17

17. DESCRIEREA PARCELARĂ

(continuare)

C. Studiul şi descrierea staţiunii

D. Descrierea arboretului (ansamblu omogen de arbori)
E. Inventarierea arboretelor
F. Formulare de descriere parcelară
1.3.3 Descrierea condiţiilor naturale de ansamblu aferente unităţii de gospodărire
(sinteza descrierilor parcelare)
A. Descrierea staţiunii
B. Descrierea vegetaţiei
1.3.4 Informaţii obţinute din aplicarea anterioară a măsurilor de organizare şi conducere structurală a
unităţii de gospodărire

C. Studiul şi descrierea staţiunii

În general, vegetaţia este influenţată decisiv de un ansamblu de factori
naturali, ce pot fi grupaţi în trei categorii: factori climatici, factori geomorfologici şi
factori edafici. Evident, factorii geomorfologici influenţează şi indirect pe cei
climatici şi edafici. Dată fiind influenţa exercitată de aceşti factori asupra
vegetaţiei forestiere, se impune ca ei să fie prezentaţi în descrierea parcelară.
0
1 În ceea ce priveşte factorii climatici, deoarece clima exprimă sintetic
condiţiile specifice unui spaţiu geografic mai larg, studiul lor nu poate fi elaborat la
nivelul unei subparcele. El se regăseşte, în sistemul de amenajare din România,
în sinteza descrierii condiţiilor fizico – geografice la nivelul ocolului silvic. În
cadrul descrierii parcelare se vor evidenţia doar particularităţile climatice
specifice subparcelei analizate. De remarcat că aceste particularităţi sunt puse
în evidenţă în mod indirect prin indicarea prezenţei efectului lor în vegetaţie
(ramificaţii ale arborilor din cauza îngheţurilor târzii, compoziţie specifică din
cauza găurilor de ger, forma arborilor şi consistenţa redusă ca efect al acţiunii
vânturilor etc.).
Din aceste motive, în cadrul descrierii parcelare, descrierea staţiunii la
nivelul subparcelei are în vedere caracterizarea factorilor geomorfologici şi
edafici. Cu toate acestea, pentru o analiza temeinică a acestor factori, este
necesară prezentarea fondului climatic specific prin indicarea subzonei şi
districtului bioclimatic aferent subparcelei.
0
2 Factori geomorfologici. În descrierea staţiunii se mentioneaza
formele de relief şi caracteristicile referitoare la aşezarea subparcelei în
zonalitatea bioclimatică şi în spaţiul fizico – geografic. Criteriile care diferenţiază
aceste forme sunt legate de situarea, altitudinea, înclinarea, expoziţia şi
configuraţia terenului. Ele sunt determinate şi precizate în descrierea parcelară a
fiecărei subparcele.
Situarea se defineşte prin identificarea subzonei sau a districtului
bioclimatic şi prin identificarea spaţiului geografic aferent.
Altitudinea se exprimă în metri printr-o valoare medie a subparcelei sau
prin limite de variaţie în cazul terenurilor în pantă cu diferenţe mai mari de 50
metri între altitudinile înregistrate în partea inferioară şi superioară a subparcelei.
Înclinarea terenului exprimă mărimea unghiului şi se măsoară în grade
g
centezimale. Uneori, aceasta se exprimă prin calificative: slabă (≤ 5 ), pronunţată
g g g g
(6 – 15 ), repede (16 – 30 ), foarte repede (31 – 50 ) şi abruptă (> 50 ). Dacă se
folosesc instrumente care măsoară înclinarea în grade sexagesimale,
transformarea lor în grade centezimale se face prin multiplicarea cu valoarea
1.11.
Expoziţia terenului se determină cu busola sau după un plan topografic cu
curbe de nivel. Se exprimă prin atributele celor 8 direcţii ale razei vânturilor sau
prin calificative: fără expoziţie, însorită (S, S – E), parţial însorită (semiînsorită: E,
N – E; semiumbrită: W, S – W) sau umbrită (N, N – W). Pentru terenurile ondulate
sau puternic frământate se poate distinge o expoziţie generală (pentru orientarea
de ansamblu a terenului) şi expoziţii de ansamblu.
Configuraţia terenului caracterizează aspectul acestuia şi se exprimă prin
atribute, putând fi:
- plană – când nu apar denivelări sensibile;
- ondulată – când există denivelări de cel puţin 1 m la câmpie şi 3 m la
deal şi munte;
- frământată – când denivelările sunt abrupte cu prăbuşiri, stâncării şi
alunecări.
0
3 Factori edafici. Studiul şi descrierea acestora depăşeşte cadrul strict al
lucrărilor de amenajare. Studiul solului reclamă un nivel de pregătire de
specialitate şi din această cauză el trebuie să constituie obiectul unor lucrări
speciale, premergătoare lucrărilor de amenajare, în cadrul unui studiu de
fundamentare naturalistică care să includă şi o cartare pedologică.
În amenajamentul românesc, de obicei, cartarea pedologică se face
concomitent cu descrierea parcelară, elaborându-se un studiu staţional la scara
1 : 50000 (scară medie) pe baza unor reţele de profile principale de sol amplasate
la o densitate de un profil la 100 ha (câmpie) sau de două profile la 100 ha (deal
şi munte). Se are în vedere ca această densitate să surprindă variaţiile condiţiilor
staţionale, astfel încât fiecare tip şi subtip de sol reprezentativ identificat să
dispună de analizele de laborator pentru cel puţin un profil de sol.
Amenajistul are obligaţia de a completa descrierea solului prin înregistrarea,
pe baza profilelor secundare de sol executate în fiecare subparcelă, a
caracteristicilor specifice ale acestuia. Aceste caracteristici sunt determinate prin
utilizarea unor procedee de cercetare mai simple, luând în considerare şi
informaţii referitoare la caracteristicile arboretului sau la flora indicatoare.
Caracteristicile edafice identificate şi înregistrate în descrierea
parcelară, la nivelul fiecărei subparcele, sunt legate de litieră, tip genetic de
sol, profunzimea solului, textură şi de umiditatea acestuia, Flora
indicatoare.
Litiera. Caracterizarea litierei este importantă deoarece grosimea acesteia
exprimă intensitatea procesului de descompunere şi humificare, proces ce
condiţionează intensitatea circuitului biologic şi implicit nivelul nutriţiei minerale a
vegetaţiei. În descrierea parcelară, grosimea litierei se înregistrează prin
următoarele atribute: inexistentă; subţire şi întreruptă; continuă şi subţire (1 – 2
cm la foioase, 0,5 – 1,0 la molid şi brad); continuă şi normală (2 – 4 cm la foioase
şi 1 – 3 cm la brad şi molid); continuă şi groasă (> 4 cm la foioase şi > 3 cm la
răşinoase).
Tipul genetic de sol – rezultă în urma cartării pedologice; la nivelul
subparcelei se verifică, prin profile de control succesiunea orizonturilor de
diagnostic.
Nomenclatura utilizată este cea prezentată în „Sistemul român de
taxonomie a solurilor”.
Profunzimea solului – reprezintă grosimea stratului de sol în care pot
pătrunde rădăcinile arborilor. Această caracteristică edafică explică, în mare
măsură, productivitatea speciilor lemnoase din staţiunea identificată. Din acest
punct de vedere, solul se caracterizează ca fiind foarte superficial (< 15 cm),
superficial (15 – 30 cm), puţin profund (30 – 60 cm), mijlociu profund (60 – 90
cm), profund (90 – 120 cm) şi foarte profund (> 120 cm).
Textura – reprezintă alcătuirea granulometrică a solului şi este considerată
ca un indicator sintetic al condiţiilor de dezvoltare a rădăcinilor arborilor,
exprimând capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive şi de reţinere a apei
precum şi gradul de aerisire şi permeabilitatea solului. Textura poate fi nisipoasă,
uşoară, mijlocie şi grea. Uneori se redă şi conţinutul scheletic al solului în funcţie
de care se apreciază volumul fiziologic util al acestuia.
Umiditatea solului se determină, pentru condiţii normale, în timpul sezonului
de vegetaţie. Dacă descrierea se face după ploaie sau în perioada de secetă,
umiditatea se stabileşte luându-se în considerare şi alţi indicatori staţionali, în
special flora indicatoare.
Flora indicatoare. Unele specii ierbacee, prin prezenţa în covorul vegetal,
indică anumite însuşiri ale solului, reprezentând un indicator sintetic şi sensibil al
condiţiilor de vegetaţie din stratul superior al solului. Pe această bază, s-au
identificat speciile care au valoare indicatoare şi au fost grupate în tipuri de floră
indicatoare. Cu ocazia descrierii parcelare, la nivelul fiecărei subparcele, se
identifică speciile de plante ierbacee indicatoare şi, pe această bază, se stabileşte
tipul de floră de care aparţin.

D. Descrierea arboretului (ansamblu omogen de arbori)

Descrierea arboretului, ca ansamblu cenotic de arbori şi arbuşti, redă

caracteristicile care influenţează realizarea obiectivelor social – ecologice sau
economice şi pe baza cărora se pot stabili măsurile silvotehnice (de îngrijire şi
conducere) ce se impun. Această descriere se rezumă la identificarea şi
înregistrarea aspectelor structurale ale arboretului dintr-o subparcelă.
Acestea au în vedere forma generală a arboretului (tipul de structură şi
stadiul de dezvoltare), compoziţia, forma amestecului, modul de regenerare,
starea de vegetaţie, consistenţa şi calitatea lui. La acestea se adaugă o serie
de informaţii referitoare la subarboret şi la seminţiş (compoziţie, mod de
răspândire, suprafaţa ocupată şi gradul de dezvoltare). De importanţă majoră
sunt considerate şi informaţiile cu caracter biometric referitoare la creşterea şi
volumul arboretelor. Pentru stabilirea acestora, se determină, în teren, înălţimea
medie, diametrul mediu, vârsta, clasa de producţie şi distribuţia arborilor pe
categorii de diametre (pentru codrul grădinărit).
În practică, descrierea unui arboret se face pe elemente de arboret iar unele
caracteristici structurale şi biometrice se redau şi la nivelul arboretului. Prin
„element de arboret” se înţelege „totalitatea arborilor din aceiaşi specie, vârstă
(generaţie) şi mod de regenerare, crescuţi în aceiaşi staţiune şi caracterizaţi prin
aceiaşi dinamică de creştere şi dezvoltare”. Acest mod de grupare al arborilor
creează dificultăţi în identificarea mai ales la arboretele pluriene. În mod
convenţional, în acest caz, se disting elemente de arboret în măsura în care
înălţimea medie a unui element este mai mică decât 2/3 din înălţimea elementului
superior, iar volumul arborilor incluşi reprezintă cel puţin 10% din volumul
arboretului. Această modalitate de „separare” a elementelor de arboret se justifică
doar din considerente de ordin practic ce au la bază lipsa informaţiilor de
determinare a volumului şi creşterii (tabele de cubaj şi de producţie pentru
arborete pluriene şi amestecate). Descompunerea unui arboret plurien în mai
multe elemente de arboret echiene este o operaţie artificială, iar ele ar trebui
considerate ca nişte categorii statistice create pentru facilitarea calculului
volumului şi creşterii unui arboret.
În concordanţă cu normele de amenajare a pădurilor, caracteristicile
structurale şi biometrice ale arboretelor sunt descrise luându-se în considerare
următoarele precizări:
10 Forma arboretelor este definită prin tipul de structură şi stadiul de
dezvoltare caracterizate în termenii precizaţi anterior (vezi capitolul 5.1). în
practică, se disting patru tipuri de structură: echien, relativ echien, relativ plurien şi
plurien.
Stadiul de dezvoltare (pentru arboretele echiene) se exprimă indirect prin
mărimea diametrului mediu şi a înălţimii medii. Întrucât aceste caracteristici
servesc şi la determinarea altor informaţii (sortare dimensională, clasă de
producţie etc.), este necesar ca acestea să fie stabilite pe baza unor măsurători
efectuate în suprafeţe de probă sau în puncte de sondaj reprezentative.
20 Compoziţia se exprimă indicându-se în zecimi proporţia diferitelor specii.
Ordinea enumerării speciilor este determinată de importanţa acestora. Proporţia
speciilor se face întotdeauna în raport cu suprafaţa ocupată de proiecţia
orizontală a coroanelor arborilor. În ceea ce priveşte forma amestecului,
reamintim că poate fi exprimat prin următoarele atribute: intim, în buchete (20 –
100 m2), în pâlcuri mici (1002– 500 m2), în pâlcuri mijlocii (500 – 1000 m2), în
pâlcuri mari (1000 – 5000 m ), în benzi sau în forme combinate.
0
3 Vârsta fiind un element important în planificarea amenajistică, se impune
a fi determinat cu un grad ridicat de precizie la nivelul fiecărei specii (element).
Eventualele greşeli făcute la stabilirea vârstei, au influenţă semnificativă la
stabilirea clasei de producţie şi la calculele privind creşterea şi volumul
arboretelor.

4
 În arboretele echiene, vârsta se determină prin numărarea inelelor anuale,
pe carote proaspete sau pe carotele extrase cu burghiul şi prin adăugarea
numărului de ani necesari pentru atingerea înălţimii cioatei sau a înălţimii la care
s-a luat proba.
La arboretele cu alte structuri (relativ pluriene sau pluriene), vârsta
elementelor de arboret, identificate conform celor precizate anterior, se stabileşte
prin procedeul indicat la arboretele echiene. Exprimarea vârstei se face prin valori
rotunjite, din 5 în 5 ani la codru regulat, sau din 2 în 2 ani la speciile de zăvoi şi
crâng.
Pentru arborete tinere rezultate din plantaţii sau semănături, vârsta se
determină pe baza informaţiilor existente în arhiva ocolului silvic.
40 Alte caracteristici structurale ale arboretelor, determinate în cadrul
descrierii parcelare:
▪ după modul de regenerare; speciile (elementele de arboret) pot proveni
din sămânţă (însămânţări naturale sau artificiale), plantaţii (puieţi din sămânţă, din
butaşi sau din sade) şi din lăstari (lăstari, drajoni sau sulinari);
▪ după starea de vegetaţie; se disting elemente de arboret cu vitalitate
foarte viguroasă, viguroasă, normală, slabă sau foarte slabă. Aprecierea vitalităţii
se face în raport cu intensitatea creşterii din ultimii ani a majorităţii arboretelor;
▪ după starea fitosanitară; se stabileşte prin sondaje reprezentative în
funcţie de gradul de vătămare ca urmare a unor factori negativi de natură biotică,
abiotică sau antropică;
▪ după calitatea trunchiurilor arborilor; arboretele se încadrează în clase
de calitate în concordanţă cu sistemul descris anterior (vezi capitolul 5.1); un
indicator al calităţii arboretului îl reprezintă şi elagajul arborilor exprimat prin
proporţia din trunchi complet lipsită de crăci sau cu crăci uscate de cel mult 2 cm
grosime;
▪ după consistenţă; se exprimă la nivelul arboretului prin indicele de
acoperire, prin indicele de densitate a suprafeţei de bază (la arboretele cu vârste
mai mari de 40 de ani) sau prin indicele de reuşită sau desime (calculat ca raport
dintre numărul de puieţi existenţi şi cel plantat sau ca raport dintre suprafaţa
regenerată şi suprafaţa totală);
▪ clasa de producţie (relativă sau absolută). Se determină pentru fiecare
element de arboret pe baza:
- tabelelor de producţie generale pentru speciile care dispun de
asemenea modele biometrice;
- câmpului de variaţie a înălţimii în raport cu vârsta din tabelele de
producţie cu conţinut redus, pentru speciile care nu dispun de tabele de producţie
generale;
- schemei de clasificare generală a arboretelor pluriene pe clase de
producţie relative, în funcţie de înălţimea indicatoare (H 50).
De menţionat faptul că pentru aceiaşi specie, elementele de arboret,
constituite într-un arboret plurien cu acelaşi mod de regenerare, trebuie să fie
încadrate în aceiaşi clasă de producţie relativă.
50 Volumul la hectar. Considerată ca o caracteristică sintetică necesară în
stabilirea mărimii fondului de producţie şi a posibilităţii, volumul la hectar al
5
arboretelor se determină cu o precizie variabilă în funcţie de vârsta arboretelor şi
de metoda de amenajare utilizată.
În practica amenajării din România, determinarea volumului se face în mod
diferenţiat:
a) pentru arboretele exploatabile: prin intermediul tabelelor de cubaj pe serii
de volum – pe baza informaţiilor obţinute în urma efectuării de inventarieri
(integrale sau statistice);
b) pentru arboretele neexploatabile prin intermediul tabelelor de producţie şi
al indicilor de densitate stabiliţi prin procedee simplificate bazate pe distanţa
medie dintre arbori sau pe măsurători relascopice (relascop cu oglindă, dispozitiv
Bitterlich, dendrometru românesc, prisme relascopice etc.). în aceste condiţii
volumul la hectar se obţine prin intermediul relaţiei:

V = V ⋅ GR ⋅ FD (16.1)
R T
G T FT
unde: V R este volumul real la hectar corespunzător suprafeţei de bază
reale a arboretului;
VT – volumul normal la hectar, extras din tabele de producţie în funcţie
de specie, clasă de producţie şi vârstă a arboretului;
GR – suprafaţa de bază reală a arboretului (elementului de arboret) la
hectar;
GT – suprafaţa de bază normală la hectar determinată pe baza
intrărilor în tabelele de producţie indicate la V T;
FT – coeficientul de formă al arboretului, identificat în tabele în funcţie
de înălţimea medie a arboretului (H = h g);
F D – coeficientul de formă al arboretului, identificat în tabele în funcţie
de diametrul mediu al suprafeţei de bază (D = d g).
Acest procedeu impune stabilirea vârstei medii a elementului de arboret,
determinarea înălţimii medii (hg) ca medie aritmetică a 10 – 15 înălţimi măsurate
la arborii cu diametre apropiate de diametrul mediu al suprafeţei de bază (d g ) şi
suprafaţa de bază reală a arboretului (elementului de arboret) G R . GR şi d g se
determină pe baza măsurătorilor făcute în cadrul unor suprafeţe de probă de 300
– 500 m2. După determinarea clasei de producţie (în funcţie de vârstă, specie şi
hg), se intră în tabelele de producţie şi se extrage V T, GT, FT şi FD, iar apoi se
calculează volumul real (VR) pe baza relaţiei (16.1).
60 Creşterea la hectar se determină diferenţiat în raport cu gradul de
precizie urmărit prin intermediul următoarelor procedee:
▪ ca diferenţă de volum obţinute prin inventarieri succesive în suprafeţe de
probă permanente, utilizând acelaşi tarif de cubaj sau aceiaşi serie de volume;
acest procedeu este recomandat în cazul arboretelor pluriene tratate în codru
grădinărit;
▪ prin relaţii de calcul care utilizează măsurători ale probelor de creştere
(carote) extrase cu burghiul de la arbori reprezentativi;
6
 ▪ prin metoda tabelelor de producţie utilizând relaţia de calcul:

=
I I ⋅
G R ⋅ FD ⋅ c (16.2)
V T
GT FT
unde IV reprezintă creşterea în volum la hectar corespunzătoare suprafeţei
de bază reale GT a elementului de arboret;
GT, GR, FD şi FT – au semnificaţia prezentată la relaţia (16.1);
c – factor de corecţie care ia în considerare faptul că până la limita
unui prag auxologic, efectul creşterii în volum ca urmare a scăderii consistenţei nu
variază direct proporţional cu indicele de acoperire.
70 Subarboretul. Etaj vegetal constituit în cadrul unui arboret cu importante
atribuţii în dezvoltarea acestuia, mai ales în ecosistemele din zona forestieră de
câmpie şi din silvostepă, acesta se descrie indicându-se speciile din care se
compune, desimea, modul de răspândire pe teren şi suprafaţa ocupată.
80 Seminţişul. În descrierea parcelară, acesta se caracterizează prin
compoziţie, desime, înălţime, vârstă, mod de răspândire şi proporţia pe care o
ocupă din suprafaţa subparcelei.
90 Date complementare. Existenţa unor informaţii, care nu au putut fi
surprinse în descrierea staţiunii şi a arboretului, dar care prezintă importanţă în
stabilirea soluţiilor tehnice de îndrumare a procesului de producţie se
menţionează separat ca informaţii (date) complementare.
100 Lucrări necesare (propuse). Fiecare arboret constituie atât obiect de
cultură şi exploatare, cât şi obiect de organizare şi conducere structurală a
fondului de producţie. Este necesar, în aceste condiţii, ca în raport cu starea
înregistrată, fiecărui arboret să i se indice, în teren, lucrarea necesară pentru a
asigura condiţiile structurale cele mai potrivite. În raport cu analiza, întreprinsă la
birou, a mărimii şi structurii fondului de producţie real şi cu măsurile stabilite
necesare conducerii spre caracteristicile sale normale se definitivează lucrările
(lucrări propuse) ce urmează a fi executate în perioada de valabilitate a
amenajamentului.

E. Inventarierea arboretelor
În amenajarea pădurilor, inventarierea arboretelor urmăreşte atât obţinerea
unor informaţii biometrice care prezintă interes pentru fundamentarea măsurilor
silvotehnice, cât şi pentru pregătirea unor decizii referitoare la controlul organizării
şi conducerii structurale a fondului de producţie.
Unitatea de bază pentru care se organizează inventarierea este arboretul
inclus într-o subparcelă.
Metodologia de determinare a caracteristicilor biometrice are în vedere atât
inventarierea integrală, cât şi cea statistică.
Inventarierea integrală (fir cu fir) se utilizează pentru arborete
exploatabile cu indicele de acoperire mai mic de 0,4 sau cu mărimea
suprafeţei sub 3,0 ha. În general, ea se foloseşte în arborete cu structuri
neomogene, cu variabilitate mare a caracteristicilor structurale şi unde
inventarierea statistică nu asigură o precizie satisfăcătoare.
Inventarierea statistică. Teoria sondajului statistic oferă o gamă variată de
modele statistico – matematice de eşantionaj. Acestea permit estimarea cu
anticipaţie a erorii de reprezentativitate întâmplătoare.
În lucrările de amenajare a pădurilor din România se foloseşte un
eşantionaj bazat pe o selecţie sistematică, în cadrul căreia reţeaua sondajelor se
amplasează randomizat, asigurându-se şanse egale ca fiecare porţiune din
arboret să poată fi inclusă în eşantion. Specific acestui model este faptul că
extragerea eşantionului se face în baza unei scheme mecanice în care de poziţia
primei suprafeţe de probă (sondaj) depinde poziţia celorlalte unităţi de eşantionaj.
În mod practic, forma şi mărimea suprafeţelor de probă sunt determinate de
considerente statistico – matematice, economice şi organizatorice.
Forma sondajelor recomandate în practică este forma circulară (cercuri cu
arie fixă sau variabilă). După Giurgiu (1979), mărimea optimă a sondajelor variază
între 100 şi 500 m2. Urmărindu-se ca într-un sondaj să existe cel puţin 10
– 20 arbori, la arboretele echiene, omogene cu indicele de acoperire cuprins între
2
0,7 – 1,0 se aleg suprafeţe de probă de 300 m (r = 9,77 m), iar la arboretele
echiene cu consistenţa cuprinsă între 0,5 – 0,6 şi cele pluriene cu consistenţa mai
2
mare ca 0,4, sunt indicate suprafeţe de probă de 500 m .
Mărimea unei unităţi de eşantionaj rezultă dintr-un compromis între
cerinţele privind precizia şi cele referitoare la costul lucrărilor.
Pentru stabilirea numărului de suprafeţe de probă ce urmează a fi
amplasate într-o subparcelă, se utilizează relaţia:
2 2
F⋅t ⋅s
n= %
2 2 2 (16.3)
F⋅e +t ⋅f ⋅s
% %
unde n reprezintă numărul de sondaje;
t – valoarea parametrului din distribuţia student, determinat în funcţie
de probabilitatea de acoperire urmărită (p %) (care asigură că eroarea de
reprezentativitate nu depăşeşte toleranţa admisă) şi de numărul de grade de
libertate;
s% - coeficientul de variaţie al volumului; acesta este puternic
influenţat de mărimea sondajului, de vârsta, structura, compoziţia şi mărimea
suprafeţei arboretului;
e % - eroarea de reprezentativitate admisă ca toleranţă;
2 f
– mărimea suprafeţei de probă exprimată în m ;
F – mărimea subparcelei exprimată în m2.
Se demonstrează că procentul de inventariere în raport cu suprafaţa
arboretului variază după o funcţie hiperbolică. Dacă procentul de inventariere este
mai mic de 10%, numărul de sondaje necesar se poate stabili cu ajutorul unei
relaţii simplificate caracteristică populaţiilor suficient de mari:
8
 2 2
t ⋅s
n = %2 (16.4)
e
%
unde simbolurile au semnificaţia prezentată la relaţia (16.3).
În aprecierea gradului de omogenitate al arboretului, cunoaşterea
coeficientului de variaţie prezintă o importanţă deosebită.
Pentru stabilirea caracteristicilor utilizate în relaţiile de calcul (abaterea
standard – (s) şi coeficientul de variaţie – s %) se apelează la un eşantion
preliminar extras din populaţie sau se utilizează valori medii stabilite în raport cu
consistenţa, structura şi clasa de omogenitate. Pentru uz practic s-au format trei
clase de omogenitate, propunându-se valori medii ale coeficienţilor de variaţie ai
volumului (Tabelul nr. 16.1).
Includerea unui arboret într-o clasă de omogenitate se face în baza
următoarelor caracteristici: clasa I de omogenitate cuprinde arboretele de
consistenţă uniformă şi aceiaşi compoziţie pe întreaga suprafaţă, fără goluri şi
fără diferenţe semnificative ale diametrului mediu şi clasei de producţie pe diferite
porţiuni ale arboretului; clasa a III-a de omogenitate include arboretele cu variaţii
mari de consistenţă şi compoziţie, cu goluri frecvente sau pâlcuri de arbori de
diferite vârste; clasa a II-a de omogenitate ocupă o poziţie intermediară.

Tabelul nr. 16.1

Coeficienţii de variaţie ai volumului (s%), în raport cu consistenţa,

structura şi clasa de omogenitate pentru arborete exploatabile şi
2
suprafeţe elementare de 500 m (Giurgiu, 1968)

Structura
Consis- Echienă Plurienă
tenţa Clasa de omogenitate
I II III I II III
Coeficienţii de variaţie medii (s%) ai
volumului
0,1 – 0,4 37 55 70 38 58 75
0,5 – 0,7 28 41 54 30 43 56
0,8 şi peste 21 30 41 25 36 49

În lucrările de amenajare a pădurilor, numărul de sondaje şi distanţa dintre

ele în funcţie de valoarea coeficientului de variaţie mediu (s %) al volumului şi
suprafaţa arboretului ce urmează să fie inventariat sunt calculate şi prezentate
sub formă tabelară. Un extras din acestea se prezintă în Tabelul nr. 16.2.
Delimitarea suprafeţelor de probă circulare se poate realiza fir prin
măsurători directe (rază fixă sau variabilă), fir indirect pe cale optică.
9
 Tabelul nr. 16.2

Stabilirea numărului de sondaje circulare (n) de 500 m 2 şi a distanţei

(d) dintre centrele lor pentru o eroare de reprezentativitate de ± 7%,
admisă ca tolerabilă, şi o probabilitate de acoperire de 95%

Suprafaţa Valoarea coeficientului de variaţie mediu (s %) al volumului

-ha- ...20 25 30 35 40 45 50 55 60...
2
n– numărul de cercuri (500 m )
d – distanţa dintre centrele cercurilor (în m)
5 24 33 41 49 56 61 66 70 74
46 39 35 32 30 29 28 27 26
6 25 35 44 53 61 68 78 80 84
49 42 37 34 31 30 28 27 27
7 26 36 47 57 66 74 82 88 94
52 44 39 35 33 31 29 28 27

Dacă se stabileşte ca mărimea suprafeţei de probă circulare să fie

constantă, atunci se adoptă o rază variabilă, în funcţie de înclinarea terenului
măsurată pentru fiecare suprafaţă de probă. Mărimea razei variabile se determină
prin intermediul relaţiei:

1
r =r +r −1 (16.5)
v cc cos α
unde rv reprezintă mărimea razei variabile;
2
rc – mărimea razei fixe aferente sondajului de 500 sau 300 m ;
α – unghiul de înclinare a terenului corespunzător suprafeţei de bază.
Utilizarea acestei relaţii permite să se menţină suprafeţe de probă egale
indiferent de pantă.
Dacă se utilizează suprafeţe de probă cu rază fixă (constantă), mărimea
acestora variază cu panta, iar suprafaţa totală inventariată rezultă din însumarea
suprafeţelor sondajelor amplasate în arboret:

n
sinv = f ∑ cos αi (16.6)
i=
1
unde s inv reprezintă suprafaţa efectiv inventariată într-un arboret; f
2
– suprafaţa unei suprafeţe de probă: 500 sau 300 m ;
α i – unghiul de înclinare a terenului din suprafaţa de probă
„i”; n – numărul de sondaje ce s-au amplasat în arboret.
10
 Delimitarea opt ică a sondajelor circulare oferă avantajul evitării manevrării
firului printre arborii dintr-o suprafaţă de probă. Se pot utiliza instrumente
adecvate, dintre care amintim în acest context dendrometrul românesc,
hipsometrul Blume – Leiss, prisme relascopice şi relascop cu oglindă. Utilizarea
acestor instrumente este limitată de gradul de vizibilitate din interiorul arboretului.
Transpunerea în teren a reţelei de sondaje se face după ce, în prealabil,
distanţa în metri dintre sondaje a fost transformată în paşi (în urcare sau în
coborâre) în raport cu înclinarea terenului. Apoi, cu ajutorul schiţei, se identifică
pe teren unul din colţurile subparcelei şi se stabileşte punctul cel mai apropiat al
liniei imaginare pe care se amplasează primul şir de suprafeţe de probă. Din
acest punct, pe direcţia liniei, se măsoară cu pasul etalonat jumătate din distanţa
dintre două sondaje şi se fixează centrul primului sondaj. În funcţie de distanţa
dintre sondaje şi de direcţia liniei de amplasare se fixează centrele următoarelor
sondaje. În acest mod se amplasează întreaga reţea de sondaje dimensionată în
conformitate cu cele precizate anterior.
Din considerentele prezentate anterior, precizia de determinare a volumului
arboretului este variabilă în raport cu tipul de structură şi cu durata de timp
necesară atingerii vârstei exploatabilităţii. Astfel, eroarea de reprezentativitate
admisă (toleranţa) şi probabilitatea de acoperire statistică, impuse de normele
tehnice de amenajare, sunt următoarele:
▪ ± 7% pentru arborete cu structură grădinărită realizată sau în faza de
transformare şi conducere spre această structură, cu funcţii social – economice
foarte importante, la o probabilitate de acoperire de 95% (p);
▪ ± 10% pentru arborete exploatabile de codru şi de crâng ce urmează a fi
parcurse cu tăieri de regenerare în decursul deceniului, precum şi pentru restul
arboretelor cu structură în faza de transformare spre structura grădinărită, la o
probabilitate de acoperire de 90%;
▪ ± 12% pentru restul arboretelor de codru şi crâng, la o probabilitate de
acoperire de 80%.
După efectuarea inventarierii, se poate verifica respectarea condiţiilor de
precizie impuse, prin determinarea erorii de reprezentativitate cu ajutorul relaţiei:
t⋅s
% F − nf
e% = n F (16.7)
unde simbolurile utilizate au semnificaţia prezentată la relaţia (16.3), cu
precizarea că s% (coeficientul de variaţie) are o valoare reală rezultată din
inventariere.

F. Formulare de descriere parcelară

Informaţiile obţinute în cadrul „descrierii parcelare” sunt înregistrate, în

teren, în formulare special realizate. Acestea permit înscrierea informaţiilor de
caracterizare atât a staţiunii şi arboretului în ansamblu, cât şi a elementelor de
arboret identificate.
11
 Structura formularelor (Fig. 16.1, Fig. 16.2) a avut în vedere o uniformizare
a modului de înregistrare a informaţiilor, facilitând astfel prelucrarea lor ulterioară
cu ajutorul calculatorului electronic.

Fig. 16.1 Formular de descriere parcelară utilizat în practica amenajării pădurilor (faţă)

Fig. 16.2 Formular de descriere parcelară utilizat în practica amenajării pădurilor (spate)

Informaţiile prelucrate prin mijloace manuale sau electronice sunt trecute,

apoi, în formulare de descriere parcelară care sunt incluse în proiectul de
amenajare. În practica amenajării pădurilor, de-alungul timpului, s-ai identificat
două modalităţi de includere în proiectul de amenajare a acestor informaţii.
O primă modalitate pleacă de la ideea că informaţiile obţinute la prima
amenajare urmează să fie păstrate pentru amenajamentele ulterioare, în
12
formulare consemnându-se de fiecare dată, cu ocazia revizuirilor, schimbările
intervenite. În acest caz, descrierea fiecărei subparcele se face pe formulare
distincte, astfel dimensionate încât să permită înscrierea informaţiilor rezultate din
revizuirile ulterioare. Formularele de descriere parcelară sunt detaşate de
amenajamentul propriu-zis, ele fiind păstrate în mape speciale.
Cea de-a doua modalitate porneşte de la principiul că informaţiile din
descrierea parcelară se refac integral, de fiecare dată, la reînnoirea
amenajamentului. În acest caz, formularele fac parte din proiectul de amenajare
(Fig. 16.3), astfel că urmărirea evoluţiei, pe timp îndelungat, a caracteristicilor
arboretului devine dificilă.
DESCRIERE PARCELARA Pag.: 8
Regia Nationala a Padurilor DS: Alba Iulia OS:Girda UP: 2
┌──────────────────────────────────────────────────────────┬───┬──┬──┬───┬──┬──┬─┬──┬──┬───────┬──┬────┬─────────┬────┐
│ DESCRIEREA STATIUNII SI ARBORETULUI │ELM│P │M │VIR│ │ │C│AM│EL│PROVE │VI│DENS│V O L U M│CRES│
├──────────────────────────────────────────────────────────┤ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ 9 A 10.9 HA GF.-21B, SUP:A TS:3312 TP:1151 │ARB│R │RE│STA│ D│ H│L│ES│AG│NIENTA │TA├────┼─────────┼────┤
│ SOL:4201 Versant superior ondulat , EXPOZITIE NE │ │ │ │ │ │ │ ││ │ │ │ │MC/│MC/ │MC/ │
│ INC. 30 G ALTITUDINE: 850-1050 M. │ │P │GE│ANI│CM│ M│P│TE│AJ│ │LI│CONS│ HA│ UA │ HA │
│ LITIERA:continua - normala TIP FLORA:Oxalis-Dentaria ├───┼──┼──┼───┼──┼──┼─┼──┼──┼───────┼──┼────┼───┼─────┼────┤
│ Natural fundamental prod. mij relativ-plurien │MO │ 2│IN│ 85│32│24│3│ M│.4│RN │ N│0.06│ 34│ 371│ 0.5│
│ COMP.ACTUALA : 10 MO │MO │ 6│IN│ 65│26│20│3│ │.4│RN │ N│0.18│ 79│ 861│ 2.2│
│ COMP.TEL : 9 MO 1 FA │MO │ 2│IN│ 40│18│14│3│ M│.2│RN │ N│0.06│ 16│ 174│ 0.8│
│ SORT:MO Gros,cherestea VIRSTA EXPL. 65 ani│ │ │ │ │ ││ │ │ │ │ │ │ │ │
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ SEM.UTIL:10MO 10ani0.5S mixt│ ││ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ SUBARBORET: │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ DATE COMPL. 30% tulpini nesanat. Alte date complement. │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ POL: ERZ: │ │ ││ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │
│ LUCRARI EXEC. 2096-T.produse accidentale │ │ │ │ │ │ │ ││ │ │ │ │ │ │ │
│ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ ││ ││ │
│ LUCRARI PROP. T.PROGRESIVE(racordare)IMPAD ├───┴──┴──┼───┼──┼──┼─┼──┼──┼───────┼──┼────┼───┼─────┼────┤
│ INGRIJIREA SEMINTISULUI │TOTAL │ 65│ │ │3│ │ │ │ │0.30│129│ 1406│ 3.5│
└──────────────────────────────────────────────────────────┴─────────┴───┴──┴──┴─┴──┴──┴───────┴──┴────┴───┴─────┴────┘
Fig. 16.3 Informaţii obţinute în descrierea parcelară incluse în proiectul de amenajare

În condiţiile utilizării mijloacelor electronice de prelucrare şi stocare a

datelor, acest dezavantaj dispare, organizarea informaţiilor putând fi făcută astfel
încât să permită evidenţierea evoluţiei în timp a stării arboretelor.

1.3.3 Descrierea condiţiilor naturale de ansamblu aferente unităţii

de gospodărire (sinteza descrierilor parcelare)

Pe baza informaţiilor obţinute, în teren şi la birou, se elaborează o descriere

de ansamblu a pădurii din punct de vedere geografic, administrativ, economic,
staţional şi al vegetaţiei. De obicei, această caracterizare se face la nivelul unităţii
de producţie în care se regăsesc unităţile de gospodărire. În ultimul timp, în
practica amenajării pădurilor din România, descrierea de ansamblu se realizează
la nivelul ocolului silvic în ceea ce s-a numit „studiul general”.
Indiferent de locul în care se încorporează în amenajament, această
descriere trebuie să se refere la:
▪ condiţiile geografice, prin specificarea unităţilor naturale şi teritorial –
administrative în care se află unitatea de gospodărire, precum şi a caracteristicilor
geomorfologice;
13
 ▪ condiţiile economice, prin menţionarea situării unităţii de gospodărire în
raport cu localităţile, posibilităţile de valorificare a produselor pădurii, modul de
utilizare a fondului funciar etc.;
▪ condiţiile administrative, prin prezentarea sistemului de organizare a
cantoanelor şi districtelor silvice.
Aceste informaţii sunt utile în caracterizarea regimului actual de
gospodărire. Pentru organizarea unităţii de gospodărire de o importanţă deosebită
sunt considerate informaţiile de sinteză referitoare la condiţiile naturale de
producţie. Descrierea lor se face pe baza prelucrării datelor obţinute în descrierea
parcelară. Sinteza are în vedere cele două componente ale ecosistemului
forestier: staţiunea şi vegetaţia.

A. Descrierea staţiunii

La nivelul fiecărei subparcele, în urma cartărilor staţionale, s-au identificat

tipul de sol, de pădure şi de staţiune. În urma prelucrării informaţiilor, la nivelul
unei unităţi de gospodărire, unităţi de producţie sau ocolului silvic se obţin
distribuţii ale suprafeţelor forestiere în raport cu aceste caracteristici. Tipurile de
sol şi staţiuni identificate sunt descrise, în sinteza staţiunii, evidenţiindu-se atât
caracteristicile generale ale acestora, cât şi particularităţile identificate în teren, pe
baza rezultatelor analizelor fizico – chimice efectuate în laboratoare de
specialitate. Cu această ocazie se evidenţiază aspectele staţionale care trebuie
luate în considerare la fundamentarea soluţiilor silvotehnice de conducere
structurală la nivelul arboretelor şi al fondului de producţie.
Sinteza descrierii staţiunilor trebuie să ofere o imagine de ansamblu a
condiţiilor staţionale în care se dezvoltă vegetaţia forestieră, ce urmează să fie
luată în considerare şi la definirea unor caracteristici ale stării normale a fondului
de producţie.

B. Descrierea vegetaţiei

Sinteza descrierii vegetaţiei urmează să reliefeze cu pregnanţă informaţii

care să evidenţieze problemele de ordin organizatoric ce trebuie avute în vedere
de către amenajist. În acest sens, descrierea vegetaţiei trebuie să trateze
următoarele aspecte:
10 Distribuţia şi modul de dezvoltare al speciilor forestiere. Pe baza
prelucrării informaţiilor din descrierea parcelară, se obţin distribuţii ale speciilor
forestiere identificate în raport cu diverse caracteristici structurale ale arboretelor
componente. Sinteza trebuie să ofere informaţii legate de alegerea speciilor şi la
necesitatea conservării în situ a resurselor genetice.
20 Tipurile de pădure. Se va caracteriza fiecare tip de pădure identificat în
descrierea parcelară, specificându-se dacă arboretele existente corespund tipului
natural sau, în caz contrar, dacă acestea corespund condiţiilor staţionale. De
asemenea, trebuie să se evidenţieze specificul fiecărui tip de pădure în legătură
cu comportarea lui faţă de modalităţile de intervenţie silviculturală efectuate şi mai
ales în legătură cu dinamica procesului de regenerare naturală.
14
 30 Regimul de gospodărire aplicat arboretelor. Pe baza informaţiilor din
teren şi a celor din arhiva ocolului silvic, în sinteza descrierii vegetaţiei se va
întreprinde o analiză critică a regimelor şi tratamentelor aplicate în arboretele din
unitatea de gospodărire, reliefându-se măsurile necesare de conducere în viitor.
40 Influenţa factorilor perturbatori asupra vegetaţiei forestiere. Se vor
evidenţia efectele negative ale diverşilor factori perturbatori de natură climatică,
biotică (vegetală sau animală) sau antropică. Pe baza analizei frecvenţei şi a
intensităţii producerii acestor fenomene negative, se vor formula măsurile
necesare pentru prevenirea lor.
50 Fondul de producţie. Interesează prezentarea informaţiilor privind fondul
de producţie real sub aspectul structurii, mărimii şi creşterii în volum. Sunt incluse
în această sinteză tabele şi grafice referitoare la structura claselor de vârstă,
proporţia speciilor, consistenţa, clasele de producţie şi la orice alte caracteristici
menite să definească starea reală a fondului de producţie şi modalităţile de
îndrumare a acestuia spre starea normală.

1.3.4 Informaţii obţinute din aplicarea anterioară a măsurilor de organizare

şi conducere structurală a unităţii de gospodărire

S-a arătat că amenajarea pădurilor este un proces de durată şi continuu de

apropiere a structurii fondului de producţie de o structură model corespunzătoare
funcţiilor atribuite arboretelor. Această apropiere se face din aproape în aproape,
de la o amenajare la alta, analizându-se, la expirarea perioadei de aplicare a
amenajamentului, influenţa măsurilor propuse asupra procesului de conducere
spre starea normală. Din aceste considerente, devine necesară obţinerea
informaţiilor care să stea la baza analizei menţionate.
Aceste informaţii vor fi detaliate, ulterior, într-un capitol distinct legat de
controlul organizării şi conducerii structurale a fondului de producţie.

15