Homo homini lupus, sau „omul e lup pentru om”, rămâne unul dintre cele mai

cunoscute dictoane din tradiţia teoriei politice.Specialiştii folosesc această expresie – preluată
iniţial de la Plaut şi apoi reluată de Hobbes în Epistola-dedicaţie De cive – cu scopul de a
arăta condiţia anarhică, primitivă a omului aflat în stare naturală. Înţelegerea acestui dicton
folosit de Hobbes ca formă de ilustrare a războiului tuturor împotriva tuturor poate fi potrivită,
dar în acelaşi timp poate ascunde evidenţa. Contrar înţelepciunii convenţionale, eu consider că
„omul este un lup pentru om” ne îndreaptă atenţia către două întrebări fundamentale pentru
politica şi cultura din Anglia secolului al XVII-lea: melancolia şi distincţia uman/animal. Prin
indicarea, dar şi prin punerea la îndoială a acestei distincţii, opera lui Hobbes constituie o
resursă valoroasă pentru o viziune non-umanistă cu privire la fundamentele autorităţii politice.
Teoria politică a lui Hobbes a fost interpretată printr-o grilă umanistă care ignoră o
concepţie – bizară, dar substanţială din perspectivă teoretică – specifică vremii lui Hobbes
despre melancolie şi animalitate: licantropia. Licantropia a fost un fel aparte de sindrom
melancolic pe care contemporanii lui Hobbes (la fel ca psihiatrii de azi) îl descriau ca
experienţa iluzorie a unui om de a se transforma în animal – adeseori, dar nu exclusiv, într-un
lup. Contemporanii lui Hobbes aveau tendința să conceptualizeze dezordinea politică şi
religioasă care avea să ducă la Războiul Civil Englez prin intermediul licantropiei.Spre
exemplu, istoricul, scriitorul şi pamfletarul James Howell a descris Războiul Civil Englez în
aceşti termeni, fiind profund ofensat de „calamităţile vremii şi de situaţia disperată a acestei
naţiuni care pare să fi renunţat cu totul la facultatea gândirii şi să fie posedată de o licantropie
pură, de o dorinţă lupească a oamenilor de a se sfâşia unul pe celălalt. [...] Ei greşesc când
spun că nu sunt lupi pe tot cuprinsul Angliei / Aici oamenii se prefac în lupi, oh, schimbare
monstruoasă.” Robert Burton, în cartea sa The Anatomy of Melancholy (publicată iniţial în
1621 şi republicată de opt ori în timpul vieţii lui Hobbes), susţine că melancolicul „urlă ca un
lup” şi „latră ca un câine”, sugerând chiar că „regatele şi provinciile sunt melancolice”.
Anumiţi cercetători scot în evidenţă valenţa politică a The Anatomy, sugerând că „Burke, prin
modul său de a descrie melancolia (depresiunea) statului, îl anticipează pe Hobbes, mai exact
utilizarea unei terminologii umorale cu scopul de a descrie o ţară ca şi cum ar fi un corp
uman”. Dacă, aşa cum susţine Howell, „oamenii se prefac toţi în lupi”, un teoretician politic
precum Hobbes, la curent cu problemele vremii, va încerca să afle cum pot fi ajutaţi oamenii
să-şi recapete liniştea şi să se transforme la loc în fiinţe umane.
Acest articol nu se va întreba dacă Hobbes, ca individ, a fost afectat de melancolie. În
schimb, îmi propun să arăt că teoria politică a lui Hobbes poate fi interpretată în mod
productiv ca o formă de terapie pentru licantropia melancolică. În Leviathan, Hobbes trece de
la analiza „fricii fără motiv” a melancolicului la nebunia mulţimii care „se luptă cu şi îi
distruge exact pe aceia care, până atunci, îi protejaseră şi îi feriseră de nedreptăţi” (L 55).
Renunţarea la raţiune, alimentată de „comportamentul superstiţios” şi de „opinia că ai fi
inspirat” îl predispune pe om la rebeliune şi îl determină să ia parte la „răzvrătirea veselă a
unei naţiuni chinuite” (L 54-55). „Pasiunile fără orizont” (L 55), prostia şi melancolia,
instabilitatea mentală şi indispoziţia spirituală sunt preocupările lui Hobbes. Astfel, dacă
Howell şi Burton descriu dezordinea politică şi religioasă a epocii iacobine (şi postiacobine)
în termenii licantropiei, Hobbes devine conştient de aceste umori lupeşti şi încearcă să
găsească o soluţie politică pentru ele. Pentru a parafraza o carte despre melancolia
contemporană lui Burton, Hobbes aduce plăcerile suverane la conştiinţele chinuite.
Dar să arăţi că licantropia este relevantă pentru teoria politică nu este o sarcină uşoară.
Chiar dacă în Renaşterea târzie şi în modernitatea timpurie licantropia le-a atras atenţia,
printre alţii, lui Jean Bodin, James I, Thomas Adams şi Burton, până în secolul XXI, o
combinaţie puternică de mitologie, povestiri populare, cultură pop, imaginaţie literară şi
cinematografică gotică a trecut licantropul pe tărâmul fantasticului – alături de vampiri,
unicorni, centauri şi alte creaturi neobişnuite. Cu toate acestea, în timpul anilor de formare ai
lui Hobbes, definirea licantropiei a trecut dintr-o zonă teologică într-una fiziologică, aceasta
devenind un produs al unui sindrom melancolic acut. Teoria politică a suferit o transformare
asemănătoare în perioadă, trecând de la fundamentele hotărâte în mod divin ale autorităţii
politice la o înţelegere ştiinţifică şi fiziologică a statului (federal), care începe să fie văzut ca
un corp politic. Cum am putea să găsim asemănări structurale între aceste tipuri de schimbări
de la teologic la fiziologic?
Walter Benjamin poate fi de folos aici, cu teoria lui despre modernitate unde
teoretizează, prin intermediul melancoliei, nu doar această schimbare de la teologic la
fiziologic, ci şi schimbarea configuraţiei ca atare. După Benjamin, cei care excelează în
melancolie pot deveni bestii. Prinţul din piesele de teatru triste baroce, susţine Benjamin, este
melancolic pentru că a încetat să reprezinte autoritatea lui Dumnezeu pe Pământ, şi toate
formele de viaţă jelesc alături de el. Această melancolie are o cauză religioasă, este rezultatul
retragerii lui Dumnezeu din istoria umană, dar şi una fiziologică: literal, ea afectează bolnavul
printr-o supraabundenţă de fiere neagră specifică pentru câinele turbat. Benjamin este
interesat de starea melancolică a prinţului şi a supuşilor săi din piesele de teatru triste, dar şi
de diversitatea simbolurilor şi a întrupărilor melancoliei din perioada Renaşterii şi a
modernităţii timpurii, precum câinii, câinii turbaţi şi Saturn, printre alţii. Am preluat acest
inventar al fiinţelor saturniene ca ghid pentru simptomele melancoliei din teoria politică a lui
Hobbes. Perspectiva lui Benjamin este oarecum asemănătoare cu cea a lui Derrida: amândoi
se folosesc de un materialism subtil, care nu doar că aduce fiinţele melancolice neverosimile
pe tărâmul cercetării, ci şi priveşte cu un ochi critic distincţia logocentrică dintre uman şi non-
uman. Împreună, teoriile celor doi ne ajută să înţelegem importanţa pe care o are licantropul
în teoria politică.
În continuare, voi proceda după cum urmează: în prima secţiune mă voi ocupa de
viziunea lui Hobbes cu privire la animalizarea fiinţei umane, aşa cum a fost văzută ea de
contemporanii acestuia. Afirm că Hobbes aderă la ideea tendinţei licantropice a vremii sale
atunci când afirmă că starea naturală este una în care omul este lup pentru om. În a doua
secţiune voi arăta că teoria politică a lui Hobbes funcţionează terapeutic: reacţionează la
problema caracterului lupesc al omului prin construirea unei linii de demarcaţie între animal şi
om, primul fiind considerat non-politic, iar al doilea politic. Totodată, evidenţiez ambiguităţile
create de acest proiect al umanizării politice. În a treia secţiune mă voi referi la ceea ce eu
numesc consensul umanist, adică la un mod de a interpreta teoria politică a lui Hobbes care nu
presupune o atitudine critică faţă de proiectul de reumanizare a politicului şi nu este atent la
patologiile pe care acesta le generează. În a patra secţiune voi identifica anumite forme de
manifestare ale licantropiei din teoria politică a lui Hobbes, precum foamea de lup câinii,
câinii turbaţi şi omul melancolic, printre altele. Prin analizarea acestor forme de manifestare
voi trece la suveranitate, scopul pe care îl urmăresc constant, chiar dacă zadarnic, lupul şi
omul. Secţiunea a cincea va încheia articolul cu o privire asupra unor noi variante de teorie
politică sugerate de omul-lup al lui Hobbes.