SAMİPAŞAZADE SEZAİ

(1858-1935)

Originar dintr-o familie înstărită, cu o bună platformă socială, Samipaşazade Sezai s-a
format într-un mediu elevat, rafinat, beneficiind de numeroşi preceptori şi profesori particulari,
precum şi de ambianţa intelectuală susţinută de prietenii tatălui său, care se numărau, în multe
cazuri, printre savanţii şi artiştii de prestigiu ai vremii. Viitorul scriitor s-a bucurat, în aceste
condiţii, de o educaţie aleasă, învăţând încă din copilărie limbile franceză şi germană, cărora
avea să le adauge ulterior, în perioada petrecută la Londra ca secretar al ambasadei Imperiului
Otoman, şi engleza. Cunoştea, de asemenea, limbile arabă şi persană, a căror însuşire făcea parte
din educaţia tradiţională a elitelor otomane încă din perioada clasică.
Profund înrâurit de ideile social-politice ale lui Namık Kemal, Samipaşazade Sezai s-a
afirmat încă de la începuturile carierei sale publice ca militant pe tărâmul libertăţii şi, totodată,
ca un adversar neîmpăcat al instituţiei sclaviei, pe care o socotea profund anacronică şi în a cărei
eradicare vedea una dintre priorităţile esenţiale ale reformei sociale din Turcia otomană.
S-a orientat iniţial către diplomaţie, pentru care educaţia sa aleasă şi, mai cu seamă,
cosmopolită îl recomanda oarecum de la sine, pentru ca apoi să renunţe la această profesie, în
care vedea mai degrabă o sinecură, şi să plece clandestin la Paris, în 1901, spre a se alătura celei
de-a doua generaţii a Junilor Turci (Jön Türkler), care milita, alături de o seamă de reprezentanţi
de marcă ai minorităţilor din imperiu (în primul rând, greci şi armeni), pentru instaurarea
regimului constituţional în Turcia. Samipaşazade Sezai a condus chiar gazeta editată de gruparea
mai sus amintită în Egipt, beneficiind de sprijinul interesat al prinţului Mustafa Fazıl Paşa,
oponent redutabil al regimului de la Istanbul.
A fost, printre alţii, prieten cu Abdülhak Hâmit, cel mai de seamă poet din cea de-a doua
perioadă a Tanzimatului, şi cu Recaizâde Ekrem, militând alături de aceştia pentru înnoirea
literaturii turce şi pentru racordarea ei la cultura occidentală.
Samipaşazade Sezai s-a afirmat mai cu seamă ca prozator, având încercări în domeniul
romanului, nuvelei şi basmului cult; a scris însă şi poezie, la fel ca majoritatea intelectualilor din
generaţia sa. A semnat, de asemenea, o piesă de teatru intitulată Şir, „Leul” [în sensul de
„erou”], şi a tradus, din limba franceză, în limba turcă, romanul Jacques de Alphonse Daudet.
Cea mai populară operă a lui Samipaşazade Sezai rămâne romanul Sergüzeşt, „Aventura”,
care continuă să figureze şi astăzi în programele şcolare. Este vorba de o operă de factură
romantică, de un veritabil „roman cu teză”, menit să contribuie, la fel ca şi alte creaţii similare
din perioada Tanzimatului, la reformarea mentalităţii; în cuprinsul său se pot depista însă şi
unele accente realiste, care vor deveni treptat o constantă a literaturii turce, mai ales de la
începutul secolului XX. Dubla dimensiune a operei este subliniată chiar de către scriitor, în
prefaţa romanului, intitulată „Küçük Şeyler” („Fapte mărunte / Detalii”).
Dimensiunea romantică a romanului este pusă în evidenţă, printre altele, de participarea
afectivă a autorului la aventurile personajelor sale, de abundenţa informaţiilor de cele mai
diverse facturi, care expediază uneori în plan secund acţiunea propriu-zisă, de sentimentele
exacerbate ale personajelor, de excesul de melodramă, de răsturnările spectaculoase de situație,
dar și de atenţia acordată descrierilor de natură.
Dimensiunea realistă se întrevede mai ales în prezentarea stilului de viaţă specific vechilor
conace turceşti, pe care autorul o cunoştea foarte bine din proprie experienţă (această temă va fi
abordată și de alți scriitori, atât în secolul al XIX-lea, cât și în secolul XX), dar şi în modul
obiectiv de zugrăvire a personalităţii şi sentimentelor personajelor.

Mulţi dintre criticii literari consideră însă că cea mai izbutită parte a operei lui
Samipaşazade Sezai este constituită de nuvele – a fost, de altfel, primul scriitor turc care a
manifestat un interes aparte pentru acest gen. Nuvelele sale sunt grupate în două volume,
intitulate Küçük Şeyler („Mărunțișuri”), şi Rümûz ü Edeb („Simboluri şi obiceiuri”), care reflectă
cu fidelitate concepţia estetică a autorului, potrivit căreia orice subiect este demn de a deveni
temă literară, în măsura în care sunt respectate canoanele specifice genului. În perfect acord cu
această convingere, tematica nuvelelor amintite este foarte variată, uneori chiar surprinzătoare
dacă o privim din perspectiva mentalităţii dominante a cercurilor literare din Turcia celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, încă tributară tabuurilor şi autocenzurii impuse de literatura
clasică. Personajele lui Sezai, al cărui model literar declarat este scriitorul francez Guy de
Maupassant, sunt de extracţie socială foarte variată: personaje cosmopolite, educate după moda
europeană, poeţi sau rapsozi populari, sclave, eunuci, actori şi actriţe, femei simple etc.
Se poate afirma că nuvelele lui Samipaşazade Sezai sunt superioare romanului din punctul
de vedere al realizării artistice şi, mai ales, din punctul de vedere al modului în care este redată
ori analizată psihologia personajelor. Acesta este şi motivul pentru care a fost privit ca un model
demn de urmat de către exponenţii şi, mai ales, de către prozatorii curentului Servet-i Fünûn
(„Tezaurul ştiinţelor”), care urma să se afirme către sfârşitul secolului al XIX-lea.

Acţiunea romanului Sergüzeşt, „Aventura” [cu titlu informativ]

Personajul principal al romanului este roaba Dilber (în traducere, „Fermecătoarea” sau
„Iubita”), răpită la o vârstă fragedă de pe meleagurile natale, aflate în zona Caucazului –
„furnizoare tradiţională” de roabe pentru Imperiul Otoman şi, în mod deosebit, pentru haremul

2
imperial; tipologia personajului Dilber aminteşte în mod frapant de Dilâşup, eroina romanului
İntibah de Namık Kemal.
Ajunsă în posesia unui negustor de sclavi, Dilber îi este vândută unui oarecare Mustafa
Efendi şi se vede nevoită să îndure ani la rând atitudinea răuvoitoare a stăpânei casei. La un
moment dat reuşeşte să fugă, dar ajunge în casa unui alt negustor de sclavi, unde învaţă să
citească şi să scrie, să cânte din gură şi la diverse instrumente, să picteze, să brodeze etc., pentru
ca la sfârşitul acestei perioade formative să-i fie vândută, în schimbul unui preţ foarte bun, lui
Asaf Paşa.
Dilber se bucură de o bună primire în casa acestuia, al cărei stil de viaţă este în mare măsură
influenţat de moda europeană. Fiul stăpânului său, Celâl, care studiase pictura la Paris, apelează
adeseori la Dilber spre a-i servi drept model. După o primă perioadă, în care Celâl nu-i acordă
niciun fel de atenţie, tratând-o ca pe un simplu obiect şi ignorându-i cu totul personalitatea, între
cei doi tineri se înfiripă o relaţie sentimentală, iar tânărul, lipsit de prejudecăţi, dar şi de aderenţă
la realitate, decide s-o ceară în căsătorie. Se izbeşte însă de opoziţia fermă a părinţilor, care nu
pot depăşi convenienţele şi care invocă diferenţa de condiţie socială dintre cei doi îndrăgostiţi.
Mai mult, spre a pune capăt acestei relaţii, pe care o socoteşte nefirească, familia tânărului o
revinde pe Dilber (confirmându-i, astfel, o dată în plus statutul de roabă), aceasta ajungând în
„posesia” unui foarte bogat negustor egiptean. La aflarea acestei veşti, Celâl cade la pat, pradă
unei congestii cerebrale care-i pune viaţa în pericol. După însănătoşire o caută îndelung pe
Dilber, fără a izbuti însă să-i dea de urmă.
În acest răstimp, Dilber duce o viaţă opulentă în haremul negustorului egiptean, străduindu-
se, pe de altă parte, să facă faţă avansurilor amoroase ale acestuia. În cele din urmă, unul dintre
eunucii haremului, care se îndrăgosteşte de ea, se oferă s-o ajute să evadeze şi să plece la
Istanbul, spre a-l reîntâlni pe Celâl. Eunucul îşi pierde însă viaţa chiar sub ochii ei, căzând de pe
scara pe care urcase spre a o ajuta să părăsească haremul în care era claustrată. Deşi găseşte în
buzunarul acestuia biletul de vapor care-i era hărăzit, Dilber nu îndrăzneşte să pornească singură
în călătorie, dată fiind înfăţişarea ei neobişnuită, care-o expune atât pericolului de a fi
descoperită şi readusă în harem, cât şi riscului de a fi antrenată în alte aventuri neplăcute.
Cuprinsă de deznădejde şi nevăzând nicio ieşire din situaţia în care se găseşte, se sinucide,
aruncându-se în apele Nilului.