64
Geologie generală
Structural, grabenele sunt separate de un sistem de falii normale convergente, care

delimitează un bloc - pană afundat. Faliile au căderi în medie de 60o - 65o. De cele mai
multe ori blocul - pană principal este fragmentat de numeroase falii care separă blocuri
secundare înclinate. Lăţimea medie a grabenelor variază de la câteva zeci de metri, la
micrograbene, până la peste 100 km în cazul aulacogenurilor. Majoritatea grabenelor se
suprapun unor aliniamente de dyke-uri de vârstă hercinică sau precambriană, ceea ce
dovedeşte că distensiunea afectează, întotdeauna, ariile preexistente de slabă rezistenţă a
soclurilor.
Exemple: Cea mai spectaculoasă asociere de horsturi şi grabene formează valea
Riftului Est - African. Valea Rio Grande din New Mexico, cu dispunere nord - sud, este un
graben.
Valea pe care curge Rhinul în vestul Europei urmăreşte o serie de grabene.
Ansamblul lor formează grabenul Rhinului care este cel mai des citat exemplu de structură
distensională la nivel regional. Momentul formării lui corespunde cu paroxismul cutărilor şi
realizării şariajelor din orogenul alpin. Este un graben de dimensiuni reduse, format ca
rezultat al fenomenului de subducţie – coliziune din faţa Alpilor Occidentali. Subducţia a
determinat o ascensiune diapiră a materiei astenosferice în zona de Vorland, ascensiune care
a dus la o deplasare bilaterală şi simetrică a Munţilor Vosgi spre vest şi Pădurea Neagră spre
est (Fig. 54). Blocul - pană de afundare a grabenului urmează linia de creastă a acestui
diapir. Deplasarea celor două lanţuri muntoase ca umeri laterali ai grabenului s-a făcut
simultan cu subsidenţa blocului - pană. Magmatismul asociat acestui complex de fenomene
este marcat actualmente de zona vulcanului Kaiserstuhl, considerat primul centru de
expansiune din riftogeneza grabenului.
Fig. 54 Secţiune
geologică prin grabenul
Rhinului: 1 - substrat
hercinic; 2 - Triasic
inferior; 3 - Triasic
superior – Jurasic; 4 -
Neozoic (Illies 1981,
fide Grasu, 1997).
Rifturile continentale sunt relativ tinere, având vârste mai mici de 30 milioane de ani
şi ocupă sub 1% din crusta terestră.
Să ne reamintim
Condie (1976) separă în cadrul crustei terestre 12 tipuri crustale, prin tip crustal
definind un segment de crustă care prezintă aceleaşi caracteristici geologice şi geofizice. În
funcţie de aceste caracteristici autorul a separat 5 tipuri crustale continentale, 2 de tranziţie
şi 5 oceanice. Tipurile crustale continentale sunt reprezentate prin: scuturi, platforme,
catene orogenice paleozoice, catene orogene alpine şi rifturi continentale. Dintre acestea,
cele mai stabile sectoare de crustă sunt scuturile și platformele. Catenele orogenice formate
în timpul Paleozoicului sunt denumite caledonice și hercinide în funcție de perioada
tectogenetică în care s-au format. Catenele orogenice alpine sunt rezultatul evoluției
marginelor de placă litosferică în procesul de subducție, obducție sau coliziune. Procesul de
distensiune continentală generează structuri mari cum sunt rifturile continentale (Riftul Est-
African), dar și structuri cu extindere locală cum sunt grabenele, semigrabenele, horsturile și
semihorsturile.
65
Geologie generală
4.2. Tipuri crustale de tranziţie

4.2.1. Arcuri insulare
Subducţiile de tip ocean – ocean se caracterizează prin forme de relief puţin înalte
care formează cel mai adesea lanţuri de insule vulcanice, numite arcuri insulare. Numele
acestor structuri derivă de la forma lor curbă, convexitatea arcului fiind întotdeauna
orientată către placa care plonjează. Marginea concavă a arcului adăposteşte adesea un
bazin oceanic, în general cu o deschidere activă, numit bazin marginal (bazinul back-arc)
(Fig. 55).
Fig. 55 Procesul de subducţie ocean - ocean se caracterizează printr-o serie de structuri geotectonice
care conturează două zone: zona de prearc, situată în faţa arcului vulcanic activ (AVA), iar în spatele lui
zona de retroarc. În general această ultimă zonă formează chiar bazinul back-arc. Deplasarea plăcii însă
poate determina în timp şi apariţia altor două structuri inactive în această zonă de retroarc, respectiv un arc
insular remanent şi un bazin marginal (Grasu, 1997).
Arcurile insulare constituie tipuri structurale crustale de mare instabilitate tectonică,

vulcanism activ şi seismicitate ridicată. Grosimea crustei în zona arcurilor insulare este în
medie de 22 km. Arcurile insulare sunt tipice zonelor de subducţie, fiind constituite din roci
vulcanice andezitice, intruziuni magmatice corespunzătoare şi depozite sedimentare în
cantitate redusă, provenite prin eroziunea maselor magmatice şi vulcanice.
Exemple: Arcurile insulare sunt formate din ghirlande de insule, unele mici (de 1
2
km ), altele mai mari (Insula Honshu, Sumatra), sau din prelungiri peninsulare (Peninsula
Kamciatka, Insulele Kurile). Astfel de insule formează arcul japonez, arcul Noii Guinee,
arcul Insulelor Bonin, arcul Insulelor Mariane (Fig. 56) etc. Arcul Mariane este rezultatul
subducţiei Plăcii Pacifice sub Placa Filipinelor, iar arcul Filipinelor este rezultatul
subducţiei Plăcii Filipinelor sub Placa Asiatică, pe care acesta s-a edificat. Arcurile insulare
ocupă circa 1% din suprafaţa globului.
Fig. 56 Harta regiunii Marianelor

care arată elementele structurale asociate
zonei de convergenţă dintre Placa
Filipinelor şi Placa Pacifică. Aceste
elemente conturează perfect zona de
retroarc. Bazinul marginal activ dezvoltat în
spatele arcului vulcanic activ se prelungeşte
spre nord. Bazinul Parece Vela este un
bazin inactiv, separat de bazinul marginal
activ printr-un arc remanent (Pomerol et al.,
2000).
66
Geologie generală
4.2.2. Bazine marine interne

Aceste bazine sunt elemente structurale cu o crustă intermediară de 22 km grosime
şi o cuvertură sedimentară cu grosimi variabile, de la câţiva km la peste 20 km (în Marea
Caspică). Aceste bazine sunt înconjurate complet de uscat (Marea Caspică, Fig. 57) sau
parţial (Marea Neagră, Golful Mexic). Sunt stabile sau slab instabile tectonic, ocupând
suprafeţe relativ mici, sub 1% din totalul suprafeţei globului. Bazine marine interne sunt
bazinele Egeean şi Baleare din Marea Mediterană.
Fig. 57 Marea Caspică: poziţionare geografică (A) şi imagine satelitară (B) (sursa: internet).
4.3. Tipuri crustale oceanice

4.3.1. Insule vulcanice
Insulele vulcanice se formează prin acumularea produselor efuzive rezultate ca
urmare a vulcanismului intens asociat rifturile dorsalelor medio-oceanice sau a manifestării
active a punctelor fierbinţi (fr. mantle plumes, panaches de manteaux, engl. hot spots).
Acestea din urmă sunt anomalii ale litosferei oceanice sau continentale care afectează
diferite zone ale unei plăci litosferice, diferite de zonele active ale marginilor plăcii.
Punctele fierbinţi marchează de fapt locurile unde ramurile ascendente ale celulelor de
convecţie perforează placa litosferică, formând în majoritatea cazurilor vulcani de tip scut
(Fig. 58). Mişcarea plăcii deasupra unor astfel de puncte fierbinţi generează în timp o serie
de ghirlande de insule vulcanice formate prin consolidarea lavelor bazaltice (Fig. 58).
Fig. 58 Punctele fierbinţi generează vulcani de tip scut cu efuziuni de lave bazaltice. Aceştia apar
numai pe plăcile oceanice. Migrarea spre suprafaţă a magmei andezitice formată pe planele de subducţie
generează lanţuri de stratovulcani plasaţi la marginea activă a plăcii continentale (Skinner & Porter, 2000).
67
Geologie generală
Punctele fierbinţi apar ca urmare a unei intense eroziune sublitosferice creată de

curenţii de convecţie. Mai întâi placa se bombează, se fisurează, iar pe fisuri au loc efuziuni
intense de material astenolitic.
Exemple: Punctele fierbinţi sunt reprezentate prin: insule vulcanice active, mai mult
sau mai puţin izolate (Réunion); mari vulcani la extremitatea lanţurilor de munţi submarini
(Hawaii – Empereur) (Fig. 64); efuziunile continentale mai mult sau mai puţin voluminoase
(Masivul Central Francez, Eiffel). Punctele fierbinţi au lăsat urme fosile remarcabile în
istoria Pământului, cum ar fi formaţiunile de trapp din Podişul Dekkan puse în loc la limita
Cretacic - Cenozoic sau seriile vulcanice groase care formează platoul Mării Caraibilor,
constituite în cursul Cretacicului (Fig. 59).
Fig. 59 Punctele
fierbinţi (figurate cu
buline) sunt printre
cele mai active zone
de pe glob. Cele
situate pe litosferă
oceanică sunt
reprezentate prin
insule vulcanice
Lavele puse în loc de punctele fierbinţi sunt bazalte caracterizate printr-o compoziţie
chimică alcalină, de fapt o îmbogăţire în elemente incompatibile (elemente alcaline,
elemente rare uşoare). De aceea ele se deosebesc radical de bazaltele puse în loc la nivelul
dorsalelor, caracterizate printr-un chimism sărac în elemente incompatibile. Aceasta
înseamnă că sursa magmelor care alimentează punctele fierbinţi este în mantaua inferioară.
Activitatea punctelor fierbinţi a condus la edificarea insulelor vulcanice (Fig. 59) cu
dimensiuni variabile, de la mai puţin de 1 km2 până la cea a Islandei, care este cea mai mare
structură de acest tip. Această insulă reprezintă singura zonă emersă a dorsalei medio -
atlantice. Este constituită din lave bazice consolidate cu intercalaţii de lave acide. Existenţa
unor soluri cu vegetaţie fosilă între pânzele bazaltice dovedeşte că erupţiile de lave au avut
loc în mai multe cicluri, cu pauze între ele. Acestea au permis instalarea vegetaţiei şi
implicit formarea solurilor.
Cele mai multe insule vulcanice sunt instabile tectonic (Islanda, Azore, Canare,
Tristan da Cunha, Hawaii etc.), dar sunt şi insule foarte stabile, cum este de exemplu Insula
Paştelui din Oceanul Pacific. Insulele vulcanice ocupă mai puţin 1% din suprafaţa terestră.
4.3.2. Fose
Indiferent de tipul de subducţie (ocean - continent, ocean - ocean), primul element
morfostructural care marchează începutul flexurării plăcii care se subduce este fosa. Fosele
sunt cele mai adânci porţiuni ale scoarţei, adâncimea lor variind în funcţie de curbura plăcii
care plonjează în astenosferă şi de rata de umplere cu sedimente.
Exemple: Fosele cele mai adânci se întâlnesc în cazul în care planul de subducţie
este foarte înclinat (Fig. 60). Este cazul fosei Marianelor care, departe de orice surse de
sedimente, are adâncimi de peste 11 000 m (11 034 m, vasul „Viteaz” sau 11 524 m, vasul
„Cook”). Prezenţa sedimentelor provenite de pe uscatul din vecinătate, continent sau arc
insular, pe fundul foselor determină adâncimi medii de 5000 – 8000 m.
68
Geologie generală
Vitezele mari de subducţie generează fose mai adânci, atrăgând după sine şi
diminuarea adâncimii la care începe fuziunea plăcii cu vulcanismul aferent, ca urmare a
termalităţii induse de nivelul ridicat al frecării.
Fig. 60 Comparaţie între diferitele caracteristici ale zonelor de subducţie în funcţie de panta de
plonjare a plăcii subduse. Placa Pacifică alunecă vertical în astenosferă fapt ce determină apariţia fosei
Marianelor cu adâncimi foarte mari, în comparaţie cu Placa Nazca la care panta de subducţie este lentă
Morfologic, fosele sunt de fapt nişte depresiuni alungite de 1000 – 2000 km şi cu

lăţimi de circa 200 km (fosa Sondelor din Oceanul Indian, fosele Aleutinelor, fosele
Kurilelor din Oceanul Pacific). Sunt mărginite de doi pereţi: peretele extern, format de
marginea plăcii subduse (care plonjează) şi peretele intern, reprezentat de marginea plăcii
obduse (care încalecă placa subdusă). Acesta din urmă are adesea o pantă mai mare decât
peretele extern.
Fosele se caracterizează printr-o intensă activitate seismică. Însumează aproximativ
3% din suprafaţa terestră.
4.3.3. Bazine oceanice

Bazinele oceanice au cea mai mare răspândire pe suprafaţa globului (circa 41%),
fiind elemente stabile tectonic. Prezintă o crustă subţire de aproximativ 7 km formată din
produse magmatice şi o cuvertură subţire de sedimente de circa 300 m, grosime ce scade pe
măsura apropierii de dorsală.
Elementele morfologice majore ale unui bazin oceanic
Limita geologică dintre continent şi ocean nu este linia de ţărm, ci locul unde crusta
oceanică întâlneşte crusta continentală (Fig. 61). Cu alte cuvinte marginile bazinelor
oceanice fac tranziţia între crusta oceanică şi crusta continentală.
a) Placa continentală se continuă sub nivelul apei până la o adâncime de 150 - 200
m, porţiune numită şelf sau platformă continentală (platou continental). Şelful are o lărgime
medie de 70 km, uneori fiind mult mai întins. Panta este infimă (1 m/km), relieful este
modest, modelat pe sedimentele aduse de fluvii şi intens erodat în timpul marilor glaciaţii
care au afectat planeta în cursul ultimului milion de ani. Conţine aceleaşi zăcăminte
69
Geologie generală
minerale ca şi bazinele continentale, în special petrol (Marea Nordului). Şelfurile reprezintă

10% din suprafaţa globului.
Fig. 61 Elementele morfologice ale unui bazin oceanic văzute în secţiune transversală (Pomerol et al., 2002).
b) Şelful se continuă spre bazin cu taluzul (povârnişul) continental, care este de fapt
domeniul de tranziţie dintre continent şi ocean. Taluzul coboară până la 3000 – 4000 m cu o
înclinare de 4 - 5o (exagerat pe schema redată în figura 61), rar 30o - 40o (cazul Oceanului
Atlantic). Este acoperit de sedimente neconsolidate provenite de pe continent. Dacă aportul
de sedimente este însemnat atunci ele devin instabile şi alunecă pe pantă creând curenţi de
turbiditate. Acest sector este frecvent tăiat de canioane submarine, cu profil transversal în
V, care de multe ori constituie prelungirea submersă a reţelei fluviatile actuale, deja
imprimate pe platoul continental.
c) Taluzul se continuă cu o pantă de racord, puţin înclinată, numită platoul
precontinental, care coboară până la 5000 m. Această denumire provine de la faptul că este
o zonă de soclu continental mai ridicată decât fundul oceanic. Fiind o arie de împrăştiere a
materialelor la baza taluzului a mai fost denumit glacis continental (Dercourt & Paquet,
1983; Pomerol et al., 2002) sau piemont oceanic (abisal) (Jipa & Panin, 1976 - 1977).
Canioanele submarine se termină uneori prin delte de adâncime (deep sea fans) sau conuri
de dejecţie, uneori suprapuse şi traversate de canale divergente cu dispunere în evantai.
Aceste delte rezultă prin acumularea sedimentelor depuse de curenţii de turbiditate. Uneori
cantitatea de sedimente acumulate în această zonă este considerabilă (Amazon, Niger,
Mississippi), formând depozite turbiditice cu stratificaţie ritmică.
d) De la platoul continental se întind câmpiile abisale. Acestea sunt semnalate la
adâncimi medii de 5000 m, au pante de câţiva cm/km şi sunt acoperite cu sedimente fine,
pelitice, neconsolidate (argile roşii). Aceste depozite pot rămâne neconsolidate multe
milioane de ani. De exemplu în Atlanticul de Est, la nord de Porto Rico, pe o grosime de
150 m de sedimente mobile, cele mai vechi sunt datate Eocen mediu (aproximativ 50 Ma).
Câmpiile abisale au un relief plan, care prezintă accidental forme pozitive, numite coline
abisale, cu 1 - 10 km lărgime şi denivelări de 50 - 100 m, acoperite de sedimente. Alte
forme de relief de pe fundurile oceanice sunt vulcanii submarini, activi sau stinşi, care nu
ajung la suprafaţa apei, fiind retezaţi de eroziunea marină. Astfel de vulcani se numesc
guyot-uri şi constituie suportul recifilor ce formează atolii.
e) Dorsala medio - oceanică reprezintă zona din centrul oceanului cu un relief
considerabil despre care se va discuta pe larg în alt context.
În funcţie de prezenţa sau absenţa unei activităţi geodinamice, marginile bazinelor,
indiferent că sunt continentale sau margini oceanice, pot fi active sau pasive (Fig. 61).
Marginile active sunt cele implicate în procesul de subducţie, la contactul convergent al
plăcilor, acolo unde are loc reciclarea litosferei oceanice. Marginile pasive (stabile) rezultă
în procesul de deschidere a unui ocean. Acestea sunt în general lipsite de activitate seismică,
ele reprezentând dovezi ale separării continentelor (în accepţiunea derivei continentale) şi
70
Geologie generală
primele stadii ale formării oceanelor. Marginile convergente în schimb sunt zone
caracterizate printr-o importantă activitate seismică şi vulcanică.
Oceanul Atlantic este mărginit preponderent de margini pasive, pe când majoritatea
marginilor active din lume închid Oceanul Pacific. În Oceanul Indian, marginile antarctică,
africană şi sud - australiană sunt stabile, pe când marginea indoneziană este activă.
Am considerat necesară această prezentare pentru a înţelege mai bine care din
sectoarele unui bazin oceanic sunt stabile. Cu alte cuvinte sunt zone stabile sectoarele de
crustă oceanică cuprinse între dorsalele medio - oceanice şi taluzul continental, în cazul
marginilor continentale pasive (Fig. 61) şi cele dintre dorsale şi marginile foselor, în cazul
marginilor continentale active, acestea formând platformele oceanice.
4.3.4. Dorsale oceanice

Dorsalele medio - oceanice au aspectul unor largi centuri liniare, mobile, care ocupă
aproape jumătate din suprafaţa fundurilor oceanice. Dorsalele au dispuneri diferite (Fig. 62).
Fig. 62 Sistemul mondial de dorsale în lungul cărora sunt trecute vitezele relative de deschidere în
cm/an (Pomerol et al., 2002).
Exemple: În cazul Oceanului Atlantic dorsala este centrală (dorsala medio -

atlantică), iar în cazul Oceanului Indian în estul acestuia. Aceste dorsale sunt numite
dorsale medio – oceanice (Fig. 63).
În Pacific dorsala este deplasată mult spre est comparativ cu axa centrală a
oceanului. Este numită dorsala est – pacifică. Aceasta se leagă cu dorsala Cocos - Nazca în
largul Mexicului şi cu dorsala chiliană la sud de Insula Paştelui. La NE de Pacific se
găseşte dorsala Juan de Fuca, conectată la terminaţia nordică a faliei San Andreas (Fig. 64).
În Oceanul Indian există 3 dorsale care se reunesc la nivelul punctului de triplă
joncţiune Rodriguez: dorsala sud - vest indiană, dorsala sud - est indiană şi dorsala
Carlsberg care se prelungeşte în Golful Aden, zona Afar şi Marea Roşie. Între Antarctica şi
Placa Pacifică se găseşte dorsala pacific - antarctică, la SE de Noua Zeelandă, asigurând
joncţiunea între dorsalele est - pacifice şi sud - est indiană (Fig. 62, 63, 64).
Lungimea totală a dorsalelor este de aproape 70 000 km, având lăţimi de 2000 –
3000 km. Dorsalele se ridică de la fundul bazinelor oceanice (- 4000 şi - 5000 m) până la o
adâncime medie constantă de – 2500 m. Dorsalele mondiale sunt interconectate total,
excepţie făcând dorsalele izolate ale bazinelor marginale.
71
Geologie generală
Fig. 63 Harta structurală a oceanelor Atlantic şi Indian. Dorsalele active sunt figurate cu linie roşie,
dorsalele fosile cu puncte negre, limitele convergente cu linii negre întrerupte. Principalele zone de fractură (Z.
F.) şi faliile transformante sunt reprezentate prin linii negre continue, iar dorsalele lipsite de vale de rift şi
platourile vulcanice sunt figurate în negru (Pomerol et al., 2002).
După rata medie de deschidere se deosebesc: dorsale rapide, a căror rată de

deschidere se situează între 8 cm/an (80 km/Ma) şi 16 cm/an, dorsale intermediare (în jur
de 6 cm/an) şi dorsale lente şi foarte lente (0,5 – 3cm/an). Dorsalele rapide sunt mai puţin
adânci decât dorsalele lente.
Dorsalele lente prezintă în partea axială o vale crustală largă (dorsala medio -
atlantică) de 10 - 50 km şi adâncă de aproape 2 km numită rift. De o parte şi de alta a
riftului sunt crestele dorsalei, cu pereţi abrupţi către rift, marcaţi de falii normale şi roci
vulcanice cu dispoziţie haotică. Aceste creste sunt denumite şi praguri submarine. Fundul
văii este în general ocupat de vulcani izolaţi şi curgeri de lave, uneori foarte fisurate. Partea
centrală a riftului, în care are loc efuziunea de vulcanite bazice oceanice (ofiolite, bazalte),
este lipsită de sedimente. Prezenţa lor este semnalată de o parte şi de alta a riftului, formând
depozite tot mai groase şi din ce în ce mai vechi cu cât ele sunt situate mai departe de
acesta.
Relieful dorsalelor rapide este neted în comparaţie cu cel al dorsalelor lente
prezentate anterior şi se prezintă ca un dom simetric. Forma domului este variabilă, în U sau
V răsturnat foarte aplatizat (coama Menard din sud-estul Oceanului Pacific). Aceste forme
sunt legate direct de producţia de lichide magmatice subiacente litosferei. Un dom larg
corespunde unei zone cu o producţie magmatică ridicată.
Dorsalele se mai numesc şi zone de acreţie (lat. acretio – creştere) sau zone de
expansiune a fundului oceanic (engl. sea-floor spreading), deoarece aici se formează
permanent crustă oceanică prin răcirea şi consolidarea magmelor bazice din astenosferă
împinse în lungul riftului şi a faliilor normale de către curenţii de convecţie ascendenţi.
72
Geologie generală
Fig. 64 Harta structurală a Oceanului Pacific. Explicaţiile cu privire la reprezentare sunt aceleaşi cu
cele din figura 63. BNF – Bazinul Nord-Fidjien. Linia punctată de la sud de platoul Ontong - Java corespunde
unei subducţii inactive ( Pomerol et al., 2002, cu completări).
Singura porţiune emersă a dorsalei medio-oceanice constituie Insula Islanda.

Dorsalele reprezintă aproximativ 33% din formele pozitive submerse şi 23% din suprafaţa
globului.
Fig. 65 Distensiunile
din zona centrală a bazinelor
oceanice sunt răspunzătoare de
formarea dorsalelor.
Perpendicular pe axa riftului
sunt dispuse zone de fractură.
Faliile transformante reprezintă
sectoare active seismic ale
zonelor de fractură
(Montgomery, 2006).
73
Geologie generală
4.3.5. Bazine marine marginale (bazine back-arc)

Sunt elemente structurale de tip oceanic, cu o crustă subţire de circa 9 km grosime.
Sunt situate fie între un arc insular şi continent (Marea Japoniei, Marea Ohotsk), fie între
două arcuri insulare (Marea Filipinelor). Majoritatea bazinelor marine marginale apar în
partea de vest a Oceanului Pacific, fiind în legătură cu zona de subducţie. Se caracterizează
printr-o structură de horsturi şi grabene, cu falii dispuse paralel cu arcul insular
(asemănătoare cu Provincia de Bazine şi Catene din America de Nord). Sedimentele de pe
fundul acestor bazine provin din eroziunea (denudarea) continentului sau a arcurilor insulare
din vecinătate. Din punct de vedere tectonic unele bazine marine sunt active (şanţurile
Mariane şi Le Havre), iar altele inactive (bazinul Tasman sau ale Filipinelor de Vest).
Tectonica Pacificului de Vest este marcată de coliziunea dintre Placa Pacifică şi
Placa Australiei la sud şi Eurasia la nord. Această regiune se caracterizează prin dezvoltarea
foselor oceanice Karmadec – Tonga, Solomon, Bonin, Mariane, Filipine, Japonia, Kurile
(Fig. 64), precum şi prin existenţa bazinelor oceanice marginale, situate în spatele arcurilor
insulare active. Aceste bazine sunt în general tinere (mai puţin de 10 Ma) şi au cel mai
adesea o geometrie liniară care dovedeşte că deschiderea lor este controlată tectonic prin
dinamica subducţiei. Acesta este cazul bazinului Mariane orientat N-S în spatele arcului cu
acelaşi nume (Fig. 56) şi a bazinului Lau cu aceeaşi orientare în spatele arcului Tonga.
Acest ultim bazin, cu adâncimi de 2 - 3 km, are formă de trapez şi a fost primul bazin
marginal care a fost interpretat ca rezultat al unei extensii (de 3 – 5 Ma) şi al unei deschideri
oceanice active printr-un arc vulcanic.
Rezumat
Zonele labile ale crustei terestre corespund spaţial marginilor plăcilor tectonice, atât
în sectoarele lor de distensiune, unde se formează permanent crustă, cât şi în cele de
convergenţă, unde se consumă prin procesul de subducţie. Zonele stabile sunt caracteristice
regiunilor mediane ale plăcilor tectonice, neinfluenţate direct de deplasarea lor în raport cu
alte plăci. În zonele stabile ale plăcilor tectonice s-au conturat unităţi morfotectonice grefate
pe toate cel 3 tipuri crustă: pe cea de tip continental – scuturile, platformele şi catenele
orogenice paleozoice; pe crustă de tranziţie - bazinele marine interne, iar pe crustă oceanică
- bazinele oceanice. Celelalte tipuri crustale au fost generate în zonele labile ale crustei.
Fiecare din tipurile crustale descrise prezintă morfologii variate generate de condiții
geologice particulare.
1. Tipurile crustale continentale sunt reprezentate prin:
a. scuturi, platforme, catene orogenice paleozoice, catene orogene alpine şi rifturi
continentale;
b. arcurile insulare şi bazinele marine interne.
2. Platformele sunt zone stabile ale crustei continentale formate din:
a. fundament (soclu) din roci metamorfice precambriene;
b. taluz continental;
c. cuvertură sedimentară cvasiorizontală;
d. platou continental.
3. Tipurile crustrale de tranziţie cuprind:
a. insule vulcanice, fose, bazine oceanice;
b. arcurile insulare şi bazinele marine interne;
c. dorsale medio - oceanice şi bazine marine marginale.
4. Scuturile sunt:
a. segmentele continentale cele mai stabile, alcătuite dintr-un fundament de roci
metamorfice, străbătute de intruziuni de roci magmatice;
b. arii aseismice cu un relief şters, puternic erodat;
74
Geologie generală
c. arii cu o intensă activitate seismică.

5. Cele mai stabile sectoare de crustă continentală sunt:
a. scuturile și platformele;
b. catenele alpine;
c. rifturile continentale.
6. Mişcările epirogenice sunt:
a. mișcări tectonice verticale, în bloc;
b. mișcări de subducție;
c. specifice ariilor stabile ale crustei continentale.
7. Transgresiunea este:
a. fenomenul paleogeografic de avansare a liniei de țărm spre uscat;
b. datorat mişcărilor de coborâre în bloc a uscatului;
c. datorat mișcărilor de ridicare în bloc a uscatului.
8. Exemplul cel mai semnificativ de catenă de subducţie este:
a. catena Oman;
b. catena andină;
c. catena alpină.
9. Catenă hymalaiană este cel mai tipic exemplu de succesiune:
a. subducţie – obducţie – coliziune;
b. subducţie – obducţie.
10. Rifturile sunt structuri de:
a. distensiune a crustei terestre;
b. compresiune a crustei terestre.
11. Arcuri insulare rezultă apar numai în cazul subducției de tip:
a. ocean – ocean;
b. ocean – continent;
c. continent – continent.
12. Singura zonă emersă a unei dorsale este:
a. Insula Reunion;
b. Insula Paștelui;
c. Insula Islanda.
13. Cele mai adânci porţiuni ale scoarţei sunt:
a. fosele;
b. rifturile.
14. Oceanul în care există trei sectoare de dorsală ce formează o triplă joncțiune se numește:
a. Indian;
b. Pacific;
c. Atlantic.
Dercourt J., Paquet J. (1983) - Géologie – Objets et méthodes. Dunod, Paris.
Montgomery Carla (2006) – Environmental Geology. Seventh Edition. Mc Graw - Hill
International Edition.
Sciences, Paris.
75
Geologie generală
TECTONICA GLOBALĂ
Cuprins
Introducere
5.1. Deriva continentelor
5.2. Expansiunea fundurilor oceanice
5.3. Tectonica plăcilor
Rezumat
Introducere
Dezvoltarea tehnicilor de investigare şi progresul lumii ştiinţifice au generat o
adevărată revoluţie a lumii geologice în decursul anilor '60 ai secolului trecut, revoluţie
comparabilă cu cea produsă în biologie de teoriile darwiniste asupra evoluţiei. Dintre toate
domeniile ştiinţifice, geofizica, susţinută de tehnici noi de cercetare, a fost cea care a
contribuit la reinterpretarea diferitelor fenomene geotectonice, care au dus la conturarea
numeroaselor teorii aplicate până atunci în geologie. Revoluţia anilor '60 corespunde de
fapt elaborării unei teorii ample, unificatoare pentru toate diferitele discipline ale ştiinţelor
Pământului. Această teorie se numeşte tectonica globală.
Apărută relativ recent, în anul 1968, tectonica globală reprezintă cristalizarea
principalelor idei oferite de cele mai moderne teorii geotectonice – teoria derivei
continentelor, a expansiunii fundurilor oceanice şi a tectonicii plăcilor, sintetizate într-o
accepţiune unică, generalizată la scară globală. Astfel sunt explicate majoritatea
problemelor legate de procesele dinamice ale litosferei, în strânsă corelare cu stimulii care
le generează şi cu efectele majore pe care le induc.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: să descrie
cele trei teorii ale tectonicii globale; să explice mecanismul dinamicii litosferei, respectiv
cauzele generatoare și efectele produse; să explice și să descrie argumentele care susțin
teoriile tectonicii globale.
5.1. Deriva continentelor (drift continental)

Similitudinea conturului continentelor aflate de o parte şi de alta a oceanelor a fost
observată formal de Francis Bacon în 1620. Mai târziu o observaţie asemănătoare avea să fie
făcută de reverendul Placet (1658) care a publicat un memoriu cu titlul: “Înainte de potop,
America nu a fost separată de celelalte părţi ale lumii”. Totuşi o analiză serioasă a acestei
probleme revine lui Taylor (1910) şi lui Baker (1911) care, plecând de la aceeaşi observaţie,
au presupus formarea continentelor prin fragmentarea unei mase terestre iniţial monolitice.
În 1912, Alfred Wegener, un meteorolog german, preluând ideile lansate anterior şi
pe baza unor argumente de ordin morfologic, geologic, paleontologic, biologic,
paleoclimatic, geodezic etc. formulează teoria derivei continentelor care a fost susţinută în
cadrul unei conferinţe la Asociaţia geografilor germani.Teoria admite deplasarea în derivă a
unor mase rigide de material sialic pe un substrat vâscos, simatic. Deplasarea lentă a produs
uneori fragmentarea în bucăţi, alteori coliziunea lor. Coliziunile au format supercontinente,
iar fragmentarea a generat continente mai mici.
76
Geologie generală
După Wegener, cel mai recent supercontinent a existat în timpul Permianului (295 –
245 Ma), perioadă când masele continentale ale globului terestru erau unite într-un singur
continent, pe care l-a numit Pangaea (cuvânt grecesc care înseamnă “toate pământurile”, în
sens de uscat) (Fig. 66). Jumătatea nordică a supercontinentului Pangaea a fost numită
Laurasia, iar jumătatea sudică Gondwana. Laurasia este un nume derivat de la Laurentia, un
vechi nume pentru nucleul precambrian al Canadei, şi de la Eurasia, un termen combinat
pentru Europa şi Asia. Gondwana este un nume ce provine de la un grup distinctiv de roci
găsite în centrul Indiei. Roci similare au fost întâlnite în Africa, Antarctica, Australia şi
America de Sud, fapt ce sugerează că India şi celelalte continente actuale ale emisferei
sudice făceau odată parte din aceeaşi masă continentală care era înconjurată de apele unui
ocean unic, numit Panthalassa. Supercontinentul Pangaea era separat în două de un
braţ de mare puţin adâncă, Paleotethys, cu orientare vest-est, corespunzând aproximativ
cu actuala poziţie a Mării Mediterane şi lanţului alpino – carpato - himalayan.
Conform ipotezei lui Wegener, Pangaea a început să se scindeze în timpul erei
mezozoice (245 – 65 Ma), mai precis în Jurasic (205 – 135 Ma) şi fragmentele ei
(continentele actuale) au migrat uşor spre poziţia actuală. Cele două Americi s-au deplasat
spre vest, iar Europa şi Africa spre est, permiţând deschiderea Oceanului Atlantic dinspre
sud spre nord. Ulterior din Europa s-a separat Groenlanda care s-a deplasat spre vest. Din
partea de est a Africii s-a separat Madagascarul, apoi India, care alunecând spre nord a prins
între ea şi Asia depozitele sedimentare ale Mării Tethys, generând Munţii Himalaya.
Australia s-a desprins de Antarctica şi a migrat spre nord. Mai târziu din Australia s-a separat
Noua Zeelandă.
În sprijinul teoriei lui, Wegener a adus o serie de argumente care ulterior au fost
confirmate de studii extrem de serioase.
5.1.1. Argumente topografice

Un prim argument este asemănarea formele existente între coastele Africii şi
Americii de Sud care permite unirea cvasiperfectă a celor două continente. De fapt
similitudinea este cu atât mai vizibilă dacă pentru unirea lor s-ar folosi mai degrabă conturul
platoului continental decât linia de ţărm.
Un alt argument corespunde unei analize statistice privitoare la topografia globului.
Analiza a dovedit frecvenţa pe ambele continente a reliefurilor de + 300 m altitudine şi de –
4800 m pentru oceane, ceea ce era în conformitate cu modelul celor “două strate” (Sial şi
Sima urmând conceptele din acea epocă) în echilibru izostatic.
5.1.2. Argumente geologice

În Africa şi America există nuclee (cratoane) de roci foarte vechi, precambriene,
având mai mult de 2 miliarde de ani. Prin unirea celor două continente se observă o perfectă
concordanţă a structurilor precambriene. Aceste structuri sunt înconjurate de depozite
proterozoice (-2500 – 570 Ma) şi paleozoice (-570 - 450 Ma) care reprezintă structuri tăiate
pe linia de ţărm şi care au continuitate pe cele două continente.
Structuri asemănătoare, cum ar fi catenele paleozoice care prezintă continuitate pe
blocuri crustale, acum separate, sunt întâlnite şi în emisfera nordică. Astfel catena
caledonică, constituită în Paleozoicul inferior, apare în nordul Europei (Peninsula
Scandinavă), se continuă spre nord în Groenlanda şi apoi pe latura estică a Americii de Nord
cu partea nordică a Munţilor Appalachi. Catena hercinică, ridicată în Paleozoicul superior, se
întinde din Mauritania, urcă spre nord în Peninsula Iberică, Europa medie şi se continuă cu
partea meridională a Appalachilor.
77
Geologie generală
Fig. 66 Reconstituirea
deplasării continentelor în ultimele 200
milioane de ani (Montgomery, 2006).
5.1.3. Argumente paleontologice

Flora şi fauna continentală din America de Nord şi Europa, din America de Sud şi
Africa, şi în sfârşit din Australia, Africa de Sud, India şi Patagonia prezintă mari asemănări
până la începutul Mezozoicului, după care se diversifică.
Rocile sedimentare sunt singurele ce conservă resturile fosile care permit
reconstituirea arealelor de răspândire ale animalelor şi plantelor în diferite perioade
geologice. Specii de origine vegetală sau animală, acum dispărute, se pare că au trăit numai
în câteva arii restrânse, care acum sunt separate geografic pe diferite continente (Fig. 67).
Un exemplu este oferit de o ferigă din genul Glossopteris ale cărei resturi fosile au
fost conservate pe arii limitate ale unor zone îndepărtate incluzând America de Sud, sudul
Africii, India, Australia şi chiar Antarctica. Fosilele unei mici reptile, Mesosaurus, sunt de
asemenea dispersate pe două continente (Africa, America de Sud). Distribuţia acestor fosile a
constituit de fapt parte a unei dovezi citate de Wegener pentru susţinerea ipotezei driftului
78
Geologie generală
continental. Este greu de imaginat cum o specie distinctă, de origine vegetală (Glossopteris a
fost o plantă continentală) sau animală (Mesosaurus a fost un animal de apă dulce), s-a putut
dezvolta simultan în două sau mai multe zone mici, situate la mii de km, sau cum au migrat
peste vastele întinderi oceanice. Teoria driftului continental oferă o explicaţie pentru un
asemenea fenomen. Organismul a putut trăi într-o singură zonă limitată geografic, iar rocile
în care au fost găsite resturile lui fosile au fost ulterior separate geografic şi mişcate în câteva
direcţii diferite prin deriva continentelor.
Fig. 67 Distribuţia resturilor fosile

ale ferigii din genul Glossopteris şi al reptilei
Mesosaurus poate fi explicată uşor prin deriva
continentală (Montgomery, 2006).
5.1.4. Argumente climatice

Rocile continentale se formează în condiţii mult mai variate decât rocile de pe fundul
oceanic şi de aceea informaţiile oferite sunt diverse. Rocile sedimentare, de exemplu, pot să
conserve dovada unui anumit paleoclimat la timpul şi locul în care sedimentele au fost
depozitate. Astfel de dovezi arată că paleoclimatele au fost extrem de diferite în timp. S-au
găsit dovezi ale glaciaţiei (sedimente glaciare care au format tillite) în locuri acum plasate la
tropice, respectiv în zone ale Australiei, sudul Africii şi America de Sud (Fig. 68).
De asemenea au fost descoperite depozite nisipoase de deşert în regiuni care acum
prezintă climate temperate, precum şi resturi de plante tipice junglelor în locuri care acum au
un climat polar. În Antarctica sunt depozite de cărbuni formate pe baza unei flore bogate de
pteridophyte (ferigi) care constituie dovada unui climat ecuatorial. Astfel de depozite mai
apar în estul Americii de Nord, în nordul Europei şi nord - estul Asiei. Aceste observaţii,
făcute acum un secol, nu pot fi explicate ca rezultat al încălzirii climatice globale, pentru
continente care au avut acelaşi climat în acelaşi timp. Faptul a fost însă explicat de Wegener
prin configuraţia şi poziţia continentelor pe suprafaţa globului la un anumit timp geologic.
Depozitele glaciare s-au format în jurul presupusei poziţii a polului sud din Carbonifer (-360
- 295 Ma), în timp ce zăcămintele de cărbuni acoperă o bandă paralelă cu paleoecuatorul.
Toate argumentele aduse în sprijinul teoriei derivei continentale au fost ulterior
reanalizate folosindu-se computerele, mai ales pentru a realiza cea mai bună potrivire fizică a
continentelor. Rezultatele au arătat totuşi că nu există o îmbinare perfectă a ariilor
continentale, deoarece nu toate marginile lor au fost bine conservate în zeci sau sute de
milioane de ani de la fragmentare. Activitatea vulcanică a condus apoi la adăugarea locală a
rocilor formate prin consolidarea lavelor. Reconstrucţiile continentale pot fi precis realizate
însă utilizând detaliile de geologie continentală, referitoare la tipul rocilor, vârsta lor, fosile,
zăcăminte de minereuri, catene orogenice şi multe altele. Pe scurt geologia poate realiza
unirea acestor piese de puzzle pentru a reconstitui un întreg.
79
Geologie generală
Fig. 68 Depozitele glaciare din sudul continentelor din emisfera australă sugerează continuitatea
ariilor continentale. Săgeţile indică direcţiile diferite de curgere a gheţii (Montgomery, 2006).
5.2. Expansiunea fundurilor oceanice

Fragmentarea supercontinentului Pangaea a determinat apariţia unei teorii
complementare care să explice funcţionarea acestui mecanism. Începând din 1928,
englezul A. Holmes, un susţinător fervent al derivei continentelor, a avansat ipoteza
expansiunii oceanice, ipoteză care abia peste 30 de ani avea să capete importanţă, când M.
Ewing şi B. Heezen au dovedit continuitatea sistemului de dorsale oceanice, care
reprezintă cea mai mare structură geologică la nivel global întinsă pe 65 000 km.
Conform acestei teorii, fragmentarea supercontinentului Pangaea a condus
succesiv la apariţia unor fisuri în lungul blocurilor crustale separate. Pe aceste fisuri a
pătruns material magmatic din astenosferă care a împins lateral blocurile crustale
existente. Prin consolidarea şi alipirea magmei la marginile continentale a început lărgirea
continuă a fisurilor şi producerea permanentă a crustei de tip oceanic. Materia nou
formată a generat distensiuni în marginile continentelor, distensiuni care au produs
îndepărtarea lor permanentă făcând loc crustei oceanice. Acest proces este sinonim cu
extinderea fundurilor oceanice între blocurile crustale separate din Pangaea. Desfăşurarea
procesului de expansiune a determinat deschiderea mai întâi a Paleotethysului (mare care
separa Laurasia de Gondwana), a părţii sudice a Atlanticului urmată apoi de deschiderea
Atlanticului de Nord, etc.
Deschiderea Atlanticului a generat un sistem secundar de rifturi, acestea fiind şi
cele mai bine conservate. Rifturile ratate de pe continentele actuale sunt umplute cu
sedimente, iar altele servesc ca văi pe care curg cele mai mari fluvii ale lumii (Fig. 69).
Asemenea rifturi sunt numeroase în jurul Oceanului Indian, mai ales în estul Africii, dar
şi în Madagascar, India şi Sri Lanka, pe coasta de vest a Australiei şi un altul legat de
formarea Mării Tasman.
80
Geologie generală
Fig. 69 Harta Oceanului Atlantic închis

arătând rifturile formate când Pangaea a fost
fragmentată prin acreţia crustei oceanice (Skinner
& Porter, 2000).
Pentru a explica desfăşurarea fenomenelor, Holmes (1962) a reluat ideea existenţei

sub scoarţă a unor sisteme de curenţi de convecţie care, în mişcarea lor subcrustală, pot
deplasa continentele. În manta, mişcarea materiei vâscoase este activă prin mai multe
celule de convecţie prin care are loc un transfer de energie termică de la nivelul mantalei
la cel al crustei. Ramura ascendentă a unei celule transportă materialul magmatic fierbinte
care ajunge la suprafaţă prin riftul oceanic. Acest material se răceşte şi prin consolidare se
ataşează marginilor riftului, conducând la acreţia fundului oceanic. Ascensiunea
permanentă a materialului astenosferic determină o deplasare divergentă, simetrică, a
fundului oceanic nou creat faţă de rift. Această mişcare este produsă de ramura orizontală
a celulei de convecţie care se continuă cu cea descendentă (Fig. 34). Astfel fundul oceanic
se deplasează lateral ca un covor rulant până în zonele de fose unde se afundă în manta.
Ulterior, studiile geofizice de paleomagnetism asupra rocilor marine au susţinut
teoria expansiunii fundului oceanic. Măsurătorile magnetice obţinute în urma campaniilor
oceanografice au dovedit existenţa unor benzi perechi de bazalte, simetrice şi paralele faţă
de rift, benzi alternative care prezintă anomalii pozitive şi negative (Fig. 40). Aceste
anomalii au rezultat prin conservarea câmpului magnetic existent în momentul
consolidării lavelor bazaltice. Repartiţia anomaliilor în benzi paralele cu dorsala se
datorează procesului de acreţie şi respectiv expansiunii fundului oceanic. Pe baza
simetriei anomaliilor faţă de dorsale s-a putut calcula viteza de expansiune a fundurilor
oceanice şi vârsta anomaliilor. Viteza variază de la ocean la ocean şi chiar de la un sector
la altul al aceleaşi dorsale (Fig. 41). Numeroase alte date privitoare la vârsta şi natura
sedimentelor, seismicitatea dorsalelor şi foselor, vulcanismul oceanic, gravimetria şi
fluxul termic au permis demonstrarea conceptului de expansiune a oceanelor.
81
Geologie generală
5.3. Tectonica plăcilor

Datele prezentate mai sus au permis elaborarea, la finele anilor ’60, a unei noi
teorii cunoscute sub numele de tectonica plăcilor. Această teorie a fost expusă în trei
lucrări diferite avându-i ca autori pe Mc Kenzie şi Parker (1967), Morgan (1968) şi Le
Pichon (1968). Conform acestei teorii suprafaţa globului terestru este constituită dintr-un
mozaic de plăci tectonice.
Plăcile tectonice reprezintă fragmente mai mari sau mici de litosferă, rigide, care se
pot mişca pe substratul lor astenosferic. Acesta îndeplineşte rolul de “lubrefiant”,
permiţând deplasarea plăcilor unele în raport cu altele. Grosimea lor medie este de 100 km,
variind între aproximativ 70 km (plăcile oceanice) şi 150 km (plăcile continentale). O placă
este foarte subţire în raport cu întinderea sa.
Suprafaţa globului este alcătuită din mai multe plăci cu dimensiuni variabile (Fig.
70).
Fig. 70 Principalele plăci litosferice ale globului terestru. Săgeţile indică direcţiile aproximative de
mişcare a plăcilor (Montgomery, 2006).
Acestea sunt:
 7 plăci majore, cu suprafeţe de 107 – 108 km2 (Eurasia, Africană, Nord Americană,
Sud Americană, Pacifică, Indo - Australiană şi Antarctică);
 8 plăci intermediare, cu suprafeţe de 106 – 107 km2 (Arabă, Iraniană, China, Filipine,
Nazca, Cocos, Caraibiană, Noua Scoţie);
 20 de plăci mici, sub 106 km2, dintre care unele nu au fost delimitate precis. Aceste
plăci se dezvoltă cu precădere în vecinătatea zonelor de coliziune continent –
continent sau arc insular – continent, fiind caracterizate de mişcări rapide. La limita
de coliziune între Eurasia şi Africa apar mai multe microplăci: Turcă, Egeeană,
Adriatică, Euxinică, Apuliană etc.
5.3.1. Tipuri de plăci

Noţiunea de placă este independentă de cea de continent sau ocean. O placă poate
cuprinde atât zone oceanice, cât şi zone continentale, ce pot avea compoziţii şi grosimi
diferite.
82
Geologie generală
În funcţie de tipul de litosferă ce intră în compoziţia ei, o placă poate fi:

 oceanică, formată exclusiv din litosferă oceanică (Placa Pacifică, Nazca,
Cocos etc.),
 continentală (Placa Arabă, Anatoliană, Iraniană) sau
 mixtă, când în alcătuirea ei apar atât sectoare de litosferă oceanică cât şi
continentală. Este cazul celor mai multe plăci. Placa Africană înglobează continentul cu
acelaşi nume format din litosferă continentală şi o zonă extinsă în jurul lui formată din
litosferă oceanică. Eurasia, esenţial continentală, înglobează şi o parte din Atlanticul de
Nord (Fig. 70). Aceeaşi constituţie este întâlnită şi la plăcile: Nord Americană, Sud
Americană, Indo-Australiană şi Antarctică.
Să ne reamintim
Explicarea proceselor dinamice ale litosferei corelată cu stimulii care le generează și cu
efectele majore pe care le induc este cuprinsă în trei teorii – deriva continentelor, expansiunea
fundurilor oceanice și tectonica plăcilor. Conform primei teorii, formulată de A.Wegener în 1912
și susținută de o serie de argumente topografice, geologice, paleontologice și climatice, la
începutul Permianului masele continentale erau unite într-un singur continent – Pangaea,
înconjurat de apele unui singur ocean - Panthalassa. Supercontinentul Pangaea s-a scindat în
două blocuri continentale - Laurasia și Gondwana, separate de un braț de mare – Paleotethys.
Mecanismul deplasării maselor continentale rezultate din fragmentarea
supercontinentului Pangaea este explicat prin teoria expansiunii fundurilor oceanice de
către Holmes în 1928. Mai târziu, cele două teorii au permis elaborarea tectonicii plăcilor,
teorie conform căreia suprafața globului terestru este formată din blocuri litosferice (plăci
tectonice) variate ca dimensiune și constituție care se mișcă pe un substrat de material
vâscos numit astenosferă.
5.3.2. Marginile plăcilor litosferice

În stadiul precoce de deschidere oceanică, zona de destrămare continentală iniţială
nu a fost niciodată liniară; este o zonă segmentată, asemănătoare cu cea a Riftului Est –
African actual. Segmentele sunt separate prin falii de transfer care funcţionează ca o
decroşare, plăcile culisând unele pe lângă altele; acestea sunt faliile transformante.
Marginile care rezultă prin îndepărtarea blocurilor opuse sunt numite margini divergente, şi
ele corespund celui mai comun tip de margine. Cele formate din întâlnirea a două plăci au
fost denumite margini convergente. Cu alte cuvinte între plăcile litosferice există trei tipuri
majore de limite sau margini care corespund la trei tipuri de structuri tectonice: rifturi, fose
şi falii transformante. În funcţie de prezenţa sau absenţa activităţii tectonice, vulcanice şi
seismice, în principal, aceste margini pot fi active sau pasive (Fig. 71).
5.3.2.1. Limitele (marginile) divergente

Sunt zonele din lungul rifturilor unde două plăci se îndepărtează una în raport cu
cealaltă (Fig. 72, 73).
Dacă marginea divergentă (Fig. 73) apare pe crustă oceanică, atunci ea coincide cu
zona de acreţie, respectiv de generare a crustei oceanice. Magma fierbinte de la nivelul
astenosferei este împinsă de către ramurile ascendente ale curenţilor de convecţie în lungul
riftului. Ascensiunea magmei, care poate fi constantă sau periodică, duce prin răcire şi
consolidare la formarea celei mai noi cruste oceanice care se ataşează la marginea plăcilor.
Crusta nou formată exercită asupra marginile plăcilor forţe de împingere care determină
deplasarea divergentă a acestora în raport cu riftul. Deplasarea lor se face concomitent cu
procesul de acreţie. Ascensiunea magmelor bazaltice are ca rezultat formarea dorsalelor
medio - oceanice.
83
Geologie generală
Fig. 71 Harta
mondială a
marginilor oceanice
pasive şi active
(Pomerol et al.,
2002)
Aceste structuri distensionale se caracterizează printr-un flux termic anormal de

ridicat, excepţie făcând zona din imediata apropiere a axei unde circulaţia hidrotermală
răceşte magma fierbinte din manta. Creşterea, în general, a fluxului spre axa dorsalelor
dovedeşte că mantaua astenosferică nu se răceşte prin simpla difuziune, dar este capabilă de
a vehicula căldura prin curenţi de convecţie. Acesta este unul dintre argumentele principale
în favoarea ascensiunii materiei calde sub axa dorsalelor şi a prezenţei curenţilor de
convecţie. Un alt argument important pentru prezenţa mantalei calde sub axa dorsalelor vine
din analiza seismică care a pus în evidenţă zone cu viteză seismică redusă (deci mai calde)
la adâncimi de 150 km care coincid perfect cu harta curbelor de flux termic.
Anomaliile de viteză seismică şi de flux termic sunt mult mai mari sub dorsala
Pacificului decât sub cea a Atlanticului, ceea ce indică faptul ca mantaua acestuia din urmă
este mai rece decât cea a Pacificului. Aşa se explică expansiunea mai rapidă în Pacific, şi o
convecţie a materialului mantalic mai rapidă.
5.3.1.1. Limitele (marginile) convergente

Corespund zonelor în care două plăci se deplasează una către cealaltă, marcând zone
de subducţie sau de coliziune (Fig. 72, 73). Dacă zonele de rift sunt generatoare de
litosferă, zonele de subducţie sunt zone de consum ale acesteia dezvoltate din necesitatea
unei echilibrări a volumului de material bazaltic format în zona de acreţie.
La marginile convergente ale plăcilor are loc procesul de subducţie, adică de
afundare în astenosferă, a unei plăci cu litosferă oceanică cu densitate mai mare sub o placă
continentală sau chiar oceanică cu densitate mai mică. Pe măsura îndepărtării de rift, placa
oceanică devine din ce în ce mai groasă şi mai densă fapt care, la contactul convergent cu o
altă placă mai uşoară, favorizează alunecarea după un plan de subducţie numit plan Benioff
(sau Wadatti - Benioff). Prin afundarea plăcii subduse în mantaua caldă se produc două
tipuri de fenomene: fenomene termice, de încălzire până la topire a plăcii care se afundă, şi
fenomene mecanice legate de rezistenţa opusă de manta la penetrarea ei de placa subdusă.
Mantaua fierbinte, dar plastică, se deformează lent, pe măsură ce placa se subduce (proces
îndelungat de ordinul zecilor de milioane de ani); placa în schimb rămâne casantă şi rece, cu
excepţia porţiunii inferioare care se încălzeşte şi se topeşte fiind astfel absorbită în
84
Geologie generală
astenosferă. Morfostructural, zonele de subducţie se asociază foselor, cele mai adânci areale
ale crustei oceanice.
Fig. 72 Marginile plăcilor. A. Margine divergentă, care corespunde morfostructural cu dorsala medio
- oceanică. B. Margine convergentă de subducţie care este expresia topografică a fosei. C. Margine
convergentă de coliziune unde se formează lanţurile muntoase. D. Falie transformantă în lungul căreia are loc
translaţia plăcilor. Localizarea centrelor seismice este redată prin steluţe negre (Skinner & Porter, 2000).
Fig. 73 Limitele active ale plăcilor tectonice. Secţiune prin partea superioară a globului terestru arătând
principalele procese ce se desfăşoară la limitele divergente şi convergente a trei plăci (Skinner & Porter, 2000).
 Marcatorii subducţiei
Subducţia se caracterizează prin manifestări seismice, tectonice, magmatice şi
geofizice foarte importante şi mult mai complicate decât cele care însoţesc zonele de
acreţie.
Activitatea seismică
Activitatea seismică a planetei noastre se datorează în mare parte fenomenelor de
convergenţă a plăcilor (subducţie şi coliziune). Plecând de la observaţiile seismice,
geofizicianul Hugo Benioff, în anul 1945, a observat că focarele seismelor se plasează sub
Anzi pe un plan înclinat de 20o la 45o, confirmat şi de observaţiile făcute de Kiyoo Wadatti
cu câţiva ani mai înainte pentru Asia, Insulele Tonga şi Noua Zeelandă.
Astăzi prin plan Benioff se desemnează un plan de aliniament al seismelor sub
zonele de subducţie.
85
Geologie generală
Subducţia este însoţită de o seismicitate superficială până la profundă (de la câţiva

km la 700 km) care prezintă o zonalitate verticală şi orizontală tipică. Majoritatea
epicentrelor seismelor superficiale (sub 50 - 70 km adâncime) se găsesc în placa obdusă
(ridicată, care încalecă placa subdusă), dar şi în placa subdusă. Se defineşte astfel o
seismicitate interplacă, direct legată de activitatea tectonică în zona de contact dintre cele
două plăci, şi o seismicitate intraplacă, când epicentrele sunt plasate fie în interiorul plăcii
oceanice subduse, fie în interiorul celei obduse (Fig. 74).
Seismele intermediare (mai mult de 70 - 100 km adâncime) se manifestă în spatele
fosei la o distanţă de aproximativ 200 km.
Repartiţia focarelor într-o zonă de subducţie nu este aleatorie. În cazul Japoniei
seismele sunt cuprinse între 50 şi 200 km adâncime, fiind repartizate în general pe două
aliniamente paralele, respectiv pe un plan Benioff dublu (Fig. 74). Seismele profunde (500 -
700 km adâncime), atunci când se produc, se plasează de obicei pe un singur aliniament.
Fig. 74 Repartiţia
seismelor şi structura termică într-o
zonă de subducţie oceanică tipică.
Deflexiunea (schimbarea
traiectoriei) izotermelor marchează
subducţia plăcii oceanice (reci).
Transformările metamorfice
dovedesc evoluţia gradienţilor de
temperatură şi de presiune (Pomerol
et al., 2002).
Activitatea tectonică
În ultimii 20 de ani s-au făcut multe progrese privitoare la explicarea proceselor
tectonice şi sedimentare care se derulează sub nivelul mării, între ţărm şi fosă. Studiul direct
al acestor zone făcute din submersibile în largul Japoniei, pe latura vestică a Perului sau în
jurul Insulei Barbabos a permis observarea unor fenomene nebănuite cum ar fi emisiile de
fluide reci şi vulcanii de noroi. Alte tehnici de investigare cum sunt forajele de mare
adâncime sau reflexia seismică au permis detalierea modului de funcţionare a majorităţii
marginilor active din lume.
Coroborarea datelor obţinute în urma investigaţiilor au dovedit existenţa a două
tipuri de margini active: o margine de eroziune tectonică şi o alta de acreţie tectonică.
Marginile de acreţie tectonică posedă o prismă de acreţie sedimentară constituită din solzi
de sedimente decolate pe marginea plăcii subduse; solzii sunt dispuşi unii peste alţii, poziţie
datorată planelor de forfecare puţin înclinate, intrasedimentare, rezultate în timpul
convergenţei (Fig. 75 A).
Exemple: Cele mai cunoscute şi mai studiate prisme de acreţie sunt: prisma emersă
ce formează Insula Barbados din Antilele Mici, prisma emersă Nankaï din sudul Japoniei,
prismele submerse din lungul Costa Ricăi şi ale Oregonului din Munţii Stâncoşi. Marginile
de acreţie tectonică se lărgesc prin încorporarea sedimentelor acumulate pe placa care se
subduce.
86
Geologie generală
Fig.75 Secţiuni
schematice ale
marginilor active de
subducţie de acreţie
tectonică şi de eroziune
tectonică.
Dreptunghiurile
marchează zonele de
emisii fluide (Pomerol et
al., 2002).
Marginile de eroziune tectonică (Fig. 75 B) nu au proprietatea de acumulare a

sedimentelor la marginea zonei prearc. Crusta din placa care încalecă placa în subducţie este
rabotată la baza sa şi „aşchiile” astfel smulse sunt antrenate sub arcul vulcanic. Jocul faliilor
normale determină o evoluţie tectonică în zona de prearc simultană cu subsidenţa progresivă
a marginii plăcii.
Activitatea magmatică
Zonele de subducţie continent - ocean şi arcurile insulare sunt sediul vulcanismului
calco - alcalin numit vulcanism orogenic sau de arc. În catene orogenice, cum ar fi Munţii
Anzi sau Stâncoşi, magmele sunt în general diferenţiate (de la andezite la riolite), ceea ce
dovedeşte o puternică implicare a crustei continentale, prin contaminarea topiturii
magmatice iniţial bazică cu material sialic. În arcurile insulare, în schimb, magmele sunt
mai puţin diferenţiate (bazalte, andezite bazice), iar analizele lor chimice, în special
izotopice, arată că nu sunt contaminate sau doar foarte puţin de către materialul sialic de
origine continentală.
Activitatea vulcanică nu este constantă în lungul catenelor de subducţie. În
Cuaternar de exemplu, (adică în ultimele aproximativ 2 Ma din evoluţia geologică a Terrei)
catena andină prezintă lacune de vulcanism. Vulcanii sunt repartizaţi, în patru zone
vulcanice: nordică (Ecuator), centrală (cuprinde partea sudică a Perului şi nordul statului
Chile), sudică (partea sudică a statului Chile) şi australă (Patagonia). Această zonare
discontinuă nu a fost constantă în timp. Anzii sunt de fapt întăriţi printr-un batolit calco –
alcalin puternic format din magme emise cvasiconstant în lungul catenei timp de 140
milioane de ani (Fig. 46).
Indicii geofizice
Zonele de subducţie se caracterizează prin variaţii importante ale parametrilor
geofizici cum ar fi gravimetria şi magnetismul. Măsurătorile relevă o anomalie gravimetrică
negativă ce corespunde fosei, urmată de una pozitivă deasupra arcului vulcanic. Modelele
de densitate pentru explicarea anomaliilor sunt complexe, deoarece trebuie să trebuie să ţină
cont de mai multe caracteristici: prezenţa apei în fose (puţin densă), prezenţa litosferei
dense subduse în profunzime, transformarea crustei bazaltice în eclogite începând de la 30
km adâncime şi prezenţa numeroaselor intruziuni magmatice.
87
Geologie generală
Seismic, zonele de subducţie sunt perfect marcate de vitezele undelor P şi S în manta

mai mari de 5 – 10 % decât în situaţii normale. Aceasta se explică prin prezenţa litosferei
care plonjează în profunzime, mai densă şi mai rece decât mantaua astenosferică normală.
În bazinele back-arc în schimb vitezele sunt foarte lente, iar amplitudinea undelor este
puternic atenuată datorită prezenţei materialului anormal de cald.
 Tipuri de convergenţă
Marginile active ale plăcilor, care sunt sectoare ale litosferei oceanice creată în zona
dorsalelor şi consumată în procesul de subducţie, sunt cele mai interesante sub aspectul
complexităţii fenomenelor generate de acest proces, dar şi al structurilor morfostructurale
care le generează. De reţinut este faptul că în procesul de subducţie numai plăcile oceanice
se consumă prin alunecare de-a lungul planului Benioff în astenosferă. Aceste plăci sunt
subduse sub plăci de orice tip considerate relativ stabile. În funcţie de tipul de litosferă
oceanică sau continentală implicat în procesul de subducţie există trei situaţii (Fig. 76).
Convergenţa ocean – continent
Cea mai frecventă este cea în care converg două plăci: una cu litosferă oceanică
(poartă un ocean) şi cealaltă cu litosferă continentală (placă ce poartă un continent).
Deoarece marginea de placă cu litosferă oceanică este mai densă se va subduce întotdeauna
sub placa cu litosferă continentală care este mai uşoară şi care va pluti pe astenosferă.
Acesta este tipul de convergenţă ocean – continent, generator de lanţuri muntoase numite
liminare sau de tip cordilieră (Munţii Anzi, Stâncoşi). Activitatea vulcanică asociată acestor
catene a generat arcuri vulcanice continentale constituite din lanţuri de stratovulcani (Fig.
58). Regimul de stress compresional este asociat cu fricţiuni deosebite între plăci, fapt care
favorizează producerea unor cutremure puternice adesea cu magnitudinea peste 8.
Compresiunea, care determină apariţia orogenului de pe marginea continentală, este însoţită
de manifestări magmatice active, de tip andezitic, caracterul bazic al magmelor de origine
astenosferică fiind parţial compensat de asimilarea de material sialic (granitic şi/sau
sedimentar) al plăcii continentale considerată rigidă.
Convergenţa ocean – ocean
Cazul cel mai simplu al unei subducţii este cel în care o placă ce suportă un ocean se
subduce sub altă placă cu ocean. Aceasta este convergenţa ocean – ocean, rezultatul fiind
edificarea unui arc insular. Arcurile insulare sunt o consecinţă a acumulării produselor
vulcanice provenite din topirea unei plăci ca urmare a subducţiei. Rezultatul unei astfel de
convergenţe este de fapt o catenă vulcanică. Când această catenă devine emersă şi are o
lăţime suficient de mare începe eroziunea subaeriană şi acumularea materialul sedimentar
detritic în fosă, adăugându-se materialului de fund oceanic. Datorită subducţiei continue tot
acest material va fi cutat şi ulterior ridicat ca un lanţ muntos.
Exemple: Majoritatea arcurilor insulare bordează marginea nordică şi vestică a
Oceanului Pacific. Există două tipuri de arcuri insulare: unele cu substrat oceanic şi altele cu
substrat continental. De la nord la sud, arcurile insulare cu crustă oceanică sunt: Aleutine,
Kurile, Bonin, Izu, Mariane, Taiwan, Filipine, Banda, Palau, Solomon, Noile Hibride,
Tonga şi Kermadec. În partea de vest a Pacificului apar şi arcuri insulare cu fundament
continental: insulele Japoniei, Indoneziei, Noua Guinee şi Noua Zeelandă. La acestea se
adaugă arcurile insulare cu substrat oceanic din Atlanticul Central, respectiv arcul Antilelor
Mici şi cel al Insulelor Sandwich din Atlanticul de Sud.
Dintre toate arcurile insulare cele ale Insulelor Japoniei sunt cel mai studiate şi luate
ca exemplu pentru astfel de structuri morfostructurale în general. Din punct de vedere
geologic reprezintă de fapt fragmente vechi de crustă asiatică, desprinse de continent şi
alunecate spre est.
Vulcanismul arcurilor cu substrat oceanic este unul bazic (bazalte); când magma
provenită din astenosferă este contaminată cu material sialic, în cazul arcurilor cu substrat
continental, vulcanismul este intermediar (andezite bazice).
88
Geologie generală
Fig. 76 Tipuri de convergenţă: ocean -

continent (A); ocean - ocean (B); coliziunea
continent - continent (C) (Montgomery, 2006).
Convergenţa continent – continent

Ultima etapă în evoluţia sistemului convergent presupune consumarea în totalitate a
capătului de placă cu litosferă oceanică prin procesul de subducţie, fapt care determină
aducerea în poziţie de contact a capetelelor de placă cu litosferă continentală. Coliziunea
este precedată fie de subducţie, când unul din continente alunecă sub celălalt (Fig. 77) fără
ca contactul lor să fie marcat de roci oceanice, fie de obducţie, când crusta oceanică nu se
afundă prea mult sub continent, tinzând să îl încalece. În acest ultim caz sutura celor două
continente este jalonată de resturi de crustă oceanică (ofiolite). Tensiunile compresionale
datorate coliziunii a două continente generează catenele de coliziune (Himalaya, Alpi).
Exemple: Subducţia microplăcii indiene sub cea eurasiatică a generat catena
himalayană (Fig. 48). Coliziunea Plăcii Africane cu cea Eurasiatică, precedată de obducţia
marginii africane peste cea europeană, este răspunzătoare de edificarea lanţului alpin (Fig.
49).
5.3.1.1. Falii transformante
Faliile transformante ale dorsalelor reprezintă partea mecanică activă a zonelor de
fractură (Fig. 78), respectiv zona unde două plăci culisează una pe lângă alta. Cel mai adesea
sunt dispuse perpendicular pe direcţia riftului.
În cazul marginilor de plăci în culisare, adică de alunecare laterală, nu se produce nici
consum de scoarţă, dar nici procese de neoformare şi totuşi se pot genera structuri cu o parte
din caracteristicile orogenelor (cutări, încălecări). Se caracterizează în schimb printr-o
importantă activitate seismică Marginile de falii transformante sunt adesea marcate de o vale
lungă, îngustă datorată eroziunii preferenţiale pe direcţia faliei. Valea este mărginită de doi
89
Geologie generală
pereţi mai mult sau mai puţin accentuaţi de prezenţa unor riduri (coline abisale) transversale
faţă de axa dorsalei.
Faliile tranformante au rol important în reconstituirile cinematice. Marile zone de
fractură ale Atlanticului (Romanche, St. Paul, Vema, Kane, Charlie Gibbs) sunt moşteniri
ale perioadei premergătoare derivei continentelor înainte de deschiderea oceanică.
Fig. 77 Coliziunea a două plăci tectonice cu crustă continentală generează munţi. A. Coliziunea
plăcilor este precedată de subducţia litosferei oceanice care comprimă şi deformează sedimentele la marginea
continentului relativ stabil (stânga). Sedimentele de la marginea plăcii în subducţie sunt nederanjate. B.
Consumarea crustei oceanice aduce în poziţie de coliziune cel două mase continentale. Sedimentele de la
marginea masei continentale (dreapta) care se apropie încep să se deformeze şi să se sudeze la crusta
continentală deja deformată (stânga). C. După coliziune, marginea plăcii implicată în subducţie se sfărâmă şi
continuă să se afunde. Cele două mase continentale devin astfel unite printr-un lanţ muntos dezvoltat pe locul
fostului ocean (Skinner & Porter, 2000).
5.3.3. Mişcarea plăcilor

Cinematica este ramura ştiinţelor Pământului care studiază deplasarea plăcilor în
trecut şi în prezent. Reconstituirea mişcărilor vechi ale plăcilor se sprijină înainte de
toate pe studiul anomaliilor magnetice ale fundurilor oceanice şi pe examinarea formei
marginilor continentale conjugate. Geometria benzilor de anomalii magnetice, paralele la
vechile dorsale, ca şi lăţimea lor proporţională cu viteza de deschidere oceanică,
constituie primii indicatori care permit cuantificarea mişcărilor vechi ale plăcilor. La
acestea se adaugă, pe de o parte, studiul traiectoriei marilor zone de fractură, care
reprezintă mişcări de culisare în lungul vechilor limite transformante, iar pe de altă parte
studiul paleomagnetismului pentru plăcile cu porţiuni de crustă continentală. În ceea ce
90
Geologie generală
priveşte mişcările recente şi actuale, se utilizează fie modele de deplasare obţinute

pornind de la o medie a mişcărilor calculate pe ultimele 3 milioane de ani, fie, atunci
când sunt disponibile, pe datele de geodezie spaţială care monitorizează mişcările actuale
folosind staţii fixe pe principalele plăci.
Fig. 78 Relieful zonelor

de fractură (Pomerol et al.,
2002).
5.3.3.1. Mişcările marilor plăci

Plăcile ale căror mişcări absolute sunt studiate şi cunoscute sunt: Eurasia,
America de Nord, Africa, Arabia, America de Sud, Caraibe, Cocos, Nazca, Pacifică,
India, Australia, Filipine şi Antarctică. Limita dintre India şi Australia este încă slab
definită şi corespunde unei limite de deformaţie difuză; de aceea în anumite cazuri se
vorbeşte de Placa Indo – Australiană.
Cele mai puţin rapide sunt plăcile Antarctică, Eurasia şi Africa ale căror viteze
absolute liniare variază de la 0,5 la 2 cm/an. De remarcat că aceste plăci sunt singurele
care conţin preponderent litosferă continentală.
Plăcile ale căror viteze sunt cele mai rapide, de aproximativ 10 cm/an, sunt toat e
majoritar oceanice: Pacifică, Nazca, Australia. În aceeaşi categorie a plăcilor cu mişcări
rapide intră şi Placa Indiană, cu toate că prezintă o parte continentală importantă. Există
o corelaţie pozitivă între viteza unei plăci şi lungimea marginilor în subducţie. Plăcile
cele mai rapide sunt în totalitate oceanice implicate în subducţie. Este cazul plăcilor
Nazca şi Pacifică. Se constată de asemenea că toate plăcile se deplasează spre marginile
de subducţie sau coliziune. Este cazul Indiei, Australiei şi Africii care urcă spre zona de
coliziune alpină, chiar dacă această deplasare este lentă (este cazul Africii). Acest fapt
sugerează că litosfera subdusă, chiar dacă este continentală, antrenează în mişcare
plăcile.
După dezmembrarea supercontinentului Pangaea, ansamblul de plăci rezultate a
fost deplasat global spre nord. Este cazul plăcilor Eurasia şi Africană, de exemplu, care
au înregistrat în cursul acestei derive schimbări climatice marcante între mările calde
alpine de la nivelul Mezozoicului (-245 - 65 Ma) şi începutul Cenozoicului (- 65 Ma) şi
climatul actual al continentului nostru. Aceste schimbări sunt vizibile în evoluţia
faciesurilor sedimentare. Placa Pacifică a fost rapid dirijată la început spre nord înainte
de 43 - 45 Ma, vârsta sectorului curbat al lanţului vulcanic Empereur - Hawaii, apoi a
schimbat brusc direcţia pentru a se deplasa la fel de rapid spre nord-vest. Această
schimbare bruscă stă probabil la originea subducţiei Marianelor şi Bonin, conducând la
izolarea plăcii Filipinelor.
5.3.3.2. Cauzele mişcării plăcilor

Motorul mobilităţii litosferice nu este realmente cunoscut, cu toate că se iau în
vedere numeroase ipoteze, unele dintre ele confirmate de noile cercetări.
Una din cauzele deplasării plăcilor ar putea fi convecţia de la nivelul mantalei.
Dar aceasta reprezintă doar unul din motoarele deplasării plăcilor, simplu prin efectul de
antrenare a plăcilor care plutesc pe materialul astenosferic. Magma fierbinte este împinsă
91
Geologie generală
de către ramurile ascendente ale celulelor de convecţie prin rift, în zona de acreţie,
creându-se astfel noua litosferă oceanică. Aceasta exercită o presiune de împingere
laterală a plăcilor.
Până în prezent nu au existat multe argumente care să confirme că plăcile se
întorc în mantaua inferioară. Majoritatea lor sunt reciclate la nivelul mantalei superioare
(astenosferă). Datele cele mai recente de investigaţie seismică au arătat că există plăci
subduse capabile să traverseze limita dintre mantaua superioară şi cea inferioară (limita
de 670 km), argument în favoarea unui amestec al materiei la scară foarte mare în
ansamblul mantalei.
O altă forţă importantă care ar permite mobilitatea plăcilor este cea care
determină împingerea activă a astenosferei în zona dorsalelor, forţă care generează
împingerea laterală a plăcilor în zonele de rift.
Ciclul litosferei este relativ complex, dar unii cercetători sunt tentaţi de a construi
o imagine simplă. Astfel, deschiderea oceanică trebuie să fie compensată printr-o
convergenţă. Prin urmare două continente separate printr-o deschidere oceanică se vor
reapropia şi vor fuziona iarăşi, prinzând între ele o fâşie de litosferă oceanică obdusă care
formează o cicatrice ofiolitică. Continentele, neputându-se întoarce în manta prin
subducţie, se vor reuni astfel periodic în cursul evoluţiei Pământului. Tuzo Wilson, în
1966, propunea generalizarea acestei viziuni printr-un ciclu (numit ciclul Wilson) care
debutează cu riftingul continental, urmat apoi de acreţia oceanică şi subducţie, şi
încheindu-se cu coliziunea continentală. Un asemenea ciclu ar putea dura 300 – 500 Ma
la scara Pământului. Pentru perioada cea mai recentă, supercontinentul Pangaea a atins
structura şi compoziţia sa în 280 Ma, ceea ce nu exclude un alt supercontinent precedent
Pangeii mult mai vechi.
În concluzie, plăcile sunt susceptibile de două tipuri de mişcări: orizontale,
generate de curenţii de convecţie din manta, şi verticale, datorate reajustării izostatice.
Energia necesară mişcării plăcilor litosferice este deci de origine termică. Cea mai mare
parte din energia internă a globului se pierde la nivelul limitelor dintre plăci, fie sub formă
mecanică (seisme), fie sub formă termică (magmatism şi hidrotermalism).
Rezumat
Suprafața globului terestru este constituită dintr-un mozaic de plăci litosferice ce
alunecă pe materialul vâscos al astenosferei. În funcție de tipul de litosferă ce intră în
compoziția lor, plăcile pot fi: oceanice, continentale sau mixte. Plăcile sunt delimitate de
trei tipuri de margini: divergente, care coincid cu zonele de generare a celor mai noi
porțiuni de litosferă prin ascensiunea materialului astenosferic de la nivelul mantalei
superioare; convergente, care reprezintă zone de consum a plăcilor în procesul de
subducție; falii transformante, care sunt zone de fractură în lungul cărora două plăci
culisează una pe lângă cealaltă. Convergența a două plăci generează procesul de subducție,
marcat prin manifestări seismice, tectonice, magmatice și geofizice.
1. Conform teoriei derivei continentelor, masele continentale ale globului terestru erau
unite într-un singur continent numit:
a. Gondwana;
b. Pangaea;
c. Laurentia.
2. Conform teoriei derivei continentelor, Pangaea era înconjurată de apele unui singur
ocean numit:
a. Gondwana;
92
Geologie generală
b. Laurentia;
c. Panthalassa.
3. Supercontinentul Pangaea s-a scindat în timpul erei mezozoice în două blocuri
continentale numite:
a. Gondwana;
b. Laurentia;
c. Laurasia.
4. Placa Pacifică este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
5. Placa Arabă este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
6. Placa Nord-Americană este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
7. Marginile plăcilor litosferice corespund următoarelor tipuri de structuri tectonice:
a. fose și falii transformante;
b. rifturi, fose şi falii transformante;
c. rifturi și fose.
8. Morfostructural, zonele de subducţie se asociază:
a. foselor;
b. rifturilor.
9. Planul Benioff este:
a. un plan de aliniament al seismelor sub zonele de subducţie;
b. un plan de subducţie care, la contactul convergent a două plăci tectonice,
favorizează alunecarea uneia dintre plăci.
10. Convergenţa ocean – continent generează:
a. arcuri insulare;
b. lanţuri muntoase de tip cordilieră;
c. arcuri vulcanice continentale constituite din lanţuri de stratovulcani.
11. Convergenţa ocean – ocean generează:
a. arcuri insulare;
b. lanțuri muntoase liminare.
12. Plăcile cu viteze mari de deplasare sunt cele:
a. oceanice;
b. mixte;
c. continentale.
Sciences, Paris.
93
Geologie generală
DOMENIUL MAGMATIC
Cuprins
Introducere
6.1. Definirea domeniilor endogene
6.2. Fenomene plutonice
6.3. Fenomene vulcanice
Rezumat
Introducere
Domeniul magmatic este sediul unor fenomene şi procese complexe care se
desfăşoară la diferite nivele în interiorul litosferei.
Magma este o topitură naturală de silicaţi care se formează în interiorul litosferei și
în care coexistă 3 faze: o fază solidă constituită din cristale în suspensie; faza lichidă –
topitura propriu-zisă şi o fază gazoasă formată din vapori de apă și alte gaze. Aceste faze se
menţin atâta timp cât temperatura şi presiunea rămân constante. În afara acestor condiţii,
magma se răceşte şi se consolidează.
Fenomenele plutonice se produc în interiorul crustei, iar rezultatul manifestării lor
este formarea rocilor plutonice (intrusive, abisale) prin consolidarea magmei.
Migrarea magmei spre suprafața crustei și apariţia ei la zi conduce la schimbarea
compoziției inițiale prin pierderea compușilor volatili. Noua materie minerală astfel rezultată
numită lavă alimentează regiunile vulcanice. Apariția la suprafață se face în zonele de
minimă rezistenţă a crustei, acolo unde există fracturi, precum şi în zonele de subţiere ale
crustei. Rocile formate prin răcirea şi consolidarea lavelor se numesc roci vulcanice
(vulcanite, roci efuzive, roci eruptive).

domeniile endogene; să cunoască fenomenele plutonice și zonele de generare a magmelor;
să explice și să descrie fenomenele vulcanice.
6.1. Definirea domeniilor endogene

Materialul care constituie partea superioară a mantalei (litosferă) se poate transforma
în magmă care ulterior poate migra ascensional spre suprafaţă. În manta se poate produce,
în timpul subducerii unei plăci tectonice, topirea selectivă a unor părţi din litosferă, care
ajung în aceste regiuni profunde. În condiţii particulare, magmele pot lua naştere şi prin
topirea rocilor ajunse în zonele profunde ale litosferei neimplicate în subducţie.
Migrând spre suprafaţă în litosferă, magmele se pot opri şi consolida la nivele mai
profunde, formând intruziuni, sau pot ajunge la suprafaţă sau în imediata apropiere a
acesteia, unde dau naştere la extruziuni sau roci subvulcanice. Ansamblul proceselor de
generare, evoluţie şi consolidare a magmelor constituie domeniul magmatic.
Ajungerea rocilor în medii geologice în care parametrii fundamentali ai acestora au
alte valori decât cele ale materiei din care s-au format (zone profunde ale litosferei, zone de
cutare, zone din vecinătatea cuptoarelor magmatice etc., excluzând cazul ajungerii rocilor
94
Geologie generală
magmatice şi metamorfice în condiţiile suprafeţei litosferice) şi deci plasarea lor în condiţii

de dezechilibru cu mediul înconjurător, determină reorganizarea profundă a compoziţiei,
structurii şi texturii lor. Ansamblul proceselor care conduc astfel la apariţia unor noi roci pe
seama materialelor geologice preexistente constituie domeniul metamorfic.
La suprafaţa litosferei, rocile sunt supuse unor procese fizice, chimice şi biotice de
distrugere, de alterare. Materialul astfel rezultat, căruia i se adaugă şi materialul provenit din
activitatea organismelor, este transportat şi depozitat (sedimentat), în majoritatea cazurilor
consolidat sub formă de roci noi, complet diferite ca structură, textură şi uneori compoziţie
chimică de cele din care provin.
Totalitatea proceselor de distrugere a unor roci preexistente la suprafaţa litosferei, de
prelucrare a materialului rezultat şi de formare a unor roci noi prin acumularea acestuia
constituie domeniul sedimentar.
Domeniile magmatic şi metamorfic, cu toate procesele distincte care le implică, sunt
cuprinse în interiorul litosferei, motiv pentru care sunt numite şi domenii endogene.
Domeniul sedimentar, cu întreg cortegiul proceselor de alterare, sedimentare, consolidare a
materialului preexistent la suprafaţa litosferei constituie domeniul exogen.
Limita dintre domeniile magmatic şi sedimentar este netă. Între domeniul magmatic
şi cel metamorfic există relaţii de tranziţie datorită proceselor de generare a magmelor prin
fenomene metamorfice în regiunile adânci ale litosferei. Între domeniul metamorfic şi cel
sedimentar trecerea este progresivă în zonele de adâncime, unde au loc cele dintâi
transformări cu caracter metamorfic în rocile sedimentare.
6.2. Fenomene plutonice

Domeniul magmatic este sediul unor fenomene şi procese complexe care se
desfăşoară la diferite nivele în interiorul litosferei. Complexitatea fenomenelor ce se
desfăşoară în arealele profunde ale litosferei este răspunzătoare de generarea diferitelor
tipuri de magme, care prin consolidare formează rocile magmatice. Avansarea magmei spre
nivelele superioare ale litosferei sau chiar la suprafaţa acesteia şi consolidarea în condiţiile
specifice total diferite de cele din profunzime creează roci vulcanice deosebite prin structură
şi textură.
Fenomenele plutonice se produc în interiorul crustei, iar rezultatul manifestării lor
este formarea rocilor plutonice (intrusive, abisale) prin consolidarea magmei.
Magma (magma – aluat în limba greacă) este o topitură naturală de silicaţi, cu o
participare redusă a altor componenţi. Într-o magmă coexistă 3 faze: o fază solidă
constituită din cristale în suspensie; faza lichidă – topitura propriu-zisă şi o fază gazoasă
formată din vapori de apă, CO2 ,S, HCl, HF, SO2, SO3 etc. Aceste faze se menţin atâta timp
cât temperatura şi presiunea rămân constante. În afara acestor condiţii, magma se răceşte şi
se consolidează.
Magma este accesibilă observaţiilor directe prin apariţia ei la zi, sub formă de lavă în
regiunile vulcanice. Indirect, este studiată prin produsele consolidării ei: rocile magmatice,
corpuri pegmatitice, filoane hidrotermale, produse pneumatolitice.
6.2.1. Zonele de generare a magmelor

Apariţia magmelor se produce în cadrul a 3 categorii majore de condiţii tectostructurale
din litosferă.
a). La contactele divergente ale plăcilor (în zonele de rift) materia bazică din
astenosferă capătă formă de magmă şi migrează spre suprafaţă în lungul riftului (Fig. 73).
Generarea magmelor şi ascensiunea lor se datorează scăderii presiunii care se produce în
astenosferă ca urmare a formării ori a existenţei riftului. Magma ia naştere probabil la 40 –
60 km sub rift, în manta, începându-şi consolidarea la circa 20 - 30 km adâncime. În acest
caz compoziţia magmelor este de natură bazică (bazaltică).
95
Geologie generală
b). La contactele convergente ale plăcilor (în zonele de fosă) unde are loc
subducţia uneia dintre ele, ale cărei capăt cu litosferă oceanică, pătrunde până la adâncimi
mari în manta, în lungul planelor Benioff (Fig. 73). Datorită frecării, combinată cu efectul
treptei geotermice, se produce încălzirea treptată a materialului constitutiv al plăcii, apare
topirea parţială a lui şi apariţia magmelor. Acestea migrează spre suprafaţă, străpungând
litosfera continentală sau oceanică sub care s-au format. Compoziţia magmelor, în acest caz
este de natură intermediară (andezitică), deoarece porţiunea de placă subdusă constituită din
litosferă oceanică conţine bazalte şi o pătură de sedimente.
c). Zonele (punctele) fierbinţi. Ramurile ascendente ale celulelor de convecţie care
produc circularea materiei magmatice fierbinţi de la nivelul astenosferei provoacă
„deformarea” mecanică şi termică a litosferei din placă, mobilă sau imobilă de deasupra
(Fig. 58). În acest caz compoziţia magmelor rezultate depinde de tipul de litosferă străpuns.
Dacă litosfera este oceanică atunci magma este bazaltică. Dacă litosfera este continentală,
caracterul bazic (bazaltic) al magmei este diminuat, ca urmare a contaminării cu materialul
crustei continentale (sedimente, granite). În acest caz magmele formate sunt de natură
andezitică şi dau marile arcuri vulcanice. În primul şi ultimul caz magmele iau naştere din
manta, iar în cel de al doilea din litosferă.
În concluzie, magmele apar numai atunci când sunt îndeplinite condiţiile de
temperatură şi presiune care să aducă materia din litosferă şi din astenosferă în stare topită şi
fluidă. Dacă pentru magmele generate în litosferă se poate admite că materialul topit a mai
trecut cel puţin o dată printr-un ciclu geologic, în cazul magmelor generate în astenosferă nu
se admite decât caracterul lor primar. Materia din această zonă sublitosferică (zona de viteză
scăzută a undelor seismice) se găseşte într-o stare de topire incipientă (circa 1%) şi este o
magmă potenţială; ea capătă forma de magmă, adică devine fluidă, atunci când are loc o
creştere a temperaturii şi când se produce o depresurizare (scăderea presiunii) ca urmare a
dislocaţiilor profunde care afectează litosfera sau străpungerile locale ale acesteia (zona
fierbinte).
Valorile celor doi factori (temperatura şi presiunea) sunt variabile şi dependente de
ambianţa geologică în care se produc procesele. Conţinutul de apă sau grupări (OH)- din
mineralele ce formează materialul supus încălzirii controlează valoarea temperaturii de
topire.
În zonele profunde ale litosferei continentale, în condiţiile unui metamorfism foarte
intens (anatexic) se pot produce topituri asemănătoare întrucâtva magmelor, dar care se
numesc migme. Procesele apariţiei acestor migme ţin de domeniul metamorfic, fiind
efectele ultrametamorfismului.
6.2.2. Principalele caractere ale magmelor

Caracterele magmelor pot fi cunoscute prin mai multe moduri:
 prin observarea directă a emisiilor vulcanice;
 prin deducţie, din cercetarea rocilor magmatice;
 prin lucrări experimentale de reproducere a sistemelor magmatice în laborator, fie
prin topirea unor roci, fie prin topirea unui material cu o compoziţie asemănătoare
unei magme.
a) Compoziţia chimică
Datele asupra compoziţiei chimice a magmelor provin practic, în totalitate, din
analizarea rocilor. Numărul mare de analize ale rocilor permite obţinerea unei imagini
generale asupra alcătuirii chimice fundamentale a magmelor, dar şi imagini asupra alcătuirii
lor în situaţii particulare. Aceste imagini nu sunt însă fidele deoarece din ele lipsesc
totdeauna componenţii uşor volatili care scapă din sistem, fie în cadrul proceselor vulcanice,
fie în cadrul proceselor plutonice.
Componenţii volatili (respectiv apa, HCl, H2S, HF, SO2, H3BO3) pot fi studiaţi
direct în regiunile vulcanice, fie ca emisii separate, fie ca gaze eliberate de magme în
96
Geologie generală
momentul ajungerii la suprafaţă. Dificultăţile de recoltare a gazelor în asemenea condiţii

constau de fapt în imposibilitatea separării lor de gazele atmosferice, existând permanent
eventualitatea contaminării. Dar oricum informaţiile obţinute sunt utile şi absolut necesare
pentru înţelegerea compoziţiei chimice a sistemului magmatic.
Magmele, ca sisteme multicomponente constituite dintr-o fază lichidă, faze solide
(cristale în suspensie) şi una gazoasă, sunt definite ca topituri naturale de silicaţi (92%).
Componenţii chimici fundamentali sunt SiO2, Al2O3, Fe2O3, FeO, CaO, MgO, Na2O, K2O
care, în mod obişnuit reprezintă mai mult de 1% fiecare, iar împreună peste 98%. Lor li se
adaugă alţi componenţi foarte numeroşi, dintre care participări mai importante au MnO,
TiO2, P2O5, H2O.
Exemple: Trei tipuri de magme sunt cele mai frecvente: magmele bazaltice,
andezitice şi riolitice. Primul tip conţine 50% SiO2, cel de-al doilea 60% şi cel de-al treilea
70%. De la cele 3 tipuri derivă numele celor mai întâlnite roci magmatice – bazalte,
andezite şi riolite. Cele 3 magme nu se formează în mod egal. Aproximativ 80% din toată
magma eruptă de vulcani este bazaltică, în timp ce magmele andezitice şi riolitice au fiecare
aproximativ 10% din acest volum total de magmă. Magma din vulcanii hawaieni ca Mauna
Loa şi Kilauea este bazaltică, în timp ce cea din Muntele Sf. Elena şi Krakatau este de
obicei andezitică. Magma eruptă de vulcanii care odată erau activi în Parcul Yellowstone
este aproape riolitică.
b) Temperatura magmelor
Temperatura magmelor poate fi determinată direct în torentele de lavă incandescentă
sau poate fi dedusă indirect prin studiul temperaturii de formare a cristalelor. Temperaturile
măsurate în lavele în curgere sunt cuprinse, în general, între 900 – 1100oC. Cele mai mari
valori au fost înregistrate de lavele bazaltice. De exemplu la erupţiile din Hawaii s-au
înregistrat temperaturi de 1150 – 1350oC. Pentru lavele mai acide temperatura este mai
mică. Astfel a fost măsurată o temperatură de 725oC în lava andezitică eruptă din vulcanul
Santiaguito din Guatemala. Majoritatea magmelor bazaltice au temperaturi de 800 – 900oC,
iar cele acide (riolitice) de 600 – 700oC.
c) Vâscozitatea magmelor
Vâscozitatea măsoară capacitatea magmelor de a curge. Vâscozitatea magmei
descreşte foarte repede odată cu creşterea temperaturii şi cu creşterea concentraţiei în
substanţe volatile. Lavele bazaltice, care au temperaturi ridicate şi cantitate mai mică de
SiO2, au vâscozitate redusă, comparabilă cu a uleiurilor, motiv pentru care pot atinge viteze
de curgere de 16 km/oră. Lavele riolitice, bogate în silice, sărace în substanţe volatile şi cu o
temperatură mult mai scăzută, au o vâscozitate mare, curg greu şi formează cupole şi stâlpi
ce sunt împinşi încet din crater.
Curgerea diferenţiată a magmelor se datorează compoziţiei chimice, temperaturii şi
presiunii. Structura diferită a silicaţilor ce compun magmele explică curgerea lor
diferenţiată.
Exemplu: În magmele acide, bogate în tectosilicaţi, tetraedrii de [(AlSi)O4]
formează reţele tridimensionale, ceea ce determină o vâscozitate mai mare. În magmele
bazice, tetraedrii de [SiO4] dispuşi în reţele inosilicatice, sub formă de lanţuri simple
(piroxeni) sau duble (amfiboli), determină o fluiditate accentuată.
d) Durata de consolidare a magmelor
Este în general mare şi depinde de o serie de factori cum ar fi: volumul de magmă,
forma corpului magmatic, conductibilitate calorică redusă a rocilor care constituie pereţii
camerelor magmatice, adâncimile la care se produce consolidarea. Corpurile mici de
magmă, cum ar fi sill-urile sau dyke-urile, cu grosimi de câteva sute de metri se
consolidează în câteva mii de ani. Corpurile mari, cum sunt batolitele granitice cu grosimi
de mii de metri au perioade de consolidare de ordinul milioanelor de ani.
97
Geologie generală
6.2.3. Consolidarea magmatică

Magma, odată formată, tinde să se pună în mişcare către părţile superioare ale
litosferei sub efectul presiunii gazelor pe care le conţine. Presiunea generată de gaze
împinge magma spre suprafaţă prin fisurile scoarţei. Scăderea progresivă a temperaturii şi
presiunii conduce la răcirea şi consolidarea (cristalizarea) magmei, formându-se astfel rocile
magmatice. Aceste roci sunt foarte diferite chimic, structural şi textural, ele provenind prin
procese de diferenţiere (dezamestec) magmatică şi prin asimilare (amestec) dintr-o magmă
iniţial bazică.
Într-o topitură naturală de silicaţi (care este magma) scăderea temperaturii nu
produce cristalizarea simultană a tuturor componenţilor. Cristalizarea este fracţionată,
depinzând de compoziţia chimică a magmei, de gradientul termic şi de mişcarea
materialului în stare topită sau parţial topită. În timpul răcirii, chimismul topiturii se
modifică treptat prin ieşirea din soluţie, adică prin cristalizarea unor componenţi. Primele
minerale cristalizate nu sunt în echilibru cu topitura (din ce în ce mai săracă în elemente
componente) şi atunci ele se dizolvă din nou în această topitură.
În timpul răcirii o magmă parcurge o serie de etape sau faze caracteristice prin
natura produselor care se formează şi a transformărilor care au loc în materialul magmatic.
Aceste etape (faze) sunt:
a) Etapa magmei supraîncălzite se produce la temperaturi înalte de peste 1200oC
şi presiuni scăzute, când întreg bazinul magmatic conţine magmă lichidă.
b) Etapa lichid - magmatică (ortomagmatică) reprezintă etapa de scădere a
temperaturii bazinului în intervalul 1200 – 750oC când începe cristalizarea pe rând (în trepte
de temperatură şi presiune) a magmei andezitice, dacitice şi riolitice. Pe măsura cristalizării
magmei şi a scăderii temperaturii, presiunea în bazin creşte. La sfârşitul acestei faze magma
este 90% cristalizată, formându-se rocile magmatice. După cristalizare, în camera
magmatică rămâne o topitură reziduală, lichidă, de compoziţie acidă, bogată în componenţi
uşor volatili, în special apă.
c) Etapa pegmatitică este cuprinsă în intervalul de temperatură de 750 – 550oC.
Presiunea mare din camera magmatică împinge topitura fluidă reziduală pe fisurile crustei
formând filoane şi corpuri pegmatitice. Din topitură cristalizează feldspaţii, în special cei
potasici, micele, turmalina, cuarţul sub formă de cristale macrogranulare, uneori cu
dimensiuni metrice. În pegmatitele astfel formate se concentrează elemente rare (litiu,
beriliu, bor, fluor, rubidiu, tantal, uraniu etc.) care formează minerale proprii.
d) Etapa pneumatolitică se desfăşoară în intervalul de temperatură 550 – 372oC
când lichidul rezidual rămas în camera magmatică încetează să mai aibă caracterul de
topitură şi devine o soluţie. Fluiditatea foarte mare a acestui lichid datorată componenţilor
volatili face posibilă pătrunderea lui în rocile înconjurătoare bazinului magmatic, generând
fenomene de contact alochimic. Produsele (lichidele) pneumatolitice mineralizante produc o
serie de reacţii chimice de substituţie metasomatică la contactul cu rocile înconjurătoare,
fapt ce duce la apariţia de noi minerale. În această etapă se formează o serie de minerale ca
blenda (ZnS) şi hematitul (Fe2O3) (metasomatism – înlocuirea mineralelor vechi cu altele
noi).
e) Etapa hidrotermală, ultima într-un bazin magmatic, se desfăşoară în condiţiile
unei temperaturi scăzute, mai mici de 372oC şi presiuni scăzute. Sub temperatura critică a
apei soluţiile încărcate cu numeroşi ioni metalici depun o serie de minerale (oxizi, sulfuri,
sulfosăruri etc.), în mare parte de interes economic, sub formă de filoane sau impregnaţii în
rocile prin care circulă. Din soluţiile hidrotermale se depun minerale de Au, Ag, Pb, Zn,
Mn, Cu, As, Sb, Bi, U, Se, Te etc.
6.2.4. Procese de diferenţiere magmatică

Procesul în urma căruia dintr-o magmă iniţială, omogenă, au rezultat magme şi apoi
roci magmatice cu compoziţie diferită se numeşte diferenţiere magmatică. Acest proces se
98
Geologie generală
face sub influenţa scăderii temperaturii, timp în care o magmă îşi schimbă compoziţia
chimică şi în mod corespunzător variază şi compoziţia produselor ce se formează prin
consolidare. Diferenţierea se face prin mai multe căi.
a) Diferenţierea prin imiscibilitate sau licuaţie. În cursul răcirii unei magme pot să
apară fracţiuni lichide care să fie imiscibile, aşa cum sunt de exemplu o topitură bogată în
sulfuri şi una bogată în silicaţi. La o temperatură ridicată cele două topituri se pot combina
(amesteca) în orice proporţie, iar la o temperatură mai scăzută ele se separă în faze
omogene. Cele două fracţiuni de magmă evoluează separat, formând minerale şi roci
diferite. Acest fenomen se numeşte licuaţie, imiscibilitate sau dezamestec în stare lichidă.
b) Diferenţierea prin cristalizare fracţionată este condiţionată de faptul că la
marginea camerei magmatice temperatura este mai scăzută decât în interior. Astfel din
magmă se separă prin cristalizare, într-o primă etapă, mineralele cu temperaturi de
cristalizare mai ridicate şi cu densităţi mai mari, adică minerale mafice (olivină, piroxeni,
amfiboli). Pe măsura cristalizării lor compoziţia magmei se schimbă continuu, devenind tot
mai săracă în componenţi mafici şi capătând un caracter tot mai acid. În aceste condiţii
încep să cristalizeze mineralele felsice (feldspaţii, feldspatoizii, cuarţul). Dacă magma din
cuptorul magmatic nu se mişcă, atunci mineralele femice, mai grele, se vor depune
gravitaţional pe fundul bazinului (cuptorului) magmatic, iar cele felsice, mai uşoare, vor
ocupa părţile superioare ale acestuia. Astfel vor rezulta două tipuri de roci magmatice
diferite chimic: în bază, rocile bazice sau ultrabazice, iar deasupra lor cele acide.
c) Diferenţierea prin separarea volatilelor se realizează numai în condiţii de
adâncime redusă şi presiune scăzută care permit separarea componenţilor volatili de magmă
şi migrarea lor către partea superioară a camerei magmatice. În mişcarea lor, bulele de gaz
antrenează şi alţi componenţi pe care îi concentrează către partea superioară a spaţiului
ocupat de masa magmatică.
d) Diferenţierea prin asimilarea rocilor înconjurătoare camerei magmatice duce
la modificarea compoziţiei chimice iniţiale ale magmei. O parte din rocile desprinse din
pereţii camerei magmatice sunt topite şi asimilate complet, alteori ele pot rămâne ca nişte
relicte în magmă numite enclave sau xenolite. Consolidarea magmei contaminate cu rocile
topite din exteriorul bazinelor va conduce la naşterea unor roci hibride, a căror compoziţie
chimică şi mineralogică este diferită de cea a rocilor rezultate din magma iniţială.
6.2.5. Manifestări magmatice

Comportamentul magmelor este controlat aproape în exclusivitate de adâncimea la
care ele se găsesc şi evoluează în crustă, apoi de valoarea presiunii şi ritmul de scădere a
temperaturii.
a) Manifestări intracrustale
În zonele profunde ale litosferei, pierderea căldurii se produce foarte lent, în
intervale de timp ce pot atinge milioane de ani. Acest fapt favorizează cristalizarea
magmelor în condiţii bune.
Imediat după generarea sa, magma începe să se ridice în crustă. Ascensiunea este
determinată, în unele cazuri, de simpla decomprimare datorată fisurării litosferei, dar în
foarte multe situaţii este rezultatul existenţei unei forţe ascensionale proprii. În primul caz,
magma foloseşte pentru ascensiune un spaţiu existent, pe care eventual îl lărgeşte prin
acţiune mecanică, aşa încât mişcarea sa este apreciată ca fiind în general „calmă”.
În cel de-al doilea caz, când ascensiunea magmei în masa litosferei se face sub
impulsul propriu, litosfera este supusă unor acţiuni fizice şi chimice care tind să creeze
spaţiul necesar înaintării magmei (ascensional sau lateral). Acţiunile mecanice ale magmei
determină fie numai boltirea acoperişului masei magmatice, fie fracturarea sau distrugerea
lui, într-o măsură mai mare sau mai mică. O fracturare se poate produce nu numai în
acoperiş, ci şi lateral, creându-se astfel condiţiile „injectării” materialului magmatic în rocile
din jur. Migrarea prin injectare determină transferul unor mase de magme în camere noi
99
Geologie generală
magmatice prin intermediul unor conducte cu dimensiuni modeste comparativ cu cele ale
camerei principale în care este cantonat corpul de magmă.
Apariţia unui corp foarte fierbinte în masa „rece” a litosferei determină în cadrul
acesteia din urmă modificări mineralogice şi petrografice foarte importante care generează
metamorfismul de contact.
Interacţiunea dintre masa magmei şi mediu litosferic poate fi şi mai intensă. În cazul
în care fracturarea pereţilor camerei magmatice este atât de puternică încât se produc
fragmente ce sunt incluse în masa magmatică, acestea pot fi topite şi substanţa lor este
complet asimilată de magmă. Condiţiile propice de temperatură şi presiune din masa
magmatică, compoziţiile mineralogice nu foarte rezistente ale rocilor din jur şi alţi factori
favorizează procesul de asimilare. Asimilarea se poate produce la diferite scări, uneori ea
implică volume reduse de magmă şi de roci înconjurătoare şi este cantonată numai în zonele
periferice ale corpului de magmă. În alte cazuri, asimilarea afectează volume foarte mari de
magmă şi de roci adiacente; în aceste situaţii compoziţia chimică a magmei poate fi serios
schimbată.
Magma este sediul unor procese fizice şi chimice care au ca efect, de cele mai multe
ori, diferenţierea sa. Procesele de diferenţiere sunt controlate în primul rând de factorii
chimici şi fizici proprii masei magmatice, fiind influenţate şi de factorii externi ai mediului
geologic. Procesele de diferenţiere şi, în general, întreaga evoluţie a maselor magmatice
conduc, în fazele finale, la apariţia unor fluide cu caracter apos care pot circula până la
distanţe mari de corpul magmei, generând astfel rocile filoniene.
Pentru descrierea condiţiilor în care evoluează magma, a proceselor şi produselor
magmatice din interiorul litosferei se utilizează următorii termeni:
– plutonic care înseamnă domeniul adâncimilor foarte mari, acolo unde nu există
indicii despre un transport al magmei;
– intruziv, care desemnează întreg domeniul în care masele magmatice sunt
transportate şi intruse (introduse) într-un fond de roci preexistent; procesele intruzive se pot
desfăşura de la adâncimi mari până la imediata apropiere a suprafeţei;
– subvulcanic, care desemnează nivele din litosferă apropiate de suprafaţa
acesteia în cadrul cărora se găsesc corpuri magmatice în legătură cu aparate vulcanice.
b) Manifestări supracrustale
În foarte multe cazuri, magmele ajung la suprafaţa litosferei şi comportamentul lor
este determinat de contactul cu atmosfera sau este influenţat de condiţiile existente aici.
Domeniul unor asemenea manifestări se numeşte extruziv sau vulcanic.
Contactul cu atmosfera se face prin deschideri în litosferă cu formă liniară sau
punctuală, fapt ce conduce la tipuri distincte de manifestări, lineare (areale) şi cu caracter
central.
Manifestările de tip central, caracteristice aparatelor vulcanice, pot fi de 3
feluri:
 explozive, foarte violente, constând din aruncarea în aer a lavei şi a rocilor
preexistente din vecinătatea craterului (deschiderea prin care magma face
legătura cu atmosfera);
 efuzive, constând din emisia liniştită de gaze;
 mixte, când perioadele explozive alternează cu cele efuzive.
Aceste tipuri de manifestări nu sunt permanente. Există o alternanţă de perioade
paroximale, când are loc emisia de material magmatic şi perioade interparoximale, când
emisia de material magmatic încetează ori se reduce chiar la emisiuni de gaze şi vapori.
Manifestările liniare constau, de obicei, din emisii liniştite de lave cu revărsarea
acestora peste marginile fisurii; astfel de manifestări sunt tipice lavelor bazice. În cazuri mai
rare, pe fisuri s-au ridicat magme acide. Într-o zonă vulcanică importantă erupţiile au la
început caracter liniar, apoi, după cicatrizarea fracturilor, devin punctuale. Astfel au fost
100
Geologie generală
explicate de către I. Atanasiu (1946) erupţiile din lanţul vulcanic Oaş – Ţibleş – Călimani –
Harghita.
Erupţiile liniare pot evolua spre erupţii areale caracterizate prin curgeri de lave pe
zone întinse. Astfel de erupţii sunt generate de scufundarea unor blocuri ale crustei, între
fracturi (falii), curgerile de lave generând platourile de bazalte (platoul Dekan - India,
platoul bazaltic din Islanda).
Un factor fundamental care determină comportamentul magmelor care ajung la
suprafaţa crustei este compoziţia lor chimică exprimată în vâscozităţi foarte diferite; ceilalţi
factori (temperatura, presiunea) au o importanţă locală şi accidentală. Magmele cu caracter
bazic se manifestă predominant efuziv, iar cele cu caracter intermediar şi acid se manifestă
exploziv sau exploziv şi efuziv (mixt). Magmele foarte acide şi foarte vâscoase se manifestă
violent, exploziv şi protuziv, adică prin emiterea magmei sub forma unei paste care nu
curge ci se consolidează în imediata apropiere a punctului de emisie.
Manifestările supracrustale se caracterizează prin abundenţa emisiilor de soluţii
apoase, vapori şi gaze; magmele se găsesc deja în ultimele stadii ale diferenţierii lor sau şi-o
desăvârşesc în aceste momente, ceea ce explică cantităţile mari de elemente volatile în stare
gazoasă sau lichidă.
Magmele care ajung la suprafaţa litosferei pot conţine cristale, formate în timpul
ascensiunii lor, ori pot să fie constituite numai din componenţi topiţi. În contact cu
atmosfera sau hidrosfera, se produce consolidarea rapidă, prin cristalizare sau sub formă de
sticlă. Rocile astfel formate au caractere structurale şi texturale specifice (structuri
hipocristaline, vitroase, afanitice).
Un caz particular al manifestărilor suprastructurale îl reprezintă cele submarine.
Presiunea internă a magmei este în cea mai mare parte contrabalansată de greutatea masei
de apă, ceea ce exclude manifestările explozive. Contactul cu apa marină determină
particularităţi ale procesului de consolidare şi reacţii chimice între lave şi apa mării. În
manifestările submarine sunt antrenate în exclusivitate numai lavele bazice.
6.2.6. Formele de zăcământ ale rocilor magmatice

În urma proceselor de migrare, corpurile de magmă ajung să fie puse în loc în
spaţiile în care se produce consolidarea completă şi definitivă a rocilor. Toate corpurile de
roci magmatice, indiferent de formă sau mărime, sunt numite plutoni (Fig. 79), după Pluto,
zeul grec al infernului. În funcţie de raporturile structurale cu rocile înconjurătoare plutonii
sunt de două tipuri:
 plutoni discordanţi, care taie transversal stratificaţia rocilor, aceştia sunt:
batolitul, stock-ul, dyke-ul şi neck-ul;
 plutoni concordanţi ai căror limite sunt paralele (concordante) cu stratificaţia
rocilor. Dintre aceştia amintim: sill-ul, lacolitul, lopolitul, facolitul.
Plutoni discordanţi
Plutonii cei mai mari ca dimensiune sunt batolitele şi stock-urile.
Batolitele sunt corpuri magmatice intrusive cu formă neregulată. Cele mai multe
batolite sunt mase complexe ce cuprind mai multe corpuri intruzive separate, cu compoziţie
uşor diferită. Diferenţele reflectă variaţii în compoziţia magmei din care s-a format batolitul.
Câteva batolite depăşesc 1000 km lungime şi 250 km în lărgime (ca suprafaţă).
Exemplu: Cel mai întins batolit, cu o grosime de aproximativ 1500 km este situat în
nordul Americii, din sudul Alaskăi până în British Columbia. Pereţii acestui batolit sunt
aproape verticali.
În mod obişnuit, batolitele nu depăşesc 20 - 30 km grosime, dimensiune care este
mică comparativ cu extinderile laterale şi marile suprafeţe ocupate de aceste corpuri.
Majoritatea batolitelor conţin roci granitice şi granodioritice, mai ales în domeniile
continentale, în zonele de soclu (Fig. 79)
101
Geologie generală
Fig. 79 Secţiune
printr-un sector de
crustă ce arată diferite
tipuri de plutoni.
Mulţi plutoni au avut
odată legătură cu
aparatele vulcanice,
existând o relaţie
strânsă între rocile
magmatice intruzive
şi cele efuzive
(Skinner & Porter,
2000).
Stock-urile, ca şi batolitele, sunt corpuri intruzive de forme neregulate, nu mai

largi de maxim 100 km. De multe ori stock-ul poate fi un corp care însoţeşte batolitul sau
uneori constituie chiar vârful unui batolit parţial erodat (Fig. 79).
Dyke-urile sunt corpuri tabulare de forma unei pânze de roci magmatice care taie
transversal stratificaţia rocilor (Fig. 79). Forma lor dovedeşte că dyke-urile sunt mult mai
extinse în lateral decât în grosime. Un dyke se formează când magma pătrunde pe o fractură
(fisură).
Exemple: Marele Dyke din Zimbabwe este o masă de gabbrou de aproape 500 km
lungime şi aproximativ 8 km lăţime. În Carpaţii Orientali dyke-ul porfiroidului de Pietrosu
are o lungime de peste 40 km.
Neck-urile reprezintă corpuri de rocă formate prin consolidarea magmei în canalele
de ascensiune ale coşurilor vulcanice. Prin erodarea coşului vulcanic, magma consolidată
rămâne în relief ca un stâlp.
Exemple de neck-uri: Turnul diavolului din Wyoming (SUA), Muntele St. Michel din
Bretania (Franţa), neck-uri andezitice în Munţii Apuseni.
Plutoni concordanţi
Sill-urile sunt corpuri intruzive tabulare, de forma unor pânze paralele cu
stratificaţia rocilor. Un exemplu de sill bine cunoscut este cel din vârfurile Palisadelor care
orientează râul Hudson pe o direcţie contrară oraşului New York. Acest sill, constituit din
gabbrouri, atinge o grosime de aproximativ 300 m şi a fost intrus între strate de roci
sedimentare vechi (aproximativ 200 milioane ani). Sill-ul este vizibil astăzi datorită forţelor
tectonice ce au ridicat o porţiune din crustă, cât şi eroziunii care a îndepărtat rocile
sedimentare acoperitoare (Fig. 79).
Lacolitele sunt corpuri magmatice intruzive cu partea superioară boltită şi cea
inferioară în general plană (Fig. 79). Depozitele de deasupra lacolitului sunt deformate,
ridicate; în partea inferioară se poate recunoaşte calea de acces a magmei (unul sau mai
multe canale). Dacă rocile supraiacente se fisurează magma poate pătrunde prin fisuri,
creându-se o serie de apofize ale lacolitului.
Lopolitele sunt intruziuni magmatice formate prin retragerea magmei din bazinul
magmatic. De asemenea lopolitul poate fi rezultatul intruziunii magmei într-o structură
sinclinală, având forma generală a unei farfurii.
102
Geologie generală
Facolitele sunt corpuri concordante formate prin pătrunderea magmei în lungul

planelor de stratificaţie din bolta unui anticlinal.
Să ne reamintim
Magma este o topitură naturală de silicați care se formează în interiorul litosferei. În
funcție de conținutul în silice, magmele pot fi: bazice (bazaltice), acide (riolitice) și
intermediare (andezitice). Cristalizarea magmei în interiorul litosferei generează rocile
magmatice. Prin migrarea spre suprafața crustei și pierderea compușilor volatili la contactul
cu atmosfera se produce transformarea magmei în lavă. O magmă cristalizează total trecând
prin mai multe etape, caracteristice prin natura produselor care se formează şi a
transformărilor care au loc în materialul magmatic. Comportamentul magmelor este
controlat aproape în exclusivitate de: adâncimea la care se găsesc şi evoluează în crustă,
valoarea presiunii şi ritmul de scădere a temperaturii. Formele de zăcământ a rocilor
magmatice se numesc plutoni; în funcție de raporturile structurale cu rocile înconjurătoare
plutonii pot fi concordanți sau discordanți.
6.3. Fenomene vulcanice

Fenomenele vulcanice cuprind ansamblul manifestărilor determinate de ascensiunea
topiturilor magmatice până la suprafaţa Pământului când acestea încep să erupă sub formă
de lave.
Ascensiunea magmelor spre suprafaţă se datorează, în principal, următorilor factori:
 diferenţei de densitate dintre magmă şi rocilor înconjurătoare, care duce în
general la erupţii neexplozive;
 presiunii existente în masa topiturii magmatice datorate gazelor asociate;
 presiunii statice din camera magmatică care împinge topitura pe o fractură,
fenomen însoţit şi de tendinţa de coborâre a acoperişului camerei magmatice.
Magmele ajung la suprafaţă transformându-se în lave în zonele de minimă rezistenţă
a crustei, acolo unde există fracturi, precum şi în zonele de subţiere ale crustei.
Rocile formate prin răcirea şi consolidarea lavelor se numesc roci vulcanice
(vulcanite, roci efuzive, roci eruptive).
6.3.1. Elementele unui aparat vulcanic

În cazurile tipice de vulcanism activ un aparat vulcanic prezintă o serie de elemente
caracteristice ce vor fi prezentate mai jos.
Conul vulcanic este format din curgeri succesive de lavă în alternanţă cu strate de
piroclastite fine (cinerite) sau grosiere (aglomerate de bombe şi lapilii), având înclinări mici
(5 - 10o) în cazul curgerilor de lave bazice şi mai mari (25o - 45o) pentru lave şi piroclastite
acide.
Craterul este o depresiune circulară de forma unei pâlnii cu vârful în jos, situată în
centrul conului şi care se continuă în jos cu coşul vulcanic. Lărgimea craterului este
dependentă de diametrul coşului şi de caracterul lavelor. Craterele vulcanice cu trepte sunt
tipice curgerilor de lave bazice, fiind mai largi decât craterele formate în cazul vulcanilor cu
lave acide.
La unii vulcani apar în afară de conul principal şi crater, o serie de alte conuri
secundare, numite adventive. Un astfel de exemplu este vulcanul Etna, care are un con mare
de circa 3000 m înălţime, pe pantele căruia se găsesc numeroase conuri adventive (Fig. 80).
Coşul vulcanic (engl. vulcanic pipe) constituie calea de acces a magmei din bazinul
magmatic către suprafaţă. Coşul poate fi umplut fie cu lavă consolidată sau rămasă în stare
topită, fie cu brecii vulcanice („diatreme”). Prin eroziunea conului vulcanic, umplutura
consolidată de lavă, mai dură, rămâne în relief ca un stâlp, numit neck. Din coş se pot
ramifica căi secundare de acces ale magmei, care ajunse la suprafaţă formează conuri
adventive (Fig. 80).
103
Geologie generală
Fig. 80 Elementele
unui aparat vulcanic în
secţiune verticală şi
transversală (Lăzărescu,
1980).
Barracos reprezintă şanţurile săpate de torenţii de apă sau de avalanşele de cenuşă

vulcanică pe pantele conului principal.
Dyke-uri vulcanice (engl. dyke, amer. dike, irlandeză dyk, toate aceste cuvinte au
aceeaşi semnificaţie, respectiv zid). Conul vulcanic poate fi străbătut de o serie de fracturi
dispuse radiar faţă de crater care sunt umplute cu lavă consolidată. Datorită rezistenţei mai
mari la eroziune ele rămân în relief sub forma unor ziduri, numite dyke-uri.
Cuptorul vulcanic (vatra vulcanică, camera sau bazinului magmatic) reprezintă un
spaţiu situat la adâncime, umplut cu topitură magmatică care alimentează coşul vulcanic.
Adâncimea la care se află camera magmatică este variabilă, de la circa 5 km, în cazul
vulcanului Vezuviu (Italia), la aproape 50 km în cazul vulcanului Kliucev din Kamceatka
(Federaţia Rusă).
Calderele (de la caldera lb. spaniolă – căldare) constituie resturi ale unor aparate
vulcanice centrale, din care s-au păstrat doar părţile marginale.
Au fost separate trei tipuri de caldere:
 calderele de explozie se formează în urma unei explozii foarte violente care
aruncă în aer o parte din conul vulcanic. În depresiunea astfel formată pot apărea
ulterior alte conuri. Este cazul vulcanului Vezuviu în caldera căruia s-au format
alte două conuri – Monte di Soma şi Monte Nuova.
 calderele de prăbuşire apar în urma lărgirii craterului iniţial prin scufundarea
unor porţiuni din aparatul vulcanic, de formă circulară, în trepte. Se întâlnesc la
vulcanii de tip scut, rezultaţi din erupţii hawaiiene, la care cantitatea mare de lavă
bazică eruptă conduce la formarea unui spaţiu larg sub crusta oceanică subţire,
care tinde să se închidă prin prăbuşirea acoperişului de-a lungul unor falii
gravitaţionale.
 calderele de eroziune se formează prin lărgirea craterului iniţial, lărgire datotară
eroziunii unor pâraie. În Carpaţii Orientali astfel de caldere se găsesc în munţii
vulcanici de vârstă neogenă, respectiv Călimani – Gurghiu – Harghita.
104
Geologie generală
6.3.2. Tipuri de manifestări vulcanice

Manifestările vulcanice prezintă caracteristici variate în funcţie de natura lavelor,
temperatura lor şi conţinutul de gaze. Lavele acide sunt mai vâscoase, datorită conţinutului
ridicat de silice (SiO2) şi tectosilicaţi, au temperaturi mai mici de topire şi eliberează mai
greu gazele dizolvate. Erupţiile acestui tip de lave sunt explozive, mixte sau protuzive.
Lavele bazice sunt mai fluide, deoarece sunt sărace în SiO2 şi bogate în gaze, au temperaturi
mai mari şi se degazeifică mai uşor. Din acest motiv vor avea erupţii liniştite.
Avându-se în vedere aceste caracteristici au fost separate mai multe tipuri clasice de
manifestări vulcanice, care au primit numele regiunilor în care au fost observate şi studiate.
1. Tipul hawaiian (după numele Insulelor Hawaii din Oceanul Pacific) este o
erupţie cu revărsări liniştite de lave întinse pe zeci de km şi uneori formând cascade când
ajung în ocean. Conul vulcanic are înclinări mici (5 – 10o) acoperind o suprafaţă mare (Fig.
81 a). Datorită aspectului lor asemenea vulcani se numesc vulcani scut (engl. shield
vulcano). În centrul conului se află o depresiune largă cu diametrul de 30 - 40 km care
reprezintă o calderă de prăbuşire. Lavele fiind fluide, se degazeifică uşor fără explozie. În
timpul degazeificării bulele de gaz antrenează picături mici de lavă care curg, se efilează,
formând fire subţiri, sticloase, numite de localnici „părul lui Pele”, sau forme alungite
numite „lacrimile lui Pele”. (Pele – zeul hawaiian al focului).
Fig. 81 Tipuri de aparate

vulcanice generate de
manifestări hawaiiene (a),
stomboliene (b), volcaniene
(c) şi mixte (d) (Olaru et al.,
2004).
Exemple: Vulcanii principali din Insulele Hawaii sunt: Kilauea, Mauna Loa şi
Mauna Kea, ultimul fiind stins. La aceşti vulcani lava se ridică până la marginea craterului
după care se revarsă. Aceste extruziuni de lavă se numesc efuziuni terminale. În ultimul
timp au loc mai mult efuziuni laterale, erupţiile producându-se numai pe fisurile de pe
flancurile conului.Deoarece aceşti vulcani au baza pe fundul Oceanului Pacific, unde crusta
oceanică este foarte subţire (circa 5 km), se consideră că lavele bazaltice provin din mantaua
superioară.
Exemple: Vulcani de tip scut se întâlnesc şi în alte insule din Pacific şi Atlantic, dar
sunt stinşi. Conurile acestor vulcani pot fi submarine sau pot ieşi la suprafaţă, cum sunt cele
din insulele Islanda, Azore, Sf. Elena, Tristan da Cunha din Atlantic (Fig. 59).
2. Tipul strombolian (după numele insulei vulcanice Stromboli din Arhipelagul
Lipari sau Eoliene, situat la nord de Sicilia) se caracterizează prin erupţii de lave bazice,
bombe şi lapili care formează pe pantele conului o succesiune de astfel de produse
vulcanice (Fig. 81 b). Curgerile de lave se întăresc la suprafaţa lor dând cruste subţiri care
permanent se sparg, se rup şi alunecă pe pantă creând un zgomot asemănător puhoaielor de
apă cu gheaţă. Craterul de mici dimensiuni, scoate o coloană continuă de gaze incolore în
care sunt antrenate şi bucăţi de lavă incandescentă. Această emisie de gaze are loc la fiecare
două ore.
3. Tipul vulcanian (după Volcanus – zeul focului la romani), situat în Arhipelagul
Lipari, conţine lavă acidă sau intermediară care provine dintr-o zonă adâncă de crustă
105
Geologie generală
continentală (Fig. 81 c). Lava fiind văscoasă se consolidează pe coşul vulcanului, formând
un dop care este aruncat în aer la erupţia următoare. Prin sfărâmarea fină a materialului din
dopul vulcanic ia naştere cenuşa vulcanică. Erupţia este foarte violentă, fiind însoţită de un
cutremur, iar coloana de gaze ce conţin o mare cantitate de cenuşă vulcanică se ridică la
peste 4000 m. La această înălţime, norul de gaze şi cenuşă capătă forma unei ciuperci uriaşe
din care cad ploi de cenuşă însoţite de descărcări electrice. Conul vulcanic, format din strate
de cenuşă care se transformă prin consolidare în tufuri, are pante abrupte pe care se produc
avalanşe uscate ce dau naştere unor şanţuri de tip barracos.
4. Tipul Bandai San poartă numele vulcanului japonez care a erupt în 1888 după un
mileniu de linişte. Conţine lavă acidă care formează de asemenea un dop pe coşul vulcanic.
Erupţia a fost atât de puternică încât a aruncat în aer odată cu dopul de lavă consolidată şi
partea superioară a conului.
Exemplu: O erupţie de acest gen a avut vulcanul Krakatoa din arhipelagul cu acelaşi
nume din Indonezia, în 1883. A fost cea mai puternică erupţie vulcanică din istoria omenirii,
erupţie care a aruncat în aer jumătatea nordică a arhipeleagului, proiectând cenuşa până în
stratosferă (30 - 40 km). Curenţii de aer au transportat în 6 luni cenuşa fină până deasupra
oraşelor Paris şi Stockholm. Erupţia, a cărei zgomot s-a auzit până la 800 km distanţă, a fost
însoţită de un cutremur puternic ce a generat valuri foarte înalte numite tsunamis.
5. Tipul plinian constă în explozia bogată în cenuşă urmată apoi de curgeri de lavă
(Fig. 81 d). Acest tip de manifestare este caracteristică vulcanului Vezuviu care a erupt în
anul 79 e.n. şi a cărei descriere a fost făcută de Plinius cel Tânăr. Erupţia puternică a aruncat
în aer cantităţi mari de cenuşă, apoi a provocat ploi puternice care împreună cu cenuşa au
format torente de noroi ce au acoperit oraşele Pompei şi Herculanum. Aceste torente au fost
urmate de o revărsare puternică de lavă. Vulcanul a mai erupt în 1932 - 1936, iar astăzi
emite doar vapori de apă şi gaze toxice.
6. Tipul peleean (Muntele Pelé din Insula Martinica din Antilele Mici). Erupţia
vulcanului Pelé a avut loc în 1902 şi a început prin revărsarea apei din lacul situat în vechiul
crater, revărsare care s-a produs sub forma unui şuvoi de noroi. Din crater s-a ridicat apoi un
ac vulcanic sub forma unui stâlp până la înălţimea de 476 m deasupra muntelui. Ulterior în
acest ac de lavă consolidată au apărut crăpături din care au ieşit gaze, vapori fierbinţi de apă
şi cenuşă. Aceste emanaţii au format nori groşi, denşi şi fierbinţi (nori arzători) ce au distrus
portul St. Pierre şi populaţia lui.
7. Tipul maar se caracterizează prin erupţii violente de gaze cu sfărămături de roci,
dar fără curgeri de lave. Structura unui astfel de vulcan constă dintr-un coş umplut cu brecii
vulcanice, care are la suprafaţă o depresiune circulară în care se află un lac. În regiunea
Eiffel - Germania acest lac se numeşte maar.
Exemple: Astfel de vulcani se găsesc în nordul Angliei (zona Golfului Firth of
Forth) şi în Africa de Sud (regiunea Kimberley). În regiunea Kimberley umplutura alterată a
unor astfel de neck-uri se numeşte kimberlite şi conţine diamante. Astfel de kimberlite au
fost descoperite şi în Siberia (zona Iakuţiei Centrale).
6.3.3. Manifestări vulcanice submarine

Sunt mai frecvente decât cele de pe uscat, dar mai puţin cunoscute. Caracterul
lavelor produse de erupţiile submarine este intermediar din punct de vedere chimic, în
apropierea continentelor (linia andezitului în Pacificul de Vest) şi în mările închise, şi bazic
sau ultrabazic în domeniul oceanic.
Vulcanismul submarin care se manifestă până la 500 m adâncime se caracterizează
printr-o cantitate mare de cenuşă. Erupţia submersă conduce la evaporarea bruscă a apei
marine, iar vaporii se amestecă cu lava fragmentată foarte fin, generând cantităţi uriaşe de
cenuşă vulcanică (cum au fost cele date de erupţia vulcanului Capelhincos din Arhipeleagul
Azore în 1957).
106
Geologie generală
La adâncimi mai mari de 900 – 1700 m, în funcţie de temperatura lavelor se

realizează o egalizare a presiunii acestora şi a presiunii critice a vaporilor de apă, care
împiedică dezvoltarea manifestărilor vulcanice explozive. La aceste adâncimi erupţiile se
reduc la revărsări de lavă, care se degazeifică repede, căpătând aspect de pillow-lava, cu
forme rotunjite de forma unor perne dispuse dezordonat. În România asemenea structuri de
pillow-lava se întâlnesc în Masivul Niculiţel, aflorând pe dealul din imediata apropiere a
Mănăstirii Cocoşu.
În cazul erupţiilor vulcanice foarte intense din domeniul oceanic se formează conuri
submarine până aproape de suprafaţa apei, unde uneori sunt retezate de eroziunea valurilor
formând vulcani tip guyot. Alteori, vulcanii submarini ies deasupra apei, formând insule
vulcanice (Insulele Hawaii, Galapagos, Azore etc., Fig. 59).
6.3.4. Distribuţia geologică a vulcanilor

Conform teoriei plăcilor tectonice vulcanismul se produce pe următoarele areale:
 în zonele de expansiune a crustei, adică pe dorsalele medio - oceanice şi în lungul
grabenelor continentale. În aceste zone manifestările vulcanice au caracter bazic
(bazaltic);
 în zonele de subducţie situate în apropierea centurilor orogenice sau a arcurilor
insulare, erupţiile vulcanice pun în loc lave andezitice;
 în zonele fierbinţi (panaşe de manta, hot-spots-uri) unde curenţii de convecţie
străpung litosfera. Lavele au în acest caz caracter bazic, dacă tipul de litosferă
străpunsă este oceanică, sau caracter intermediar, dacă litosfera străpunsă este
continentală.
a. Vulcani în domeniul continental

Vulcanii sunt răspândiţi în general la marginea domeniului continental formând:
1. Cercul de foc al Pacificului cu vulcanii: Kliucevskaia (Kamciatka), Fujiyama,
Bandai San (Japonia), Pinatubo (Filipine), Tarravera (Noua Zeelandă), Terror, Erebus
(Antarctica), Cotopaxi, Aconcagua, Chimborazzo (Anzii Americii de Sud), Popocatepelt,
Isalco (America Centrală), Paricutin (Mexic), Lassau, St. Hellens (SUA), Katmai (Alaska).
2. Zona alpino-carpato-himalayană cu Etna, Vezuviu, Stromboli (Italia), lanţul
Harghita – Călimani – Oaş – Gutâi – Ţibleş (România), Marta, Bükk (Ungaria), Vihorlat
(Ucraina), Elbrus (Caucaz), Ormuz (Iran), Krakatoa şi Bromo (Indonezia).
Vulcanii se întâlnesc mai rar în interiorul uscatului: Kilimandjaro şi Kenya (regiunea
marelui rift est-african), zonele de maar din regiunea Eiffel (Germania), regiunea Firth of
Forth (Anglia de Nord), regiunea Kimberly (Africa de Sud).
b. În domeniul oceanic vulcanii se formează în medii şi condiţii geologice

diferite (Fig. 59):
 pe aliniamentul dorsalelor medio-oceanice şi pe praguri în Oceanul Atlantic,
formând insule vulcanice: Islanda, Azore, Sao Paolo, Ascension, Sf. Elena, Tristan
da Cunha, Bouvet;
 vulcani insulari formaţi în zona panaşelor de manta: Insula Hawaii (Mauna Loa,
Kilauea, Mauna Kea), Galapagos.
Rezumat
Materia care constituie partea superioară a mantalei (litosferă) se poate transforma în
magmă care ulterior poate migra ascensional spre suprafaţă. Magmele de origine primară
provin din astenosferă; acumulări de magme se formează pe planele de subducție, prin
topirea materiei ce compune cele două plăci convergente. În condiţii particulare, magmele
107
Geologie generală
pot lua naştere şi prin topirea rocilor ajunse în zonele profunde ale litosferei neimplicate în
subducţie.
Ansamblul proceselor de generare, evoluţie şi consolidare a magmelor constituie
domeniul magmatic, care este sediul unor fenomene şi procese complexe care se desfăşoară
la diferite nivele în interiorul litosferei. Complexitatea fenomenelor ce se desfăşoară în
arealele profunde ale litosferei este răspunzătoare de generarea diferitelor tipuri de magme,
cu proprietăți diferite, care prin consolidare (cristalizare) formează rocile magmatice.
Avansarea magmei spre nivelele superioare ale litosferei sau chiar la suprafaţa acesteia şi
consolidarea în condiţiile specifice total diferite de cele din profunzime creează roci
vulcanice deosebite prin structură şi textură. Lavele se comportă diferit în funcție de
caracterul lor mineralogic și de condițiile geostructurale, fapt ce a condus la separarea a 7
tipuri de manifestări vulcanice.
1. Magma este o topitură naturală de:
a. silicaţi cu o participare redusă a altor componenţi mineralogici;
b. carbonați, silicați, oxizi și hidroxizi.
2. Magme de natură bazică (bazaltică) se formează în:
a. zonele de subducţie a două plăci tectonice;
b. zonele de expansiune a crustei terestre.
3. În zona punctelor fierbinți magmele pot avea caracter diferit în funcție de tipul de
litosferă străpuns de ramurile ascendente ale celulelor de convecţie:
a. bazic, dacă litosfera este oceanică;
b. intermediar, dacă litosfera este continentală;
c. acid, dacă litosfera este oceanică.
4. Cele mai frecvente magme sunt cele:
a. bazaltice, andezitice şi riolitice.
b. bazice, intermediare, acide;
c. ultrabazice, acide.
5. Conținutul cel mai mare de SiO2 îl au magmele:
a. acide;
b. intermediare;
c. bazice.
6. Temperaturile cele mai ridicate le înregistrează lavele:
a. bazaltice;
b. riolitice.
7. Majoritatea magmelor bazaltice au temperaturi de:
a. 600 – 700oC;
b. 800 – 900oC.
8. Lavele bazaltice au vâscozitate:
a. redusă;
b. mare.
9. Lavele riolitice sunt:
a. bogate în silice, sărace în substanţe volatile;
b. sărace în silice, bogate în substanțe volatile.
10. Etapa de consolidare a magmei caracterizată prin cristalizarea mineralelor de
dimensiuni metrice se numește:
a. hidrotermală;
b. pegmatitică;
c. pneumatolitică.
108
Geologie generală
11. În funcţie de raporturile structurale cu rocile înconjurătoare formele de zăcământ ale

rocilor plutonice se numesc plutoni discordanţi dacă:
a. taie transversal stratificaţia rocilor;
b. limitele lor sunt sunt paralele cu stratificaţia rocilor.
12. Cea mai mare formă de zăcământ a rocilor magmatice se numește:
a. batolit;
b. sill;
c. lacolit.
13. Plutoni concordanţi sunt:
a. batolitul, stock-ul, dyke-ul şi neck-ul;
b. stock-ul, sill-ul, dyke-ul;
c. sill-ul, lacolitul, lopolitul, facolitul.
14. Lavele acide se caracterizează prin erupții de tip:
a. exploziv;
b. mixt;
c. protuziv.
Lăzărescu V. (1980) – Geologie fizică. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Olaru L., Ionesi V., Ţabără D. (2004) – Geologie fizică. Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”,
468 p., Iaşi.
109
Geologie generală
DOMENIUL METAMORFIC
Cuprins
Introducere
7.1. Factorii de control ai metamorfismului
7.2. Procese fizico-chimice implicate în metamorfism
7.3. Tipuri de metamorfism
Rezumat
Introducere
În istoria geologică a globului terestru, datorită mişcărilor tectonice, diferite În
istoria geologică a globului terestru, datorită mişcărilor tectonice, diferite categorii de roci
sunt scoase din mediul în care s-au format şi aduse în condiţii noi de temperatură şi
presiune. Aceste condiţii determină o serie de transformări în structura, textura şi
compoziţia lor mineralogică, conducând la formarea unei categorii de roci numite roci
metamorfice.
Prin urmare, metamorfismul cuprinde ansamblul transformărilor chimico -
mineralogice şi structural - texturale pe care le suferă rocile preexistente (magmatice,
sedimentare sau metamorfice) sub acţiunea factorilor endogeni. Metamorfismul afectează
atât rocile magmatice, vulcanice şi sedimentare, cât şi pe cele metamorfozate într-o fază
anterioară.
Transformările în stare solidă la care sunt supuse rocile preexistente pot conduce la:
 schimbarea structurii petrografice, printr-o rearanjare în spaţiu a cristalelor rocii
preexistente (protolit) sau prin modificarea formei şi dimensiunii cristalelor
(recristalizare);
 schimbarea compoziţiei mineralogice a protolitului, chimismul global
menţinându-se constant între roca preexistentă şi roca nou formată (metamorfit),
caz în care are loc un metamorfism izochimic;
 schimbarea compoziţiei chimice globale a protolitului, proces numit
metasomatoză care se desfăşoară în condiţiile unui metamorfism metasomatic
(alochimic).

procesul de metamorfism; să cunoască factorii metamorfismului; să descrie procesele
fizico-chimice implicate în metamorfism; să diferențieze tipurile de metamorfism.
7.1. Factorii de control ai metamorfismului

Factorii care determină transformările metamorfice sunt, în esenţă, aceiaşi care
acţionează şi în generarea rocilor în domeniile magmatic şi sedimentar. Ei acţionează
individual sau simultan şi au intensităţi diferite, ceea ce conduce la tipuri variate de
transformări în roci, deosebindu-se astfel mai multe tipuri de metamorfism.
Variaţiile de temperatură şi presiune au efectele cele mai evidente şi pentru multe
tipuri de metamorfism constituie factorii hotărâtori. Lor li se adaugă apa şi alte fluide, care
110
Geologie generală
uneori au rol independent, alteori intervin prin intermediul presiunii sau temperaturii a căror
acţiune o condiţionează.
7.1.1. Temperatura
Acţionează uneori independent (metmorfismul termic), alteori împreună cu alţi
factori. Starea de dezechilibru se produce mai uşor atunci când rocile formate în condiţiile
de temperatură scăzută ajung la temperaturi ridicate, decât în cazul contrar. Dezechilibru
între asociaţia de minerale şi temperatură conduce la recristalizări şi la reacţii între minerale,
cu apariţia de noi specii minerale. Aceste procese se complică foarte mult când intervin şi
alţi factori.
Rezultatele experimentale sugerează că metamorfismul se desfăşoară la temperaturi
de 100 – 1000oC (până la limita topirii rocilor). Practic însă se produce în intervalul de
temperatură 300 – 800oC.
De multe ori, apariţia temperaturii ridicate, anormale în crusta terestră, are un
caracter regional. Ţinând cont de gradientul geotermic normal (33oC/km) se ajunge la
concluzia că simpla creştere a temperaturii odată cu adâncimea nu poate explica valorile
mari ale acesteia care apar în metamorfismul cu extindere regională. În aceste condiţii sursa
de căldură capabilă să dezvolte creşterea temperaturii în nivelele mai ridicate ale crustei
provin din fricţiunea între plăci şi ascensiunea masivă şi permanentă a magmelor spre
suprafaţă.
7.1.2. Presiunea
În condiţiile metamorfice, presiunea este de două tipuri: presiune litostatică şi
presiune orientată (stress).
Presiunea litostatică, dată de greutatea rocilor cu poziţie superioară asupra celor cu
poziţie inferioară în crusta terestră, este constant crescătoare cu adâncimea, acţionând
uniform în toate direcţiile. Efectul mecanic al acesteia este acela de reducere a volumului
rocilor şi implicit de creştere a densităţii lor.
Presiunea orientată (stressul), determinată de forţele tectonice care acţionează
lateral (tangenţial), este prin excelenţă deformaţională şi constituie factorul fundamental
pentru metamorfismul regional şi cel dinamic. Supuse stressului, rocile fie că se sparg în
fragmente cât mai mici, fenomen numit cataclazare (fragmentele rezultate se numesc
cataclaste), fie că îşi reorientează cristalele, acestea devenind alungite pe o direcţie paralelă
cu cea a stressului. Acest proces conduce la apariţia şistozităţii (foliaţie) care este
caracteristica principală a celor mai multe dintre rocile metamorfice numite şisturi
cristaline.
7.1.3. Fluidele
Toate rocile, indiferent de natura lor, conţin pori mici umpluţi cu apă, situaţi între
minerale sau în masa rocii. La rândul lor, mineralele pot conţine sub formă de incluziuni
microscopice anumite fluide sau pot avea în structura lor chimică grupări hidroxilice (OH)-,
cum ar fi în cazul sorosilicaţilor, amfibolilor şi filosilicaţilor.
Datorită presiunii şi temperaturilor la care sunt supuse rocile în timpul
metamorfismului, fluidele din pori, din incluziuni sau din compoziţia lor chimică sunt
mobilizate, putând circula prin roci spre zonele cu presiuni mai scăzute, de regulă spre
suprafaţă. Aceste fluide devin astfel agenţii de transport ai unor substanţe în stare dizolvată.
Fluidele se deplasează la limita dintre minerale, pe direcţiile de clivaj sau de-a lungul unor
defecte din reţeaua cristalină.
În concluzie, efectul principal al prezenţei fluidelor în cursul proceselor metamorfice
constă în stimularea tuturor reacţiilor, creând posibilitatea desfăşurării lor şi măririi vitezei
acestora. Totodată prezenţa fluidelor înlesneşte procesul de migrare a substanţelor care se
111
Geologie generală
face la scară ionică cu amploare şi intensitate variabilă. Acest proces implică eliberări de
particule (ioni) din reţele şi deplasarea lor către centrii de cristalizare sau recristalizare.
În procesele metamorfice, migrarea substanţelor este masivă, se face pe distanţe mari
şi în majoritatea cazurilor nu poate fi posibilă fără intervenţia unei faze fluide, lichidă sau
gazoasă, care poate fi apă, CO2, oxigen; prezenţa fluidelor şi evident transferul de substanţă
care îl facilitează nu alterează starea solidă a rocilor.
Toţi factorii care controlează procesele metamorfice acţionează într-un timp
îndelungat. Descompunerea unor minerale, formarea altora noi sau recristalizarea unor
minerale, respectiv reorientarea acestora în funcţie de direcţia de acţiune a stressului,
presupune un anumit timp necesar transportului ionilor în ambele sensuri: ionii se
deplasează de la mineralul în descompunere spre cel ce se formează; un alt transport se face
şi în sens invers, pentru că în locul mineralului care se descompune se formează altul pe
baza unor componenţi care rămân din descompunere (dar şi cu aportul altora, necesari
noului edificiu cristalin).
7.2. Procese fizico - chimice implicate în metamorfism

Desfăşurarea transformărilor metamorfice presupune acţiunea separată sau
combinată şi cu intensităţi diferite a factorilor discutaţi anterior; implicarea lor conduce la
formarea diferitelor minerale asociate în roci cu structuri şi texturi caracteristice.
Predominarea unuia sau altuia dintre factorii metamorfismului în limitele unor
intensităţi diferite dictate de caracteristicile mediului geologic în care se manifestă
generează două tipuri de procese:
 procese fizice, care generează zdrobirea rocilor preexistente şi difuziunea;
 procese chimice, care cuprind reacţii chimice, nucleaţia şi creşterea cristalelor,
diferenţierea metamorfică.
7.2.1. Procese fizice

Zdrobirea rocilor preexistente se face sub acţiunea presiunilor tectonice puternice.
Acest proces duce la formarea cataclazitelor (roci intens fragmentate şi apoi recimentate)
sau a milonitelor (roci în care fragmentarea a fost foarte intensă).
Difuziunea este procesul prin care componenţii elementari ai mineralelor, cationii şi
anionii, se deplasează în stare solidă dintr-o poziţie reticulară în alta. Difuziunea este
determinată de temperatură, presiune, concentraţia chimică, defectele reţelelor cristaline şi
gradul de fracturare al rocii. Dacă difuziunea se face în prezenţa unei faze fluide, distanţa
parcursă de particulele elementare este mult mai mare decât în cazul lipsei ei. În această
situaţie deplasările particulelor elementare sunt reduse, cel mult de ordinul metrilor pentru o
anumită particulă, procesul având loc la limita dintre granule.
7.2.2. Procese chimice

Reacţiile chimice din cadrul metamorfismului pornesc, în mod normal, de la una
sau mai multe faze solide. Reacţiile chimice au loc atât în descompunerea mineralelor
preexistente, cât şi în formarea mineralelor noi, stabile în condiţiile date.
 Reacţiile de tip solid → solid + gaz sunt reprezentate prin dehidratări şi
decarbonatări. Asemenea reacţii sunt foarte frecvente în cursul metamorfismului
rocilor iniţial hidratate şi al rocilor carbonatice.
CaSO4·2 H2O → CaSO4 + 2 H2O
gips-monoclinic anhidrit-rombic
MgCO3 → MgO + CO2

magnezit-trigonal periclaz-cubic
112
Geologie generală
CaCO3 → CaO + CO2

calcit-trigonal limit-cubic
 Reacţiile de tip solid → solid sunt variate.

a) Simplele transformări polimorfe cum ar fi trecerea α cuarţului în α tridimit la 870oC,
cele două minerale având aceeaşi formulă, respectiv SiO2
870oC
α cuarţ (trigonal) ↔ α tridimit (rombic)
b) Transformări de tip ordine – dezordine ale reacţiei cristaline, cum ar fi trecerea

microclinului, care cristalizează în sistem triclinic, în ortoză, care cristalizează în
sistem monoclinic, ambele minerale având aceeaşi formulă, respectiv KAlSiO3.
microclin ↔ ortoză
În nici una din cele două situaţii nu se modifică compoziţia chimică a fazei iniţiale.
c) În cele mai multe cazuri reacţionează între ele două minerale producând unul sau
două minerale. Reacţiile sunt în acest caz de tip
A + B  C + D,
unde A şi B sunt mineralele iniţiale care reacţionează conducând la formarea altor
două diferite, respectiv C şi D.
Nucleaţia şi creşterea cristalelor este controlată de temperatură şi de existenţa
fluidelor. Apariţia unui nou mineral nu se produce în întreaga masă a rocii iniţiale
(preexistente), ci numai în acele puncte din rocă unde există condiţii necesare dezvoltării
lui. Difuzia şi concentrarea unor ioni care intră în compoziţia noului mineral, precum şi
ordonarea lor (adică dispunerea lor într-o nouă reţea cristalină tipică mineralului care
urmează a se forma) se face într-un număr limitat de puncte în roca preexistentă (supusă
diferiţilor factori metamorfici), puncte care reprezintă nucleele noului mineral. În asemenea
puncte apare, într-o primă fază, un cristalit care va creşte treptat prin aport de material,
creşterea încetând evident dacă aportul de material încetează.
Diferenţierea metamorfică. În procesul metamorfic se produc o serie de
transformări care generează noi minerale cu dispunere spaţială diferită de cea a mineralelor
rocii preexistente din care provin. Această rearanjare conduce la apariţia unor alte roci cu
structuri şi texturi caracteristice ca răspuns la noile condiţii termodinamice. Apariţia rocilor
în aceste condiţii este rezultatul atingerii unei stări de echilibru (chimic, mineralogic) a
noului sistem apărut. În asemenea cazuri are loc o separare spaţială a mineralelor, o
diferenţiere netă în ceea ce priveşte distribuţia lor în rocă; iau naştere pături sau lentile cu
alcătuire mineralogică şi chimică contrastantă acolo unde ele nu existau, ori se accentuează
asemenea aspecte iniţiale.
Diferenţierea metamorfică se realizează ca urmare a difuziunii selective a
particulelor din reţelele cristaline; gradienţii de temperatură şi mai probabil de presiune
determină, în fiecare caz concret, capacităţi de migrare deosebite.
Mineralul cel mai comun în diferenţiatele metamorfice este cuarţul, care formează
lentile sau separaţii stratiforme; lui i se adaugă în mod frecvent feldspaţii sau micele.
7.3. Tipuri de metamorfism

Metamorfismul se manifestă în domeniul endogen, ca şi magmatismul, adică în
litosferă, acolo unde se realizează condiţiile necesare generate de presiune (litostatică,
stress), temperatură (cauzată de frecarea plăcilor, gradientul geotermic, vecinătatea
magmelor) şi fluide (conţinute în roca iniţială, provenite de la magmă sau din apa mării).
113
Geologie generală
Aceşti factori pot acţiona împreună, simultan sau separat, cu intensităţi diferite; unii
pot avea un rol mai mare, alţii mai mic în desfăşurarea fenomenelor metamorfice, în funcţie
de caracteristicile mediilor geologice în care se produc. Participarea diferenţiată a factorilor
metamorfici face imposibilă o delimitare strictă a diferitelor tipuri de metamorfism. Dintre
toate clasificările propuse, cea care aparţine lui Dan Rădulescu (1981) ni se pare cea mai
potrivită deoarece prezintă sistematic ponderea şi caracterul fiecăruia dintre factorii
implicaţi. După acest autor metamorfismul poate fi de mai multe tipuri:
7.3.1. Metamorfismul regional (dinamotermic)

Factori: presiune şi temperatură cu valori diferite, până la cele care determină topirea
rocilor, acţionând în general în sistem închis. Predomină stressul şi mai puţin
presiunea litostatică.
Condiţii geologice: în regiunile de convergenţă a plăcilor, acolo unde are loc cutarea
formaţiunilor geologice; stressul acţionează cu precădere în apropierea planului de
subducţie, iar temperatura este dominantă în zonele de ascensiune a magmelor
generate prin subducţie.
Distribuţie: în ariile alungite, paralele cu zonele de subducţie (fose) şi de sutură a plăcilor.
Caractere petrografice: roci foarte variate, cu aspect şistos; deformarea rocilor este foarte
puternică.
7.3.2. Metamorfismul cataclastic (dinamotermic)

Factori: stressul şi foarte rar temperatura acţionând în sistem închis.
Condiţii geologice: în imediata apropiere a faliilor cu deplasare majoră.
Distribuţie: în vecinătatea planului de falie.
Caractere petrografice: roci zdrobite, şistozitate pronunţată, uneori roci puţin coerente
(dacă falia este încă activă), alteori bine consolidate (dacă fragmentele sunt
cimentate).
7.3.3. Metamorfismul fundurilor oceanice

Factori: temperatura şi soluţii hidrotermale, cu caracter sodic, sistemul este deschis,
realizându-se schimb de substanţe cu apa marină.
Condiţii geologice: în imediata vecinătate a rifturilor oceanice.
Distribuţie: datorită expansiunii fundurilor oceanice, deşi generate lângă rift, produsele au
o largă dezvoltare cvasitabulară în întreg bazinul oceanic.
Caractere petrografice: roci cu caracter chimic bazic (bazalte), masive (neşistoase).
7.3.4. Metamorfismul metasomatic

Factori: presiunea, temperatura şi fluide în sistem deschis.
Condiţii geologice: în zonele adânci ale regiunilor în care se manifestă metamorfismul
regional.
Distribuţie: zone mai mult sau mai puţin dezvoltate în cadrul formaţiunilor metamorfozate
regional.
Caractere petrografice: roci cu caracter masiv în care apar feldspaţi, în special cei potasici.
7.3.5. Metamorfism anatectic (migmatic)

Factori: materie în stare topită (migmă) datorită temperaturii şi presiunii foarte ridicate,
injectată în roci în stare solidă, reacţionează cu substanţa acestora sau cristalizează
fără reacţii.
Condiţii geologice: în zonele cele mai profunde ale metamorfismului regional.
Distribuţie: zone asociate cu metamorfismul regional de cel mai înalt grad.
Caractere petrografice: roci asemănătoare cu cele magmatice, motiv pentru care multe din
ele sunt numite granitoide (asemănătoare granitelor).
114
Geologie generală
7.3.6. Metamorfismul termic

Factori: temperatură generată de vecinătatea magmelor.
Condiţii geologice: în zonele din imediata vecinătate a intruziunilor magmatice, în zonele
de subducţie, rifturi, zone fierbinţi şi mai rar a extruziunilor.
Distribuţie: zonalitate concentrică în jurul corpurilor magmatice.
Caractere petrografice: roci constituite din minerale formate prin recristalizare sau prin
reacţii între mineralele primare; compoziţia mineralogică, structura şi textura acestor
roci variază în funcţie de distanţa faţă de corpul magmei.
Rezumat
Metamorfismul cuprinde ansamblul transformărilor chimico - mineralogice şi
structural - texturale pe care le suferă rocile preexistente sub acţiunea factorilor endogeni.
Metamorfismul afectează atât rocile magmatice, vulcanice şi sedimentare, cât şi pe cele
metamorfozate într-o fază anterioară. Rocile preexistente supuse metamorfismului suferă o
serie de transformări în stare solidă care pot conduce la schimbarea: structurii petrografice,
a compoziţiei chimice globale și a compoziţiei mineralogice.
Factorii care controlează metamorfismul sunt: temperatura (300 – 800 oC), presiunea
(presiunea litostatică şi presiune orientată), fluidele și timpul.
Predominarea unuia sau altuia dintre factorii metamorfismului în limitele unor
intensităţi diferite dictate de caracteristicile mediului geologic în care se manifestă
generează două tipuri de procese: procese fizice, care produc zdrobirea rocilor preexistente
şi difuziunea; procese chimice, care cuprind reacţii chimice, nucleaţia şi creşterea
cristalelor, diferenţierea metamorfică.
Metamorfismul se manifestă în domeniul endogen, ca şi magmatismul, adică în
litosferă, acolo unde se realizează condiţiile necesare generate de presiune, temperatură şi
fluide. Au fost separate astfel următoarele tipuri de metamorfism: metamorfismul regional
(dinamotermic), metamorfismul cataclastic (dinamotermic), metamorfismul fundurilor
oceanice, metamorfismul metasomatic, metamorfism anatectic (migmatic), metamorfismul
termic.
1. Transformările în stare solidă la care sunt supuse rocile preexistente pot conduce la:
a. schimbarea structurii petrografice;
b. schimbarea compoziției mineralogice;
c. schimbarea compoziției chimice globale.
2. În condiții metamorfice acționează următoarele tipuri de presiuni:
a. presiunea atmosferică;
b. presiunea litostatică;
c. presiunea orientată (stress).
3. Stimularea reacțiilor în timpul proceselor metamorfice este realizată de către:
a. temperatură;
b. fluide;
c. presiune.
4. În cadrul proceselor metamorfice presiunea litostatică puternică conduce la:
a. laminarea rocilor;
b. transformarea rocilor;
c. zdrobirea rocilor preexistente.
115
Geologie generală
5. Temperatura și prezența fluidelor controlează:

a. nucleația cristalelor;
b. descreșterea cristalelor;
c. creșterea cristalelor.
6. Procesul metamorfic prin care se produc o serie de transformări ce generează noi
minerale, diferite de cele inițiale, este numit:
a. diferențiere metamorfică;
b. modificare genetică;
c. difuziune selectivă.
7. Metamorfismul cataclastic se produce în următoarele condiții:
a. în imediata apropiere de planul de falie;
b. temperatura foarte ridicate;
c. stres și temperatura în sistem închis.
8. Metamorfismul fundurilor oceanice se desfășoară în următoarele condiții:
a. are loc în vecinătatea rifturilor oceanice;
b. temperatura și soluțiile sunt în regim închis;
c. rocile au caracter chimic bazic.
9. Metamorfismul metasomatic se caracterizează prin:
a. presiune, temperatură și fluide în regim închis;
b. presiune, temperatură și fluide în regim deschis;
c. roci cu caracter masiv în care apar feldspaţi, în special cei potasici.
10. Metamorfismul anatectic (migmatic) se caracterizează prin:
a. formarea rocilor asemănătoare cu cele magmatice;
b. temperatură ridicată;
c. temperatură și presiune ridicată.
Anastasiu N., Mutihac V., Grigorescu D., Popescu G. (2007) – Dicţionar de geologie,
Kaufmann R., Cleveland C. (2008) – Environmental Science. Mc Graw – Hill
116
Geologie generală
DOMENIUL SEDIMENTAR
Cuprins
Introducere
8.1. Formarea rocilor sedimentare (litogeneza)
8.2. Diageneza sedimentelor
Rezumat
Introducere
Domeniul sedimentar s-a dezvoltat la suprafaţa globului terestru sub acţiunea
proceselor şi fenomenelor geologice rezultate din interacţiunea litosferei cu atmosfera,
hidrosfera şi biosfera. Aceste procese au generat sedimente şi roci sedimentare total diferite
de rocile magmatice şi metamorfice formate în condiții endogene.
Rocile sedimentare se formează prin două moduri principale: fie prin acumulări
mecanice de detritus rezultat prin dezagregarea rocilor preexistente, când rezultă rocile
detritice, fie prin procese chimice şi biochimice când rezultă rocile de precipitaţie
ionică (rocile carbonatice, silicioase, evaporitice etc.).
Litogeneza cuprinde toate procesele care au ca rezultat formarea sedimentelor şi
a rocilor sedimentare. Aceste procese sunt: dezagregarea, alterarea, transportul,
sedimentarea şi diageneza.
Indiferent de originea sedimentelor (clastice, de precipitaţie chimică sau biogene),
după depunere acestea suferă o serie de procese fizice şi chimice în urma cărora sunt
transformate în roci sedimentare. Aceste procese numite procese de diageneză cuprind:
tasarea, dizolvarea, cimentarea, formarea concreţiunilor, carbonificarea propriu - zisă şi
bituminizarea.

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil: să cunoască
modurile de formare a rocilor sedimentare; să explice mecanismele litogenezei; să explice
și să descrie mecanismele de diageneză.
Definirea domeniului sedimentar

Domeniul sedimentar s-a dezvoltat progresiv la suprafaţa globului terestru sub
acţiunea proceselor şi fenomenelor geologice rezultate din interacţiunea litosferei cu
atmosfera, hidrosfera şi biosfera. Sub acţiunea factorilor externi au rezultat sedimente şi
roci sedimentare deosebite fundamental de rocile magmatice şi metamorfice constituite
prin procese endogene. Trăsătura comună a rocilor sedimentare este formarea lor în
condiţii de presiune şi temperatură normale pentru partea superficială a litosferei.
În asemenea condiţii procesele şi fenomenele exogene determină:
• dezagregarea şi alterarea rocilor preexistente, apoi
• transportul fragmentelor (clastelor) rezultate din dezagregarea rocilor
preexistente şi sedimentarea lor în mediul marin sau continental.
Cauzele care determină formarea materialului ce va intra în constituţia sedimentelor
şi rocilor sedimentare îşi au originea la suprafaţa crustei sau în afara ei. Cu ponderi
foarte variate, procesele care generează materialul sedimentar sunt:
117
Geologie generală
• distrugerea rocilor preexistente;

• activitatea biotică;
• activitatea vulcanică;
• aportul de material extraterestru;
• activitatea umană.
Primele trei procese generează aproape în exclusivitate sursele de material pentru
domeniul sedimentar; primele două reprezintă şi principalele moduri prin care se formează
depozitele sedimentare, iar al treilea arată şi un aspect particular, acela al axistenţei unei
surse ce se află sub controlul energiilor interne, respectiv vulcanismul. Aportul de material
extraterestru şi activitatea umană sugerează posibilitatea de contaminare a produselor
sedimentare cu un material, nesemnificativ cantitativ, dar care nu rezultă prin procesele
naturale de la suprafaţa crustei terestre.
O poziţie aparte în cadrul rocilor sedimentare şi din unele puncte de vedere
discutabilă, o ocupă rocile piroclastice formate din material de origine endogenă (lavă),
expulzat prin erupţiile vulcanice la suprafaţa crustei, material care a suferit ulterior procese
de transport şi depunere.
În domeniul sedimentar se utilizează frecvent două noţiuni total diferite: sediment
şi rocă sedimentară. Noţiunea de sediment se referă la materialul neconsolidat şi
neseparat de mediul în care s-a format. O rocă sedimentară provine dintr-un sediment
scos din mediul lui de formare, transportat, depus şi eventual consolidat într-un alt
mediu. Toate depozitele actuale sunt deci nişte sedimente, în timp ce toate depozitele
vechi sunt roci sedimentare.
Totalitatea rocilor sedimentare care formează pătura externă a globului terestru
constituie stratisfera, care acoperă peste 75% din suprafaţa lui. La alcătuirea stratisferei
trei tipuri de roci au ponderea cea mai mare (argile, gresii şi calcare) de aproximativ 98%,
restul revenind celorlalte tipuri.
8.1. Formarea rocilor sedimentare (litogeneza)

Rocile sedimentare se formează prin două moduri principale: fie prin acumulări
mecanice de detritus rezultat prin dezagregarea rocilor preexistente, când rezultă
rocile detritice, fie prin procese chimice şi biochimice când rezultă rocile de
precipitaţie ionică (rocile carbonatice, silicioase, evaporitice etc.).
Litogeneza cuprinde toate procesele care au ca rezultat formarea sedimentelor şi
a rocilor sedimentare. Aceste procese sunt: dezagregarea, alterarea, transportul,
sedimentarea şi diageneza.
8.1.1. Dezagregarea (alterarea mecanică)

Dezagregarea constă în sfărâmarea mecanică a rocilor, fără modificarea
compoziţiei chimice. Acest proces se face sub acţiunea mai multor factori care acţionează
asupra rocilor preexistente în mod singular sau combinat: aer, apă, variaţiile termice ale
atmosferei, cristalizarea soluţiilor, gravitaţia, activitatea organismelor etc.
8.1.1.1. Efectele mişcării apei şi aerului

Eroziunea fluviatilă, abraziunea marină şi coraziunea constituie, în regiunile
bine deschise şi cu relief accidentat, principalele procese prin care rocile se dezagregă.
Acţiunea mecanică a scurgerii apelor torenţiale şi a râurilor în interiorul ariilor
continentale sau acţiunea valurilor asupra ţărmurilor înalte sunt capabile să slăbească
coeziunea rocilor şi să le fragmenteze. Acţiunea acestor agenţi continuă prin transportul
materialului fragmentat (detritus) spre locurile de depunere.
În cazul aerului, acţiunea distructivă (coraziune = acţiunea vântului) este
accentuată în acele situaţii în care acesta poate antrena fragmente nisipoase sau mai
grosiere pe care să le proiecteze pe pereţii stâncilor. Intensitatea ei este destul de redusă,
118
Geologie generală
fiind mai mult o acţiune de „modelare" decât una de distrugere.

În funcţie de compoziţia lor chimică, dar mai ales de caracterele lor structurale şi
texturale, rocile preexistente răspund diferit la acţiunea apei în mişcare.
Prezenţa planurilor de stratificaţie, a şistozităţii (foliaţiei) şi a diaclazelor
favorizează fragmentarea în timpul eroziunii şi abraziunii.
Exemple: Astfel rocile sedimentare cu stratificaţie pronunţată (argile, marne) sau
cele metamorfice cu şistozitate evidentă vor fi mai uşor erodate de acţiunea apei decât
rocile masive (gresii, calcare, gnaise, marmure etc.). În rocile magmatice eroziunea
decurge mai lent, dezagregarea fiind influenţată de existenţa diaclazelor.
Granulaţia rocilor, indiferent de alcătuirea mineralogică, influenţează şi ea evoluţia
proceselor de dezagregare sub acţiunea mecanică a apei.
Exemple: Rocile cu structură faneritică (granitele, dioritele, gnaisele,
amfibolitele) sunt mai uşor fragmentate decât cele cu structură afanitică (andezite, bazalte,
filite).
Efectul apei în mişcare asupra rocilor preexistente este diferit şi în funcţie de zonele
de altitudine. În zonele înalte şi cu energie mare de relief, scurgerea apelor capătă o
putere erozională mult mai mare decât în zonele submontane cu energie mică de relief. De
asemenea, eroziunea apei este foarte puternică în bazine hidrografice cu cursuri de apă
permanente sau temporare. În acest caz acţiunea de eroziune este mult amplificată şi de
cantitatea şi viteza de deplasare a aluviunilor, fapt care conduce la destabilizarea
versanţilor.
Acţiunea valurilor asupra ţărmurilor, curenţii de profunzime etc. exercită o
intensă acţiune erozională, accentuată de prezenţa unor particule în suspensie sau târâte pe
fundul bazinului marin, fapt care determină retragerea anuală a ţărmurilor mărilor.
Pe lângă acţiunea de eroziune apa efectuează şi transportul materialului dislocat,
cele două procese producându-se simultan.
8.1.1.2. Efectele variaţiilor termice ale atmosferei

În zonele temperate şi deşertice, expunerea rocilor la radiaţiile solare (insolaţie,
variaţii diurne şi sezoniere ale temperaturii) contribuie la fragmentarea lor. Diferenţele
termice diurne egale cu 40 o - 50°C în deşert determină sistematic dilatări şi contracţii
diferenţiate ale mineralelor (mai accentuate ale mineralelor de culoare închisă cum ar fi
amfibolii, piroxenii, olivinele, decât ale celor incolorate cum ar fi cuarţul, feldspaţii,
feldspatoizii etc.). Aceste procese conduc în final la apariţia fisurilor şi apoi la exfolierea
periodică a învelişurilor superficiale ale rocilor.
Gelivaţia (îngheţul şi dezgheţul) acţionează cu precădere în regiunile montane
înalte cu umiditate ridicată şi unde temperatura oscilează în jurul lui 0°C. Creşterea
volumului apei prin îngheţ determină în porii şi fisurile rocilor apariţia unor forţe
considerabile (100 atm/cm2) care slăbesc coeziunea dintre minerale şi provoacă în timp
dezagregarea rocilor. Produsele rezultate prin gelivaţie formează acumulări de fragmente
angulare (colţuroase) numite mări de grohotiş.
Acelaşi efect distructiv este generat şi de procesele repetate de umezire şi uscare a
suprafeţei rocilor determinate de variaţiile de temperatură în combinaţie cu un aport
periodic de apă. Alternanţa repetată a celor două procese la suprafaţa rocilor poroase
(argile) conduce la apariţia crăpăturilor şi apoi a descuamărilor. În zonele cu evaporaţie
intensă este stimulată circulaţia ascendentă a soluţiilor prin pori şi formarea
eflorescenţelor sau crustelor de săruri.
8.1.1.3. Efectele cristalizării soluţiilor

Cristalizarea substanţelor din soluţiile care se găsesc în pori sau care circulă în
lungul fisurilor din roci dezvoltă presiuni asupra pereţilor spaţiilor în care se formează,
generând astfel dezagregarea rocii. Efectele dezagregării rocilor generate de forţele de
119
Geologie generală
cristalizare sunt de 10 – 1000 de ori mai mari decât cele generate de gelivaţie sau de
umezire şi uscare.
8.1.1.4. Acţiunea gravitaţiei

Este vizibilă în ariile continentale unde, prin prăbuşiri de blocuri şi alunecări
de teren, contribuie la modelarea versanţilor şi implicit la dezagregarea rocilor. În
bazinele marine şi oceanice controlează direct procesele de sedimentare detritică şi
declanşează, în zonele de povârniş supraîncărcate de sedimente, alunecări de teren.
8.1.1.5. Efectele activităţii organismelor

Activitatea plantelor şi animalelor contribuie la dezagregarea rocilor din partea
superficială a crustei terestre. Astfel lichenii distrug suprafaţa substratului pe care trăiesc.
Rădăcinile arborilor din zonele stâncoase pătrund pe fisuri şi prin presiunea pe care o
exercită asupra pereţilor lor produc desprinderea blocurilor de rocă.
Organismele perforante - spongieri, echinide, alge albastre, găuresc substratul pe
care trăiesc, îl fragmentează, transformându-l în pulbere.
8.1.2. Alterarea chimică

Desfăşurată simultan cu dezagregarea, alterarea constituie un complex de
modificări chimice suferite de minerale şi roci în zona de interacţiune a atmosferei,
hidrosferei şi biosferei cu litosfera. Zonele în care se manifestă aceste procese au grosimi
diferite în partea superficială a crustei şi reprezintă un înveliş termodinamic caracterizat
prin temperaturi şi presiuni scăzute specifice suprafeţei globului. În aceste condiţii,
asociaţiile mineralogice din rocile preexistente, formate în special prin procese magmatice
şi metamorfice la temperaturi şi presiuni înalte, devin instabile.
Procesele de alterare chimică prezintă aspecte variate, fiind determinate de o serie
de factori: abundenţa oxigenului la suprafaţa crustei, CO2, apa ca agent de dizolvare,
climatul, relieful, constituţia materialului supus alterării etc.
8.1.2.1. Natura materialului

Apariţia şi dezvoltarea proceselor de alterare chimică este controlată de structura
reticulară şi chimismul mineralelor ce alcătuiesc rocile preexistente, de structura şi textura
lor, precum şi de proprietăţile lor fizico - chimice (porozitate, permeabilitate etc.).
Tipurile de legături chimice dintre compuşi influenţează comportarea lor în
timpul alterării. Astfel legăturile ionice (de exemplu Na - Cl în clorura de sodiu - sare
gemă) sunt foarte slabe şi facilitează trecerea în soluţie a compusului respectiv.
Legăturile covalente (de exemplu Si - O în tetraedrii [SiO4]4-) sunt mult mai
puternice şi conferă compuşilor respectivi o mai mare stabilitate. Energia de formare a
legăturii O - Si în raport cu aceea a legăturii dintre oxigen şi alţi cationi este mult
superioară.
Exemple: În cadrul silicaţilor, structurile nezosilicatice sunt mai puţin stabile
decât cele inosilicatice, iar acestea mai puţin stabile decât cele ale filosilicaţilor şi
respectiv tectosilicaţilor.
Având în vedere această observaţie rezultă că rocile formate preponderent din
minerale felsice (tecto şi filosilicaţi), respectiv granite, granodiorite, gnaise, micaşisturi,
sunt mai rezistente la alterarea chimică decât rocile formate preponderent din minerale
mafice (ino- şi nezosilicaţi) - gabbrouri, bazalte, amfibolite.
Caracterele structurale şi texturale rezultate în procesul cristalizării mineralelor
influenţează de asemenea comportarea rocilor la alterare.
Exemple: Structurile microcristaline, compacte, conferă rocilor o stabilitate
mai mare decât structurile larg cristaline. Textura rocilor controlează desfăşurarea în
120
Geologie generală
spaţiu a alterării chimice. Porozitatea şi permeabilitatea rocilor sedimentare favorizează

desfăşurarea alterării chimice printr-un contact mai îndelungat între apă şi mineral.
8.1.2.2. Procese chimice de alterare

Reacţiile chimice care modifică, la suprafaţa crustei, agregatele minerale
preexistente se desfăşoară în prezenţa oxigenului, a CO2 şi a apei. Se produc astfel procese
de oxidare, carbonatare, caolinizare, laterizare, solubilizarea mineralelor etc.
a) Oxidarea
Mineralele formate în medii deficitare în oxigen devin instabile în condiţiile zonei
de oxidare şi trec fie în compuşi oxigenaţi solubili, fie în oxizi insolubili. De exemplu,
sulfurile, care s-au format în medii reducătoare, se oxidează şi trec în sulfaţi, minerale
relativ solubile şi instabile în zona de oxidaţie. Fixarea acestor elemente în scoarţa de
alterare are loc sub formă de carbonaţi (siderit FeCO 3) şi hidroxizi (de exemplu goethit
FeO∙OH, lepidocrocit γFeO∙OH). Trecerea unor minerale primare în minerale secundare
prin oxidare conduce la apariţia unor zone exploatabile cunoscute sub denumirea de
„pălăria de fier" (exploatarea de la Altân Tepe - Dobrogea).
Alături de compuşii fierului, care sunt unele dintre cele mai sensibile minerale de
oxidare, manganul şi aluminiul se concentrează, prin reacţii similare, în zona de oxidare
sub formă de oxizi şi hidroxizi (piroluzit MnO 2 , criptomelan Mn 8 O16 , psilomelan
Mn5O10, hidrargilit A1(OH)3, diaspor A12O3∙H2O, boehmit γAlO∙OH).
Prezenţa Fe şi Mn în neoformaţiile scoarţei de alterare (minerale nou formate) dau
coloraţii caracteristice - roşu (Fe3+), negru-violet (Mn4+), constituind criterii de recunoaştere
a proceselor de oxidare.
b) Carbonatarea
Procesele de formare a carbonaţilor în depozite reziduale sunt controlate de
echilibrul conţinutului de CO 2 în atmosferă şi în apele de circulaţie. Apa încărcată cu CO 2
descompune uşor diferitele minerale preexistente şi devine dicarbonatică. Scăderea la un
moment dat a presiunii parţiale a CO2 modifică echilibrul CO/HCO3-determinând
precipitarea carbonaţilor. Prin carbonatare se formează cruste, acumulări concreţionare şi
pulverulente.
c) Caolinizarea
Este procesul de descompunere a silicaţilor, în special feldspaţi şi feldspatoizi,
ce pierd ionii de Na +, K+ , Ca2+ sub formă de hidraţi solubili. Aceştia, în prezenţa apei,
trec în silicaţi hidrataţi de Al, numiţi în general minerale argiloase şi a căror unic
reprezentant tipic este caolinitul.
Acest proces chimic este deosebit de important dacă se are în vedere că 60% din
masa crustei terestre este alcătuită din feldspaţi, iar 1/3 din greutatea ei este dată de argile.
Într-un climat cald şi umed, de tip tropical şi ecuatorial, fenomenul de alterare
chimică a feldspaţilor este foarte frecvent şi foarte pronunţat, ajungându-se la procese de
laterizare.
d) Laterizarea
Este procesul chimic de descompunere a alumosilicaţilor hidrataţi (minerale
argiloase) în silice amorfă sau criptocristalină (SiO 2·nH2O) şi oxizi de aluminiu
hidrataţi. Unii dintre aceştia sunt cristalizaţi (ca diasporul Al 2O3·H2O, hidrargilit Al(OH)3),
iar alţii amorfi. Se formează lateritul, care apare sub forma unei mase dezagregate de
culoare roşie (Fig. 82) , din care este îndepărtată silicea, şi care este constituită din
hidroxid de aluminiu Al(OH)3 (constituent principal al bauxitei, Fig. 83) şi câteva minerale
stabile (muscovit, amfiboli, piroxeni). Depozitele de acest tip, de zeci de metri grosime,
apar numai în regiunile cu climat cald şi umed.
121
Geologie generală
Fig. 82 Laterit bogat în fier lângă Khao Yai, Fig. 83 Exploatare de bauxită în Venezuela.
Thailanda. Iniţial un conglomerat, roca este acum un Depozitul de bauxită, de 6 m grosime, acoperă un
amestec de hematit şi argilă ca rezultat al alterării nivel lateritic dezvoltat pe granit (Montgomery,
intense generată de climatul tropical (Skinner & 2006).
Porter, 2000).
e) Solubilizarea mineralelor
Trecerea mineralelor în soluţie se face diferenţiat, fiind determinată de compoziţia
lor chimică, de tipurile de legături realizate între elemente şi de o serie de parametri
fizico - chimici ai mediului de solubilizare (T°C, CO2, O2, pH, etc.).
Unul dintre mineralele cele mai solubile este halitul (NaCl), principala halogenură
din natură care intră în alcătuirea rocilor evaporitice, formând agregate masive sau
eflorescenţe, diseminaţii şi intercalaţii în unele depozite argiloase şi carbonatice.
Gipsul (CaSO4∙2H2O) şi anhidritul (CaSO4) urmează ocurenţele halitului, dar viteza
lor de solubilizare este mult mai mică decât a acestuia. Solubilitatea gipsului este de 40 de
ori mai mică decât a halitului, iar cea a anhidritului este şi mai redusă.
Principalele minerale carbonatice (calcit CaCO3, aragonit CaCO3, dolomit
CaMg(CO3)2, siderit FeCO3, rodocrozit MnCO3), ce intră în constituţia rocilor sedimentare
carbonatice şi a marnelor, constituie uneori liantul în rocile detritice şi sunt prezente în
unele roci metamorfice (marmure) şi cu totul subordonat în roci magmatice (carbonatite).
În contact cu apa, carbonaţii se disociază în anionul CO 32- (carbonatat) şi
cationul metalic Ca2+, Mg2+, Fe2+, Mn2+, ordinea de solubilizare fiind: magnezit,
aragonit, calcit, siderit şi rodocrozit. Viteza de dizolvare este influenţată de compoziţia
apelor, presiunea CO2 şi temperatură.
Silicea (SiO2), sub diversele sale forme - cuarţ, calcedonie, opal, tridimit,
reprezintă unul dintre mineralele cele mai răspândite, fiind întâlnită aproape în toate
tipurile de roci sedimentare (silicolite, gresii, argile etc), magmatice (granite, riolite,
granodiorite etc.) şi metamorfice (cuarţite, gnaise, micaşisturi etc.). Solubilitatea silicei
în apele naturale este condiţionată de modul ei de apariţie - cristalizat sau amorf, de
temperatură şi pH-ul mediului de dizolvare. În combinaţie cu apa, silicea fie formează
soluţii adevărate, fie capătă formă coloidală.
8.1.2.3. Rolul climei în alterarea chimică

Intensitatea proceselor de alterare şi deci dezvoltarea unei zone de alterare este
controlată de poziţia regiunii respective în raport cu clima şi relieful.
122
Geologie generală
Zona ecuatorială, caracterizată prin umiditate şi temperaturi ridicate, este cea mai
favorabilă desfăşurării proceselor de alterare. În această zonă reacţiile chimice sunt de 4 -
5 ori mai rapide decât cele care se desfăşoară în zonele temperate şi conduc la concentrarea
oxizilor de Fe şi Al.
Zonele tropicale, cu umidităţi insuficiente, sunt improprii desfăşurării unor
procese de alterare.
În zonele temperate, cu umiditate şi temperatură moderate, transformările
chimice suferite de mineralele primare sunt frecvente şi conduc la acumulări de minerale
argiloase (caolinit, montmorillonit, hidromice).
În zonele subpolare, datorită menţinerii îndelungate a unor temperaturi sub 0°C,
alterarea rocilor se desfăşoară într-un ritm foarte lent sau uneori lipseşte cu desăvârşire.
Fenomenele de alterare se dezvoltă diferenţiat în funcţie de altitudinea şi
morfologia reliefului. În acest sens, se poate urmări o zonalitate pe verticală, reflectată
prin creşterea treptată, de la nivelul mării spre zona marilor înălţimi, a intensităţii
produselor de transformare a rocilor preexistente. Alterarea chimică este mai accentuată
în cazul reliefului cu pante line şi scurgere redusă, care menţine un contact îndelungat între
substratul de rocă şi apă, decât relieful cu pante puternic înclinate şi scurgere rapidă.
8.1.3. Produsele alterării fizice şi chimice

Alterarea fizică şi chimică a rocilor preexistente conduce la apariţia a două produse
importante: scoarţa de alterare şi solurile.
8.1.3.1. Scoarţa de alterare este rezultatul final al proceselor fizice şi chimice
care afectează simultan partea superioară a crustei terestre. Ea se dezvoltă progresiv între
roca proaspătă şi învelişul de sol, având grosimi variabile de până la circa 60 m.
Scoarţa de alterare începe în bază printr-un nivel de roci dezagregate pe care se
instalează produse cu grade tot mai înaintate de transformare, bogate în (OH) -, Fe2+, Al3+.
În partea superioară a scoarţei, acolo unde există condiţii de instalare a microorganismelor
şi de dezvoltare a unei activităţi organice complexe, de natură vegetală şi animală, se
dezvoltă solurile.
Evoluţia în trepte a proceselor de alterare conduce la o zonalitate verticală a
scoarţei de alterare, care se reflectă în asociaţii mineralogice distincte şi structuri
specifice pentru fiecare nivel situat deasupra rocii proaspete. Compoziţia mineralogică a
scoarţei de alterare este diferită în funcţie de condiţiile climatice. În acest sens se pot
deosebi 3 tipuri mineralogice de scoarţă:
 tipul sialitic saturat (hidromicaceu) specific regiunilor reci şi temperate, cu
alterare chimică relativ slabă, fără migrarea silicei; mineralele tipomorfe:
montmorillonit, beidelit, hidroclorit, hidromice;
 tipul sialitic nesaturat (argilitic), caracteristic zonelor calde cu alterare chimică
activă, din care silicea a fost parţial îndepărtată; mineralele tipomorfe: caolinit,
halloysit, nontronit, cuarţ;
 tipul allitic (lateritic), propriu regiunilor ecuatoriale cu temperaturi ridicate şi
umiditate permanentă; alterarea este foarte intensă, fapt ce produce îndepărtarea
completă a silicei şi reprecipitarea aluminiului sub formă de hidroxizi;
minerale tipomorfe: hidrargilit, oxizi şi hidroxizi de fier, metahalloysit.
8.1.3.2. Solurile se formează la partea superioară a scoarţei de alterare, acolo unde

activitatea foarte intensă a microorganismelor conduc permanent la modificări mineralogice
şi structurale complexe. Solurile, de a căror studiu se ocupă pedologia, reprezintă un
excelent mediu pentru vegetaţie.
123
Geologie generală
Să ne reamintim
Domeniul sedimentar dezvoltat progresiv la suprafaţa globului terestru în
condiții normale de presiune și temperatură este arealul unde se formează sedimente
și roci sedimentare. Factorii exogeni (efectele mișcării apei și aerulu i, variațiile
termice ale atmosferei, acțiunea gravitației, a organismelor) produc alterarea fizică și
chimică a rocilor aflate la suprafața crustei terestre. Alterarea fizică (dezagregarea)
constă în sfărâmarea mecanică a rocilor, fără modificarea compoziţiei chimice. Simultan
cu dezagregarea se produce și alterarea chimică care constituie un complex de modificări
chimice suferite de minerale şi roci în zona de interacţiune a atmosferei, hidrosferei şi
biosferei cu litosfera: oxidare, carbonatare, caolinizare, laterizare, solubilizarea mineralelor
etc.
8.1.4. Dinamica materialului sedimentar

Drumul pe care materialul sedimentar îl parcurge de la locul unde s-a format până
la cel de litificare (consolidare) este complex şi cuprinde: desprinderea de substrat,
deplasarea particulelor prin intermediul factorilor de transport (aer, apă, gheaţă) şi
depunerea în ariile de sedimentare. În cazul în care materialul sedimentar rezultat prin
dezagregarea rocilor preexistente nu este transportat se formează depozite reziduale sau
eluviale.
8.1.4.1. Transportul în mediul marin

Mediul marin este principalul domeniu de desfăşurare a proceselor de transport şi
acumulare a fragmentelor clastice; evoluţia este controlată permanent de proprietăţile
hidrodinamice ale apelor în care se găsesc şi de modul de transport spre bazinele de
acumulare.
Principalele mecanisme de deplasare a fragmentelor clastice prin intermediul
apei sunt: târârea, rostogolirea, saltaţia şi suspensia.
Târârea este modul de transport prin care granulele grosiere, cu diametrul mai
mare de 0,5 mm, înaintează pe fundul bazinului urmând trasee liniare, paralele cu
direcţia curentului. Viteza de deplasare a fragmentelor este mică.
Rostogolirea este cel mai obişnuit mod de transport al particulelor şi depinde
de forma lor şi de natura fundului bazinului. Particulele sferice se rostogolesc cel mai uşor
pe suprafeţe plane, iar cele mai mici mai repede decât cele mari, în condiţiile unei
viteze constante a curentului. Acest tip de deplasare este caracteristic sedimentelor fluviale
grosiere.
Saltaţia granulelor de pe suprafaţa fundului bazinului se produce atunci când forţa
de gravitaţie este temporar depăşită de capacitatea de transport a curenţilor.
Dimensiunea maximă a particulelor ridicate prin saltaţie depinde de adâncimea apei,
viteza curentului şi forma substratului (Fig. 84).
Fig. 84 Transportul sedimentelor prin saltaţie (Skinner & Porter, 2000).
124
Geologie generală
Deplasarea în suspensie a particulelor este realizată când componenta verticală a

mişcării depăşeşte viteza de depunere a acestora. Acest transport este determinat de forţa
ascensională produsă de curenţii turbionari ascendenţi care se formează la fundul bazinului
de sedimentare şi care la ridicare duc cu ei granulele desprinse. Particulele astfel ridicate
sunt antrenate de curentul râului şi transportate spre aval. Mişcarea sedimentelor în
suspensie este tipică cursurilor inferioare ale râurilor şi curenţilor marini.
Transportul sedimentelor de către apele curgătoare este permanent,
înregistrând perioade de paroxism în timpul ploilor torenţiale sau furtunilor. Astfel sunt
transportate cantităţi imense de material solid în diferite moduri. Pentru apele torenţiale
este specific transportul prin târâre, rostogolire şi saltaţie. Masele importante de apă
pun în mişcare materialul indiferent de dimensiunea particulelor. În timpul transportului,
materialul grosier este cel mai afectat prin fragmentare şi alterare.
În apele râurilor, transportul particulelor fine se face în cea mai mare parte în
suspensie, evident subordonat existând şi un transport deloc neglijabil şi al particulelor
grosiere prin târâre şi rostogolire. În timpul transportului, granulaţia materialului se
schimbă; numai fragmentele foarte fine îşi continuă drumul vreme îndelungată, pe când
cele grosiere rămân pe parcurs.
Transportul în bazinele marine
Principalii agenţi de transport în mediul marin sunt valurile şi curenţii care, în
mişcarea lor permanentă, deplasează sedimentele clastice fie prin târâre şi rostogolire, fie
sub formă de suspensie.
În zona litorală transportul materialului detritic se face prin valuri şi curenţi,
depinzând adesea de înclinarea şi adâncimea fundului bazinului.
Dacă înclinarea plajei submerse este mare, materialul este antrenat spre baza
pantei, iar dacă înclinarea este mică, materialul se deplasează spre ţărm, adăugându-
se plajelor subaeriene.
Valurile cu energie mare determină apariţia de creste (ripple, Fig. 85) la suprafaţa
sedimentelor din ape cu adâncime de maxim 4 m. Cu descreşterea energiei valului,
ripple-urile sunt mai mici şi apar numai lângă ţărm.
B
A
Fig. 85 Ripple marks actuale şi fosile. A. Formarea ripplelor în apă puţin adâncă lângă ţărm. B. Ripple
marks fosile pe suprafaţa unui strat de gresie (Skinner & Porter, 2000). .
Curenţii sublitorali sunt mai puternici de-a lungul plajelor cu pante abrupte şi
valuri mari. Viteza lor este suficientă pentru a produce ripple-uri mari (megaripple-uri) la
125
Geologie generală
suprafaţa sedimentelor peste care se deplasează şi pentru a transporta material fin în

suspensie. Curenţii litorali preiau aluviunile aduse de râuri, le dispersează în bazin,
amestecându-le cu materialul clastic propriu bazinului şi determinând migrarea
bancurilor de nisip din zona litorală. În aceste condiţii materialul detritic este prelucrat
intens, bine rulat şi are o sortare accentuată.
8.1.4.2. Transportul eolian

Datorită diferenţei de densitate, aerul are faţă de apă o capacitate de transport de
circa 300 ori mai mică, la aceeaşi viteză. Deşi viteza vântului poate atinge valori
apreciabile, mult mai mari decât aceea a apei, posibilitatea de antrenare a particulelor este
redusă.
După modul cum se produce, transportul eolian se aseamănă cu cel acvatic. În
funcţie de dimensiunile şi greutatea lor specifică, cât şi de viteza agentului de transport,
particulele sunt deplasate prin rostogolire, saltaţie şi suspensie.
Vânturile cu intensitate redusă produc simple ondulaţii la suprafaţa nisipurilor;
odată cu creşterea intensităţii iau naştere dunele şi barcanele (Fig. 86).
Dunele sunt denivelări cu înălţimi de câţiva metri până la zeci de metri ce se
formează la suprafaţa nisipului. Panta lor este mai lină în partea de unde bate vântul şi
mai accentuată în partea opusă. Granulele grosiere se concentrează în apropierea crestei.
Barcanele sunt formaţiuni semicirculare care se formează datorită producerii unor
vârtejuri în partea anterioară acumulărilor de nisip. Micile ondulaţii, dunele şi barhanele se
deplasează în direcţia vântului. Materialele transportate eolian au în general sortare şi
grad de rulare avansate.
Fig. 86 Câmp de barcane. Dune de nisip care au avansat de la dreapta la stânga peste câmpurile
cultivate din Depresiunea Danakil, Egipt (Skinner & Porter, 2000).
8.1.4.3. Transportul prin intermediul gheţarilor

În timpul deplasării gheţarului, din substratul de rocă care formează pereţii văii
glaciare şi patul gheţarului sunt smulse fragmente de diferite dimensiuni şi transportate
fie în domeniul continental, fie marin.
Materialul din baza limbii gheţarului este supus abraziunii, erodând la rândul lui
substratul pe care se deplasează. Astfel se produc zgârâieturi aproape paralele între ele,
dispuse pe direcţia de curgere a gheţii.
126
Geologie generală
După topirea gheţarului, materialul fragmentat este depus sub formă de

morene frontale, laterale (Fig. 87) etc. Aceste morene au aspect de creste constituite din
materialul nesortat format din blocuri metrice în amestec cu particule fine de natură
argiloasă.
Fig. 87 Râuri de gheaţă.

Benzile negre de roci (morene
laterale) rezultate prin eroziunea
patului gheţarului marchează
limitele dintre râurile de gheaţă
tributare care s-au unit formând
gheţarul Kaskawulsh, un gheţar de
vale în Yukkon, Canada (Skinner &
Porter, 2000).
8.1.4.4. Transportul gravitaţional

Forţa gravitaţiei este principalul factor care determină deplasarea unor mase imense
de material atât în domeniul marin cât şi cel continental.
În domeniul continental gravitaţia, ajutată de condiţiile geologice şi climatice
din diverse regiuni, conduce la declanşarea alunecărilor de teren (Fig. 88), surpărilor şi
prăbuşirilor.
Fig. 88 Alunecare recentă de

teren în regiunea Anapurna din
vestul Nepalului (Skinner &
Porter, 2000).
Tot cauzele gravitaţionale determină apariţia solifluxiunilor care reprezintă

alunecarea păturii superficiale de sol, impregnată cu apă în timpul dezgheţului, peste
substratul îngheţat (Fig. 89). Aceste procese se produc în urma unor cutremure sau prin
asocierea unor cauze diferite cum ar fi: îmbibarea cu apă a unor nivele argiloase de la
suprafaţa crustei, supraîncărcarea cu zăpadă, dispunerea în pantă a unor terenuri,
eroziunea apei la ţărmul mării.
127
Geologie generală
Fig. 89 Solifluxiune. Un
lob de sol de grosime metrică
alunecat peste depozitele
glaciare din bazinul Văii
Orgière din Alpii Italieni
8.1.5. Sedimentarea
Transportul materialului sedimentar în stare de soluţie sau suspensie reflectă
realizarea şi menţinerea unui echilibru în cadrul sistemului apă şi aer, pe de o parte, şi
substanţele deplasate, pe de altă parte. Modificarea acestui echilibru determină depunerea
materialului şi acumularea lui sub formă de sedimente.
Prin dezagregarea şi alterarea chimică a rocilor preexistente rezultă particule
mecanice şi chimice care sunt transportate în soluţie sau suspensie. Sedimentarea lor este
un fenomen complex care implică depunerea simultană a acestor particule în condiţii
proprii mediului marin sau continental.
Apele continentale - râuri, lacuri, mlaştini etc. şi cele marine, lagunare,
reprezintă soluţii naturale cu caracter electrolitic (soluţii reale) sau coloidale (soluţii
coloidale) din care, la anumite compoziţii şi anumite condiţii de temperatură, presiune,
Eh, pH etc. are loc procesul de depunere a substanţelor pe cale chimică.
Soluţiile electrolitice conţin dizolvaţi ioni foarte solubili de L i + , Na+, K+, Ca2+,
Mg2+ etc. sau anioni complecşi: CO32-, SO42-, NO3-, PO32- etc. Compuşi greu solubili (Al3+,
Fe2+, Fe3+, Mn2+, Si4+), sub formă de particule cu diametrul de 0,1 - 1 μ, formează soluţii
coloidale. Separarea compuşilor pe cale chimică prin precipitare se face în momentul în
care fiecare compus atinge limita sa de saturaţie în soluţia respectivă. Atingerea limitei de
saturaţie are loc în momente diferite pentru diverşi compuşi, fapt care generează
precipitarea lor într-o anumită ordine, determinată şi de influenţa factorilor naturali asupra
procesului de precipitare.
În momentul în care viteza curentului de apă sau de aer scade sub limita necesară
menţinerii în suspensie a particulelor de o anumită dimensiune, toate acestea se depun pe
substrat. Ele pot fi reluate în transport, proces care nu se încheie decât în momentul
consolidării materialului.
Acumularea sedimentelor în mediile naturale
Acumularea sedimentelor în mediul marin şi continental este determinată de
numeroşi factori. În bazinele marine ansamblul condiţiilor de sedimentare este relativ
omogen deşi este influenţat de numeroşi factori. În cadrul ariilor continentale,
sedimentarea subacvatică este mai variată, unele din aspectele sale fiind asemănătoare cu
cele ale sedimentării marine; ea se desfăşoară în domeniile premontan, al văilor de câmpie,
lacustru şi paludal (mlaştină). Principalele medii de sedimentare pe glob sunt separate în
următoarele domenii:
128
Geologie generală
1. Domenii marine
Margine
continentală
Zona litorală domeniul apelor de mică adâncime
Platforma continentală (şelf) = zonă neritică
Povârniş continental
Bazinul oceanic
Câmpii abisale
Creste oceanice domeniul apelor adânci
Fose
2. Domenii de tranziţie
Domeniul lagunar
Domeniul deltaic
Domeniul limanelor şi al estuarelor
3. Domenii continentale
Domeniul fluviatil
Domeniul lacustru
Domeniul paludal
Domeniul glaciar
Domeniul deşertic
Domeniul spelean
8.1.5.1. Sedimentarea în domeniile marine

Sedimentarea în zona litorală
Zona litorală reprezintă creaţia valurilor şi curenţilor litorali, constituind unitatea de
legătură dintre uscat şi bazinul marin propriu-zis.
Sedimentarea în zonele litorale neafectate de maree conduce la formarea plajelor
subaeriene, uscate. Acestea sunt constituite din sedimente detritice mai grosiere şi fine
(silt, nisip) la care se adaugă cochilii de organisme (care uneori pot forma lumaşele).
Depozitele formate în aceste condiţii sunt stratificate şi au înclinarea spre continent. În
plajele umede stratificaţia poate fi paralelă, oblică sau încrucişată, cu cădere spre bazinul
marin.
Sedimentarea în zona şelfului (platforma continentală)

Platforma continentală (şelful) se caracterizează prin influenţa erozională mai
scăzută a valurilor asupra substratului de rocă. În structura ei se deosebesc două
domenii: şelful intern, care este suprafaţa dinspre zona litorală pe care se resimte mişcarea
valurilor, şi şelful extern, suprafaţa dinspre marginea bazinului oceanic pe care nu se mai
face simţită acţiunea valurilor.
În zona şelfului se formează mai multe categorii de sedimente:
 sedimente detritice, similare celor din zona litorală, care sunt localizate în special în
dreptul gurilor de vărsare a marilor fluvii (pietrişuri, nisipuri, silturi, fragmente
litice diverse etc);
 sedimente organice reprezentate fie prin acumulări de cochilii, fragmente de
schelete (lumaşele), fie prin depozite formate prin activitatea coralilor, algelor,
briozoarelor, organismelor fixate care îşi construiesc schelete rigide din CaCO 3;
 sedimente autigene care se formează prin precipitarea carbonaţilor, fosfaţilor şi
glauconitului.
Sedimentarea în ape adânci (batiale şi abisale)

Este foarte bogată, constând în special din sedimente foarte fine, pelitice. Dintre
acestea amintim:
129
Geologie generală
 mâlurile carbonatice, sedimente cu cea mai largă apariţie, reprezentând o treime

din suprafaţa fundurilor oceanice la adâncimi de 160 – 4500 m;
 argila roşie abisală acoperă fundurile oceanice în regiunile de mare adâncă, peste
4500 m;
 mâlul albastru, format în condiţii reducătoare (fără oxigen);
 mâlul cu diatomee (alge silicioase) formează fâşii late de aproximativ 1500 km în
lungul paralelor de 60°, în ambele emisfere;
 mâlul cu radiolari (organisme microscopice silicioase) apare în jurul vulcanilor
submarini, care procură cantităţile de silice necesare construirii testurilor;
 mâluri vulcanice apar în regiunile cu activitate vulcanică subaeriană sau submarină.
8.1.5.2. Sedimentarea în medii de tranziţie

În zonele marginale ale bazinelor marine se instalează condiţii mixte între cele
continentale şi cele marine.
Domeniul lagunar
Lagunele sunt medii particulare de sedimentare formate în spaţiul cuprins între
continent şi cordoanele litorale. Comunicarea cu marea este sporadică, fâcându-se de
obicei dinspre mare spre lagună, prin intermediul valurilor mari. În condiţiile unui climat
arid, evaporarea intensă din apa lagunei determină creşterea salinităţii şi implicit
precipitarea diferitelor evaporite (gips, anhidrit, săruri delicvescente, depozite de
dolomite). În zonele cu climat umed, instalarea mediului reducător în profunzime
determină apariţia mâlurilor sapropelice cu sulfuri.
Domeniul deltaic
Sedimentarea în acest domeniu este caracterizată prin abundenţa materialului în
suspensie şi în stare coloidală. Materialul acumulat în delte este foarte diferit
granulometric, de la ruditic până la pelitic şi cu o stratificaţie încrucişată generată de
migrarea gurilor de vărsare.
Domeniul limanelor şi al estuarelor
Limanele reprezintă guri lărgite ale fluviilor, barate parţial de bazinul marin printr-
un cordon litoral. Într-un climat umed, sedimentele depuse sunt foarte fine, iar în zonele
de adâncime se formează sapropeluri şi sulfuri de fier. În climatele aride, prin
evaporare, se produce precipitarea sărurilor din soluţii.
Estuarele sunt tot lărgiri ale gurilor fluviilor dar care se găsesc în permanentă
legătură şi schimb cu bazinul marin. Ele se formează în bazine cu fenomene mareice,
datorate pătrunderii regulate a mareelor pe gurile fluviilor. Sunt nefavorabile sedimentării
propriu-zise, depozitele formate fiind foarte neuniforme ca alcătuire şi structură generală.
8.1.5.3. Sedimentarea în domeniile continentale

Domeniul fluviatil
La periferia zonelor muntoase, acolo unde panta se micşorează şi viteza cursurilor
de apă se reduce, are loc depozitarea materialului grosier, rezultat prin dezagregarea rocilor
din munţi. Sedimentele formate în aceste zone, numite în general fanglomerate, nu sunt
sortate şi nici rulate şi au o compoziţie petrografică omogenă, tipică regiunii respective.
Materialul este dispus neregulat, rar având o stratificaţie grosieră. Depozitele premontane
ocupă suprafeţe mari şi au grosimi apreciabile.
Cursurile mijlocii şi inferioare ale apelor constituie medii de sedimentare mult
mai variate decât în sectorul premontan. Sedimentarea se poate face în albia propriu -
zisă şi în luncile inundabile. În albii materialul depus este grosier, rulat, cu stratificaţie
oblică şi cu un conţinut redus de resturi organice. În luncile inundabile materialul este
foarte fin, cu resturi abundente de organisme, cu crăpături de uscare şi urme de paşi ai
animalelor terestre.
130
Geologie generală
Domeniul lacustru
Condiţiile de sedimentare în lacuri sunt determinate de dimensiuni, roci
înconjurătoare şi climă. Sedimentele din lacurile mari situate în climat umed sunt foarte
asemănătoare acelora din mările semiînchise sau închise. Natura materialului depus este
determinată de caracterele petrografice ale regiunii în care se găseşte lacul. Fauna
abundentă de gastropode şi bivalve creează depozite calcaroase organogene. Dezvoltarea
unei vegetaţii bogate determină apariţia sapropelurilor şi a turbei prin crearea unui mediu
reducător în profunzime.
În climatele aride se formează argile carbonatice, marne, depozite cu sulfaţi,
cloruri. Datorită evaporării, toate sedimentele prezintă o fină stratificaţie sezonieră.
Domeniul paludal
Mlaştinile constituie, de cele mai multe ori, ultima etapă a evoluţiei lacurilor. Se
caracterizează printr-o vegetaţie foarte abundentă, care determină apariţia unor condiţii
reducătoare. În acest domeniu se pot forma: turba, unele depozite calcaroase, depozite
constituite din compuşi ai fierului şi manganului.
8.2 Diageneza sedimentelor

după depunere acestea suferă o serie de procese fizice şi chimice în urma cărora sunt
transformate în roci sedimentare. Aceste procese numite procese de diageneză cuprind:
tasarea, dizolvarea, cimentarea, formarea concreţiunilor, carbonificarea propriu - zisă şi
bituminizarea.
Tasarea sau compactarea constă în micşorarea volumului unui sediment ca
urmare a presiunii litostatice exercitate de depozitele situate deasupra. În urma tasării are
loc rearanjarea particulelor ce alcătuiesc sedimentul, se produce compactarea, concomitent
cu reducerea porilor şi expulzarea apei. De exemplu, dintr-un nămol argilos cu 80 % apă,
prin tasare, se ajunge la doar 10 % apă, iar sedimentul se transformă într-o argilă
compactă.
Cimentarea constă în dizolvarea unor componenţi ai sedimentului în apa din
porii acestuia şi precipitarea lor în jurul granulelor detritice ca liant. Cimentul cel mai
frecvent este cel calcitic (CaCO 3), acesta fiind urmat de cimentul silicios (opal,
calcedonie); mai rar apare ciment fosfatic, limonitic, glauconitic etc.
Formarea concreţiunilor reprezintă un proces de precipitare a unor substanţe din
soluţiile care circulă prin porii şi fisurile unui sediment în jurul unor granule minerale sau
bioclaste. Precipitarea continuă a diferitelor minerale în jurul unui centru de cristalizare
conduce la formarea unor noduli cu forme variate (ex. păpuşile de loess).
Carbonificarea propriu - zisă sau carbonificarea geochimică este un proces
complex în urma căruia turba, ulterior acoperirii ei cu alte sedimente, este supusă
unor temperaturi şi presiuni care determină creşterea conţinutului în carbon şi
transformarea ei în cărbuni (cărbune brun, huilă şi antracit).
Bituminizarea este procesul de îmbogăţire în carbon şi hidrogen a sapropelului şi
transformarea acestuia în hidrocarburi lichide (petrol) şi hidrocarburi gazoase (gaze
naturale).
Rezumat
Alterarea fizică şi chimică a rocilor preexistente conduce la apariţia a două produse
importante: scoarţa de alterare şi solurile.
Drumul străbătut de materialul sedimentar de la locul de formare până la cel de
litificare (consolidare) este complex şi cuprinde: desprinderea de substrat, deplasarea
particulelor prin intermediul factorilor de transport (aer, apă, gheaţă) şi depunerea în ariile
de sedimentare. În cazul în care materialul sedimentar rezultat prin dezagregarea
131
Geologie generală
rocilor preexistente nu este transportat se formează depozite reziduale sau eluviale.

Sedimentarea materialului dezgagregat se face în diferite domenii: marin, de tranziție și
continental.
după depunere acestea suferă o serie de procese de diageneză în urma cărora sunt
transformate în roci sedimentare.
1. Litogeneza cuprinde mai multe procese care au ca rezultat:
a. formarea sedimentelor;
b. formarea rocilor sedimentare;
c. formarea sedimentelor și a rocilor sedimentare.
2. Dezagregarea este un proces care constă din sfărâmarea mecanică a rocilor:
a. fără modificarea compoziției chimice;
b. cu modificarea compoziției chimice;
c. doar prin desfacerea acestora.
3. Transportul sedimentelor de către apele curgătoare este:
a. temporar;
b. permanent;
c. înregistrând perioade de paroxism.
4. Gelivația acționează cu precădere în regiunile montane unde:
a. umiditatea este ridicată;
b. presiunea este variabilă;
c. temperatura oscilează în jurul valorii de 0°C.
5. Prin oxidare sulfurile trec în:
a. carbonați;
b. sulfați;
c. oxizi.
6. Deplasarea fragmentelor clastice prin intermediul apei se face prin:
a. alunecare;
b. târâre, rostogolire;
c. saltație, suspensie.
7. Transportul eolian al particulelor de nisip generează în zonele deșertice:
a. câmpuri de pietre;
b. dune;
c. barcane.
8. Sedimentele acumulate în ape adânci (batiale și abisale) sunt constituite din:
a. mâluri carbonatice;
b. mâluri cu diatomee;
c. mâluri vulcanice.
9. Procesele de diageneză a sedimentelor cuprind:
a. tasarea și dizolvarea;
b. cimentarea și formarea concrețiunilor;
c. carbonificarea și bituminizarea.
10. Tasarea sau compactarea sedimentelor se datorează presiunii litostatice exercitată de
către:
a. depozitele de dedesubt;
b. depozitele de deasupra;
c. depozitele laterale.
132
Geologie generală
Sciences, Paris.
133
Geologie generală
GLOSAR
anomalie gravimetrică, deviere de la valoarea normală a accelerației gravitațioale.

antecedenţă, menţinerea cursului unui râu şi adâncirea văii sale pe un traseu
preexistent mişcărilor de înălţare tectonică care au afectat regiunea respective.
anul-lumină (a.l.), reprezintă distanţa străbătută de lumină, în vid (cu viteza de
299792,458 km/s), în timpul unui an tropic (365, 242199 zile).
arcurile insulare, tipuri structurale crustale grefate pe crustă intermediară, de mare
instabilitate tectonică, vulcanism activ şi seismicitate ridicată, formate din ghirlande
de insule sau din prelungiri peninsulare; sunt tipice zonelor de subducţie.
asteroizi (planetoizi), sunt corpuri cosmice de mici dimensiuni, care formează o
centură lată de aproximativ 345 milioane km, numită centura de asteroizi, situată între
Marte şi Jupiter.
barcanele, sunt formaţiuni semicirculare care se formează datorită producerii unor
vârtejuri în partea anterioară acumulărilor de nisip.
barracos, reprezintă şanţurile săpate de torenţii de apă sau de avalanşele de cenuşă
vulcanică pe pantele conului principal.
batolitele sunt corpuri magmatice intrusive cu formă neregulată. Cele mai multe
batolite sunt mase complexe ce cuprind mai multe corpuri intruzive separate, cu
compoziţie uşor diferită. Pot ajunge excepțional la 1000 km lungime.
bituminizarea, este procesul de îmbogăţire în carbon şi hidrogen a sapropelului şi
transformarea acestuia în hidrocarburi lichide (petrol) şi hidrocarburi gazoase (gaze
naturale).
calderele (de la caldera lb. spaniolă – căldare), constituie resturi ale unor aparate
vulcanice centrale, din care s-au păstrat doar părţile marginale.
calotă glaciară, masă de dimensiuni mari de gheaţă (milioane de km2), responsabilă
de crearea multor forme specifice reliefului glaciar şi periglaciar.
caolinizarea, este procesul de descompunere a silicaţilor, în special feldspaţi şi
feldspatoizi, ce pierd ionii de Na + , K+ , Ca2+ sub formă de hidraţi solubili.
cimentarea, constă în dizolvarea unor componenţi ai sedimentului în apa din porii
acestuia şi precipitarea lor în jurul granulelor detritice ca liant.
cinematica, ramura ştiinţelor Pământului care studiază deplasarea plăcilor în trecut
şi în prezent.
cinerit (tuf vulcanic), rocă piroclastică fină, formată prin cimentarea unor elemente
de natură vulcanică, cu dimensiuni mai mici de 2 mm.
circ glaciar, formă depresionară rezulată prin eroziunea gheţarilor, situat la obârşia
văilor glaciare sau pe versanţii acestora.
cometele, sunt corpuri cosmice cu orbite stabile, formate probabil din materia rămasă
de la formarea Sistemului solar.
conducţie, procesul prin care căldura trece printr-un corp solid de rocă sau oricare alt
corp solid, fără deformarea solidului.
conul vulcanic, este format din curgeri succesive de lavă în alternanţă cu strate de
piroclastite fine (cinerite) sau grosiere (aglomerate de bombe şi lapilii), având
înclinări mici (5 - 10o) în cazul curgerilor de lave bazice şi mai mari (25o - 45o) pentru
lave şi piroclastite acide.
convecţia, este procesul prin care materia fierbinte, mai puţin densă, este împinsă spre
suprafaţă şi înlocuită cu materia rece care coboară în astenosferă, creându-se astfel un
curent de convecţie.
coşul vulcanic (engl. vulcanic pipe), constituie calea de acces a magmei din bazinul
magmatic către suprafaţă.
134
Geologie generală
craterul, este o depresiune circulară de forma unei pâlnii cu vârful în jos, situată în
centrul conului şi care se continuă în jos cu coşul vulcanic.
creep, deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului, pe o grosime de 70
– 80 cm.
crioturbaţie, ansamblul deranjamentelor şi deplasărilor în masa depozitelor
necimentate sub acţiunea proceselor succesive de îngheţ şi dezgheţ.
cron magnetic, perioadă în care predomină un anumit tip de polaritate (normală ca
cea actuală sau inversă).
cuaternar, ultima perioadă geologică din istoria Pământului, desfășurată în ultimele
1,6 -1,8 milioane de ani și care continuă cu epoca actuală, numită Holocen.
cuptorul vulcanic (vatra vulcanică, camera sau bazinului magmatic), reprezintă un
spaţiu situat la adâncime, umplut cu topitură magmatică care alimentează coşul
vulcanic.
declinaţia magnetică (D), reprezintă unghiul dintre componenta orizontală a
câmpului magnetic total şi direcţia nord geografic.
deflaţie, procesul de antrenare eoliană a particulelor rezultate din dezagregarea
rocilor; fenomenul este activ în ţinuturile deşertice.
dezagregarea, constă în sfărâmarea mecanică a rocilor, fără modificarea
compoziţiei chimice.
dezintegrare radioactivă, emiterea spontană de radiații ca urmare a faptului că unele
elemente cu masă atomică mare și unii izotopi ai acestora posedă nuclee a căror
configurație se modifică în timp.
diacronie, evoluţia în timp a unui fenomen.
diageneză, proces natural prin care un sediment mobil este litificat (consolidat) şi
transformat în rocă.
diamagnetic, despre minerale respinse de câmpul magnetic terestru, având o
magnetizare de sens contrar intensităţii câmpului aplicat (grafit, diamant, calcit, topaz
etc.).
diferenţierea metamorfică, se realizează ca urmare a difuziunii selective a
particulelor din reţelele cristaline; gradienţii de temperatură şi mai probabil de
presiune determină, în fiecare caz concret, capacităţi de migrare deosebite.
difuziunea, este procesul prin care componenţii elementari ai mineralelor, cationii şi
anionii, se deplasează în stare solidă dintr-o poziţie reticulară în alta.
domeniul magmatic, constituie ansamblul proceselor de generare, evoluţie şi
consolidare a magmelor.
domeniul metamorfic, constituie ansamblul proceselor care conduc la apariţia unor
noi roci pe seama materialelor geologice preexistente.
drumlinuri, formă de relief pozitivă, alungită, cu înălţimi de până la 40 m, constituită
îndeosebi din material morenaic.
dunele, sunt denivelări cu înălţimi de câţiva metri până la zeci de metri ce se
formează la suprafaţa nisipului.
dyke-uri vulcanice (engl. dyke, amer. dike, irlandeză dyk), fracturi dispuse radiar faţă
de crater care sunt umplute cu lavă consolidată și care rămân în relief sub forma unor
ziduri.
dyke-urile, sunt corpuri tabulare de forma unei pânze de roci magmatice care taie
transversal stratificaţia rocilor. Un dyke se formează când magma pătrunde pe o
fractură (fisură).
eaterizarea, este procesul chimic de descompunere a alumosilicaţilor hidrataţi
(minerale argiloase) în silice amorfă sau criptocristalină (SiO 2·nH2O) şi oxizi de
aluminiu hidrataţi.
ecliptică, orbita imaginară descrisă de Soare în mişcarea lui anuală aparentă pe sfera
cerească.
135
Geologie generală
epocă, subdiviziune în ierarhia unităţilor geocronologice între perioadă şi vârstă, al

cărei corespondent cronostratigrafic este seria.
eră, diviziune majoră în ierarhia unităţilor geocronologice, urmând eonului şi
subdivizată în perioade; corespondentul cronostratigrafic al erei este erathemul.
eustatism, mişcări eustatice, variaţia globală a nivelului mării măsurat în raport cu
centrul Pământului şi datorată fie modificărilor în volumul de apă (glacioeustatism), fie
în morfologia (volumul) bazinului (eustatism geoidal, tectonic); mişcările eustatice pot
fi pozitive şi negative şi se apreciază în unităţi metrice.
excentricitate, schimbare a orbitei Pământului în jurul Soarelui de la aproape
circulară la eliptică, în perioade de 100 000 şi 400 000 ani.
facolitele, sunt corpuri concordante formate prin pătrunderea magmei în lungul
planelor de stratificaţie din bolta unui anticlinal.
fază glaciară, interval de timp în care fenomenul glaciar s-a manifestat mai pregnant.
feromagnetic, despre minerale cu susceptibilitate magnetică avansată, adică acele
minerale care se magnetizează foarte uşor şi devin “magneţi permanenţi” (magnetit,
pirită, pirotină).
fiord, veche vale glaciară, aproximativ perpendiculară pe linia ţărmului, de adâncime
redusă, invadată de apa mării.
flux caloric, reprezintă energia calorică transmisă din interior spre suprafața
Pământului în unitate de timp.
foraminifere, organisme marine unicelulare care posedă o cochilie calcaroasă (test)
utilizată în reconstituirea paleoclimatică.
fosa, primul element morfostructural care marchează începutul flexurării plăcii care se
subduce.
galaxiile active, reprezintă o familie separată de galaxii care emit cea mai mare parte
a radiaţiei lor sub formă de raze X, infraroşii şi unde radio.
galaxiile lui Seyfert, sunt radiogalaxii ce grupează 150 de galaxii, majoritatea spirale
normale cu un nucleu foarte strălucitor şi care emit predominant radiaţii infraroşii şi
mai puţin unde radio.
galaxiile, sunt principalele structuri din Univers formate din miliarde de stele ce se
mişcă în jurul propriului centru de greutate şi din materie interstelară, ţinute împreună
datorită forţei de gravitaţie.
galul, unitatea de măsură a acceleraţiei gravitaţionale (1 gal = 1 cm/s2).
gelivaţia (îngheţul şi dezgheţul), acţionează cu precădere în regiunile montane
înalte cu umiditate ridicată şi unde temperatura oscilează în jurul lui 0°C.
glaciar, perioadă caracterizată prin procese succesive de avansare şi retragere a
calotelor glaciare şi a gheţarilor în zonele regiunilor polare şi la mari latitudini.
glaciaţie, interval de timp în care datorită fenomenelor climatice deosebite, suprafaţa
terestră a fost acoperită cu gheaţă, aceasta acoperind mari suprafeţe la nivelul
diferitelor continente.
glacis, depozite neconsolidate rezultate prin eroziunea versanţilor şi acumulate la
contactul acestora cu terasele şi fundul văilor sau la contactul zonelor colinare cu
câmpia.
gradient geotermic, inversul treptei geotermice.
înclinaţia magnetică (I), este unghiul format de componenta orizontală a câmpului
magnetic total şi direcţia acestuia.
intensitatea câmpului magnetic, reprezintă forţa magnetică ce acţionează asupra
unităţii de masă.
interglaciar, interval de timp în care arealul de extindere a gheţii la nivel global a fost
redus datorită proceselor de încălzire.
interglaciar, o fază mai caldă care separă glaciaţiile şi care conduce la retragerea
(topirea) gheţarilor.
136
Geologie generală
interpluvial, o fază climatică mai uscată.

izostazie, teorie denumită astfel de Dutton în 1889, conform căreia, blocurile
continentale, predominant sialice, care vin în contact cu masa mai vâscoasă de natură
simatică, plutesc într-un echilibru care se realizează continuu prin afundare sau
ridicare, după cum blocul continental se îngreunează sau se uşurează.
kame, formă de relief rezultată în urma eroziunii gheţarului.
lacolitele, sunt corpuri magmatice intruzive cu partea superioară boltită şi cea
inferioară în general plană.
lacune de eroziune, generate prin îndepărtarea materialului sedimentar acumulat
anterior în perioadele de exondare.
lacune de sedimentare, datorate întreruperilor procesului de sedimentare dintr-un
bazin marin.
litogeneza, cuprinde toate procesele care au ca rezultat formarea sedimentelor şi a
rocilor sedimentare.
lopolitele, sunt intruziuni magmatice formate prin retragerea magmei din bazinul
magmatic. De asemenea lopolitul poate fi rezultatul intruziunii magmei într-o
structură sinclinală, având forma generală a unei farfurii.
magdalenian, interval de timp specifică arheologiei care încheie Paleoliticul,
caracerizat prin dezvoltarea artelor şi industriilor.
magma, (magma – aluat în limba greacă) este o topitură naturală de silicaţi, cu o
participare redusă a altor componenţi.
magnetizare remanentă naturală, corespunde magnetizării primare dobândite în
timpul formării rocii, singura care permite regăsirea direcţiei câmpului magnetic al
perioadei respective.
magnetosfera, definită ca zona din spațiu în care are efect câmpul magnetic.
magnetozonă, unitate stratigrafică separată pe baza caracteristicilor magnetice ale
rocilor.
metamorfismul de contact, apare datorită unui corp foarte fierbinte în masa „rece” a
litosferei și care determină în cadrul acesteia din urmă modificări mineralogice şi
petrografice.
metamorfismul, cuprinde ansamblul transformărilor chimico - mineralogice şi
structural - texturale pe care le suferă rocile preexistente (magmatice, sedimentare sau
metamorfice) sub acţiunea factorilor endogeni.
meteoriţi, sunt fragmente de corpuri cosmice provenite din centura de asteroizi situată
între Marte şi Jupiter, corpuri care ating suprafaţa Pământului, a altor planete sau
sateliţi.
mişcări epirogenice, apar în unitățile de platformă cunoscute ca mișcări tectonice
verticale în bloc, fără a afecta foarte mult structura internă.
morene, material detritic provenit din eroziunea pereţilor văii glaciare, inclus în masa
de gheaţă şi depus la topirea gheţarului.
nebuloasele, sunt formaţiuni eterogene, constituite din gaze sau pulberi, cu forme şi
dimensiuni instabile, ce se găsesc în cuprinsul marilor sisteme galactice şi în spaţiul
galaxiilor.
neck-urile, reprezintă corpuri de rocă formate prin consolidarea magmei în canalele
de ascensiune ale coşurilor vulcanice. Prin erodarea coşului vulcanic, magma
consolidată rămâne în relief ca un stâlp.
névé, zăpadă care se păstrează de la un an la altul, prezentând topiri vara şi
recristalizări iarna, devenind în timp grăunţoasă şi tasată.
nunatak, înălţime stâncoasă care se ridică deasupra calotei de gheaţă, ce a erodat
versanţii dându-le o înclinare mare (specific pentru Groenlanda şi Antarctica);
obducţie, proces tectonic prin care litosfera oceanică poate încăleca continentul, fără
a se afunda foarte mult sub el.
137
Geologie generală
oersted (Oe), unitatea de măsură a intensității câmpului magnetic.

packige, suprafaţă de gheaţă rezultată în urma unirii unor blocuri care par a fi lipite,
dând grosimi cuprinse între 200 – 1000 m.
paleomagnetismul, reprezintă magnetismul conservat în rocile ce conţin minerale
feromagnetice.
paramagnetic, despre minerale care se magnetizează slab şi temporar sub acţiunea
unui câmp magnetic (siderit, turmalină etc.).
parsecul (pc), la un punct (stea) din spaţiu, a cărui paralaxă este egală cu o secundă
de arc.
pavaj de deflaţie, formă de eroziune eoliană ce constă din concentrări de galeţi cu
aspect de pavaj care acoperă suprafeţe întinse de deşert.
periglaciar, regiune din jurul calotelor glaciare în care au loc procese de dezagregare,
eroziune, transport şi depunere, specifice climatului rece, îngheţului şi dezgheţului
alternativ.
permafrost, înveliş superficial al scoarţei terestre permanent îngheţat ale cărei
temperaturi sunt vreme îndelungată sub 0o C.
piemont, suprafaţă plană cu înclinarea de 1o -7o situată la periferia muntelui, formată
prin acumularea depozitelor aluviale.
piroclastit, 1. particulă de origine vulcanică, rezultată direct din activitatea explozivă
a unui vulcan; 2. piroclastitele sunt roci vulcanice mobile (ex. tephra, cenuşă) sau
consolidate, fine (tuf) sau grosiere (aglomerate).
plăci litosferice, porțiuni întinse de litosferă delimitate de de rifturi, fose și falii
transformante.
plăcile tectonice, reprezintă fragmente mai mari sau mici de litosferă, rigide, care se
pot mişca pe substratul lor astenosferic.
platformă continentală (sin. platou continental), continuarea ariei continentale sub
nivelul mării până la marginea de sus a povârnișului continental, component al
marginii continentale.
platformele, sunt zone stabile ale crustei formate din două componente: un fundament
(soclu) din roci metamorfice vechi (precambriene, paleozoice), intens cutate, puternic
erodate, acoperit de o cuvertură sedimentară cvasiorizontală.
plicaţie, cutare de mică intensitate a unui depozit sedimentar.
plutoni, denumire generică pentru corpurile de roci magmatice, indiferent de formă
sau mărime.
pluvial, fază climatică mai umedă, îndeosebi la latitudini mici, corespunzând cu o
perioadă interglaciară.
polaritate inversă, perioadă în care sensul câmpului magnetic este invers față de cel
actual.
polaritate normală, perioadă în care sensul câmpului magnetic este identic cu cel
actual.
pradoline, culoare depresionare străbătute iniţial de râuri orientate perpendicular pe
direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost capatate parţial sau integral astfel încât
numai local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul depresiunii.
precesia echinocţiilor, decalajul în timp al revenirii Pământului în poziţia de echinox,
care se face înaintea încheierii unui an; cauza precesiei este mişcarea sinusoidală a
axei Pământului în jurul unei poziţii medii realizată în cca 26 000 ani.
presiunea litostatică (P), este presiunea exercitată de greutatea coloanei de roci de
deasupra unui anumit punct situat la o adâncime h.
presiunea litostatică, este dată de greutatea rocilor cu poziţie superioară asupra celor
cu poziţie inferioară în crusta terestră, fiind constant crescătoare cu adâncimea,
acţionând uniform în toate direcţiile.
138
Geologie generală
presiunea orientată (sin. stressul), este determinată de forţele tectonice care

acţionează lateral (tangenţial), fiind prin excelenţă deformaţională şi constituie
factorul fundamental pentru metamorfismul regional şi cel dinamic.
principiul izostaziei, mecanismul prin care unele porţiuni ale litosferei se ridică, iar
altele se afundă până ce întreaga masă litosferică este susţinută în stare de plutire pe
astenosferă.
punctele fierbinţi (fr. mantle plumes, panaches de manteaux, engl. hot spots),
marchează de fapt locurile unde ramurile ascendente ale celulelor de convecţie
perforează placa litosferică, formând în majoritatea cazurilor vulcani de tip scut.
radioactivitate, emisia de radiaţii.
radiogalaxiile, strălucitoare şi puţine la număr, situate la distanţe medii unele de
altele de circa 60 milioane ani-lumină, sunt galaxii eliptice gigante, care emit unde
radio de 100 000 de ori mai puternice decât galaxiile normale.
regresiune, fenomen datorat mişcărilor de ridicare ale uscatului care determină
retragerea mării, respectiv a liniei de ţărm spre mare.
rifturile continentale, se prezintă ca văi largi de 30 - 70 km şi cu lungimi de sute sau
mii de km şi vulcanism recent încheiat.
rimaye, crăpături care apara la conactul dintre masa de gheaţă şi pereţii stâncoşi,
datorate diferenţelor termice dintre gheaţă şi rocă.
rocă sedimentară, provine dintr-un sediment scos din mediul lui de formare,
transportat, depus şi eventual consolidat într-un alt mediu.
saltaţia, reprezintă procesul prin care granulele de pe suprafaţa fundului bazinului
sunt transportate, întrucât forţa de gravitaţie este temporar depăşită de capacitatea
de transport a curenţilor.
sandre, câmpii fluvio-glaciare formate din aluviuni cărate de torenţii rezultaţi în urma
topirii gheţarilor.
sapropel, sediment mâlos, neconsolidat , bogat în substanţe organice (resturi vegetale,
alge etc.), în curs de descompunere, acumulat pe fundul lacurişor şi mărilor, într-un
medie anoxic(euxinic).
scoarţa de alterare, este rezultatul final al proceselor fizice şi chimice care
afectează simultan partea superioară a crustei terestre.
şelf (platformă continentală), component al marginii continentale; este o zonă
submersă cvasiplană, care se întinde de la ţărm spre larg, până la marginea de sus a
povârnişului continental.
șelful, domeniul de tranziţie dintre continent şi ocean, se continuă spre bazinul marin
cu taluzul (povârnişul) continental.
serie radioactivă, ansamblul de elemente care derivă unele din altele prin dezintegrări
succesive.
sill-urile, sunt corpuri intruzive tabulare, de forma unor pânze paralele cu stratificaţia
rocilor.
singeneză, etapa transformărilor sincrone sedimentării în mediu subacvatic.
solifluxiune, proces de curgere lentă a păturii superficiale de sol sau materialul,
saturat cu apă, dezagregat în timpul dezgheţului, pe un substrat îngheţat şi o pantă cu
înclinare mică.
stock-urile, sunt corpuri intruzive de forme neregulate, nu mai largi de maxim 100
km.
susceptibilitatea magnetică, este capacitatea unei substanţe de a dobândi proprietăţi
magnetice sub influenţa unui câmp magnetic exterior.
talveg (canal de etiaj), porţiunea de canal din albia minoră a unui râu, prin care
scurgerea se face permanent.
tasarea (sin. compactarea), constă în micşorarea volumului unui sediment ca
urmare a presiunii litostatice exercitate de depozitele situate deasupra.
139
Geologie generală
terase de crioplanaţie (terase de antiplanaţie), sunt suprafeţe cu înclinări mici care

apar pe culmile montane sau la partea superioară a versanţilor ca urmare a retragerii
abrupturilor datorită proceselor de îngheţ – dezgheţ.
till, depozit glaciar, format din fragmente de diferite tipuri de roci, nesortate, depuse
în spatele morenelor frontale.
tipul hawaiian (după numele Insulelor Hawaii din Oceanul Pacific), este o erupţie cu
revărsări liniştite de lave întinse pe zeci de km şi uneori formând cascade când ajung
în ocean.
tipul plinian, constă în explozia bogată în cenuşă urmată apoi de curgeri de lavă.
tipul strombolian (după numele insulei vulcanice Stromboli), se caracterizează prin
erupţii de lave bazice, iar curgerile de lave se întăresc la suprafaţa lor dând cruste
subţiri care permanent se sparg, se rup şi alunecă pe pantă creând un zgomot
asemănător puhoaielor de apă cu gheaţă.
tipul vulcanian (după Volcanus – zeul focului la romani), conţine lavă acidă sau
intermediară, văscoasă care se consolidează pe coşul vulcanului, formând un dop care
este aruncat în aer la erupţia următoare.
transgresiune, fenomen datorat mişcărilor de coborâre ale uscatului care determină
avansarea mării, respectiv a liniei de ţărm spre uscat.
transgresiune, fenomen paleogeografic care constă în avansarea liniei de ţărm spre
uscat, având drept urmare creşterea suprafeţei mării.
travertin, rocă sedimentară carbonatică cu structură cavernoasă, de culoare albă sau
gălbuie, formată din aragonit şi / sau calcit.
treapta geotermică, reprezintă intervalul de adâncime în care temperatura creşte cu
1oC.
unitatea astronomică (U.A.), unitate de măsură a distanţei cereşti, egală cu distanţa
medie Pământ – Soare, având valoare de 149,6106 km.
xenolite (sin. enclave), relicte în magmă, topite rezultate din rocile desprinse din
pereţii camerei magmatice.
140
Geologie generală
Teste finale
1. Vârsta medie estimată a Universului este:
a. 10 ± 5 milioane de ani;
b. 5000 miliarde de ani;
c. 15 ± 5 miliarde de ani.
2. Vârsta Sistemului solar este:
a. 4,55 miliarde de ani;
b. 2,5 miliarde de ani;
c. 4 550 milioane de ani.
3. Galaxiile sunt principalele structuri din:
a. Sistemul solar;
b. Univers.
4. Galaxiile normale se clasifică în:
a. galaxii spirale;
b. lenticulare;
c. neregulate.
d. eliptice;
e. nicio variantă nu este corectă.
5. Mişcarea planetelor în jurul propriei axe se numeşte:
a. mişcare de rotaţie;
b. mişcare de revoluţie.
6. Cele mai răspândite elemente chimice în Soare, planete şi spaţiul interplanetar
sunt:
a. hidrogenul şi carbonul;
b. carbonul şi oxigenul;
c. hidrogenul şi deuteriul.
7. Meteoriții se clasifică în :
a. sideritici, litici;
b. litici, siderolitici;
c. metalici, pietroși și sideolitici.
8. Prescurtarea geochimică a crustei terestre este:
a. SiAl;
b. SiMa;
c. NiFe.
9. Crusta oceanică este constituită din :
b. pătura granitică;
c. pătura sedimentaro-bazaltică;
10. Mantaua terestră este separată de nucleul terestru prin discontinuitatea:
a. Lehman (4980 km);
b. Gutenberg – Wiechert (2900 m);
c. Moho (33 – 40 km).
11. Curenţii de convecţie de la nivelul astenosferei generează:
a. deplasarea plăcilor tectonice;
b. procese de vulcanism;
c. schimbul de energie între mantaua inferioară şi mantaua superioară.
12. Prescurtarea geochimică a nucleului terestru este:
a. SiAl;
b. NiFe;
c. SiMa.
13. Parametrii câmpului magnetic sunt:
141
Geologie generală
a. intensitatea şi declinaţia;
b. intensitatea, declinaţia şi înclinaţia;
c. declinaţia şi înclinaţia.
14. Paleomagnetismul este magnetismul conservat în rocile ce conţin minerale:
a. feromagnetice;
b. paramagnetice;
c. diamagnetice.
15. Abaterile de la valorile normale ale intensităţii câmpului magnetic se numesc:
a. discordanţe;
b. anomalii;
c. discontinuităţi.
16. Anomalii magnetice negative provoacă:
a. zăcămintele de fier;
b. zăcămintele de sare;
c. masivele de bazalte.
17. Deformările plastice sunt reprezentate prin:
a. cute, curgeri de nori, de lavă, capetele întoarse de strate;
b. diaclaze, falii, fragmentarea rocilor prin explozii vulcanice.
c. unde seismice, maree terestre, variaţii de volum generate de
piezoelectricitate sau magnetoconstricţie.
18. Anomaliile gravimetrice pozitive sunt remarcate, în general, în zonele în care:
a. depozitele de roci magmatice şi metamorfice apar la zi sau la adâncimi
mici;
b. depozitele de roci magmatice, metamorfice şi sedimentare sunt situate la
adâncimi mari.
19. Valoarea medie a treptei geotermice, la nivel planetar, este de:
a. 33 m, începând de la suprafaţa crustei terestre;
b. 33 m, începând de la pătura de temperatură constantă;
c. 100 m, începând de la discontinuitatea Moho.
20. Treapta geotermică are valori mari în:
a. regiunile de platforme vechi precambriene;
b. zonele vulcanice;
c. grabene treapta geotermică.
21. Cele mai mici cantităţi de elemente radioactive sunt conţinute de:
a. rocile bazice (bazalte);
b. rocile acide (granite);
c. rocile metamorfice.
22. Tipurile crustale oceanice sunt reprezentate prin:
a. insule vulcanice, fose, bazine oceanice, dorsale medio - oceanice şi
bazine marine marginale;
b. insule vulcanice, arcurile insulare şi bazinele marine interne.
23. Efectele mișcărilor epirogenice sunt:
a. transgresiunile;
b. regresiunile.
24. Tipurile crustrale de tranziţie cuprind:
a. insule vulcanice, fose, bazine marine marginale;
b. arcurile insulare şi bazinele marine interne.
25. Regresiunea este:
a. fenomenul paleogeografic de retragere a liniei de țărm spre mare;
b. datorat mişcărilor de coborâre în bloc a uscatului;
c. datorat mișcărilor de ridicare în bloc a uscatului.
26. Catene de obducție sunt:
142
Geologie generală
a. catena Oman;
b. catena alpină;
c. catena hymalaiană.
27. Grabenele şi horsturile sunt structuri de
a. distensiune a crustei terestre;
b. compresiune a crustei terestre.
28. Oceanul care prezintă o dorsală cu poziție centrală se numește:
a. Pacific;
b. Atlantic;
c. Arctic.
29. Oceanul a cărui dorsală are poziție estică comparativ cu axa sa este:
a. Atlantic;
b. Pacific;
c. Indian.
30. Placa Nazca este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
31. Placa Anatoliană este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
32. Placa Africană este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
33. Morfostructural, limitele divergente ale plăcilor litosferice se asociază:
a. foselor;
b. rifturilor.
34. Zonele de subducţie se caracterizează prin:
a. o anomalie gravimetrică negativă ce corespunde fosei;
b. o anomalie gravimetrică pozitivă deasupra arcului vulcanic.
35. Convergența continent – continent a generat munții:
a. Himalaya;
b. Anzi;
c. Alpi.
36. Plăcile cu viteze mici de deplasare sunt cele formate preponderent din litosferă:
a. oceanică;
b. continentală.
37. Placa Nazca este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
38. Placa Anatoliană este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
39. Placa Africană este o placă:
a. oceanică;
b. continentală;
c. mixtă.
40. Morfostructural, limitele divergente ale plăcilor litosferice se asociază:
143
Geologie generală
a. foselor;
b. rifturilor.
41. Zonele de subducţie se caracterizează prin:
a. o anomalie gravimetrică negativă ce corespunde fosei;
b. o anomalie gravimetrică pozitivă deasupra arcului vulcanic.
42. Convergența continent – continent a generat munții:
a. Himalaya;
b. Anzi;
c. Alpi.
43. Plăcile cu viteze mici de deplasare sunt cele formate preponderent din litosferă:
a. oceanică;
b. continentală.
44. Conținutul cel mai mic de SiO2 îl au magmele:
a. acide;
b. intermediare;
c. bazice;
d. ultrabazice
45. Magme de natură intermediară (andezitică) se formează în:
a. zonele de subducţie a două plăci tectonice;
b. zonele de expansiune a crustei terestre.
46. Majoritatea magmelor acide au temperaturi de:
c. 800 – 900oC;
d. 600 – 700oC.
47. Temperaturile cele mai scăzute le înregistrează lavele:
a. bazaltice;
b. riolitice.
48. Lavele riolitice au o viscozitate:
a. redusă;
b. mare.
49. Lavele bazaltice sunt:
a. bogate în silice, sărace în substanţe volatile;
b. sărace în silice, bogate în substanțe volatile.
50. Etapa de consolidare a magmei caracterizată prin formarea zăcămintelor de Au,
Ag, Pb, Zn, Mn, Cu se numește:
a. pegmatitică;
b. hidrotermală;
c. pneumatolitică.
51. În funcţie de raporturile structurale cu rocile înconjurătoare formele de zăcământ
ale rocilor plutonice se numesc plutoni concordanți dacă:
a. taie transversal stratificaţia rocilor;
b. limitele lor sunt sunt paralele cu stratificaţia rocilor.
52. Plutoni discordanţi sunt:
a. batolitul, stock-ul, dyke-ul şi neck-ul;
b. stock-ul, sill-ul, dyke-ul.
53. Lavele bazice se caracterizează prin erupţii :
a. efuziv;
b. exploziv;
c. mixt;
d. protuziv.
144
Geologie generală
54. Metamorfismul cuprinde ansamblul transformărilor chimico-mineralogice și

textural-structurale sub acțiunea factorilor endogeni asupra rocilor:
a. magmatice;
b. sedimentare;
c. metamorfice.
55. Principalii factorii de control ai metamorfismului sunt:
a. temperatura, presiunea, fluidele și timpul;
b. presiunea și timpul;
c. temperatura și fluidele.
56. Deplasarea în stare solidă dintr-o poziție reticulară în alta, a componenților
elementari ai mineralelor se face prin:
a. difuziune;
b. fuziune;
c. fisiune.
57. Metamorfismul regional (dinamotermic) are loc dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:
a. presiune și temperatură cu valori diferite;
b. presiune litostatică mare;
c. stress puternic.
58. Metamorfismului termic are loc în:
a. zone din vecinătatea intruziunilor magmatice;
b. zone de subducție;
c. zone fierbinți.
59. Rocile sedimentare se formează la partea superioară a litosferei în condiții de:
a. presiune și temperatură ridicate;
b. presiune și temperatură normale;
c. presiune și temperatură scăzute.
60. Dezagregarea rocilor sub acțiunea apei și aerului se face prin:
a. eroziune fluviatilă;
b. abraziune marină;
c. coraziune.
61. Apariția și dezvoltarea proceselor de alterare chimică este controlată de:
a. structura reticulară și chimismul mineralelor;
b. structura și textura rocilor;
c. proprietățile fizico-chimice ale rocilor.
62. Lateritul este o masă dezagregată de culoare roșie constituită în principal din:
a. silce amorfă;
b. hidroxid de aluminiu;
c. hidroxid de calciu.
63. Forța gravitației, împreună cu condițiile geologice și climatice ale unei regiuni,
conduce la declanșarea:
a. alunecărilor de teren;
b. surpărilor;
c. prăbușirilor.
145
Geologie generală
BIBLIOGRAFIE
Airinei Ş. (1974) – Oroginea, evoluţia şi structura internă a Pământului. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Anastasiu N., Mutihac V., Grigorescu D., Popescu G. (2007) – Dicţionar de geologie. Ed.
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Andreescu F., Bărboi D.C. (2003) – Să înţelegem Universul. Ed. Ad Libri, Bucureşti.
Androne Delia Anna-Marie (2002) – Géologie générale. Ed. Universităţii Iaşi, Iaşi.
Barrow J.D.B. (1994) - Originea universului. Ed. Humanitas, Bucureşti.
Berbeleac I. (1988) – Zăcămintele minerale şi tectonica globală. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Bleahu M. (1983) – Tectonica globală (vol. I). Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Bleahu M. (1988) – Tectonica globală (vol. II). Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Condie C.K. (1976) – Plate tectonics and crustal evolution. Pergamon Press, New York.
Dercourt J., Paquet J. (1983) - Géologie – Objets et méthodes. Dunod, Paris.
Folescu C. (1988) – Ce este universul? Ed. Albatros, Bucureşti.
Grasu C. (1984) – Geologie structurală cu elemente de cartografie geologică. Ed.
Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi.
Hamilton W. (1979) – Tectonics of the Indonesian Region. Geol. Survey Profess. Paper
1078, Washington.
Illies H.J. (1981) – Mecanism of graben formation. Tectoniphysics, 73, Amsterdam.
Ivanovich M., Harmon R.S. (Eds) (1992) – Uranium - series disequilibrium. Aplications to
Earth, Marine and Environmental Sciences (2 nd ed.). Oxford University Press,
Oxford.
Jeanrenaud P., Simionescu Teodora (1982, 1985) – Geologie generală (2 vol.). Ed.
Universităţii, Iaşi.
Kaufmann R., Cleveland C. (2008) – Environmental Science. Mc Graw – Hill International
Edition.
Kearey P. (1996) – Dictionary og Geology. Penguin Books, Londra.
Kenneth H.W., Howard J.D. (2005) – Exercises in Physical Geology. Pearson Prentice Hall.
Keoning M.A., Heierli H. (1998) – Marile catastrofe geologice. Repercursiunile lor asupra
mediului înconjurător. Ed. Saeculum Vestala, Bucureşti.
Lăzărescu V. (1980) – Geologie fizică. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Manta I. (1985) – Vulcanii Terrei. Ed. Albatros, Bucureşti.
Mîndrescu N. (1991) – Cutremure de pământ. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Nicolas A. (1989) – Principes de tectonique. Masson, Paris.
Onac B.P. (2004) – Clepsidrele geologiei. Introducere în geocronologia izotopică. Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
Olaru L., Ionesi V., Ţabără D. (2004) – Geologie fizică. Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, 468
p., Iaşi.
Petrescu I. (1978) – Pământul – o biografie geologică. Colecţia Lyceum, Ed. Albatros,
Bucureşti.
Petrescu I. (1986) – Lumi geologice dispărute. Ed. Dacia, Cluj Napoca.
Petrescu I. (1993) – Terra – Catastrofe naturale. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Petrescu I. (2002) – Catastrofe geologice. Colecţia Universitaria, seria Geologia, Ed. Dacia,
Cluj Napoca.
Sciences, Paris.
Săndulescu M. (1984) – Geotectonica României. Ed. Tehnică, Bucureşti.
146
Geologie generală
Theobalt N., Gama A. (1969) – Géologie général et pétrologie. Éléments des
géodinamiques, Paris.
Ţicleanu N., Pauliuc S. (2003) – Geologie structurală. Ed. Universităţii Bucureşti,
Bucureşti.
RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE
UI. 1 Universul
A: 1 – b, c d; 2 – c; 3 – a, c; 4 – b; 5 – b; 6 – a, b; 7 – c; 8 – a.
B: 1 – a; 2 – b; 3 – a; 4 – b; 5 – b, c; 6 – a.
UI. 2 Pământul -constituție internă

1 – b, d, e; 2 – c; 3 – a, c, d; 4 – b; 5 – a, b; 6 – c; 7 – c; 8 – c, d; 9 – a, d; 10 – a.
Test final UI. 3

1 – a, c; 2 – a; 3 – a; 4 – b; 5 – a; 6 – a, b; 7 – b; 8 – a, c, d; 9 – a; 10 – a; 11 – a; 12 – a, b, c,
d; 13 – a; 14 – a; 15 – a, c; 16 – c; 17 – a; 18 – b.
UI. 4 Diviziunile morfotectonice ale crustei terestre

1 – a; 2 – a, c; 3 – b; 4 – a, b; 5 – a; 6 – a, c; 7 – a, b; 8 – b; 9 – a; 10 – a; 11 – a; 12 – c; 13 –
a; 14 – a.
UI 5 Tectonică globală
1 – b; 2 – c; 3 – a, c; 4 – a; 5 – b; 6 – c; 7 – b; 8 – a; 9 – a, b; 10 – b, c; 11- a; 12 – a.
UI. 6 Domeniul magmatic

1 – a; 2 – b; 3 – a, b; 4 – a, b; 5 – a; 6 – a; 7 – b; 8 – b; 9 – a; 10 b; 11 – a; 12 – a; 13 – c; 14
– a, b, c.
UI. 7. Domeniul metamorfic

1 – a, b, c; 2 – b, c; 3 – b; 4 – c; 5 – a, c; 6 – a; 7 – a, c; 8 – a, b, c; 9 – b, c; 10 – a, c.
UI 8 Domeniul sedimentar
1 – c; 2 – a; 3 – b, c; 4 – a, c; 5 – b; 6 – b, c; 7 – b, c; 8 – a, b, c; 9 – a, b, c; 10 – b.
Răspunsuri teste finale

1 - c; 2 - a,c; 3 – c; 4 – a, b, c,d; 5 – a; 6 – c; 7 – c; 8 – a; 9 – a, c, d; 10 – b; 11 – a, b, c; 12
– b; 13 – b; 14 – a; 15 – b; 16 – b; 17 – a; 18 – a; 19 – a; 20 – a; 21 – a; 22 – a; 23 – a, b; 24
– b; 25 – a, c; 26 – a, b; 27 – a; 28 – b; 29 – b; 30 – a; 31 – b; 32 – c; 33 – b; 34 – a, b; 35 –
a, c; 36 – b; 37 – a; 38 – b; 39 – c; 40 – b; 41 – a, b; 42 – a, c; 43 – b; 44 – d; 45 – a; 46 – b;
47 – b; 48 – b; 49 – b; 50 – b; 51 – b; 52 – a; 53 – a; 54 – a, b, c; 55 – a; 56 – a, 57 – a, c; 58
– a, b, c; 59 – b; 60 – a, b, c; 61 – a, b, c; 62 – b; 63 – a, b, c.
147
Geologie generală
148

4a Geologie Generală 2016

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4a Geologie Generală 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Istorie şi Geografie

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE CONTINUĂ

Telefon: +40 230 216 147/ / int: 511

Conf. univ. dr. Daniela POPESCU

Competenţe generale conferite de parcurgerea materialului de studiu

2. nota obţinută pentru verificările pe parcurs; aceste verificări urmăresc evaluarea

Semnificaţia pictogramelor folosite în materialul de studiu

Introducere Obiectivele UI definite prin Durata medie de studiu

Conţinutul UI Definiţii Exemple

Test de autoevaluare Miniglosar Bibliografie

Să ne reamintim Rezumat Evaluare

UI.7 Domeniul metamorfic 110

Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.

1.1. Vârsta Universului

Fig. 1 Relaţia dintre viteza de

Dacă galaxiile se îndepărtează unele de altele cu o viteză care este proporţională cu

1.2. Compoziţia chimică a Universului

Fig. 2 Abundenţa diferitelor elemente chimice

1.3. Structura Universului

Galaxiile lenticulare (SO) sunt asemănătoare cu galaxiile eliptice foarte aplatizate,

Fig. 10 Galaxia Sombrero din

Galaxiile neregulate nu au o formă specifică şi nici nucleu sau braţe. Au fost

Fig. 11 Tipuri de galaxii neregulate (Andreescu & Bărboi, 2003).

1.3.1.2. Galaxii active

Radiogalaxiile, strălucitoare şi puţine la număr, situate la distanţe medii unele de

1.3.2. Calea Lactee

Fig. 12 Calea Lactee, văzută din profil şi de sus (sursa: internet).

6. După luminozitate şi cantitatea de energie emisă, galaxiile pot fi:

1.4. Sistemul solar

 Elementele cele mai răspândite în Soare, planete şi spaţiul interplanetar sunt

Fig. 13 Sistemul solar (sursa: internet).

1.4.1. Planete terestre (interne)

1.4.2. Planete jupiteriene (externe)

1.4.3. Asteroizi (planetoizi)

1.4.4. Comete (stele cu coadă)

1.4.5. Meteoriţi (stele căzătoare)

Fig. 18 Craterul Meteor din Arizona, cel mai bine

1.4.6. Formarea Sistemului solar

1.4.6.1. Modele diferite

1.4.6.2. Originea materiei în Sistemul solar

Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

Structura internă a Pământului

 viteza şi modul de propagare a undelor seismice în masa planetei.

2.1. Crusta (scoarţa) terestră (A)

Fig. 22 Structura internă a

2.1.1. Crusta continentală

Fig. 25 Compoziţia chimică a crustei continentale

● Pătura bazaltică apare de la adâncimea de 20 km în jos. Nu aflorează nicăieri.

2.1.2. Crusta oceanică

● Pătura bazaltică (gabbroidă), situată sub pătura sedimentaro - bazaltică, are

2.1.3. Crusta (scoarţa) intermediară

Discontinuitatea Mohorovičič, pusă în evidenţă de geofizicianul croat Andrei

2.2.2. Zona de tranziţie (C)

discontinuităţii Repetti viteza undelor P creşte brusc la 11 - 12 km/s. Zona de tranziţie se

2.2.3. Mantaua inferioară (D)

Discontinuitatea Gutenberg – Wiechert, pusă în evidenţă de geofizicianul

2.3. Nucleul (Centrosfera)

Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.

3.1. Variaţia densităţii

Studiul variaţiei vitezei undelor seismice a confirmat că densitatea creşte de la

Presiunea litostatică este teoretic uniformă, neorientată, egal distribuită în