"Omul are nevoie de Dumnezeu așa

cum are nevoie de oxygen”- Dr, Alexis Carell

Incă din cele mai vechi timpuri, s-a răspândit o înţeleaptă rostire şi
anume mens sana in corpore sano, ce reflectă concepţia anticilor privind
sănătatea ca fiind o stare de echilibru între suflet şi trup, între subtil şi grosier,
o stare de întrepătrundere armonioasă a întregului fiinţei cu părţile sale, ce se
reflectă la nivelul tuturor structurilor fiinţei şi se traduce, după afirmaţiile
multor sfinţi şi înţelepţi, prin simţământul cunoaşterii de sine, prin starea
spontană de fericire, de unitate lăuntrică şi de comuniune cu semenii, cu
natura, cu universul, şi nu în ultimul rând cu Dumnezeu.
Putem spune, abordând această perspectivă, că boala este rezultatul unui
dezechilibru cauzat de uitarea de sine, de înstrăinarea de propria esenţă, cale
ce conduce la înstrăinarea de realitate, la apariţia unor gânduri şi acţiuni
dizarmonice şi în final la manifestarea unor blocaje emoţionale şi fiziologice
ce conduc la instalarea bolii. Vindecarea sau tămăduirea, lecuirea în limbaj
popular, constă în dezvăţarea treptată de obiceiurile rele care au cauzat
dezechilibrul şi care au devenit pentru bolnav o a doua natură şi în refacerea
întregului fiinţei, în toată strălucirea sa, pierdută doar vremelnic. Boala poate
fi văzută, astfel, ca o lecţie, primită spre regăsirea de sine, spre recunoaşterea
scânteii divine din om, singura capabilă, în realitate, să mijlocească
reintegrarea în ordinea dumnezeiască a lumii. În acest fel, legătura dintre
spiritualitate şi vindecare ne apare într-o lumină ideală, transfigurată,
însănătoşirea fiind, în esenţă, o reîntoarcere la spiritualitate a omului care şi-a
pierdut rădăcinile, persistând în greşeli pe care, de cele mai multe ori, nici nu
le mai conştientizează. Asadar, doctorul este acela care trebuie să-l ajute pe
om să se vindece singur, după cum spunea Hipocrat cu mai bine de două
milenii în urmă.
Miracolul este, mereu, cel al vindecării, vindecare prin redobândirea
credinţei şi prin recurgerea la resorturile profunde ale fiinţei, pentru că, în
realitate, nu există remedii miraculoase. Procesul însănătoşirii trebuie să fie
abordat, după caz, atât în plan lăuntric, psiho-emoţional, cât şi în planul
exterior, fizic-corporal. Astfel, în interior, trebuiesc remodelate în mod
corespunzător sistemul de credinţe şi percepţiile bolnavului privitoare la
realitate, în vreme ce la nivelul vital şi al corpului fizic, trebuiesc reechilibrate
şi stabilizate energiile din toate structurile pacientului.
Cel care crede din toată fiinţa că poate învinge boala, este deja pe
jumătate vindecat, trebuie doar să se mobilizeze cu perseverenţă şi răbdare în
urmarea tratamentului, iar dacă trupul nu a suferit transformări irecuperabile
ar fi extirpări, rezecţii, etc., recuperarea stării de sănătate fiind doar o
problemă de timp.
Miscarea, dinamica procesului de îmbolnăvire poate fi împărţită,
schematic, în etape, care evidenţiază evoluţia lui. Totul se pune în mişcare de
la însuşirea şi alimentarea unei idei sau credinţe greşite. Să luăm exemplul,
ipotetic, al ideii dizarmonioase şi anume cred că sunt mult peste nivelul
celorlalţi. Să prezumăm că aceasta se infiltrează în sistemul de gândire al unui
anumit om; odată acceptată şi subconştientizată, distorsiunea perturbă şi
slăbeşte fluxul iubirii divine, care se revarsă, în mod normal, prin fiinţa
fiecăruia dintre noi, asupra semenilor. Acea persoana va începe să găsească,
plăcere, într-un mod mod egoist, în această credinţă şi va urmări să-şi afirme
superioritatea. Procesul mai întâi, va avea loc, la nivelul structurilor volitive
superioare, iar apoi, prin proiecţie şi inducţie, se va imprima în structura fiinţei
şi ca un şablon mental-emoţional, care va produce, la rândul lui, forme
disociate de gândire şi blocaje, staze energetice. Reacţia constant nefavorabilă
a celorlalţi are darul de a contraria şi de a infirma acest şablon de gândire,
astfel că, inevitabil, apare şi curentul de gândire opus: „cred sînt inferior
celorlalţi“, care provoacă un conflict şi o adevărată breşă în fluxul vital. În
final, nesiguranţa, teama şi oscilaţia între mâhnirea şi furia cauzate de
neconfirmarea crezului pot provoca escaladarea tensiunii nervoase, iar apoi,
prin reflexie, un dezechilibru de metabolizare, creşterea acidităţii stomacale,
durere şi boală fizică, etc. După acest model analogic, ideile şi energiile
dezechilibrate se transmit şi se oglindesc, în mod insidios, aproape
neobservabil, de sus în jos, plecand de la structurile superioare ale fiinţei, la
cele inferioare, cuprinzând segmentul fizic care le corespunde.
Bolnavul, în procesul de vindecare lăuntrică, trebuie să parcurgă aceeaşi
cale, de sus în jos, terapeutul ajutându-l să conştientizeze problema şi să
dezrădăcineze credinţele greşite. Va urmări să-şi reacorde voinţa proprie cu
voinţa divină, să-şi însuşească o stare de acceptare de sine şi de iubire
necondiţionată.
Modul defectuos de gândire şi emoţiile traumatizante asociate cu el sunt
readuse, apoi, cu sprijinul terapeutului, la lumina conştiinţei şi corectate,
remodelate. Prin angrenarea voinţei şi prin urmarea perseverentă a terapiei,
blocajele emoţionale, sunt eliminate, proces deseori asociat cu retrăirea
vechilor traume şi cu eliberarea durerii acumulate. Metabolismul energetic al
părţii afectate poate fi apoi, restructurat, în final, aceasta conducănd la
reechilibrarea sistemelor fizice şi la regăsirea sănătăţii pierdute.
 Vindecarea exterioară poate avea drept resorturi regimul alimentar,
postul, ingerarea activă a plantelor şi remediilor, gimnastica psiho-somatică,
masajul, presopunctura, chiropraxia, băile de plante, meloterapia, etc.
Întrebările-cheie pe care pacientul, in demersul de vindecare si le pune
sunt:
 Ce mesaj îmi transmite, pe această cale, corpul meu?
 Ce anume am uitat din ceea ce sunt?
De aceea, trebuie meditat cu seriozitate asupra lor, pentru că, în acest
fel, arborele patologic să fie depistat până la rădăcină, iar practicile
vindecătoare să-şi poată croi calea cu mai mare uşurinţă. Odată dobândită
vindecarea, trebuie conştientizată, de atunci încolo, importanţa actului
preventiv, singurul care permite instalarea permanentă a procesului creator al
sănătăţii. Menţinerea sănătăţii este condiţionată, de direcţionarea corectă a
forţei originare a vieţii, care se exprimă diferenţiat în fiinţa umană, la fiecare
nivel de conştiinţă.
Acest proces de menţinere a sănătăţii, schematic, se poate descrie prin
ciclul armonic aşa - sunt una cu Dumnezeu, iubesc viaţa şi universaul, voinţa
mea este una cu voinţa divină, îmi iubesc semenii, am o gândire limpede şi
plină de puritate, îmi trăiesc în mod firesc şi armonios emoţiile, funcţiile vitale
îmi sunt bine întreţinute, printr-un mod de viaţă echilibrat, care îmbină
activitatea cu repausul, îmi metabolizez corect energiile şi îmi păstrez mereu
în echilibru sistemele fizice.
Sistemele moderne de vindecare evoluează tot mai mult către o
concepţie holistică a însănătoşirii şi bolii, pacientul fiind văzut ca un suflet
pornit în călătoria de întoarcere acasă, iar boala ca indicatorul cel mai bun al
direcţiei corecte de urmat.
 Divinitatea omniprezentă şi omnipotentă este manifestă în toate, ea este
iubirea necondiţionată, care aduce pacea şi fericirea în vieţile noastre iar pe cei
bolnavi îi vindecă.
Corpurile sunt dar divin şi sfinte locaşe ale sufletelor noastre.