Universitatea de Stat din Republica Moldova

Referat
Dialectica rațiunii pure
“Nu putem avea certitudine raţională despre orice; însă acolo
unde o putem avea, trebuie s-o preferăm celei empirice.”
IMMANUEL KANT

Realizat :Loghinova Veronica

Tehnologii Informationale
Grupa 1.3
Chișinău 2015
 Biografie: Immanuel Kant
Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge
maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin,
Johann-Henrich. Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor
cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor
și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant
provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă
cunoașterii.
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care
urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul
filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al
doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17
aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris
de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are
loc pe 12 iunie.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logic ă și metafizică cu a
sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-
zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi
cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant
publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant
se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile
cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar
solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani.
Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
 CRITICUL”NIMICITOR’’ AL METAFIZICI
Anii ’80 si inceputul anilor ’90 au fost anii in care Kant a scris cea mai mare parte a cartilor care l-
au facut celebru. In acest timp a trait in primul rind pentru opera sa. Volumul scrierilor rezultate in
aceasta perioda este coplesitoare. Desi multe din dintre scrieri isi au sursele in gindirea si prelegerile
sale in ultimii aproape 20 de ani,ramine eroic angajamentul sau in aceatsa perioada.Majoritatea
lucrarilor la care se gindesc oamenii cind aud numele lui Kant au fost scrise in acest timp,iar
majoritatea relatarilor asupra lui se refera la aceeasi perioada. Dar autorul celor trei CRITICI nu a fost
doar batrinul care le-a scris. Kant traise mai mult decit ar fi putut spera sa traeasca cei mai multi
oamini din secolul al XVIII-lea,iar lucrarile sale de maturitate au fost exact asa cum spune si
numele:mature.
Kant a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru in sine, noumenon,
existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in
sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de
intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul in sine ─
desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gandit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor
empirice, colaborare intre sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune.
Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in cunoastere, cu conditia
ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o
experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce
este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica;
ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare).
Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica transcendentala,
care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii,
nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica
transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi
infatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care
este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta),
judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la
continut si in felul acesta largeste cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la
nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura.
Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective
ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din
sensibilitate, structureaza sensibilul.

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde ─ in acceptia filosofiei kantiene ─ numai doua
obiecte : natura si libertatea, legea naturii si legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie;
sistemul filosofic kantian este obtinut sub carmuirea ratiunii.
 'Critica ratiunii practice', aparuta in 1788, este expunerea fundamentala a principiilor morale
kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se
ocupa de principiile determinante ale vointei, 'care este o facultate de a produce obiecte
corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la producerea acestora, adica
de a-si determina cauzalitatea' .

Omul este parte a naturii ─supus cauzalitatii ei─ dar si fiinta rationala, morala, libera; dedublarea
omului intr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil, rational, corespunde dedublarii naturii in fenomen
si noumen. In raport cu moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a
suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul instinctelor, inclinatiilor,
pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de legi morale prin autonomia vointei.
Autonomia de sine a vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a omului ca
noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala, constrangatoare, imperativa, cu efect de
cenzura si de purificare in raport cu tot ce este in om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturand naturii
morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si morala, autonoma, scoasa
din orice sir temporal si cauzal, care se determina pe sine prin vointa, excluzand cauzalitatea, naturalul:
libertatea coincide constrangerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea morala.
Legea morala nu exprima decat autonomia ratiunii pure practice, adica a libertatii, o lege a cauzalitatii
prin libertate; este legea care ne determina ca fiinte inteligibile, in virtutea libertatii, fiind o conditie
rational-morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate. Legea practica
morala nu are alt mobil decat demnitatea de a fi fericit: 'conformitatea deplina a vointei cu legea morala
inseamna sfintenie, o perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea sensibila, in
nici o clipa a existentei ei' .

Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala preocupare; la Kant nu religia
genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare intemeiaza totul pe
morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o constrangere practica, o
necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea respectarii ei este principiul
suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine
si fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana,
dar si un 'rau radical' al ei originar. Regandirea raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii
si a luptei contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin
subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem
a priori determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea
vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de legea
morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat in lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea, ca absolut al moralitatii omului
drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri
valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in absolut, dincolo de limitele ratiunii
teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o poate gandi prin ratiunea sa.

In 1790 aparea partea finala a marelui triptic, 'Critica facultatii de judecare'. Facultatea de judecare
este mijlocitoare intre intelect si ratiune, datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea
unor legi mai inalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub general, facultatea de
a gandi particularul ca fiind cuprins in general. Subsumarea poate fi determinativa (cand este dat
generalul caruia i se subsumeaza particularul) si reflexiva (cand este dat particularul si trebuie
descoperit generalul). Pe Kant il interesa numai facultatea de judecare reflexiva cu subdiviziunile ei:
 - facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca finalitatea formala sau subiectiva prin
sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea reala, obiectiva a naturii prin
intelect si ratiune.

Estetica si teleologia mijlocesc intre natura si morala; teleologia completeaza mai cu seama natura,
respectiv judecata asupra naturii iar arta intregeste moralitatea si libertatea.

Semnificatia perena a metodei critice este de a fi demonstrat ca scopul filosofiei nu este de a

extinde cunostintele asupra lumii, ci de a aprofunda cunoasterea asupra omului. Examenul
metodic al disponibilitatilor spiritului ingaduie sa aflam, in fapt, de ce este capabil acesta: ce
putem sti, ce putem face, ce putem spera.

"Immanel Kant este un spirit de o lumina extraordinara si de o profunzime fara seama, este o splendoare
limpede si rece, este o minte care stapaneste orice calcul, orice combinatie si-ar face bine cei ce vor sa-l
combata prin teorii de mecanica sa-si cunoasca mai cu dinadinsul un astfel de adversar"
Titu Maiorescu