Erving Goffman şi ordinea interacţională

1.Erving Goffman: scurtă biografie

• Erving Goffman (1922-1982) – o persoană discretă (Winkin, 1999, pp. 19-20)
• Este considerat cel mai reprezentativ sociolog al vieții cotidiene, cu o contribuție
foarte importantă la dezvoltarea microsociologiei
• Este cunoscut drept autorul modelului dramaturgic în sociologie
• Nu i-a plăcut să fie încadrat în interacţionalismul simbolic, deşi cei mai mulţi dintre
autori în acest curent îl plasează.
• Conceptul umbrelă ce exprimă sintentic viziunea sa despre viața socială este
“interaction order” (ordinea interacțională). Erving Goffman a făcut această
precizare în discursul său transmis la finalul de mandat ca președinte al Asociției
Americane de Sociologie
2. Conceptul de ordine interacțională
• „Ordinea interacţională” (interaction order) este o realitate sui-generis, un tip de
ordine socială ce derivă nu atât din structura socială, cât mai ales din nevoia de
prezentare a sinelui în cadrul interacţiunilor cotidiene.
• Influența lui Emile Durkheim: ce-i face pe oameni să fie impreună și să formeze o
societate? „Ordinea interacţiunii” trebuie privită dintr-o perspectivă similară cu cea
a noţiunii de „fapt social” a lui Émile Durkheim
• În 1953 sociologul îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Chicago. La
pagina opt a disertaţiei sale, numită Communication Conduct in an Island
Community, Erving Goffman afirma: „Acesta nu reprezintă studiul unei comunităţi.
Este un studiu despre ce se întâmplă într-o comunitate”.
• În capitolul final al tezei sale de doctorat, el a numit acest domeniu de interes
„ordinea interacţiunii”.(Smith, 1999, p. 1).
• Erving Goffman (1982/1983, p. 2): „ca aceea care transpare în mod univoc în
situaţii sociale, medii în care doi sau mai mulţi indivizi se află în prezenţa fizică a
reacţiei celuilalt”.
• „Ordinea interacţiunii” are o funcţie socială fundamentală: face ca viaţa socială să
devină previzibilă. În viziunea sa, orice întâlnire faţă în faţă dintre indivizi are un
pronunţat caracter de „promisiune”, aceasta funcţionând ca „o condiţie
fundamentală a vieţii sociale”, care le permite interactanţilor să transforme viaţa
socială în ceva previzibil (Goffman, 1982/1983, pp. 2-3).

3. Modelul dramaturgic în sociologie

• Modelul dramaturgic de analiză a vieţii sociale a fost lansat odată cu publicarea lucrării
Presentation of Self in Everyday Life (Viaţa cotidiană ca spectacol, 1959/2003). Pentru
dezvoltarea modelului, autorul a utilizat bine-cunoscuta metaforă shakesperiană „viaţa
ca teatru”.
• “Când un individ se află în prezenţa altora, aceştia încearcă în general să obţină
informaţii despre el sau să scoată la lumină informaţii pe care deja le deţin. Interesul lor
va viza statutul său socioeconomic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o
are faţă de ei, competenţa sa, dacă e de încredere etc. […] Informaţiile despre un
individ ajută la definirea unei situaţii, dau posibilitatea celorlalţi să ştie de la bun
început ce aşteaptă individul de la ei şi ce pot aştepta la rândul lor de la el” (Goffman,
1959/2003, p. 29).
• Interactiunile directe din viața de zi cu zi sunt guvernate de principiul prezerntării
sinelui. Acesta constă în nevoia permanentă a indivizilor de a fi percepuţi favorabil de
ceilalţi. În acest sens, indivizii ca actori pe scena vieţii apelează la o serie de strategii pe
care Erving Goffman (1959/2003) le încadrează în conceptul de „management al
impresiei”.

• expresivitatea individului şi capacitatea lui de a oferi impresii implică două tipuri de

mecanisme fundamentale: 1) ceea ce dă individul în termeni de expresivitate; 2) ceea
ce el transmite în aceiaşi termeni.
• Erving Goffman şi-a centrat analiza mai ales asupra „expresiilor transmise”, acestea
determinând caracterul teatral al interacţiunilor cotidiene.
• Scenă și culise: „regiunea din faţă” (front stage) și „regiunea din spate” (back stage)
• Diferența dintre scena și culise are caracter de universalitate (Ilut, 2001).
• Raportul dintre scenă şi culise nu trebuie privit ca fiind fix, ci trebuie interpretat în
contextul spaţiilor sociale multiple în care individul îşi derulează interacţiunile,
metafora „păpuşii ruseşti” exprimând foarte bine această relaţie (Petitat, 1998/2003).
• Erving Goffman (1959/2003) diferenţiază performerii oneşti de cei cinici.
• Inselăciuni și disimulări: înşelăciunea este expresia dezinformării realizate prin
utilizarea primului canal de gestionare a impresiilor, iar disimularea este expresia
dezinformării realizate prin utilizarea canalului ascuns de comunicare.

Elemente componente ale ordinii interacţionale sunt:

1. persoana, care poate fi privită ca entitate sau ca parte a unei
echipe;
2. contactul – „orice ocazie în care individul este în prezenţa
comportamentului celuilalt, fie prin coprezenţă fizică, conexiune
telefonică sau schimb de scrisori”;
3. aranjamentele – acele mize care îi determină pe oameni să fie
unii în prezenţa celorlalţi;
4. formatul, platforma – „aranjamentul universal în care este
organizată o activitate cu public”;
5. ocazia socială de celebrare.