Împărăţia Lui Dumnezeu este în

inima noastră
,, Împărăţia Lui Dumnezeu este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o
răpesc pe ea’’ – Sfânta Scriptură

,,Împărăţia Lui Dumnezeu este oriunde se află un om centrat lăuntric în Iisus,

un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său. Într-un astfel
de suflet se străvede Iisus. A fi luminat de conştiinţa Lui Dumnezeu, a fi curat şi
smerit cu inima este singurul argument valabil al Împărăţiei. Aceasta este taxa
de intrare pe care trebuie să o plătească omul pentru a intra în Rai. Şi portiţa pe
care el intră dincolo este însăşi inima sa. Odată deschisă către Dumnezeu, inima
este inundată de dragostea, lumina şi infinitatea Lui. Duhul Sfânt este cel care
,,stimulează’’ în noi bucuria veşnică a Raiului, pentru că Raiul este o stare şi nu
un loc anume’’ (Părintele Arsenie Boca)

De noi depinde dacă dorim să păstrăm Împărăţia Lui Dumnezeu în inima

noastră, Împărăţie care ne-a fost dăruită nouă, odată cu Taina Sfântului Botez,
când ne-am învrednicit de darurile cele mai de preţ din lume, darurile Sfântului
Duh. Bunul Dumnezeu nu ne forţeză să îi dăruim inima noastră, nu ne forţează
să îi dăruim iubirea noastră – cheia Împărăţiei Sale, nu ne forţează să tânjim
mereu după dulceaţa Harului Sfânt şi să ne silim să Îl păstrăm odată ce Acesta
ne cercetează…

Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, noi oamenii, fiinţe sprituale ale creaţiei
făcute după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu suntem liberi, posedăm voinţă
proprie, decizia de a crede în Dumnezeu sau de a fi ateu fiind o faptă a libertăţii,
deci de noi depinde dacă dorim să gustăm bucuria de a trăi în lumina
dumnezeiască, în Paradis, sau suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă,
călcând de bună voie rânduiala stabilită de Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu ne-a înzestrat ca pe îngeri, cu libertate şi nu ne forţează să Îl
chemăm în viaţa noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru, în inima noastră.
El aşteaptă răbdător şi iubitor să curăţim inima noastră de toată răutatea şi
mizeria păcatelor noastre, curăţire care este condiţia esenţială pentru unirea cu
Acesta, pentru că Dumezeu se odihneşte şi sălăşluieşte doar într-o inimă curată,
doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (vezi Matei 5, 8)

În fiecare om se află o fărâmă de Dumnezeu, fiecare om este creat după chipul

şi asemănarea cu Dumnezeu. Un om poate fi mai păcătos decât altul, păcatele
sale ascunzând această fărâmă de dumnezeire, dar Dumnezeu continuă să
existe în fiecare om, chiar dacă sufletul şi inima acestuia sunt pline de noroiul
păcatelor. Dumnezeu aşteaptă ca acest diamant dăruit cu iubire fiecăruia dintre
noi, să strălucească din nou, după ce am spălat noroiul patimilor noastre cu
lacrimi de pocăinţă, după ce am curăţat locaşul inimii noastre de tot ce a fost
rău şi murdar prin Sfântele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, făcând ca
diamantul dumnezeirii noastre, să strălucească cu mai multă putere.

Deoarece oamenii trăiesc slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovniceşti,

curăţirea inimii este necesară încă din timpul acestei vieţi. Sfântul Grigorie
Palama subliniază: ,,Aşadar, omul trebuie mai întâi să se curăţească pe sine, şi
apoi să primească mântuirea.’’ Curăţirea inimii, insistă şi părinţii filocalici, e
necesară pentru desăvârşirea umană. Se folosesc în scrierile lor sintagme
precum: ,,inima străpunsă’’, ,,inima desăvârşită’’ sau ,,inima curată.’’ Diadoh al
Foticeii vorbeşte despre ,,simţirea minţii’’ şi ,,simţirea inimii’’ la care ajunge cel
curăţit de patimi.

Avuţia noastră cea lăuntrică trebuie să fie deci, o inimă curată şi smerită, o
inimă care să fie în pieptul nostru, dar care trebuie să bată şi pentru semenii
noştri, care să fie o inimă gata să înfrunte orice sacrificiu pentru Dumnezeu şi
semeni, o inimă care să te facă puternic pentru a putea lupta atunci când
Adevărul despre Evanghelia Lui Hristos este contestat, o inimă care să ardă de
iubire pentru Dumnezeu şi semeni, o inimă care să cânte mereu pe acordurile
rugăciunii noastre, o inimă care să fie mereu sălaşul Sfântului Duh. Şi când
Harul Sfânt e în inima ta, eşti cel mai avut om de pe pământ, fiindcă ai
Împărăţia Lui Dumnezeu înlăuntrul tău.

Inima este aşadar după cum spune şi Cuviosul Isaia Pustnicul, în legătură cu
ultimile izvoare ale binelui şi răului. Deasemenea, inima este centrul mai presus
de fire, deoarece Harul Lui Dumnezeu se află în ea de la Sfântul Botez,
(Galateni 3, 27), se află în inimă, unde stă ca pe un tron. Acest lucru ne învaţă
Însuşi Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, zicând: ‘’… Împărăţia Lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 21).

Şi Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte’’ (Galateni 4, 6), şi
‘’… pentru că El, după bogăţia slavei Sale, să vă dea ca prin Duhul Său să fiţi
puternic întăriţi în omul cel lăuntric, ca Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în
inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”(Romani 3, 17-18). Sfântul
Isaac Sirul zice: ,,Iată, cerul este înlăuntrul tău de vei fi curat; şi întru sine vei
vedea îngerii şi lumina lor şi pe Stăpânul lor cu dânşii’’ Iar în alt loc, spune:
,,Sarguieste-te a intra în cămara ta cerască că una este aceasta şi aceea’’ (Cuv.
43 şi 30). Tot acesta descrie acest loc: ,,Pământul cel duhovnicesc se află
înlăuntrul omului curăţit sufleteşte, soarele care străluceşte peste acest pământ
este lumina Sfintei Treimi. Văzduhul pe care-l respiră cel care locuieşte acolo
este Sfântul Duh. Viaţa, veselia, bucuria acelui loc este Hristos. Aceasta este
împărăţia Lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvintele Domnului.”
(Tuturoi Cristian)

,,Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă
devine tron al Lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul Lui
Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată:
,,Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II
Corinteni 6, 16) Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce
bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului
Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat de
nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu! (Sfântul Nectarie)
Dumnezeu vrea inima noastră spre a-i fi Lui tron, spre a se sălăşlui acolo ca
Împărat: ,,Fiule, inima ta, dă-mi-o mie.’’ Se bucură când i-o dăruim cu toată
evlavia, cu toată dragostea, cu toată râvna, fiindcă aşa ne dorim noi, fiindcă aşa
simţim noi şi nu fiindcă ne forţează cineva, nu vrea să fim constrânşi de nimeni
şi de nimic atunci când dorim să ,,răpim’’ Împărăţia Sa în inima noastră. Pe
tronul inimii noastre poate împărăţi deci, Dumnezeu sau diavolul, pentru că
întunericul în care ne petrecem viaţa de aici continuă şi în viaţa de dincolo, iar
cei care vieţuiesc aici întru dreptate, în lumina credinţei Domnului nostru,
dincolo sălăşluiesc în viaţa cea fericită, aşa cum spune cântarea: ,,Întru lumina
Ta vom vedea lumina’’

Părintele Iustin Pârvu, spunea că: ,,Raiul este aproape, depinde care îţi este
natura faptelor. Dacă faci un lucru bun, o faptă bună, generoasă, nu simţi că
pluteşti? Ei, atunci intuieşti natura Raiului, te simţi ca în Rai.’’ Tot părintele
Iustin Pârvu povestea cum ,,un frate care a păcătuit, a mers la un Sfânt Părinte
şi l-a întrebat ce trebuie să facă: ,,Ai căzut? Ridică-te!’’, i-a spus acesta. ,,M-am
ridicat, dar am păcătuit din nou’’, i-a răspuns omul. ,,Nu-i nimic, i-a spus
părintele, te ridici din nou! Clipa finală trebuie să te găsească fie ridicându-te,
fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre
Rai’’.

Părintele Arsenie Boca a spus că: ,,în fiecare om luat la întâmplare, este
ascunsă Împărăţia cerurilor, care este desăvârşirea şi maturizarea sufletului.
Raiul, o astfel de zare dulce nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere
nimic. Şi spun părinţii că niciun chin, nicio suferinţă îndurată aici pe pământ nu
pot compensa frumuseţea şi desfătarea veşnică pe care a gătit-o Dumnezeu
omului în Rai. Ce este iadul? Pedeapsa care face ca iadul să fie iad cu adevărat,
este durerea sufletului că L-a pierdut pe Dumnezeu şi întunericul palpabil al
morţii sufleteşti.’’

Duhul Sfânt lucrează înlăuntrul nostru şi întemeiază Împărăţia Lui Dumnezeu.

Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Sfintei Scripturi: ,,Împărăţia Lui Dumnezeu
este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea’’. Când
dobândeşti Harul Sfântului Duh? Când împlineşti poruncile Domnului, când
cercetezi Biserica Domnului, când devii un om virtuos când virtutea ta cea mai
de preţ este iubirea de Dumnezeu şi semeni.

,,De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul a
fost întrebat de un oarecare cărturar care este cea dintâi poruncă din Lege, i-a
răspuns: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din tot sufletul tău,
şi din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ Toată Evanghelia
este o poveste de iubire. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un
rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire. Cu toate acestea, este foarte
greu să vorbeşti despre iubire. Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci
pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât demult de ea, încât cu
anevoie mai înţelegem despre ce este vorba. Atât de mult ne-am îndepărtat de
Dumnezeu şi de starea noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în
drumul către desăvârşire, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească
orice om, este pusă de Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă treaptă. Şi
noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde, putem descoperi
cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte duhovniceşti trebuie să
parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi suntem departe nu doar de a
le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit. (Ieromonahul Savatie Baştovoi)

Iubirea se învaţă în timp, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Iubirea îţi invadează

inima şi sufletul după ce ai trecut prin mai multe încercări, după ce ai învăţat
mai multe lecţii de viaţă: lecţia umilinţei şi smereniei, lecţia bunătăţii, lecţia
blândeţii, lecţia adevărului, lecţia frumosului, lecţia modestiei, lecţia iertării,
lecţia credinţei, lecţia rugăciunii, lecţia nădejdii, lecţia slujirii Lui Dumnezeu şi a
aproapelui, lecţia dreptăţii, a hărniciei, a curajului, lecţia lepădării de sine.
Pentru a învăţa aceste lecţii şi a obţine note maxime la examenele vieţii, este
nevoie să ai iubire în suflet pentru Dumnezeu şi semeni. Cu cât înveţi câte o
lecţie, cu atât iubirea devine mai mare şi când ai învăţat toate lecţiile, atunci
iubirea ta e desăvârşită, e o iubire infinită din care vrei să dăruieşti tuturor celor
din jur, întregii lumi şi în primul rând Lui Dumnezeu, care ţi-a dăruit Împărăţia
Sa înlăuntrul tău, care e viaţa, sprijinul, ajutorul, Mântuitorul tău, izvorul de
iubire de la care tu te-ai adăpat, ţi-ai potolit setea de iubire şi ai primit-o în dar
pentru totdeauna.

,,Cât de sus înalţă sufletul îndrăgostit de Dumnezeu iubirea sa pentru El,

răsplătită de iubirea dumnezeiască! Această iubire dumnezeiască învăluie
sufletul ca un nour uşor şi-l poartă spre izvorul nesecat al iubirii, spre iubirea
cea în veci nepieritoare, umplându-l de lumina cea veşnică. Sufletul rănit de
iubirea dumnezeiască pururea se bucură, se veseleşte, tresaltă de bucurie şi
joacă, fiindcă şi-a aflat odihna în iubirea Domnului, ce i se pare a fi o odihnă pe
ape. Nici unul din lucrurile întristătoare ale lumii nu-i mai poate tulbura liniştea
şi pacea şi nici unul din cele pline de durere nu-i poate răpi bucuria şi
desfătarea.” (Sfântul Nectarie)

,,Iubirea e fundamentul ființei noastre ,,Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe

Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți
cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e
adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te
prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la
capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că
acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem
să fim iubiți. Pentru că asta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire
și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul
după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației Treimii.
Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să
participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea.
Să fim împreună. De aceea se spune că Raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e
neputința de a mai iubi. (Părintele Pantelimon)

După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia Lui Dumnezeu este

cunoaşterea Lui Dumnezeu, iubirea fată de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este
,,dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Rom. 14, 17). Este Împărăţia
iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine.
Să strigăm mereu la Bunul Dumnezeu, să ne cuprindă inima cu dulceaţa
Harului Sfânt, care ne ajută să ne simţim fericiţi, iubiţi, puternici, care face că
rugăciunea să cânte mereu în inima noastră, care face ca la fiecare bătaie a
inimii noastre să Îi simţim prezenţa Lui Dumnezeu, să Îi simţim iubirea care ne
inundă inima şi ne face cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Cu Bunul
Dumnezeu alături, nu te mai poţi teme de nimic, nu te mai poţi teme nici de
răutatea oamenilor, nici de nedreptatea lor, nici de indiferenţa lor, nici de
marginalizarea la care eşti supus uneori, nu te mai temi de nimic, fiindcă El e:
întărirea, izbăvitorul, sprijinitorul, ,,Tovarăşul ” tău permanent, prietenul tău cel
mai bun şi mai devotat, care este alături de tine, chiar dacă toţi ceilalţi te
părăsesc, e Domnul iubitor, care ţi-a dăruit Împărăţia Lui în inima ta.

Să ne rugăm, deci să putem alunga ploia de păcate care se abate mereu asupra
noastră, prin punerea de început bun în vieţile noastre, prin respectarea
Poruncilor Lui Dumnezeu, prin dobândirea virtuţilor creştine, prin albirea
sufletelor noastre cu baia Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, prin dobândirea
Sfântului Duh în sufletele noastre, care să ardă din iubire pentru Dumnezeu şi
semeni! Mult m-aş bucura dacă am putea să avem o viaţă plăcută Bunului
Dumnezeu, ca să putem să trăim încă de aici de pe pământ starea de Rai şi să
ne întâlnim cu toţii în Raiul veşnic! De noi depinde spre ce ne îndreptăm spre
Raiul luminos sau spre întunecatul iad…

Iubind pe Dumnezeu şi aproapele tău din toată inima ta, cercetând Biserica Lui
Dumnezeu, te învredniceşti de toate virtuţile creştine. Devii un om smerit, un
om înţelept, un om milostiv, un om care are nădejde tare în Mila şi purtarea de
grijă ale Bunului Dumnezeu, devii un om cu pace şi linişte în suflet, devii un om
în care mereu cântă rugăciunea în inima şi pe buzele sale. Devii un om care
slujeşte cu dragoste aproapelui şi Lui Dumnezeu, devii un om care nu cunoaşte
egoismul, care nu cunoaşte pizma care nu cunoaşte ura. Devii un om cu inima
curată şi smerită, devii un om care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, un om
care şi-a stabilit drept scop principal al vieţii sale dobândirea Duhului Sfânt în
inima sa. Şi atunci cu siguranţă omul care este capabil de o asemenea iubire
este un om iubit de Dumnezeu, este un om care poate nădăjdui la mântuirea
sa, e omul care are cheia care deschide cerul, e un om care deschide poarta
Raiului cu această cheie, e omul care se va învrednici de viaţa veşnică în
Împărăţia Cerurilor.

Să ne luptăm aşa cum spunea Sfântul Ioan de Kronștadt împotriva păcatului de

orice fel până la ultima picătură de sânge şi să ne aducem aminte că ne luptăm
pentru o fericire care va dura veacuri nesfârşite; pentru împărăţia Lui
Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii, păcii, bucuriei în Duhul Sfânt, care începe încă
de aici, şi ostenelile dreptăţii, ostenelile luptei se vor ridica iar după fiecare
succes în luptă obţinut cu ajutorul Lui Dumnezeu vom simţi în noi pace,
mulţumire de noi înşine, înrudire cu Dumnezeu, comuniune strânsă cu El –
lumină, putere, îndrăzneală, biruinţa duhului. Păcatul însă înjoseşte totul,
spurcă, trage spre întuneric, spre întristare, spre strâmtoare, slăbănogeşte tot
sufletul, îl ucide, îl lipseşte în mod tiranic de Harul Lui Dumnezeu, domnind
tâlhăreşte şi neruşinat în sufletul păcătosului.

Să ne rugăm aşadar să avem mereu înlăuntrul nostru Împărăţia cerurilor, să

avem mereu în inima noastră Harul Sfântului Duh care ne bucură şi îmbată
sufletul cu o băutură divină şi cu desfătarea sa mult dorită, care ne bucură
inima fiindcă iubirea Lui Dumnezeu s-a sălăşluit într -însa, fiindcă a primit
tainică încredinţare că Dumnezeu o iubeşte, fiindcă pacea, liniştea şi
netulburarea domnesc într-însa, fiindcă s-a învrednicit de bucuria desfătării şi
pregustării raiului de aici, de pe pământ.

Să cântăm împreună cu îngerii din ceruri, care pururea laudă şi preamăresc pe

Domnul: ”Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!’’ Să lasăm grijile vieţii
pământeşti măcar o clipă şi să ne unim glasul cu al lor. Să dăm slavă Celui ce
ne-a făcut chip după chipul Său şi ne-a pus stăpâni peste toate vieţuitoarele
pământului, Aceluia care din dragoste pentru noi şi-a dat singurul Fiu în mâna
noastră ca să ne răscumpere păcatele!

Să închidem ochii şi pentru o clipă să ne prefacem într-o steluţă. ,,N-o opri. Eşti
tu, suflete, scânteia divină coborâtă pe pământ! Las-o liberă! Iată ea se înalţă,
se întâlneşte cu alte steluţe, se îmbrăţişează, dansează şi îşi continuă urcuşul. E
din ce în ce mai multă lumină. E un tot de lumină. Porţile cerului sunt deschise
şi lumina te primeşte în ea. Ţi-e bine. Ţi-e bine ca atunci când erai copil şi te
cuibăreai în braţele mamei. Simţi mângâierea şi te simţi liber. Eşti mulţumit
deplin. Priveşte-te! Zâmbeşti!

O, Doamne, acum Te văd! Acum Te simt! Eşti aici, în inima mea! Eşti în mine,
doar eu te acoperisem cu gândurile mele, cu vorbele mele, cu faptele mele, cu
neştiinţa mea, cu grijile mele de om.

Doamne, Te rog, iartă-mă! Ce orb am fost! Acum am deschis ochii şi Te-am

recunoscut! Eşti Tu, acela DINTOTDEAUNA!’’

Omule, acum că L-ai regăsit pe Dumnezeu, că L-ai văzut întâi în tine, apoi în
mine, apoi în flori, apoi în soare, nu-L mai pierde! CĂCI NU-I CALE DE-A TRĂI
FĂRĂ EL!’’ (vezi prefaţa la: Carte de Căpătâi, Mănăstirea Bârsana, 2007)

Împărăţia Lui Dumnezeu este în

inima noastră
0
1603

Distribuiți pe Facebook

Distribuiți pe Twitter
 ,, Împărăţia Lui Dumnezeu este în inima
voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea’’ – Sfânta Scriptură

,,Împărăţia Lui Dumnezeu este oriunde se află un om centrat lăuntric în Iisus,

un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său. Într-un astfel
de suflet se străvede Iisus. A fi luminat de conştiinţa Lui Dumnezeu, a fi curat şi
smerit cu inima este singurul argument valabil al Împărăţiei. Aceasta este taxa
de intrare pe care trebuie să o plătească omul pentru a intra în Rai. Şi portiţa pe
care el intră dincolo este însăşi inima sa. Odată deschisă către Dumnezeu, inima
este inundată de dragostea, lumina şi infinitatea Lui. Duhul Sfânt este cel care
,,stimulează’’ în noi bucuria veşnică a Raiului, pentru că Raiul este o stare şi nu
un loc anume’’ (Părintele Arsenie Boca)

De noi depinde dacă dorim să păstrăm Împărăţia Lui Dumnezeu în inima

noastră, Împărăţie care ne-a fost dăruită nouă, odată cu Taina Sfântului Botez,
când ne-am învrednicit de darurile cele mai de preţ din lume, darurile Sfântului
Duh. Bunul Dumnezeu nu ne forţeză să îi dăruim inima noastră, nu ne forţează
să îi dăruim iubirea noastră – cheia Împărăţiei Sale, nu ne forţează să tânjim
mereu după dulceaţa Harului Sfânt şi să ne silim să Îl păstrăm odată ce Acesta
ne cercetează…

Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, noi oamenii, fiinţe sprituale ale creaţiei
făcute după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu suntem liberi, posedăm voinţă
proprie, decizia de a crede în Dumnezeu sau de a fi ateu fiind o faptă a libertăţii,
deci de noi depinde dacă dorim să gustăm bucuria de a trăi în lumina
dumnezeiască, în Paradis, sau suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă,
călcând de bună voie rânduiala stabilită de Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu ne-a înzestrat ca pe îngeri, cu libertate şi nu ne forţează să Îl

chemăm în viaţa noastră, în mintea noastră, în sufletul nostru, în inima noastră.
El aşteaptă răbdător şi iubitor să curăţim inima noastră de toată răutatea şi
mizeria păcatelor noastre, curăţire care este condiţia esenţială pentru unirea cu
Acesta, pentru că Dumezeu se odihneşte şi sălăşluieşte doar într-o inimă curată,
doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (vezi Matei 5, 8)

În fiecare om se află o fărâmă de Dumnezeu, fiecare om este creat după chipul

şi asemănarea cu Dumnezeu. Un om poate fi mai păcătos decât altul, păcatele
sale ascunzând această fărâmă de dumnezeire, dar Dumnezeu continuă să
existe în fiecare om, chiar dacă sufletul şi inima acestuia sunt pline de noroiul
păcatelor. Dumnezeu aşteaptă ca acest diamant dăruit cu iubire fiecăruia dintre
noi, să strălucească din nou, după ce am spălat noroiul patimilor noastre cu
lacrimi de pocăinţă, după ce am curăţat locaşul inimii noastre de tot ce a fost
rău şi murdar prin Sfântele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, făcând ca
diamantul dumnezeirii noastre, să strălucească cu mai multă putere.

Deoarece oamenii trăiesc slava dumnezeiască potrivit stării lor duhovniceşti,

curăţirea inimii este necesară încă din timpul acestei vieţi. Sfântul Grigorie
Palama subliniază: ,,Aşadar, omul trebuie mai întâi să se curăţească pe sine, şi
apoi să primească mântuirea.’’ Curăţirea inimii, insistă şi părinţii filocalici, e
necesară pentru desăvârşirea umană. Se folosesc în scrierile lor sintagme
precum: ,,inima străpunsă’’, ,,inima desăvârşită’’ sau ,,inima curată.’’ Diadoh al
Foticeii vorbeşte despre ,,simţirea minţii’’ şi ,,simţirea inimii’’ la care ajunge cel
curăţit de patimi.

Avuţia noastră cea lăuntrică trebuie să fie deci, o inimă curată şi smerită, o
inimă care să fie în pieptul nostru, dar care trebuie să bată şi pentru semenii
noştri, care să fie o inimă gata să înfrunte orice sacrificiu pentru Dumnezeu şi
semeni, o inimă care să te facă puternic pentru a putea lupta atunci când
Adevărul despre Evanghelia Lui Hristos este contestat, o inimă care să ardă de
iubire pentru Dumnezeu şi semeni, o inimă care să cânte mereu pe acordurile
rugăciunii noastre, o inimă care să fie mereu sălaşul Sfântului Duh. Şi când
Harul Sfânt e în inima ta, eşti cel mai avut om de pe pământ, fiindcă ai
Împărăţia Lui Dumnezeu înlăuntrul tău.

Inima este aşadar după cum spune şi Cuviosul Isaia Pustnicul, în legătură cu
ultimile izvoare ale binelui şi răului. Deasemenea, inima este centrul mai presus
de fire, deoarece Harul Lui Dumnezeu se află în ea de la Sfântul Botez,
(Galateni 3, 27), se află în inimă, unde stă ca pe un tron. Acest lucru ne învaţă
Însuşi Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, zicând: ‘’… Împărăţia Lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 21).

Şi Sfântul Apostol Pavel zice: ,,Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte’’ (Galateni 4, 6), şi
‘’… pentru că El, după bogăţia slavei Sale, să vă dea ca prin Duhul Său să fiţi
puternic întăriţi în omul cel lăuntric, ca Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în
inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”(Romani 3, 17-18). Sfântul
Isaac Sirul zice: ,,Iată, cerul este înlăuntrul tău de vei fi curat; şi întru sine vei
vedea îngerii şi lumina lor şi pe Stăpânul lor cu dânşii’’ Iar în alt loc, spune:
,,Sarguieste-te a intra în cămara ta cerască că una este aceasta şi aceea’’ (Cuv.
43 şi 30). Tot acesta descrie acest loc: ,,Pământul cel duhovnicesc se află
înlăuntrul omului curăţit sufleteşte, soarele care străluceşte peste acest pământ
este lumina Sfintei Treimi. Văzduhul pe care-l respiră cel care locuieşte acolo
este Sfântul Duh. Viaţa, veselia, bucuria acelui loc este Hristos. Aceasta este
împărăţia Lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvintele Domnului.”
(Tuturoi Cristian)

,,Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă
devine tron al Lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul Lui
Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată:
,,Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II
Corinteni 6, 16) Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce
bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului
Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat de
nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu! (Sfântul Nectarie)

Dumnezeu vrea inima noastră spre a-i fi Lui tron, spre a se sălăşlui acolo ca
Împărat: ,,Fiule, inima ta, dă-mi-o mie.’’ Se bucură când i-o dăruim cu toată
evlavia, cu toată dragostea, cu toată râvna, fiindcă aşa ne dorim noi, fiindcă aşa
simţim noi şi nu fiindcă ne forţează cineva, nu vrea să fim constrânşi de nimeni
şi de nimic atunci când dorim să ,,răpim’’ Împărăţia Sa în inima noastră. Pe
tronul inimii noastre poate împărăţi deci, Dumnezeu sau diavolul, pentru că
întunericul în care ne petrecem viaţa de aici continuă şi în viaţa de dincolo, iar
cei care vieţuiesc aici întru dreptate, în lumina credinţei Domnului nostru,
dincolo sălăşluiesc în viaţa cea fericită, aşa cum spune cântarea: ,,Întru lumina
Ta vom vedea lumina’’

Părintele Iustin Pârvu, spunea că: ,,Raiul este aproape, depinde care îţi este
natura faptelor. Dacă faci un lucru bun, o faptă bună, generoasă, nu simţi că
pluteşti? Ei, atunci intuieşti natura Raiului, te simţi ca în Rai.’’ Tot părintele
Iustin Pârvu povestea cum ,,un frate care a păcătuit, a mers la un Sfânt Părinte
şi l-a întrebat ce trebuie să facă: ,,Ai căzut? Ridică-te!’’, i-a spus acesta. ,,M-am
ridicat, dar am păcătuit din nou’’, i-a răspuns omul. ,,Nu-i nimic, i-a spus
părintele, te ridici din nou! Clipa finală trebuie să te găsească fie ridicându-te,
fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre
Rai’’.

Părintele Arsenie Boca a spus că: ,,în fiecare om luat la întâmplare, este
ascunsă Împărăţia cerurilor, care este desăvârşirea şi maturizarea sufletului.
Raiul, o astfel de zare dulce nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere
nimic. Şi spun părinţii că niciun chin, nicio suferinţă îndurată aici pe pământ nu
pot compensa frumuseţea şi desfătarea veşnică pe care a gătit-o Dumnezeu
omului în Rai. Ce este iadul? Pedeapsa care face ca iadul să fie iad cu adevărat,
este durerea sufletului că L-a pierdut pe Dumnezeu şi întunericul palpabil al
morţii sufleteşti.’’
Duhul Sfânt lucrează înlăuntrul nostru şi întemeiază Împărăţia Lui Dumnezeu.
Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Sfintei Scripturi: ,,Împărăţia Lui Dumnezeu
este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea’’. Când
dobândeşti Harul Sfântului Duh? Când împlineşti poruncile Domnului, când
cercetezi Biserica Domnului, când devii un om virtuos când virtutea ta cea mai
de preţ este iubirea de Dumnezeu şi semeni.

,,De iubire sunt legate toate poruncile lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul a
fost întrebat de un oarecare cărturar care este cea dintâi poruncă din Lege, i-a
răspuns: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din tot sufletul tău,
şi din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ Toată Evanghelia
este o poveste de iubire. Toată viaţa noastră se construieşte şi poate avea un
rost doar pornind de la iubire şi sfârşind în iubire. Cu toate acestea, este foarte
greu să vorbeşti despre iubire. Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci
pentru că noi, prin cădere, ne-am îndepărtat atât demult de ea, încât cu
anevoie mai înţelegem despre ce este vorba. Atât de mult ne-am îndepărtat de
Dumnezeu şi de starea noastră normală, aceea de a iubi, încât iubirea, în
drumul către desăvârşire, către Dumnezeu, pe care trebuie să-l săvârşească
orice om, este pusă de Sfântul Ioan Scărarul în Scara sa ca ultimă treaptă. Şi
noi cu uimire şi cutremur, şi nu fără o oarecare deznădejde, putem descoperi
cât de anevoios este drumul până la iubire, câte trepte duhovniceşti trebuie să
parcurgem până a o cunoaşte, trepte pe care noi suntem departe nu doar de a
le fi călcat, ci chiar de a le fi gândit. (Ieromonahul Savatie Baştovoi)

Iubirea se învaţă în timp, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Iubirea îţi invadează

inima şi sufletul după ce ai trecut prin mai multe încercări, după ce ai învăţat
mai multe lecţii de viaţă: lecţia umilinţei şi smereniei, lecţia bunătăţii, lecţia
blândeţii, lecţia adevărului, lecţia frumosului, lecţia modestiei, lecţia iertării,
lecţia credinţei, lecţia rugăciunii, lecţia nădejdii, lecţia slujirii Lui Dumnezeu şi a
aproapelui, lecţia dreptăţii, a hărniciei, a curajului, lecţia lepădării de sine.
Pentru a învăţa aceste lecţii şi a obţine note maxime la examenele vieţii, este
nevoie să ai iubire în suflet pentru Dumnezeu şi semeni. Cu cât înveţi câte o
lecţie, cu atât iubirea devine mai mare şi când ai învăţat toate lecţiile, atunci
iubirea ta e desăvârşită, e o iubire infinită din care vrei să dăruieşti tuturor celor
din jur, întregii lumi şi în primul rând Lui Dumnezeu, care ţi-a dăruit Împărăţia
Sa înlăuntrul tău, care e viaţa, sprijinul, ajutorul, Mântuitorul tău, izvorul de
iubire de la care tu te-ai adăpat, ţi-ai potolit setea de iubire şi ai primit-o în dar
pentru totdeauna.

,,Cât de sus înalţă sufletul îndrăgostit de Dumnezeu iubirea sa pentru El,

răsplătită de iubirea dumnezeiască! Această iubire dumnezeiască învăluie
sufletul ca un nour uşor şi-l poartă spre izvorul nesecat al iubirii, spre iubirea
cea în veci nepieritoare, umplându-l de lumina cea veşnică. Sufletul rănit de
iubirea dumnezeiască pururea se bucură, se veseleşte, tresaltă de bucurie şi
joacă, fiindcă şi-a aflat odihna în iubirea Domnului, ce i se pare a fi o odihnă pe
ape. Nici unul din lucrurile întristătoare ale lumii nu-i mai poate tulbura liniştea
şi pacea şi nici unul din cele pline de durere nu-i poate răpi bucuria şi
desfătarea.” (Sfântul Nectarie)

,,Iubirea e fundamentul ființei noastre ,,Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe

Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți
cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e
adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te
prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la
capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că
acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem
să fim iubiți. Pentru că asta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire
și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul
după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației Treimii.
Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să
participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea.
Să fim împreună. De aceea se spune că Raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e
neputința de a mai iubi. (Părintele Pantelimon)

După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia Lui Dumnezeu este

cunoaşterea Lui Dumnezeu, iubirea fată de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este
,,dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Rom. 14, 17). Este Împărăţia
iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine.

Să strigăm mereu la Bunul Dumnezeu, să ne cuprindă inima cu dulceaţa

Harului Sfânt, care ne ajută să ne simţim fericiţi, iubiţi, puternici, care face că
rugăciunea să cânte mereu în inima noastră, care face ca la fiecare bătaie a
inimii noastre să Îi simţim prezenţa Lui Dumnezeu, să Îi simţim iubirea care ne
inundă inima şi ne face cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Cu Bunul
Dumnezeu alături, nu te mai poţi teme de nimic, nu te mai poţi teme nici de
răutatea oamenilor, nici de nedreptatea lor, nici de indiferenţa lor, nici de
marginalizarea la care eşti supus uneori, nu te mai temi de nimic, fiindcă El e:
întărirea, izbăvitorul, sprijinitorul, ,,Tovarăşul ” tău permanent, prietenul tău cel
mai bun şi mai devotat, care este alături de tine, chiar dacă toţi ceilalţi te
părăsesc, e Domnul iubitor, care ţi-a dăruit Împărăţia Lui în inima ta.

Să ne rugăm, deci să putem alunga ploia de păcate care se abate mereu asupra
noastră, prin punerea de început bun în vieţile noastre, prin respectarea
Poruncilor Lui Dumnezeu, prin dobândirea virtuţilor creştine, prin albirea
sufletelor noastre cu baia Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, prin dobândirea
Sfântului Duh în sufletele noastre, care să ardă din iubire pentru Dumnezeu şi
semeni! Mult m-aş bucura dacă am putea să avem o viaţă plăcută Bunului
Dumnezeu, ca să putem să trăim încă de aici de pe pământ starea de Rai şi să
ne întâlnim cu toţii în Raiul veşnic! De noi depinde spre ce ne îndreptăm spre
Raiul luminos sau spre întunecatul iad…

Iubind pe Dumnezeu şi aproapele tău din toată inima ta, cercetând Biserica Lui
Dumnezeu, te învredniceşti de toate virtuţile creştine. Devii un om smerit, un
om înţelept, un om milostiv, un om care are nădejde tare în Mila şi purtarea de
grijă ale Bunului Dumnezeu, devii un om cu pace şi linişte în suflet, devii un om
în care mereu cântă rugăciunea în inima şi pe buzele sale. Devii un om care
slujeşte cu dragoste aproapelui şi Lui Dumnezeu, devii un om care nu cunoaşte
egoismul, care nu cunoaşte pizma care nu cunoaşte ura. Devii un om cu inima
curată şi smerită, devii un om care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, un om
care şi-a stabilit drept scop principal al vieţii sale dobândirea Duhului Sfânt în
inima sa. Şi atunci cu siguranţă omul care este capabil de o asemenea iubire
este un om iubit de Dumnezeu, este un om care poate nădăjdui la mântuirea
sa, e omul care are cheia care deschide cerul, e un om care deschide poarta
Raiului cu această cheie, e omul care se va învrednici de viaţa veşnică în
Împărăţia Cerurilor.

Să ne luptăm aşa cum spunea Sfântul Ioan de Kronștadt împotriva păcatului de

orice fel până la ultima picătură de sânge şi să ne aducem aminte că ne luptăm
pentru o fericire care va dura veacuri nesfârşite; pentru împărăţia Lui
Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii, păcii, bucuriei în Duhul Sfânt, care începe încă
de aici, şi ostenelile dreptăţii, ostenelile luptei se vor ridica iar după fiecare
succes în luptă obţinut cu ajutorul Lui Dumnezeu vom simţi în noi pace,
mulţumire de noi înşine, înrudire cu Dumnezeu, comuniune strânsă cu El –
lumină, putere, îndrăzneală, biruinţa duhului. Păcatul însă înjoseşte totul,
spurcă, trage spre întuneric, spre întristare, spre strâmtoare, slăbănogeşte tot
sufletul, îl ucide, îl lipseşte în mod tiranic de Harul Lui Dumnezeu, domnind
tâlhăreşte şi neruşinat în sufletul păcătosului.

Să ne rugăm aşadar să avem mereu înlăuntrul nostru Împărăţia cerurilor, să

avem mereu în inima noastră Harul Sfântului Duh care ne bucură şi îmbată
sufletul cu o băutură divină şi cu desfătarea sa mult dorită, care ne bucură
inima fiindcă iubirea Lui Dumnezeu s-a sălăşluit într -însa, fiindcă a primit
tainică încredinţare că Dumnezeu o iubeşte, fiindcă pacea, liniştea şi
netulburarea domnesc într-însa, fiindcă s-a învrednicit de bucuria desfătării şi
pregustării raiului de aici, de pe pământ.

Să cântăm împreună cu îngerii din ceruri, care pururea laudă şi preamăresc pe

Domnul: ”Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!’’ Să lasăm grijile vieţii
pământeşti măcar o clipă şi să ne unim glasul cu al lor. Să dăm slavă Celui ce
ne-a făcut chip după chipul Său şi ne-a pus stăpâni peste toate vieţuitoarele
pământului, Aceluia care din dragoste pentru noi şi-a dat singurul Fiu în mâna
noastră ca să ne răscumpere păcatele!
Să închidem ochii şi pentru o clipă să ne prefacem într-o steluţă. ,,N-o opri. Eşti
tu, suflete, scânteia divină coborâtă pe pământ! Las-o liberă! Iată ea se înalţă,
se întâlneşte cu alte steluţe, se îmbrăţişează, dansează şi îşi continuă urcuşul. E
din ce în ce mai multă lumină. E un tot de lumină. Porţile cerului sunt deschise
şi lumina te primeşte în ea. Ţi-e bine. Ţi-e bine ca atunci când erai copil şi te
cuibăreai în braţele mamei. Simţi mângâierea şi te simţi liber. Eşti mulţumit
deplin. Priveşte-te! Zâmbeşti!

O, Doamne, acum Te văd! Acum Te simt! Eşti aici, în inima mea! Eşti în mine,
doar eu te acoperisem cu gândurile mele, cu vorbele mele, cu faptele mele, cu
neştiinţa mea, cu grijile mele de om.

Doamne, Te rog, iartă-mă! Ce orb am fost! Acum am deschis ochii şi Te-am

recunoscut! Eşti Tu, acela DINTOTDEAUNA!’’

Omule, acum că L-ai regăsit pe Dumnezeu, că L-ai văzut întâi în tine, apoi în
mine, apoi în flori, apoi în soare, nu-L mai pierde! CĂCI NU-I CALE DE-A TRĂI
FĂRĂ EL!’’ (vezi prefaţa la: Carte de Căpătâi, Mănăstirea Bârsana, 2007)

ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”.

Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA,
NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR
“PROFESIONISTI”
27-08-2013Sublinieri
Print

“Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in

parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un adevăr
cumplit in străfundul sufletului lor:au un dispreţ profund faţă de
Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism trădător, incepe
să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii lui
Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul lor,
intr-un fel sau altul”.
 *

“Puterea vrăjmasului care creşte din ce in ce mai mult

inlăuntrul Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din
punct de vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă
decât orice forţă sau prigoană din afară”.
***

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 55/august 2013

Arhimandritul Tihon s-a botezat la vârsta deplinei cunoştinţe. In 1982, la scurtă
vreme după ce a absolvise cursurile Academiei de Film, intr-o Uniune Sovietică
făţiş prigonitoare a credinţei, şi a ales să intre in monahism, formându-se
duhovniceşte pe seamaPărintelui Ioan Krestiankin — marele duhovnic
de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov. La mănăstire, scrie el: „mi s-a
deschis pe neaşteptate o lume nouă, de o neasemuită frumuseţe”.
Este in prezent egumenul Mănăstirii moscovite Sretenski şi directorul
seminarului monahal de acolo. A avut un rol insemnat in reunificarea Bisericii
Ruse din afara graniţelor cu Patriarhia Rusă, din 2007. A ajuns cunoscut in
mediile ortodoxe de la noi pentru filmul documentar„Căderea unui Imperiu —
lecţia Bizanţului” (2008), cât şi pentru volumul apărut de curând la Editura
Egumeniţa „Nesfinţii Sfinţi“ (declarat in 2012 de către Uniunea Scriitorilor ruşi
„Cartea anului“).

***

De vorba cu Arhimandritul Tihon (Sevkunov):

“Adu-ţi aminte de dragostea ta dintâi!” – cf. Apocalipsa (2:4-5)
Ascultându-i pe Părinţi vorbind despre starea decăzută a creştinilor din
zilele noastre, îi incuviinţăm, de cele mai multe ori aşezându-ne pe o
poziţie acuzatoare, fără a bănui măcar – in autosuficienţa noastră – că,
printre cei vizaţi “cel dintâi sunt eu”. (I Timotei 1:15)
Pornind cu acest reper in lectura cuvintelor tari ale Părintelui Tihon ce urmează,
vom avea şansa nu doar a ne pune un diagnostic sincer al lâncezelii care ne
macină (căci „dacă am pierdut dorinţa de a-L inhăţa pe Dumnezeu, atunci
avem motive serioase de ingrijorare“), ci mai ales, văzându-ne boala, să o
putem tămădui, prin simpla redeşteptare in noi a gustului de Dumnezeu
– numit in Scriptură “dragostea dintâi“… (A.S.)
– Părinte Tihon, de ce ni se răceşte credinta? Cum de ne-am pierdut dragostea
[si bucuria] pentru sfintele slujbe, pentru rugaciune […]?

– Odată, intr-o discuţie despre viaţa monahală, un părinte mi-a spus că cea
mai mare problemă a monahismului contemporan este nehotărârea. S-
ar putea spune, probabil, acelaşi lucru nu numai despre călugări, ci si
despre mulţi dintre creştinii noştri din ziua de azi. Hotărarea, curajul si
nobleţea duhovnicească care vine impreună cu ele sunt din ce in ce mai
greu de aflat. Insă dacă oamenii ar inţelege cu toată fiinţa lor, in
intreaga viaţă, că cel mai important lucru — indiferent de câte piedici
sau ispite ar avea — este să mergi către Dumnezeu, sa-I fii credincios
Lui, atunci nu s-ar mai clătina din credinţă atât de mult incat să o
piardă. Criza credinţei despre care vorbiţi se vede mai ales la adolescenţii
noştri. Copii de 8-9 ani merg la biserică si cântă în strană, uimindu-i si
incantandu-i pe toţi in jurul lor. Insă când ajung pe la 14-16 ani, mulţi dintre ei
— dacă nu majoritatea — nu mai vin la biserică.
– De ce se intamplă asta?

– Copiilor nu li se face cunoştinţă cu Dumnezeu. Bine, e drept, au fost

familiarizaţi cu slujbele, cu rânduiala din biserică si cu vieţile sfinţilor
povestite pe inţelesul lor. Insă cu Dumnezeu nimeni nu le-a facut
cunoştinţă. Nu s-au intalnit niciodată cu El. Din pricina asta, părinţii, şcolile
de Duminică şi — oricat de trist ar fi! — preoţii le construiesc casa
credinţei copilăriei pe nisip (Matei 7:26), iar nu pe piatra care este
Hristos. Cum e posibil ca nişte copii să nu-L observe pe Dumnezeu, în ciuda
tuturor eforturilor cât se poate de sincere ale adulţilor de-a le insufla credinţa?
Cum e posibil să se ajungă la situaţia in care copiii sa nu-şi găsească inlăuntru
puterea să-L vadă pe Mântuitorul Hristos in viaţa lor de copii si in Scriptură?
Pentru a răspunde la această intrebare, trebuie să ridicăm inca o problemă
legata de adulţi — şi care se reflectă in copiii noştri ca intr-o oglindă. Astfel de
lucruri se intâmplă atunci când si părinţii, preoţii una invaţa si alta
trăiesc. Asta este cea mai infricoşătoare lovitură pe care o poate suferi
fragilitatea credintei din copilarie – o drama insuportabila pentru mintea
sensibila a copiilor.
Imi vine in minte un caz anume. In 1990, la prima mea călătorie în Germania,
am primit, spre marea mea surprindere, o lecţie bună de la un preot catolic. Am
fost uimit de enoriaşii lui: erau tineri foarte curaţi, intre 16 şi 20 de ani, care se
străduiau sincer să ducă o viaţă creştină. L-am intrebat pe preot cum reuşea
să-i apere pe adolescenţi de presiunea agresivă a ispitelor si de
mulţimea de distracţii cu care colegii lor din Occident sunt atât de
obişnuiţi. S-a uitat la mine cu totul consternat. Apoi a rostit nişte vorbe care,
în simplitatea si claritatea lor, pur şi simplu m-au copleşit — si regret foarte
mult ca n-am auzit asta de la un preot ortodox: “Păi, ei, pur si simplu, Îl
iubesc pe Hristos mai mult decât toate distracţiile astea!“.
– Si la noi e altă situaţie?
– Bineinţeles că nu! Slavă Domnului, avem şi noi o mulţime de exemple
strălucite. In Seminarul nostru de la Sretenski văd mereu tineri deosebit de
curaţi şi de sinceri — deşi, sigur, mai sunt si ispite de tot felul. Aşa e viaţa.

„Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incapaţânare şi

tenacitate!”
– Dar aceştia sunt adolescenti. Ce ne puteţi spune despre adulţii care vin la
biserică?

– Nu-i nici o diferenţă. Si în cazul adulţilor se intâmplă acelaşi lucru. Şi noi

ne rănim unii pe alţii (in cazul acesta, „cei mici” despre care vorbeşte
Mântuitorul nu sunt neapărat copiii, ca varstă), prin credinţa noastră
căldicică, prin incălcările noastre cu bună-ştiinţă ale poruncilor
Evangheliei, prin vieţile noastre lipsite de curăţie. Incet-incet, oamenii
incep să creadă că un creştin poate ducă viaţa cum îi convine. Când se
ajunge aici, cei care au venit la credinţă la vârsta matură işi pierd
treptat interesul pentru viaţa duhovnicească; ajung să fie obosiţi de
toate lucrurile astea. Nu au o comuniune reală cu Dumnezeu, ceea ce
inseamnă că nu au viaţă in duh. In primii trei-patru ani de credintă,
Ortodoxia e interesantă; noua viată e captivantă şi eşti copleşit de un
val de impresii noi. Dar apoi toate devin rutină. Probabil asta seamănă
cu viata de familie. Pe măsură ce trece timpul, trebuie să facem eforturi
si să răbdăm — şi să ne răbdăm pe noi, în primul rând. E, intr-adevăr,
greu. Oamenii care vin la credintă, să zicem, la 25 de ani, mai au incă in faţă 50
de ani de astfel de eforturi. Aşa a fost dintotdeauna; nu trebuie să ne
mirăm. Uscăciunea aceasta este, de regulă, o etapă de neocolit în viaţa
duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul, de pildă, a scris multe lucruri
interesante pe tema asta. Partea asta de „drum” este o „pustie” prin care
omul trebuie să treacă. Din păcate, nu toţi fraţii si surorile noastre
reuşesc să o depăşească. Sunt si unii care se impotmolesc definitiv —şi
cu multă plăcere — in aceste nisipuri sterpe. Poate fi cumplit de greu
sa-i tragi afară!
– Cum ajunge să se instaleze această uscăciune? Cineva face tot ceea ce
trebuie sa faca: se spovedeşte, mărturisind toate lucrurile care ştie că se
numesc „păcate”; face pravila de rugăciune; se apropie de potirul Sfintei
Impărtăşanii —si cu cat face aceste lucruri, cu atat simte că toate sunt doar
formalism, iar toate acţiunile lui de a „citi”, de a „sta” la slujbe si a se „spovedi”
devin din ce in ce mai mecanice. Ce-i de făcut in situaţia asta?

– In Sfânta Scriptură se spune foarte lămurit cum să-ţi readuci sufletul

la viaţă, cum să ţi-l faci din nou tânăr si viu: „Căutaţi-L pe Domnul, şi va
viia sufletul vostru“ (Psalm 68:33). Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ —
cu incăpăţânare si tenacitate! Si atunci fagăduinţa Domnului Iisus Hristos se
va implini: „Căutaţi si veţi afla” (Matei 7:7; Luca 11:9)•Dar dacă nu-L mai
căutăm pe Dumnezeu, dacă s-a pierdut setea după Dumnezeu, dacă s-a
pierdut dorinţa de a-L inhăţa pe Dumnezeu, atunci avem motive
serioase de ingrijorare. Trebuie să folosim orice mijloc posibil pentru a
trezi în sufletul nostru această dorinţă. Fără de ea, nu putem dobândi
nimic bun. Sau, in cel mai bun caz, va trebui să aşteptăm — aşa cum
aştepţi ploaia izbăvitoare pe un pământ uscat — să fim trecuţi prin
incercări extraordinare, prin boli, dureri adânci si ispite.
„Acolo stau nişte nevoitori extraordinari la etajul 8 sau 12, intr-un
bloc!“
– Dar e posibil pentru un mirean să trăiască la o asemenea măsură?

– Pentru mireni? Da, sigur că da, e posibil chiar si pentru mireni. După cum
spunea Părintele Ioan Krestiankin, in vremurile noastre creştinii
puternici se mântuiesc in lume, iar cei slabi in mănăstiri. Când asculţi
oamenii la spovedanie şi stai de vorbă cu credincioşii, iţi, dai seama ce nevoitori
uimitori sunt printre mireni — şi la o asemenea măsură, incat noi, cei care ne
numim monahi, avem de invăţat de la ei. Imi aduc aminte cum, pe la mijlocul
anilor 80, mă plimbam odată prin Mănăstirea Pskov cu Părintele Ioan
Krestiankin. Dintr-o dată, un tânăr agitat a alergat spre părinte şi a inceput să
se vaite în gura mare: “Părinte! Moscova e un oraş ingrozitor! Un nou
Babilon! Oamenii sunt fără-de-Dumnezeu si cumpliţi!“. La care Părintele
Ioan i-a astupat gura cu mâna si i-a spus cu asprime: “Ce vorbeşti?… La
Moscova se săvârşesc in fiecare zi patruzeci de Dumnezeieşti Liturghii,
in patruzeci de biserici! Acolo stau nişte nevoitori extraordinari, neştiuţi
de lume, undeva, la etajul 8 sau 12, intr-un bloc! Adevăraţi sfinţi, cum
nici măcar nu poţi să-ţi inchipui dumneata!“. Am rămas uimit la vremea
respectivă, pentru că eram obişnuit să cred că toţi nevoitorii trăiau numai in
mănăstiri de prin pustie, din Solovki sau Egipt. Şi astăzi eu insumi văd, cu
adevărat, nevoitori uimitori: simpli mireni, de la care am de invătat şi
care mă ajută la mântuire, smerindu-mă, oameni care-mi dovedesc că
poti să duci o viată cu adevărat nevoitoare creştinească în vremurile
noastre.
– Ce inseamnă această „viaţă creştineasca“?
– Implinirea poruncii lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu si pe
aproapele. Şi sunt oameni obişnuiti: femei, tineri, tinere, adulti. Nici nu mai
vorbesc despre bunici — ei tin nişte pravile de rugăciune care, sincer
vorbind, l-ar ruşina pană si pe un călugăr. Mai mult, tin aceste pravile
cu statornicie, de zeci de ani de zile — si cu siguranta absolută că nu fac
nimic deosebit! De pildă, ştiu o femeie care citeşte un anumit număr de
catisme pentru fiul ei mai mare; apoi un număr pentru cel mijlociu; apoi un alt
număr pentru fiica ei cea mai mică. Apoi spune Rugăciunea lui Iisus de 1.500 de
ori, doar ca să-şi simtă starea de păcătoşenie măcar un pic. Apoi incă nişte
rugăciuni de mijlocire pentru altii, si un acatist — cum s-ar putea fără acatist?…
Vă vorbesc aici de pravila reală a unei credincioase pe care o
cunosc. Asemenea nevoitori — bărbati si femei — sunt nenumărati! Şi, pe
langă ceea ce fac, mai au si de lucru: merg la cumpărături, spală, calcă
rufe, işi cresc copiii si nepotii. Şi nici nu se mândresc, nici nu se slăvesc
in deşert; nu se gandesc in nici un fel la propria persoană si sunt gata in
orice clipă să-şi slujeasca aproapele. Simpla prezentă alături a unor
astfel de oameni te ajutâ extraordinar de mult să capeti nădejde si
hotărare.
„E în interesul nostru sa ne apăram propria trândăvie”
– Dar, bine, adevăratul creştinism nu insearnnă să stai si să citeşti rugăciuni…

– Bineinteles, nu să stai si să citeşti rugăciuni — ci mai degrabă să ai o

rugăciune ca o comuniune vie cu Dumnezeu! Trebuie să inţelegem, pur
si simplu, că pot exista multe feluri de rugăciune. Sfinţii Părinţi aveau
simţirea că viaţa duhovnicească este dată de calitatea si curăţia
rugăciunii. Dar, se inţelege de la sine, dacă cineva are impresia că se
roagă, dar în acelaşi timp este mânios si nu are dragoste pentru
aproapele, atunci nu poţi decat să-i plângi de milă. Ştiţi… poate oi fi eu
norocos, dar de mult n-am mai intâlnit astfel de oameni.
– Sunt multe exemple de tineri care slujesc in biserică, dar nu-şi ajută familiile
in nici un fel.

– Ei bine, i se mai intâmplă câte unuia se adâncească în viaţa

duhovnicească si să se indrepte către un ţel măreţ, si in acelaşi timp să
calce peste bieţii lui apropiaţi. Pentru asta există părintele
duhovnic. Vine un moment, vine o nenorocire, in cele din urmă, vine o
cădere. Dar n-aş vrea să vorbesc despre asemenea cazuri triste ca şi cum ar fi
norma zilelor noastre. Mă gândesc mai degrabă la ele ca la o boală a copilăriei.
Mulţi au avut varicelă, dar puţini au rămas cu urme pe faţă.
– Dar astăzi se vorbeşte tocmai despre asemenea cazuri…

– Intr-un anume fel, in ziua de azi a devenit „de bon ton” in mediile
ortodoxe să spui că cineva se roagă „peste măsură”: işi face pravila,
canoanele si catismele — pur si simplu, e „prea” evlavios. Ca si cum i s-
ar pune un diagnostic. Insă noi ne asumăm acest rol de judecători nu
pentru că am suferi de un exces de discernământ duhovnicesc, ci mai
degrabă dintr-o lipsă de credinţă; din lenea noastră, din iubirea de sine.
Pentru că, nu-i aşa?, e in interesul nostru să ne apărăm propria
trândăvie, aşa că ne zugrăvim cu bună-ştiinţă asemenea chipuri, cam ca
Ferapont din „Fraţii Karamazov” — vă aduceţi aminte că in romanul lui
Dostoievski e descris un nevoitor de un pseudo-ascetism crud si neinţelept.
Sa ştiţi că există un pericol real in râvna aceasta cu care accentuăm si
exagerăm asemenea cazuri nesănătoase, folosind astfel aceste exemple
pentru a incepe — insesizabil pentru noi inşine — să ne apărăm propria
neglijenţă si credinţă căldicică.In biserici a ajuns ceva foarte obişnuit să
circule de la un om la altul stereotipuri răutăcioase şi periculos de
generalizante: „Dacă femeile merg la biserică, sunt nişte baborniţe nenorocite;
dacă sunt tineri, inseamnă că au probleme cu nervii; dacă sunt adulţi, înseamnă
că sunt nişte rataţi; dacă slujesc in altar, înseamnă că şi-au lăsat de izbelişte
familiile ca să fie in biserică; dacă sunt monahi, inseamnă că sunt lacomi de
avere şi hulitori“.
– Dar uneori chiar aşa este…

– Cine-ar putea spune că nu-i aşa? Dar de ce să incerci să te convingi pe

tine si pe cei din jur, cu o stăruinţă demnă de-o cauză mai bună, ca
situaţia asta este generala in Biserica noastră?…
„Cinismul şi creştinismul sunt incompatibile”
– Am făcut odată un „tur” al forumurilor ortodoxe de pe
Internet şi pur si simplu nu mi-a venit să cred când am
văzut maliţiozitatea cinică pe care unii ortodocşi — care se
mai consideră foarte invăţaţi in problemele bisericeşti — o
manifestă nu numai faţă de clerici (pentru care nu au nici un
pic de cinstire), dar chiar si faţă de mirenii cei mai evlavioşi.
– Ei le spun „ortoțicniţi”…
– Mi-e teamă că astfel de expresii nu au apărut de nicăieri; s-au
născut chiar in sănul mediului ortodox, pentru că numai unii „dintr-
ai noştri” puteau să arunce asemenea zeflemele ascuţite. Insă,
indiferent de unde-ar fi venit, au fost adoptate cu entuziasm de-ai
noştri. Si acesta e un fenomen cu adevărat tulburător în
comunitatea noastră creştină. Mai mult: incepem, puţin câte
puţin, să ne privim atât pe noi inşine, cât şi pe cei din jurul
nostru prin prisma unor astfel de notiuni peiorative.
Un astfel de cinism, de fapt, işi are originea in insăşi boala
aceasta a credinţei căldicele, care i-a molipsit pe creştini incă de
pe vremea Bisericii din Laodiceea(Apoc 3:15-16). Puterea
vrăjmasului care creşte din ce in ce mai mult inlăuntrul
Bisericii, printre creştinii care au devenit reci din punct de
vedere duhovnicesc, este infinit mai primejdioasă decât orice
forţă sau prigoană din afară.
Când se adună oameni din generaţia mai in vârstă, de multe ori
spun: „Ce bine era in anii ’60 şi ’70! Ce credinţă era pe-atunci!”. Noi
vorbim aşa nu numai pentru că incepem să imbâtrânim, să
bombănim, ci pentru că chiar aşa stăteau lucrurile. Pe vremea
aceea exista o opoziţie din afară faţă de Biserică, din partea
statului, insă noi eram uniţi şi ne pretuiam unul pe altul.
Termenul de „orto-ţicniţi” nu putea veni, pe vremea aceea,
decât din tabăra vrăjmaşă. Un ortodox n-ar fi folosit, si n-ar
fi repetat niciodată asemenea cuvinte. Insă acum le auzim in
mediile bisericeşti, iar cei care le rostesc le aruncă cu
mândrie!
Sunt oameni care au venit in Biserica, insa o plac doar in
parte. Treptat, de-a lungul anilor, au ajuns să constate un
adevăr cumplit in străfundul sufletului lor: au un dispreţ
profund faţă de Ortodoxie. O boală cumplită, a unui cinism
trădător, incepe să domnească printre ei, asemenea nelegiuirii
lui Ham (Facerea 9:20-27). Asta ii va molipsi si pe cei din jurul
lor, intr-un fel sau altul. La urma urmelor, noi chiar suntem
un singur Trup — Biserica — şi, de aceea, trebuie să i se pună
cumva stavilă acestei boli.
Nu ne mai rămâne decat să ne amintim de cuvintele Sfântului
Ignatie Briancianinov, care spunea: „Apostazia este ingăduită de
Dumnezeu: să nu incerci să o opreşti cu mâna ta slabă“. Insă
mai departe spune: „Trage-te de-o parte şi păzeşte-te tu
insuţi de ea“ — nu să fii cinic.
– De ce nu? La urma urmei, judecaţile cinice pot, uneori, sa fie foarte la obiect…

– Unii nevoitori ar putea spune nişte lucruri foarte aspre, cum făcea Sfântul
Leonid de la Optina.Chiar si astăzi, la Moscova, avem un protoiereu care e
capabil de glume atât de inteligente, incat e bine să fii atent ca să nu te prindă
pe picior greşit. Insă nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că e cinic, pentru
că nu este răutate in glumele sfintiei sale.
O remarcă gravă si plină de spirit, atunci când o persoană care se
comportă prosteşte sau fără ruşine trebuie pusă la punct, sau când vrei
protejezi pe cineva de un entuziasm excesiv, poate fi chiar de
folos. Insă cinismul şi creştinismul sunt incompatibile.
Baza cinismului — oricât ar incerca să aducă indreptătiri! — nu poate fi
decat un singur lucru: necredinţa.
“Cinismul este foarte adesea boala Ortodoxiei «profesioniste»”
Odată mi s-a intâmplat să pun aceeaşi intrebare unor
nevoitori, Părintelui Ioan Krestiankin şi Părintelui Nicolae Gurianov:
„Care e boala de care suferim cel mai mult in viaţa bisericească a zilelor
noastre?“. Părintele Ioan mi-a răspuns imediat: „Necredinta!“. Am fost
uluit: „Cum aşa? Dar preoţii?…“. Părintele Ioan mi-a răspuns din
nou: „La fel si pentru preoti: necredinţa!“.
Mai tarziu l-am vizitat pe Părintele Nicolae Gurianov, care, independent
de Părintele Ioan, mi-a răspuns acelaşi lucru:
„Necredinţa“.

Oamenii nu-şi mai dau seama că si-au pierdut credinta. Cinicii au intrat
in Biserică: trăiesc in ea, s-au obişnuit cu ea si nu ţin neapărat s-o
părăsească, de vreme ce totul le-a devenit atât de familiar. Si cum se
vede situaţia asta din afară? Cinismul este foarte adesea boala
Ortodoxiei „profesioniste”.
– Când am citit memoriile lui Nesterov, ma trezeam gândindu-mă că astazi ar fi
luat peste picior. De exemplu: „Mama s-a dus paraclisul Ivironului. Poseta ei, in
care avea bani, i-a fost furată; dar bine că a reusit să se inchine la icoană”.
Toată lumea ar spune imediat: „Uite, o orto-ţicnită!…

-Acum douăzeci de ani, am fi spus despre o asemenea persoană: „Doamne, ce

credinţă! Ce frumos!“. Insă propăşirea credinţei ortodoxe a ajuns astăzi o
provocare deloc mică pentru creştini. Amintiţi-vă cuvintele din Apocalipsă:

„Fiindcă tu zici: Sunt bogat m-am imbogăţit şi de nimic nu am lipsă! Si,

nu stii ca tu esti cel ticălos vrednic de plâns, sărac şi orb şi gol!“ (Apoc.
3:17).

Am devenit săraci in credinţă şi, din cauza asta, mulţi se satură de

gândul de-a fi ortodox doar uitându-se la noi. Continuă să fie ortodocşi din
inerţie, datorită „dragostei celei dintâi“: mai ţin incă minte cât de mult au
dobândit în Biserică si mai nădăjduiesc incă să primească harul.
– Parinte, cum sa facem sa ne indreptam viata noastra duhovniceasca?

– Cea mai mare bucurie in viaţa duhovnicească este să descoperi mereu ceva
nou. Poartă in minte bucuria cu care te-ai trezit Duminică dimineată ca să te
duci la Liturghie; nesaţul cu care ai citit din Sfinţii Părinţi, descoperind tot timpul
ceva nou. Dacă Evanghelia nu ne mai arată nimic nou, asta nu inseamnă
decât că noi suntem cei care ne-am inchis şi nu mai lăsăm să ne fie
arătat nimic nou. Purtaţi in minte cuvintele lui Hristos, adresate Bisericii din
Efes: „Adu-ţi aminte dragostea ta cea dintâi“ (cf: Apoc. 2:4-5).

Mânia şi ura nu sunt întotdeauna

manifestări rele
28 FEBRUARIE 2018 ARHIMANDRITUL SERAFIM ALEXIEV CUVINTE
DUHOVNICEŞTI

Dacă fiecare creştin, în loc de a se mânia pe aproapele său, şi-ar întoarce privirea înăuntrul
său şi s-ar mânia pe sine la orice călcare a voii lui Dumnezeu, ar ajunge un om al virtuţii.
Mânia lui l-ar conduce către îndreptarea de sine şi către desăvârşirea lui. Astfel, folosită în
mod corect, mânia se arată folositoare sufletului.

După Sfinţii Părinţi, ei fiind cei mai fini cunoscători ai psihologiei omeneşti, mânia şi ura
nu sunt întotdeauna manifestări rele. Mânia, de exemplu, după învăţătura Sfântului Ioan
Casian, a Sfântului Ioan Scărarul şi după cea a marelui teolog ortodox, binecuvântatul
episcop Sfântul Teofan Zăvorâtul, a fost dată omului ca el să se mânie pe răul din el
însuşi şi pe diavol, în afara sa, ca astfel, prin mânie, să se lupte cu păcatul şi să nu se
lase biruit de către uneltirile celui viclean.

Dacă, de exemplu, fiecare creştin, în loc de a se mânia pe aproapele său, şi-ar întoarce
privirea înăuntrul său şi s-ar mânia pe sine la orice călcare a voii lui Dumnezeu, ar
ajunge un om al virtuţii. Mânia lui l-ar conduce către îndreptarea de sine şi către
desăvârşirea lui.

Astfel, folosită în mod corect, mânia se arată folositoare sufletului. Însă noi, oamenii,
obişnuiţi cu reaua întrebuinţare a mâniei şi cu celelalte manifestări sufleteşti asemenea,
pe care le-am transformat în patimi, am înscris în natura noastră aceste patimi şi de
acolo căutăm începutul arătării lor în Însuşi Dumnezeu, făcătorul firii noastre. Iată, deci,
ce spune despre aceasta Sfântul Ioan Scărarul: „Dumnezeu nu este Creatorul răului; de
aceea rătăcesc cei care spun că unele patimi sunt fireşti sufletului, fără să explice
aceasta, căci chiar noi am transformat în patimi proprietăţile naturii noastre fireşti,
create spre bine”.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca şi nu vei fi
judeca

Cum pot să-mi găsesc adâncul inimii?

Rezumând, am putea spune că trei sunt cheile care deschid adâncul inimii: cercetarea
învățăturii Evangheliei, chemarea numelui Domnului și Sfânta Împărtășanie.
Acestea trei descătușează energia ferecată în adâncul inimii. Cu această energie
suntem înzestrați la Botez, însă o îngropăm prin viața noastră păcătoasă, prin
nepriceperea și delăsarea noastră.

Dar să scoatem la lumină comoara dumnezeiască tăinuită înlăuntrul nostru, prin

întipărirea în minte a câtorva cuvinte dumnezeiești, care ne insuflă în chip deosebit, și
printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui
Hristos.

Și să nu încetăm a chema Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Nume care ne-a fost
dat prin descoperire de Sus, care este nedespărțit de Persoana lui Hristos și care
poate, prin urmare, să ne împărtășească energia Lui mântuitoare.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din
limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, p. 208)

A trai cu un singur gand

 Mareste imaginea.

Toate lucrurile mari şi însemnate din viaţa omului se săvârşesc în inima lui. La botez ne îmbrăcăm cu Hristos şi primim pecetea

Numelui Său, pe care suntem datori a-l purta cu vrednicie în inima noastră. In Faptele Apostolilor Domnul i-a spus lui Anania:

„Pavel îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea regilor tuturor neamurilor." Iar atunci când împăratul Solomon a

închinat Dumnezeului lui Israel templul pe care îl zidise, rostind acea minunată şi solemnă rugăciune, Domnul a auzit cererea lui

şi i-a răspuns: „Am pus Numele Meu peste acest templu, şi vor fi ochii mei şi inima mea acolo în toate zilele. Voi petrece alături

de fiii lui Israel şi voi umbla în mijlocul lor." Astfel, întocmai cum templul lui Dumnezeu se sfinţeşte atunci când Domnul îl

pecetluieşte cu Numele Său, la fel şi noi, prin chemarea neîncetată a sfântului Nume al lui Hristos, ne facem temple sfinţite,

temple ale Duhului Sfânt.

* * *

Părinţii pustiei ne învaţă că împrăştierea minţii plăsmuieşte închipuiri ce se vădesc a fi piedici în calea rugăciunii inimii. Ei îi

sfătuiesc pe monahi să rămână în chilia lor, ţinându-şi mintea în inimă, pentru că această lucrare îi va învăţa toată virtutea. Intr-

adevăr, toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să se sălăşluiască în inimă, căci inima este tronul lui

Dumnezeu pe care diavolul l-a luat în stăpânirea lui prin viclenie; de aceea toată strădania noastră, toate puterile noastre sufleteşti

trebuie să se îndrepte spre alungarea potrivnicului, recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă cu ajutorul lui
Dumnezeu vrăjmaşul este izgonit din inimă, nu-i rămâne altă cale decât să ne aducă război din afară.

Astfel, preocuparea neîncetată a celor ce caută adevărata rugăciune este de a-şi „struni" mintea, de a o pogorî şi zăvori în inimă,

în timp ce vorbirea în deşert, grijile lumeşti şi, în general, aplecarea către orice lucru pământesc sunt pentru ei o piedică. Sfântul

Grigorie Palama ne îndeamnă să fugim chiar şi de discuţiile cu cei apropiaţi nouă, cu fraţii noştri întru nevoinţa, căci ele ne

întrerup împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Iar aceasta nu din dispreţ pentru semenii noştri, ci din nevoia stăruitoare a duhului de a

alege mereu „partea cea bună". Şi dacă neîncetat ne vom sârgui să alegem această parte bună, atunci inima noastră va răspândi

pace şi vom putea cu adevărat să-i folosim pe semenii noştri, fie şi numai printr-un zâmbet sau prin câteva cuvinte. De acest

privilegiu se bucură nu atât preoţii şi duhovnicii, a căror slujire presupune de multe ori îndelungi conversaţii cu oamenii, cât mai

ales monahii simpli. Aceştia sunt lipsiţi de obişnuitele obligaţii sociale şi trăiesc în condiţii ce le îngăduie să se dăruiască cu totul
lucrării dumnezeieşti prin care întreaga lor fiinţă se adună înlăuntrul inimii.
Aşadar, odată ce mintea a fost zăvorâtă în inimă şi împărăteşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să ne lupte din afară. Dar

pe măsură ce învăţăm a ne stăpâni dinlăuntru toate mişcările inimii, începem să simţim fiecare apropiere a potrivnicului. Atunci

când un gând străin încearcă să se apropie de noi, chiar înainte de a şti ce fel de ispită ne aduce el, un semnal lăuntric ne

înştiinţează inima, dându-ne de veste că vrăjmaşul se află în preajmă. Atunci închidem degrabă uşa inimii, împiedicându-l pe cel

rău să intre. Precum submarinul este înconjurat de miliarde de picături de apă, dar nici măcar una nu poate pătrunde înăuntru, tot

aşa şi inima în care prin harul lui Dumnezeu s-a sălăşluit mintea este cu desăvârşire închisă oricărei energii străine. Aceasta este

starea trezviei desăvârşite de care se învrednicesc cei ce cheamă necontenit Numele cel sfânt al lui Iisus Hristos.

Chemarea neîncetată a Numelui Domnului ne ajută să împlinim porunca de a-L iubi din toată inima noastră. El este cu adevărat

un Dumnezeu gelos, Care nu suferă să împartă inima omului cu nimic altceva, şi cu atât mai puţin cu patimile. Domnul ne cere

să-I dăruim toată inima noastră, pentru că doreşte să-i împărtăşească viaţa Lui cea sfântă. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci

ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni şi Se va sălăşlui într-însa. Prin trezvie noi devenim temple ale nestricăcioasei Sale

mângâieri, iar „slava Domnului va umple templul Domnului".

Rugăciunea lui Iisus ar trebui rostită neîncetat, însă pentru a o putea păstra nu ajunge să o spunem numai cu mintea, căci mintea

uşor înclină către împrăştiere. Odată cu cuvintele rugăciunii ar trebui să ne mişcăm puţin şi limba, ca să ne aducem mereu aminte

de lucrarea ei. întrucât buzele nu se mişcă deloc, nimeni nu va şti că limba noastră rosteşte în tăcere cuvintele: „Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă." In felul acesta rugăciunea ne va însoţi în tot locul şi în tot ceasul, oricare ne-ar fi

îndeletnicirea, şi vom petrece întreaga zi în prezenţa Domnului.

Aceasta este cea mai bună pregătire pentru clipa când ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în biserică sau în odaia noastră. Iar

dacă rămânem necontenit în atmosfera rugăciunii, atunci nici o zi din viaţa noastră nu se va asemăna cu cealaltă, căci fiecare zi ne

va învăţa noi căi de a ne deschide inima cercetării harului dumnezeiesc.

Rugăciunea inimii este „rugăciunea de un singur gând"- Este o rugăciune scurtă, concisă, mărturie a înălţării omului în planul

duhovnicesc, în timp ce folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă la nivel sufletesc, psihologic. Vedem
din Sfânta Scriptură că atunci când Dumnezeu vrea să Se descopere pe Sine omului - de pildă, când îl cheamă la slujirea

prorocească, când îl povăţuieşte ori îl mustră - El rosteşte doar câteva cuvinte. Cuprins de deznădejde, Sfântul Apostol Pavel se

ruga să fie izbăvit de ispită, iar Domnul i-a răspuns printr-o singură propoziţie: „Iţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se

desăvârşeşte în slăbiciune." La fel s-a întâmplat şi atunci când Domnul i-a vorbit Sfântului Pavel în închisoare sau Sfântului Petru

în vedenia despre sutaşul Corneliu. Iar Patriarhul lacov, după ce s-a luptat cu Dumnezeu toată noaptea, a primit cuvântul: „Pentru

că ai fost tare cu Dumnezeu, şi cu oamenii puternic vei fi." Când vorbeşte Dumnezeu, cuvântul Său este precum fulgerul. El nu

face risipă de cuvinte, nici nu „ţine teorii", totul se concentrează într-o singură propoziţie. De aceea vrea ca şi noi, atunci când

vorbim cu El, să purtăm în cuget un singur gând, în care se adună toată inima noastră, tot sufletul nostru -întreaga noastră fiinţă.

Pe măsură ce ne deprindem a ne ruga neîncetat, Dumnezeu ne învaţă să vorbim şi să ne purtăm asemenea Lui, iar aceasta se va
oglindi treptat în toate întâlnirile şi convorbirile noastre. Atunci când Părintele Vladimir, un pustnic din Sfântul Munte, i-a cerut

Părintelui Sofronie un cuvânt pentru mântuirea sufletului, acesta i-a răspuns plin de duhul rugăciunii neîncetate: „Stai la marginea
prăpastiei deznădejdii, iar dacă simţi că nu mai poţi, fă un pas înapoi şi bea o ceaşcă de ceai." Răspunsul Stareţului a fost scurt,

dar încărcat de har. în ziua următoare, coborând scările spre curtea principală a mănăstirii, Părintele Sofronie l-a întâlnit pe

Sfântul Siluan, care l-a întrebat: „A trecut ieri pe la tine Părintele Vladimir?" Conversaţia n-a durat mult, nici n-a urmat cursul

firesc al unei întâlniri dintre doi oameni din lume: „Da, a trecut pe la mine, pentru că...etc." „Şi ce i-ai spus?" „I-am spus asta şi

asta..." N-a fost nevoie de toate acestea. Convorbirea dintre monahii care petrec neîncetat în rugăciune este asemenea fulgerului.

Răspunzând la întrebarea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie a trecut peste toate aceste etape psihologice, mergând direct la

esenţă: „Am greşit cu ceva?" Sfântul Siluan a răspuns: „Nu, n-ai greşit, dar cuvântul acesta depăşeşte măsura Părintelui Vladimir.

Vino mâine la mine să stăm de vorbă." In puţine cuvinte s-a spus totul. Cât de scurtă este convorbirea dintre cei ce „desăvârşesc

sfinţenia în frica lui Dumnezeu"!

Vrednică de amintit aici este şi întâlnirea dintre Sfântul Siluan şi Părintele Stratonic, în cursul căreia s-au pus trei întrebări, toate

găsindu-şi răspunsul într-o singură frază."

Ea ilustrează întocmai principiul duhovnicesc la care făcea referire Părintele Sofronie atunci când spunea că fiecare întâlnire cu

fratele nostru poate fi un eveniment prorocesc, cu condiţia ca şi noi să trăim în duh prorocesc, adică în acel duh care ne ajută să

desluşim glasul veşniciei. Atunci vorbim din perspectiva veşniciei şi cuvintele noastre au o valoare nepieritoare. Astfel devenim

şi noi proroci, căci tot cel ce rosteşte adevăruri veşnice, însuflat fiind de Duhul Sfânt Care sălăşluieşte în el, este proroc adevărat

al Noului Testament. Insă pentru a putea fi povăţuiţi de Duhul lui Dumnezeu în toate întâlnirile noastre, trebuie să purtăm în

cuget un singur gând şi să urmărim un scop duhovnicesc.

Mulţi oameni au văzut acest principiu duhovnicesc lucrând cu putere în întâlnirile lor cu Părintele Sofronie.

Unii dintre noi am avut marele privilegiu de a vorbi cu Părintele în fiecare zi. Ii băteam la uşă şi intram la dânsul în orice ceas din

zi ori din noapte. Aveam chiar şi cheia de la căsuţa lui, în caz că-l găseam dormind, iar el ne primea totdeauna cu bucurie. Ce

lucru minunat era să putem veni la el, să-1 trezim, mişcându-i uşurel fotoliul, şi să-1 întrebăm:

„Părinte, am o problemă, ce să fac?" Şi într-o clipită primeam răspuns, şi ştiam că vine de la Dumnezeu, căci cuvântul lui încărcat

de har era rodul petrecerii sale neîncetate în Dumnezeu.

Părintele Sofronie numea discuţiile lungi la spovedanie traitements psychologiques - „tratamente psihologice." Spunea aceasta cu

oarecare ironie, fiindcă şi el era uneori nevoit să lungească cuvântul la spovedanie şi ştia că aceasta nu este calea desăvârşirii.

Desăvârşirea vieţii constă în a trăi cu un singur gând, a ne ruga cu un singur gând, iar dacă trebuie să vorbim, să rostim doar

câteva cuvinte. Această lucrare întregeşte şi tămăduieşte inima omului, care este centrul duhovnicesc al fiinţei sale, şi atunci omul

petrece cu adevărat în tărâmul duhovnicesc.

Dacă nu vom cultiva prin rugăciune această ştiinţă a vieţuirii cu un singur gând, taina Sfintei Spovedanii se va transforma într-o

lungă discuţie la nivel sufletesc, o adevărată povară pentru duhovnic, întrucât timpul nu va fi niciodată de ajuns. De asemenea,
întregul Trup al Bisericii va suferi din această pricină şi va fi păgubit, căci mădularele lui nu vor învăţa niciodată să trăiască în

chipul prorocesc al inimii.

Am avut bucuria să întâlnesc şi alţi părinţi duhovniceşti, cunoscători ai marii ştiinţe a vieţuirii cu un singur gând. Unul dintre

aceştia a fost Părintele Haralambie, ucenic al Stareţului Iosif Isihastul, pe care l-am cunoscut pe când vieţuia încă la schitul său

din Sfântul Munte. Pe atunci obştea lui număra numai optsprezece monahi; mai apoi, crescând numărul fraţilor, s-au mutat cu

toţii la Mănăstirea Dyonisiou. Părintele Haralambie vorbea foarte puţin; îţi spunea numai câteva cuvinte, dar ele erau pline de

putere şi de har. Te foloseai chiar şi numai stând lângă dânsul, căci căldura răsuflării sale îţi împărtăşea o stare duhovnicească

deosebită. Era cu adevărat un om sfânt. Pravila foarte simplă pe care o urmau la schit prevedea printre altele spovedania zilnică.

Seara rosteau Rugăciunea lui Iisus timp de trei sau patru ceasuri, apoi se mărturiseau cu toţii şi slujeau Sfânta Liturghie.

Când m-am întors din Sfântul Munte, i-am povestit plin de entuziasm Părintelui Sofronie despre rânduiala spovedaniei zilnice şi

l-am întrebat de ce nu o practicăm şi noi la mănăstire. „într-adevăr", a răspuns el, „mărturisirea zilnică poate fi de mare folos,

atunci când ştim să o facem cum se cuvine. Nu trebuie să dureze mai mult de câteva minute. Cel ce se spovedeşte trebuie să

identifice gândul care-l tulbură, să-l dezvăluie duhovnicului şi să pună punct." De pildă, cineva mărturiseşte: „Părinte, am avut

cutare gând...", la care părintele răspunde: „E de la vrăjmaşul. Ai grijă." Nu e nevoie de mai mult.

Rânduiala spovedaniei zilnice aduce în inimă frica lui Dumnezeu, sporeşte trezvia duhului şi dă naştere unei atmosfere sfinte,

pline de însuflare. Ea ne înzestrează totodată cu o desăvârşită limpezime a conştiinţei înaintea lui Dumnezeu, îndeosebi atunci

când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Dacă ne apropiem de Sfintele Daruri cu „cuget curat", cum spune Sfântul Apostol Pavel12,

atunci ne învrednicim de plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu. In Sfânta împărtăşanie unii primesc numai pâine şi vin, alţii o

anumită însufleţire duhovnicească, dar cei curaţi cu inima îl primesc pe însuşi Dumnezeu în toată tăria şi puterea Lui.

In felul acesta, fiecare întâlnire cu semenii noştri, dar îndeosebi cu duhovnicul nostru, poate fi un eveniment prorocesc, cu

condiţia să ne „înarmăm" cu „rugăciunea de un singur gând", cum o numesc Sfinţii Părinţi, silindu-ne neîncetat mintea să
petreacă în inimă. Astfel ne deprindem a trăi cu un singur gând şi a mărturisi la spovedanie numai acel gând care ne tulbură duhul

şi ne împiedică să ne urmărim neabătut ţelul nostru duhovnicesc. Aşa cum cel ce vede o piatră în drumul lui o dă numaidecât la o

parte, dintr-o singură mişcare, la fel şi noi, recunoscând gândul care ne supără, îl înlăturăm degrabă printr-o scurtă spovedanie, ca

pe o stavilă ce s-a ivit în calea noastră. Atunci totul devine mai simplu şi mai limpede. Omul se înalţă în planul ontologic sau

duhovnicesc, lăsând în urmă tot ce este psihologic sau sufletesc. Altminteri toate întâlnirile şi spovedaniile noastre se vor

transforma în discuţii nesfârşite la nivel psihologic care nu aduc folos nimănui.

Societatea secularizată din zilele noastre priveşte totul din perspectiva psihologiei, şi uneori suntem şi noi nevoiţi să procedăm

astfel. Cu toate acestea, trebuie să căutăm folosul duhovnicesc al vieţuirii cu un singur gând, altminteri vom pierde minunata
învăţătură şi tradiţie a Părinţilor noştri. Mulţi oameni au învăţat să trăiască în acest chip, chiar în mijlocul lumii şi al grijilor vieţii

de zi cu zi. Toate sunt cu putinţă, atâta timp cât vieţuim în ascultare şi cerem binecuvântare pentru orice lucru.
* * *

La scurt timp după venirea mea în mănăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă vrei să dezrădăcinezi patimile dinlăuntrul tău,

trebuie să înveţi să plângi." Cel ce plânge înaintea lui Dumnezeu are un singur gând. Nu putem plânge dacă mintea ne este plină

de multe şi felurite gânduri. De ne vom sili însă cugetul să se ţină cu tărie numai de un singur gând, pe care ni-L dă Dumnezeu,

atunci acel gând va lucra unirea minţii noastre cu inima. Gândurile acestea vii şi pline de har deschid inima omului şi îi

împărtăşesc o nouă cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu. Adeseori ele ne sunt dăruite de Domnul însuşi în vremea rugăciunii,

alteori le primim de la părintele nostru duhovnicesc, ori ne sunt insuflate de citirea Sfintei Scripturi, de cercetarea cuvântului lui

Dumnezeu. Un astfel de gând este cuvânt viu, un cărbune aprins, precum acela care s-a atins de buzele Prorocului Isaia.

Dacă trăim, ne rugăm, ne spovedim şi plângem înaintea lui Dumnezeu cu un singur gând, mintea ni se va curaţi şi vom avea

atitudinea cuvenită în fiecare întâlnire cu semenii noştri. De asemenea, vom putea recunoaşte cu uşurinţă gândurile care ne

tulbură şi le vom mărturisi fără ocolişuri părintelui duhovnic la spovedanie. Şi treptat, pe măsură ce ne redobândim unitatea şi

curăţia dintru-nceput a inimii, firea noastră va fi ridicată din starea ei căzută şi dezbinată, se va întregi şi se va tămădui.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi, Editura Doxologia

INTALNIREA IN ADANC SI DESCHIDEREA CERULUI. Talcuirea

Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip si Natanael
Despre vederea Impărăţiei cerurilor cu Pr. Constantin Coman
A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-
Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe
Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi
proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: „Din
Nazaret poate fi ceva bun?”. Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe
Natanael venind către EI şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care
nu este vicleşug. Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a
zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.
Raspunsu-i-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui
Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub
smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat,
adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii
lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.
(Ioan 1, 43-51. Duminica întâi din Postul Mare, a Ortodoxiei)

R. Radulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!”
Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu
Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta
de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume.
Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a facut. Işi începe
prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte
profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am
aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat
pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne
mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus
este, într-adevăr, Cel aşteptat?
Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să
confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit,
ci este vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe
care i-o dă lui Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi
noi, deseori, o experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi,
liniştiţi, cu discurs neduplicitar, cu duh drept. Avem o certitudine care
vine dinlăuntru, dincolo de semnele exterioare, dincolo de conţinutul
cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă, care este o întâlnire în
adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea.
De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului Hristos, din care vor
face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip, Natanail, Petru şi Andrei,
vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui Dumnezeu. Aceste
încredinţări nu ţin foarte mult.
Intorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli
cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea
factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă la nivelul duhului,
dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj
comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului
Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care
se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de
atitudine este una radicală. Din momentul acela nu mai există nici un fel
de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau
fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate
a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar
nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi,
vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de
demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă deşi exercitau o
influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile.
Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor
Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se
lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei
26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între
convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi
încredinţarea duhovnicească lăuntrică.
R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se
inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.
Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest
lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din
inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se
încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un
proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul,
duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl
stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne
temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne
îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt,
dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este
convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne
ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de
ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.
R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care
provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce
această părere a vremii despre Nazaret?
Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se
întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la
reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în
bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social.
Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează
Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se
măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu
criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona
duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc.
Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi
cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia,
Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia
omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva
dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le
reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.
R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul
Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub
smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să
insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru
că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât
acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi
vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi
coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă
Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?
Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realista asupra
lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre
şi lumea duhovniceasca accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul
duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima
duhovnicească.In Dumnezeiasca Litutghie, preotul se roagă la iesirea cu
Sfânta Evanghelie:
„Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor
spre slujba slavei Tale, fa ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi
intrarea sfiriţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi
slavesc bunătatea Ta!”

Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, sa mărturisească:

„Ca pe Impăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut

de cetele îngereşti, Aliluia!”.

Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă.

Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe
nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume
duhovniceasca, nematerială, după cum este şi o componentă
duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul
unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu
epuizează persoana mea. Este chipul în care eu ma arăt, în care trăiesc, in care
mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una
duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce
este? Iertarea ce este? Indelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini,
mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinta de sine este o sinteză a
fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor.
Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.
Noi credem ca această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui
Natanael este reală.Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că
au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui
Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel
euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu.
Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu
înseamnă că nu există!
Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru
contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar
putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină.
Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea
Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care
nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.

Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele

dumnezeieşti. In istoria Bisericii există o neîntrerupta mărturie care vine din
această zonă, până în secolul nostru. In ultimele decenii ale veacului al XX-lea,
avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi atoniţi, dar nu numai, ci şi din
România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe
personale”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea
oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
DE CE NE SUNT DE FOLOS ISPITELE, INCERCARILE SI RAZBOAIELE
LAUNTRICE?
Despre dorintele trupului si ale sufletului
I

“Intre ceilalti barbati ai intelepciunii crestine am vazut si pe parintele Daniel,

desavarsit in tot felul de virtuti, deopotriva cu cei ce-si duceau aceasta viata in
pustiul Scitium, dar impodobit mai mult decat acestia cu harul umilintei. Prin
curatia si blandetea sa, desi era mai tanar decat multi altii, a fost ales in slujba
de diacon de catre fericitul Pafnutie, preot din acelasi pustiu. Intr-atat se bucura
de virtutile acestuia fericitul Pafnutie, incat, considerandu-l egalul sau in har si
in meritele vietii, s-a grabit sa si-l faca egal si in rangul sacerdotal. Astfel ca,
nerabdand sa-l vada prea mult timp intr-un post inferior lui si dorind sa si-l faca
succesor foarte vrednic, l-a inaintat in cinstea de preot.

Totusi acesta, pastrandu-si umilinta de mai inainte, nu savarsea nimic potrivit

cu noua lui slujba cand era Pafnutie prezent, ci-l lasa pe acesta sa indeplineasca
toate indatoririle de preot, el alegand sa slujeasca numai ca diacon. Fericitului
Pafnutie insa nu i s-au indeplinit sperantele si alegerea unui atat de mare si de
distins barbat, care avea si darul profetiei, nu i-a fost de folos, caci dupa putin
timp cel pe care il pregatise sa-i urmeze s-a dus la Dumnezeu.

II

L-am intrebat pe acest fericit Daniel de ce uneori gasindu-ne in chilie

suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un
adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le
exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem, in tot adancul
lor. Si totusi atunci vorbirea curge si cuvintele vin repede, iar mintea plina de
roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le
inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alte ori, fara
nici o pricina suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa,
atat de apasatoare, incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite,
dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul nu ne invioreaza si vorbirea ne
este sovaielnica, intocmai ca la oamenii beti. In asemenea cazuri de
descurajare, mintea nu poate sa-si gaseasca drumul de mai inainte si, cu cat
incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult ajunge la alunecari si la
rostirea de vorbe fara legatura, lipsindu-i atat de mult rodul duhovnicesc, incat
nici dorul de Imparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest
somn de moarte. Fericitul Daniel a raspuns precum urmeaza:
III

Inaintasii nostri ne-au lasat o intreita explicare a acestei secete

sufletesti despre care vorbiti. Obarsia ei este sau nepasarea noastra, sau
imboldirea diavolului, sau ingaduinta lui Dumnezeu si incercarea la care El
ne pune. Din nepasare, cand noi insine, fara sa ne ingrijim sau sa ne
preocupam de ceva serios, ci lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor
primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini,
iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si
neinstare de meditatie si de roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului,
cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte,
ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra,
fara stirea sau fara voia noastra suntem sustrasi de la bunele intentii.
IV

Iar cauza ingaduintei si a incercarii este indoita. Prima este aceea ca, parasiti
intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din
curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai
putem inalta de nici un fel. Dovedind prin gemetele si priceperea noastra ca
am fost parasiti de El, intelegem ca ne este peste putinta sa redobandim acea
stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa
cerem sa ni se dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu
harul si cu lumina Lui.
A doua cauza este cea a punerii la incercare: anume ni se incearca
straduinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa
aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea
Sfantului Duh, cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am
redobandit-o, cu bucurie sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare
grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare aminte ceea ce se crede
ca poate fi usor redobandit.
V

Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza intotdeauna
in noi cele ce sunt bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu
ostenelile si cu mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai
inainte fara ajutorul Lui, infaptuindu-se in noi cuvintele: “Nu este in
puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu
este mila” [Rom. 9, 16]. Uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca
pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de
belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici,
trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea
nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste raspandindu-se in
inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din
somnul nepasarii. In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mireasma
prezentei Sale, mai presus de orice suavitate omeneasca, iar mintea,
plina de desfatare, rapita de aceasta stare din afara uita ca locuieste in
trup.
VI

Intr-atat a cunoscut fericitul Daniel ca este de folos aceasta stare din afara si,
ca sa spun asa, de parasire a lui Dumnezeu, incat n-a gasit cu cale sa-L roage
pe Dumnezeu sa nu-l paraseasca cu nici un chip (caci stia ca pentru a ajunge la
desavarsire nu e potrivit nici pentru sine, nici pentru firea omeneasca sa ceara
aceasta), ci s-a rugat mai degraba ca parasirea sa nu fie intreaga, zicand: “Nu
ma parasi pana in sfarsit” [Ps. 118, 8], ca si cum ar fi zis, cu alte cuvinte: “Stiu
ca obisnuiesti cu folos a parasi pe sfintii Tai, ca sa-i incerci“.
Altfel n-ar putea fi ispititi de dusman, daca n-ar fi parasiti de Tine. De
aceea nu ma rog sa nu ma parasesti niciodata, fiindca nu-mi este de
folos, ca nu cumva, nesimtindu-mi propria slabiciune sa nu spun: “Bine este
mie ca m-ai umilit“ [Ps. 118, v. 71], sau sa n-am deprinderea luptei, pe care
fara indoiala ca nu o voi putea s-o am daca nu-mi va fi permanent alaturi
ocrotirea divina. Daca sunt sprijinit de apararea Ta, diavolul nu va indrazni sa
ma ispiteasca impotrivindu-se sau punand fie pe seama mea, fie pe a Ta, ceea
ce obisnuieste sa spuna cu voce defaimatoare impotriva luptatorilor Tai: “De ce
Iov il iubeste fara plata pe Dumnezeu? Oare nu l-ai intarit cu ziduri de jur
imprejur pe el si casa lui si toata averea lui?” [Iov 1, 9-10]. Ci mai degraba
cer sa nu ma parasesti “pana la sfarsit“, adica pana la ceea ce este prea
mult.
Caci daca-mi este de folos sa ma parasesti putintel, pentru a se dovedi ca-Ti
simt neincetat lipsa, in schimb este vatamator ca, pentru faptele mele bune sau
rele, sa ma parasesti cu totul. Nici o virtute omeneasca supusa ispitei,
daca este parasita prea mult timp de ajutorul Tau, nu va putea sa
reziste neschimbata, ci va cadea sub asaltul sau uneltirea
dusmanului, afara numai daca Tu insuti, Care esti cumpanitor cu grija al
puterilor omenesti, “nu vei ingadui sa fim ispititi asupra a ceea ce putem, ci vei
face sa rezistam ispitei si pieirii” [I Cor. 10, 13].
Asa ceva citim si in Cartea Judecatorilor, atunci cand vorbeste in chip mistic
despre nimicirea neamurilor dusmane lui Israel: “Acestea sunt neamurile pe
care le-a lasat Domnul, ca sa invete prin ele pe Israel deprinderea de a lupta cu
dusmanii“. Si ceva mai departe: “Le-a lasat Domnul, ca prin ele sa-l incerce pe
Israel daca-I asculta sau nu poruncile pe care le daduse stramosilor acestuia
prin mana lui Moise” [Jud. 3, 1-2 si 4].

Dumnezeu i-a rezervat poporului Sau aceasta lupta nu pentru ca pizmuia tihna
lui Israel si nici ca sa-l sfatuiasca de rau, ci fiindca stia ce-i este de folos, pentru
ca, fiind lovit fara incetare de aceste neamuri, sa simta ca are intotdeauna
nevoie de ajutorul Domnului si de aceea, ramanand mereu in meditare si
rugaciune catre El, sa nu-l slabeasca trandavia nelucrarii si sa nu-si piarda
deprinderea razboiului sau exercitiul virtutii. Caci adesea pe cei pe care nu i-
au putut invinge dusmanii, i-au doborat lipsa de grija si belsugul.
VII

Aceasta lupta este de folos chiar madularelor noastre, precum spune Apostolul”
“Caci trupul pofteste impotriva duhului iar duhul impotriva trupului. Acestea se
impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” [Gal. 5, 17]. Ai si aci o
lupta sadita oarecum in tot trupul nostru, lasata din grija Domnului. Caci
exista ceva in toti, in general si fara vreo abatere, care nu poate fi judecat altfel
decat ca fiind dat oarecum din fire fiintei omenesti dupa caderea primului om. Si
ceea ce se constata ca este innascut si crescut in fiecare om, de ce sa nu
credem ca este sadit de voia Domnului, care nu vatama, ci sfatuieste?
Pricina acestui razboi dintre trup si duh este aratata astfel: “… ca sa nu faceti
cele ce ati voi“. Asadar, de aceea S-a ingrijit Domnul sa nu poata fi indeplinit de
noi, adica sa nu facem cele ce vrem, daca totusi acest lucru se indeplineste,
cum putem crede ca este altfel decat vatamator? Ne este de folos intr-un
chip oarecare aceasta lupta sadita in noi din grija Creatorului, caci ea
ne cheama sau ne impinge catre o stare mai buna si, daca n-ar exista,
fara indoiala ca i-ar urma o pace primejdioasa.
VIII

Ghermanus: Desi se pare ca ne licareste o raza a intelegerii, totusi, fiindca nu

putem inca vedea limpede porunca Apostolului, vrem sa ne dai mai multe
lamuriri. S-au aratat, pe cat se pare, trei lucruri: primul, lupta trupului
impotriva sufletului, al doilea, dorinta sufletului impotriva trupului, si al treilea,
vointa noastra, care este oarecum la mijloc si despre care se spune: “Ca sa nu
faceti cele ce ati voi“. Despre acest lucru, desi, cum am spus, am cules unele
invataturi care s-au adresat intelegerii noastre, totusi, fiindca s-a ivit prilejul
acestei convorbiri, voim sa ne luminezi mai mult.

IX

Daniel: O parte a intelegerii noastre consta in a deosebi impartirile si trasaturile

intrebarilor, dar cel mai mare rol al inteligentei este sa afle ceea ce inca nu
stim, precum se spune: “Pentru cel neintelept intrebarea este
intelepciune“ [Pilde 17, 28], fiindca desi cel ce intreaba nu cunoaste puterea
intrebarii puse, totusi, fiindca cerceteaza cu prevedere si doreste sa
inteleaga ceea ce nu intelege, insusi acest lucru i se
socoteste intelepciune, prin aceea ca isi da seama ca nu stie.
Astfel, dupa impartirea voastra se pare ca Apostolul a numit aci trei lucruri, si
anume: pofta trupului impotriva duhului, a duhului impotriva trupului si lupta
unuia impotriva celuilalt, care se pare ca are aceasta drept cauza si ratiune, ca
“acelea pe care le voim” [Gal. 5, 17], cum spune Apostolul, sa nu le putem face.
Dar mai ramane o a patra cauza, pe care voi n-ati vazut-o deloc, si anume ca
facem ceea ce nu voim. De aceea ne este de trebuinta acum sa cunoastem mai
intai puterea celor doua pofte, adica a trupului si a duhului, si in felul acesta sa
putem discuta care este voia noastra intre cele doua, iar dupa aceea, la fel, sa
deosebim ce nu sta in puterea vointei noastre.

Precum citim in Sfintele Scripturi, cuvantul trup are multe intelesuri. Caci
uneori insemneaza omul in intregime, compus din trup si suflet, ca in cuvintele:
“Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] si “tot trupul va vedea mantuirea
Dumnezeului nostru” [Luca 3, 6]. Uneori cuprinde pe oamenii pacatosi si
trupesti, ca in cuvintele: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca
ei sunt trup” [Fac. 6, 3]. Alteori inseamna pacate: “Voi nu sunteti in trup, ci in
duh” [Rom. 8, 9], sau “carnea si sangele nu vor mosteni Imparatia lui
Dumnezeu” [I Cor. 15, 50] si, in sfarsit, “nici stricaciunea nu va dobandi
nestricaciune” [I Cor. 15, 50].
Uneori arata ceva inrudit sau apropiat: “Iata, noi suntem osul tau si carnea ta”
[II Regi 5, 1], asa cum spune Apostolul: “Doar voi izbuti sa atat ravna celor din
carnea mea si sa mantuiesc pe unii dintre ei” [Rom. 11, 14].

Trebuie sa cercetam din aceste patru intelesuri ale carnii pe care din ele se cade
sa-l primim. Este limpede ca sensul din cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut”
[Ioan 1, 14] sau: “Si va vedea tot trupul mantuirea lui Dumnezeu” [Luca 3, 6]
nu poate sta in picioare. Dar nici cel din aceste cuvinte: “Nu va ramane duhul
Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3], pentru ca nu sunt
acelasi lucru pacatos si carne in cuvintele: “Trupul pofteste impotriva duhului, si
duhul impotriva trupului” [Gal. 5, 17]. Si nu se vorbeste de lucruri, ci de lucrari,
care se lupta intr-un singur om, fie in acelasi timp, fie potrivit feluritelor
imprejurari.

XI

De aceea in discutia noastra trebuie sa intelegem cuvantul trup nu ca

om, ca substanta adica a omului, ci in sensul vointei si al celor mai rele
dorinte ale trupului, dupa cum nici duhul nu insemneaza ceva
substantial, ci dorintele bune si duhovnicesti ale sufletului. Acest sens l-a
dat mai sus si fericitul Apostol, cand spune limpede: “Dar eu va spun: umblati in
duh, si nu veti indeplini dorintele trupului. Caci trupul pofteste impotriva
duhului, iar duhul impotriva trupului. Acestea insa se impotrivesc unul altuia, ca
sa nu faceti cele ce ati voi“.
Fiindca amandoua, adica dorintele trupului si ale duhului, sunt intr-un
singur om, in noi se da zilnic un razboi launtric. In aceasta pofta trupului,
care se prabuseste in pacate, se bucura de placerile tihnei pamantesti, iar pofta
duhului doreste sa se dedice cu totul ostenelilor duhovnicesti, cautand sa
inlature si trebuintele trupului, sa se ocupe neincetat numai de ale sale, fara sa
dea trupului ceva din grijile sale. Trupul se desfateaza in pofte depravate, duhul
nu vrea sa aiba nici o dorinta naturala.
Trupul doreste sa se sature de somn, sa se imbuibeze de mancare, iar duhul se
multumeste cu veghe si posturi, neincuviintand somnul si hrana nici macar
pentru cerintele necesare vietii. Acela doreste sa se indestuleze din toate
avutiile, cestalalt este multumit chiar daca n-are nici cea mai mica bucata de
paine pentru intretinerea zilnica. El (trupul) doreste sa se lustruiasca in bai
si sa-l imbulzeasca cetele zilnice ale lingusitorilor, duhul se bucura de
lipsa de confort si de intinderea nesfarsita a pustiului, ferindu-se de
prezenta tuturor muritorilor. Trupul se aprinde dupa onoruri si dupa
laudele oamenilor, iar pentru duh batjocura nemeritata si prigoana sunt
motive de lauda.
XII
Intre aceste doua pofte, vointa sta la mijloc, intr-o situatie nu tocmai de
laudat: n-o desfata blestematiile pacatelor, dar nu se impaca nici cu asprimea
virtutilor. Cauta sa se stapaneasca de la patimile trupesti, dar nu vrea sa
suporte durerile necesare, fara de care nu se pot dobandi dorintele
duhului. Vrea sa aiba curatia corpului fara biciuirea carnii, sa castige
curatia inimii fara truda veghei, sa se indestuleze de virtuti
duhovnicesti pastrand odihna trupului, sa capete harul rabdarii fara
neplacerea vreunei batjocori, sa aiba umilinta lui Hristos fara
renuntarea la onorurilor lumesti, sa impace simplitatea religiei cu
ambitiile lumii acesteia, sa serveasca lui Hristos dorind lauda si
favoarea oamenilor, sa marturiseasca adevarul fara sa produca cea mai
usoara suparare cuiva, pe scurt, vrea sa aiba bunurile viitoare, dar sa
nu le piarda pe cele prezente.
Astfel de vointa nu ne-ar ajuta niciodata sa ajungem la adevarata
desavarsire, ci ne-ar aseza in cea mai rea stare calduta si ne-ar face la fel
cu cei dojeniti de Domnul in Apocalipsa, Care spune: “Stiu lucrarea ta, fiindca
nu esti nici rece, nici cald. O, de-ai fi rece sau cald! Acum insa esti
caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea“ [Apoc. 3, 15-16]. Numai ca
aceasta stare foarte calduta este nimicita de luptele contrare, care se ridica
dintr-o parte si din cealalta. Caci servind acestei vointe, ori de cate ori ne
lasam cuprinsi de cea mai mica lipsa de atentie, pe data rasar boldurile
carnii si, ranindu-se cu pacatele si patimile lor, nu ne ingaduie sa mai
ramanem in starea de curatie care ne desfateaza, ci ne imping pe calea
rece, infioratoare si plina de maracini a placerilor.
De asemenea, daca, aprinsi de caldura duhului, voind sa stingem focul
carnii, incercam intr-un avant al inimii sa ne incredintam ostenelilor
fara masura ale virtutilor, dar, pentru ca nu tinem seama de firea
omeneasca firava, slabiciunea trupului se impotriveste, tragand inapoi
si intarziind acea pornire a duhului, prea mare si demna de
dojana. Astfel, din cauza celor doua dorinte, care se lupta intre ele si se opun
una alteia, vointa sufletului, care nu consimte nici sa se supuna cu totul
dorintelor trupesti, nici sa asude in ostenelile virtutilor, este tinuta intr-un fel de
dreapta masura. Aceasta lupta intre cele doua, inlaturand acea vointa relativ
primejdioasa a sufletului, mentine un fel de cumpana echilibrata in corpul
nostru, la o egala distanta intre hotarele trupului si ale duhului, neingaduind sa
precumpaneasca nici din partea drepata mintea aprinsa de flacara duhului, nici
din partea stanga trupul, cu boldurile pacatelor.
In vreme ce aceasta lupta se da in noi cu folos in fiecare zi, suntem impinsi in
chip mantuitor spre a patra, la care vrem sa venim, si anume aceea in care sa
dobandim curatia inimii nu prin nelucrare si lipsa de griji, ci prin
sudoare permanenta si prin framantarile sufletului. Sa mentinem
neprihanirea trupului prin ajunari, posturi, foame, sete si nesomn, dar sa avem
si indrumarea inimii prin citire, veghe, predici, si asprimea singuratatii, precum
si rabdarea necazurilor, sa slujim Ziditorului nostru suferind toate
insultele si nedreptatile, sa urmam adevarul suportand ura si dusmania
acestei lumi, daca este nevoie, si in aceasta lupta care se da in trupul
nostru sa ne tinem pe linia de mijloc intre trandavia desarta care ne
atrage si osteneala pe care n-o vrem, dar care ne indeamna la virtute.
In felul acesta, dintr-o parte caldura sufletului, iar dintr-alta raceala trupului tin
intr-o stare calduta vointa noastra ca arbitru, si nici dorinta sufletului nu
ingaduie mintii sa alunece in patimi fara frau, nici slabiciunea trupului nu lasa
sufletul sa se inalte in elanurile fara masura ale virtutilor; chinurile patimilor de
tot felul nu se imbulzesc, iar boala trufiei nu se ridica in inimile noastre si nu ne
raneste cu sagetile ei nveninate. Echilibrul just al luptei dintre acestea
deschide calea sanatoasa si masurata intre virtuti, invatand pe ostasii
lui Hristos sa mearga intotdeauna pe drumul aratat de Conducatorul lor.
Asa se face ca mintea, atunci cand din starea calduta a acestei vointe desarte
despre care am vorbit, se rostogoleste in dorintele trupului, este franata de
dorinta duhului, care este impotriva patimilor pamantesti, dupa cum,
dimpotriva, daca duhul nostru, in culmea elanului sau depasind masura, a
zamislit planuri peste putinta de infaptuit, este tras inapoi de slabiciunea
trupului spre o dreapta cercetare a celor ce se pot indeplini si, trecand peste
starea calduta a vointei noastre, cu osteneala si iscusinta merge pe un drum
intins si neted spre desavarsire.

Citim in cartea Facerii ca Domnul a lasat sa se petreaca ceva asemanator in

construirea acelui turn, unde incurcarea neasteptata a limbilor a potolit
indraznelile cu totul vinovate si nelegiuite ale oamenilor [Cf. Fac. 11, 4]. Caci ar
fi continuat acolo cugetarea lor vatamatoare impotriva lui Dumnezeu si chiar
impotriva celor ce incepusera sa caute spre maretia dumnezeiasca, daca n-ar fi
intervenit puterea lui Dumnezeu care, schimbandu-le si amestecandu-le limbile,
i-a impins sa ajunga la o stare mai buna. Astfel ca, pe cei pe care o
intelegere primejdioasa ii insufletise spre propria lor pieire, o
neintelegere a limbilor, buna si folositoare, i-a chemat inapoi, spre
mantuire. Este limpede ca ei au inceput sa simta, din pricina
dezbinarilor din cauza limbii, neputinta omeneasca pe care inainte, din
cauza uneltirii lor vatamatoare, n-o cunosteau“.
(urmarea aici)

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic

si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004
Sfintii Ioan Casian si Gherman la Avva Moise Arapul: SFATUIREA CU
BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII
“Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care
sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin
si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia
noastra…
Atat este de placuta lui Dumnezeu si potrivita vointei Sale aceasta invatatura,
incat o gasim mentionata, nu fara folos, si in Sfanta Scriptura.
Astfel, Dumnezeu n-a voit sa-i impartaseasca tanarului Samuel prin
convorbire directa invataturile dumnezeiesti, ci a recurs la indrumarea
unui batran care, desi nu nu spunea intotdeauna lucruri placute lui
Dumnezeu[1], era totusi un batran, si de la acesta a socotit ca trebuie sa
primeasca tanarul invatatura, pentru ca acela care era chemat la o
indatorire divina, deprinzandu-se cu ascultarea fata de batrani, sa
invete smerenia si sa dea el insusi celor mai tineri exemplu de
supunere.
Hristos chemand pe Pavel si vorbindu-i El insusi, desi putea sa-i arate
pe data calea desavarsirii, a socotit ca e mai bine sa-l trimita la Anania
si i-a poruncit sa afle de la acesta calea adevarului, zicand: “Scoala si
intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci”[2]. L-a trimis astfel la un
batran, socotind ca se poate forma mai mult prin invatatura acestuia
decat prin a Sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi facut bine cu Pavel sa fie
dat urmasilor exemplu rau de intelegere gresita, ca fiecare adica sa fie
convins ca trebuie sa primeasca invatatura mai bine direct de la
Dumnezeu, decat sa se formeze sub indrumarea celor batrani.
Despre judecata gresita insusi apostolul ne invata in toate felurile nu numai in
scris, dar si prin exemplu. El o condamna ca demna de dispret, caci de aceea s-
a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predica cu harul Sfantului
Duh si cu puterea semnelor si a minunilor s-o supuna si unei examinari oarecum
particulare a celorlalti apostoli si inaintasi. “Am aratat impreuna cu el
Evanghelia pe care o propovaduiesc intre popoare, pentru ca nu cumva sa alerg
sau sa fiu alergat in zadar“[3]. Cine este asadar atat de marginit si de orb
incat sa se increada numai in judecata si in chibzuinta sa, cand Vasul
cel ales marturiseste ca s-a sfatuit cu tovarasii sai de apostolat? De aci
se intelege foarte limpede ca nu afla calea desavarsirii niciunul dintre cei ce
dispretuiesc invatatura si asezamintele batrinilor “de la care au ce invata”,
nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui sa le respecte cu sfintenie: “intreaba
pe tatal tau si-ti va da de veste, pe cei mai batrini ai tai si-ti vor spune”[4].
Asadar, trebuie sa incercam totul pentru a dobandi darul dreptei
judecati prin virtuteasmereniei, care ne poate pastra nevatamati de nici
una dintre cele doua extreme. Exista o veche zicala: “Extremele se ating“,
adica excesele sunt la fel (de daunatoare). Caci la acelasi rezultat se
ajunge si cu prea mult post si cu prea multa mancare, si aceeasi
vatamare ii pricinuieste monahului si veghea necontenita si somnul fara
masura. Excesul infranarii aduce in mod necesar slabiciune, ca si
neglijenta si nepasarea, si adesea, pe cei care s-au stapanit sa n-ajunga
niste mancaciosi ii vedem cazuti in extrema contrara, a posturilor nemasurate,
care-i fac sa alunece din cauza slabiciunii tocmai in patima pe care o
invinsesera.
Iar veghea prelungita fara noima, noapte dupa noapte, i-a doborat pe
cei pe care nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune Apostolul, “prin
armele dreptatii sa ne ferim si de cei de la dreapta si de cei de la
stanga”[5], sa tragem adica intre cele doua extreme o linie moderata cu
ajutorul dreptei judecati, sa nu parasim nici drumul obisnuit al
cumpatarii, dar nici, printr-o slabire vatamatoare a acesteia, sa cadem
in gura poftelor si a pantecelui.
Mi-amintesc ca eu adesea intr-atata am infruntat pofta de mancare, incat
stateam doua-trei zile nemancat si nici nu-mi venea macar in minte vreun fel de
hrana. De asemenea, in lupta cu diavolul, m-am stapanit in asa masura de la
somn, incat mai multe zile si nopti nu-nchideam ochii rugandu-ma Domnului.
Dar mi-am dat seama ca dispretul hranei si al somnului era mai
primejdios decat lupta cu lacomia si cu lenea [!!! – NOTA BENE! – n.n.]
Astfel, din cauza poftei trupesti nu trebuie sa ajungem la abuzuri
vatamatoare, mancand sau dormind inainte de orele obisnuite sau mai
mult decat trebuie, sau nemancand deloc, ci, dimpotriva, sa respectam
orele de masa si de odihna, chiar daca nu ne face placere acest lucru. Si
la un razboi si la celalalt ajungem prin uneltirea diavolului si e mai periculos
cel dus printr-o infranare exagerata decat cel pe care ni-l impune satiul
prea mare. Caci de la acesta putem sa ne ridicam la masura necesara
prin impunsatura mantuitoare a severitatii, dar de la celalalt nu.
Totusi in general aceasta este masura cumpatarii, ca fiecare, dupa cum ii
ingaduie puterile, corpul si varsta, sa manance cat ii cere mentinerea
corpului, iar nu dorinta de satiu. Si-ntru-un fel si-n altul va avea mari
necazuri cel ce, nerespectand cerintele unui regim uniform, aci isi
rastrange stomacul prin post si nemancare, aci si-l umfla prin multimea
de hrana.
Dupa cum mintea istovita din lipsa de hrana isi pierde puterea
rugaciunilor, sau este silita sa dormiteze cand corpul este slabit, la fel,
daca este apasata de pre multa mancare, nu va putea sa inalte catre
Dumnezeu rugaciuni curate si smerite. Dar nici corpul nu va putea fi pastrat
mereu neprihanit, de vreme ce chiar in acele zile in care este tinut intr-o
infranare mai aspra insasi hrana de mai inainte ii aprinde focul dorintei.
Deindata ce din prea multa hrana ne-a aparut vreo prisosinta in madulare,
trebuie s-o eliminam, prin insasi legea naturii, care nu ingaduie sa existe in corp
vreo umoare de prisos, fiindca este vatamatoare si potrivnica organismului. De
aceea trupul nostru trebuie mentinut intr-o cumpatare totdeauna
rationala si uniforma, incat, daca dintr-o necesitate naturala traim in corp si
nu ne putem lipsi de el, cel putin mai rar si nu mai mult de trei ori pe an sa
cadem in tina bantuielii. Totusi acest lucru sa se petreaca intr-un somn linistit,
fara vreo dorinta aprinsa, neprovocat de vreun chip amagitor care apare in vis
ca atatare a poftelor ascunse.
Aceasta este masura, uniforma si egala, a infranarii noastre, incuviintata de
judecata Sfintilor Parinti, ca hrana zilnica sa ne fie painea, si sa pastram la fel,
in aceeasi stare, si corpul si sufletul, neingaduind ca mintea sa slabeasca
din cauza infranarii prin ajunari sau sa se ingreuieze prin
imbuibare. Hrana sa fie atat de simpla, incat dupa slujba de seara nici sa nu
simtim si nici sa nu ne amintim ca am mancat. Aceasta se face cu atata
osteneala, incat cei ce nu cunosc desavarsirea dreptei judecati socotesc ca e
mai bine sa prelungeasca ajunarea si pentru ziua urmatoare, numai sa manance
pe saturate cand ajung la masa. Stiti ca asa a facut nu de mult concetateanul
vostru Veniamin. Acesta, primind zilnic doi pesmeti, a preferat sa nu respecte
mereu regula infranarii ci sa ajuneze cate doua zile consecutiv, numai sa-si
umple stomacul cu o portie dubla la masa, adica, mancand o data patru
pesmeti, sa simta bucuria de a fi satul si sa compenseze in felul acesta, prin
umplerea stomacului, ajunarea de doua zile.
Supunandu-se el cu indaratnicie si staruinta mai degraba regulilor
mintii sale decat traditiei celor batrani, fara indoiala ca va amintiti la ce
sfarsit a ajuns: parasind pustiul, s-a rostogolit iarasi in filosofia acestei lumi si
in desertaciunea veacului, pentru ca intamplarea lui sa adevereasca sfaturile
batranilor, iar exemplul si caderea lui sa-i invete pe toti ca nimeni nu poate nici
sa urce pe cea mai inalta treapta a desavarsirii increzandu-se in ideile si parerile
sale si nici macar sa se feresaca de ispitele primejdioase ale diavolului.
Ghermanus: Cum, asadar, va putea fi pazita de noi fara intrerupere aceasta
masura? Caci uneori, in timpul ajunarii, in ceasul al noualea, venind fratii si
trebuind a le da i lor sa manance, suntem nevoiti sa adaugam ceva la masura
obisnuita, sau sa calcam randuiala pe care ne este poruncit s-o aratam tuturor.

Moise: Cu aceeasi grija si-n acelasi fel trebuie sa indeplinim ambele cerinte.
Caci pentru infranare si curatie sa respectam cu toata rigoarea masura la
mancare, iar pe de alta parte, cand vin fratii, trebuie sa le aratam
dragoste, omenie si bunavointa, fiindca este absurd ca oferind masa
unui frate, ba, mai mult, lui Hristos, sa nu mananci impreuna cu El sau
sa te faci strain de masa Lui.
Astfel nu vom calca nici una din cele doua indatoriri daca vom pastra obiceiul
ca, in ceasul al noualea, din doi pesmeti care ni se dau de drept, conform
regulilor canonice, sa mancam unul, iar pe celalalt sa-l pastram pentru ceasurile
de seara si sa-l mancam cu fratii, daca vine vreunul, fara sa adaugam astfel
ceva peste masura obisnuita. In felul acesta nu ne va intrista deloc venirea unui
frate, care trebuie sa ne fie prilej de bucurie. Fiindca vom arata omenie fara sa
slabim ceva din asprimea infranarii. Iar daca nu va veni nici unul, ne vom face
in libertate datoria, cum cere masura canonica.

Stomacul nu se va incarca seara numai cu un pesmet, fiindca unul dintre ei l-am

luat in ceasul al noualea. Mai degraba se va intampla aceasta celor ce, vrand sa
pastreze infranarea mai severa, isi amana pentru seara toata intremarea. Caci
hrana luata de curand impiedica gandirea limpede in timpul rugaciunilor de
seara si de noapte. De aceea este mai folositor si mai potrivit sa se ia masa in
ceasul al noulea, dupa care monahul nu numai ca se simte usor si liber in timpul
veghei de noapte, dar avand digestia facuta, poate participa activ si la sjujbele
de seara.

Astfel de hrana sufleteasca ne-a servit prea cuviosul Moise, cu o indoita

invatatura, aratandu-ne adica nu numai harul dreptei judecati si puterea
cuvantului prin eruditia sa, dar si sensul renuntarilor, scopul lor apropiat si cel
indepartat. In cursul discutiei el ne-a facut sa vedem limpede ceea ce inainte
cautam oarecum cu ochii inchisi, dar cu flacara duhului si cu dragoste de
Dumnezeu, sa simtim cat ne indepartasem in acest timp de curatia inimii si de
linia cea dreapta, sa intelegem, in sfarsit, ca invatatura tuturor artelor
acestui veac nu poate fi in nici un chip atinsa fara fixarea unui scop
precis, a carui realizare trebuie avuta in vedere si urmarita
neintrerupt”.
Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide DESPRE
INFRANARE SI INTELEPCIUNE IN MARTURISIREA ADEVARULUI
espre infranare
“Tot ce facem trece prin constiinta, deci ne face responsabili. Daca simturile
sunt lasate la intamplare ajung la exces, daca li se adauga fantezia devin
patima, iar patima degenereaza si distruge insasi viata.

Conceptia materialista, care pune la baza ei nesatiul dupa placeri, nu numai ca

nu ofera satiul senzorial, dar in final ii distruge si spiritual pe oameni, pana cand
acestia, epuizati in cele materiale, obositi in placeri nestapanite, nemultumiti,
goi si decazuti ajung a fi mai rai decat animalele, dezlantuindu-se in dezmat si
denaturari ori in ura, miselie si bestialitate[1].

Nimic nu trebuie facut in exces. De pilda, nu avem dreptul sa mancam decat

atat cat e bine sa mancam, nici mai mult, nici mai putin, raul fiind si-n
ispitele de-a dreapta, si-n cele de-a stanga. Dar simturile nu au limita, ci
limita trebuie sa o puna constiinta. Constiinta intra in aparent conflict cu
simturile cand le infraneaza spre norma fireasca, dar si simturile intra in conflict
cu constiinta cand indeamna la exces.
Prin viata religioasa omul primeste luminare de sus ca sa descopere
chipul adevarat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci
unul de traire, adica un proces de rupere de lume prin infranare si
asceza. Asceza aduce cu sine bucuria vietii si pacea dintre oameni.
Patimile si pacatele trebuie infranate. La inceput se vor infrana patimile
savarsite cu fapta, apoi cele savarsite cu limba, iar in cele din urma trebuie
smulsa insasi radacina patimilor din gand, pana la curatirea mintii si a
imaginatiei. Batalia trebuie data zilnic, prin cercetarea atenta a constiintei si
prin hotararea ferma data de infranare[2].

Armele sunt multe si variate. Postul subtiaza madularele trupului pana ce devin
transparente si mintea le poate citi adevarata rostuire. Dar postul are rigorile si
primejdiile lui, deci trebuie practicat disciplinat. Rugaciunea ajuta mintea sa
vada voia lui Dumnezeu, rostul vietii si ratiunile lucrurilor. Ea
este irigarea cu har a oamenilor. Privegherea e necesara, caci prin ea ne
smulgem din preocuparile cotidiene si cugetam la cele inalte, dumnezeiesti si
vesnice. Lectura Sfintei Scripturi are si ea o uriasa inraurire asupra
oamenilor, iar relatiile cu ceilalti se cer si ele a fi bine oranduite. Cadrul
exterior in general il influenteaza pe om si acesta trebuie sa stie sa-si
afle mediul prielnic.
Cand mediul nu este favorabil si sufletul este asaltat violent de patimi, se pot
lua masuri mai aspre, care sa disciplineze simturile si mintea. Munca, istovirea
trupeasca, sportul sunt mijloace cu eficacitate pedagogica. Boala, suferinta,
durerea sunt prilejuri de tamaduire sufleteasca. Cugetarea la moarte are si
ea mare inraurire asupra constiintei. De mare importanta este si atentia
launtrica: o imagine patimasa obsesiva prin placere poate fi contracarata
voluntar cu o imagine a urateniei acelei placeri, pana ce se spulbera placerea
insasi. Trebuie evitate prilejurile care starnesc patimi. Paza severa
trebuie pusa in primul rand in gand.

***

Despre intelepciune
Intre virtutile sau darurile cele mai rar intalnite la crestini este acela
al intelepciunii (iscusintei, inteligentei, priceperii, masurii, pedagogiei si
cunoasterii). Apasam cu multa insistenta asupra necesitatii intelepciunii
crestine. Ea isi are redacinile in toata Scriptura si in Traditie. Mantuitorul
Insusi ne cere: “Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii!”
(Matei 10, 16). Alaturarea acestor doua notiuni – intelepciune si
nevinovatie – elimina viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-
credinta, forma goala si intentia rea.
Indemnul la intelepciune se refera la iscusinta cu care crestinul stie: 1. sa
gandeasca; 2. sa masoare (sa cantareasca, sa aprecieze); 3. sa
procedeze in asa fel incat sa se situeze in realitate, sa o cumpaneasca
bine si sa intervina cu pricepere.
Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge crestinatatea
moderna este lipsa ei de intelepciune, de cunoastere, de vigilenta
observatie si de prompta interventie. Crestinii n-au gandit bine, n-au
procedat bine si de aceea s-a imputinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai
“intelepti” fiii intunericului. Este necesara din partea crestinilor ravna,
cautare, munca, jertfa, nebunie intru Hristos – si toate acestea pe
fondul nevinovatiei – ca sa ni se dezvaluie Calea, Adevarul si Viata.
Hristos este totul si totul este in Hristos. Este scris sa nu slujim la doi domni,
dar domnii acestei lumi vor sa ne stapaneasca si noi oscilam mereu intre
Dumnezeu si satana, si deci intre nenumaratele aspecte dualiste ale conditiei
umane.

In aceasta complexitate a existentei umane, intelepciunea de a discerne

binele de rau este o necesitate imperioasa dar dificila. E necesara o
cunoastere autentica a lumii si a vietii, desi mai exista si calea simplitatii si a
bunului-simt, care merg mult mai aproape si mai direct la sursa.
Mantuitorul, in insasi iconomia dumnezeiasca a intruparii Sale, cat si in toata
activitatea Sa, face dovada unei adanci intelepciuni. El ne invata cand, cum, cu
cine si ce sa facem, procedand stralucit de fiecare data. Foloseste toata gama
de a aborda omul, de la preamarirea pana la afurisirea lui. Minunile Sale
sunt facute cu mestesug, cu arta si poarta in ele o stralucire sfanta si uimitor de
frumoasa. Formularile Lui sunt sentinte ce merg atat la inima omului simplu, cat
si a savantului. Nimic nu e facut fara a purta pecetea intelepciunii si a iscusintei
de a actiona.
Dupa patruzeci de zile de post si rugaciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de
catre satana pe munte. Trebuie analizat modul materialist si orgolios in care
pune problema satana si intelepciunea cu care ii raspunde Mantuitorul.

Aparent, ispitirea cu transformarea pietrelor in paini pare nevinovata, ea

insa ar fi insemnat biruirea nevointei duhovnicesti a postului prin satisfacerea
simturilor si in ultima analiza ar fi fost admiterea superioritatii materiei asupra
spiritului. Sesizand deci intentia ascunsa a ispitirii, Mantuitorul stabileste
prioritatea spiritului asupra materiei.
In acelasi timp, neraspunzand indemnului satanic, Domnul a dovedit inca o data
respectul pentru conditia umana, caci fara a modifica statutul ei printr-o
minune, ne arata ca trebuie sa ne mantuim valorificand posibilitatile pe care
aceasta conditie ni le ofera. Nici piatra, nici painea, nici infometarea si nici
minunea ceruta nu sunt rele in sine, ci rau este duhul satanic care
speculeaza conjunctura.
A doua ispitire de pe munte a fost indemnul satanei ca Mantuitorul sa
se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un indemn la sinucidere,
caci minunea nu este initiativa omului, ci e totdeauna lucrarea lui Dumnezeu.
Mantuitorul actioneaza aici conform firii umane asumate si, fara a pune in
lucrare puterea Sa dumnezeiasca, refuza minunea, respecta conditia umana si
respinge ispita satanica.
Chiar atunci cand va savarsi minuni, El nu o va face decat spre a misca
necredinta oamenilor ori patruns de dragoste pentru ei, minunea fiind un
argument pentru a trezi sufletele si o lucrare pentru a curma suferintele
– dar nu o ispitire. Aici se arata pozitia corecta a omului in creatie: nu
de orgoliu, nici de nimicnicie, ci de putere si smerenie prin credinta.
A treia ispitire a satanei este mai directa, acesta mizand pe
oferta stapanirii pamantului, atat de ravnita de oameni. In schimbul
imparatiei lumesti el cere Mantuitorului pretul pentru care de obicei distribuie
puterea pe pamant: inchinarea inaintea lui.
Domnul vadeste insa minciuna satanei ca stapanirea lumii ii este data lui: toata
puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea in sine este pusa in
discutie, ci duhul in care ea se primeste si se exercita. Respingand oferta
comoda a stapanirii prin puterea satanei, Mantuitorul are in vedere Golgota si
Invierea, dragostea si adevarul, libertatea si credinta, care sunt criteriile puterii
crestine.
Mantuitorul a fost ispitit si de evrei cu multa pricepere, cu deosebita
subtilitate si indarjita perseverenta, dar nu S-a lasat prins in capcana, ci
mereu i-a demascat.Raspunsurile sale dovedesc inteligenta, cunoastere,
pricepere, finete, intr-un cuvant intelepciune, cu mult mai adanca decat a
carturarilor si fariseilor evrei. Prin aceasta El ne-a aratat ca nu este ingaduit
crestinului in general – si crestinilor responsabili pentru colectivitati, in
special – sa se lase amagiti de fiii intunericului, ci cu un plus de
intelepciune si har sa ii invinga. Masca dulceaga a evlaviei, naivitatii si
simplitatii ii face pe crestini adesea vulnerabili in confruntarea cu
dusmanii crestinismului (si au fost, din pacate, si crestini dusmani ai
crestinismului).
Este cunoscuta cursa pe care au intins-o evreii Mantuitorului cand L-au ispitit cu
banul dajdiei, incat parea, dupa socotinta lor, ca oricum le va raspunde, Il vor
prinde-n cuvant. El insa i-a vadit cu asprime si i-a intrecut in iscusinta,
dandu-le un raspuns dincolo de prevederile lor, evitand capcana unor
eventuate acuzatii atat din partea evreilor nationalisti, cat si din partea
romanilor imperialisti. Prin raspunsul Sau, Mantuitorul stabileste un principiu
stralucit si mereu valabil pentru sufletul unui popor aflat in conflict cu stapanirea
politica: „Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt
ale lui Dumnezeu“.
Altadata fariseii si carturarii Ii reproseaza Mantuitorului ca nu si spala mainile
cand mananca, conform datinii batranesti. Pentru a nu Se lasa prins intr-o
cursa, El nu le raspunde direct, ci ii ia intrebari despre nenumaratele situatii in
care ei insisi nu respecta Legea, citand in acest sens pe proorocul Isaia. Prin
urmare, fiind acuzat, El trece la atac si ii bate pe potrivnici cu chiar argumentele
lor. La urma spune despre carturari si farisei: “orice rasad pe care nu l-a
sadit Tatal Meu Cel ceresc va fi smuls din radacina“, avertizand astfel
poporul evreu sa nu ii urmeze pe acestia, ca unii care nu-L mai reprezinta pe
Dumnezeu, ci sunt „calauze oarbe“.
Cand capeteniile evreilor au incercat sa-L prinda in cuvant intrebandu-L cu ce
putere face minuni, El le-a raspuns printr-o intrebare incuietoare, care L-a scutit
de alte explicatii: „Botezul lui Ioan, din cer a fost sau de la oameni?” (Marcu 11,
30). Apoi le-a spus pilda celor doi fii, unul care zice „da” si nu face si altul care
zice „nu“, dar face voia lui Dumnezeu, aratand prin aceasta ca vamesii si
pacatosii sunt cei alesi, iar carturarii si fariseii, cei alungati. Noul Israel nu este
format din capeteniile evreilor, ci din cei ce se pocaiesc si plinesc voia lui
Dumnezeu. Aceasta trebuie sa des de gandit si poporului evreu de azi, ca sa isi
precizeze atitudinea: cu Hristos ori cu fariseii.
Mantuitorul nu este in defensiva, ci in ofensiva, caci El ii intreaba pe
farisei: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Matei 22,42), si cand
acestia Ii raspund ca al lui David, le demonstreaza prin chiar citate din proorocul
psalmist ca Hristosul este Domn si al lui David. Apoi trece la acel rechizitoriu
necrutator – „Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici…” (Matei 23, 13-
29; 35-36) -, denuntandu-i pentru pacatele si crimele trecute, cat si pentru cele
viitoare, a caror consecinta va fi venirea peste ei a urgiei sangelui
varsat. Credeau ca-L vor incolti pe Mantuitorul cu intrebarea privind
pedepsirea femeii prinse in adulter, dar El, ca intotdeauna, le dejoaca
intentiile si-i pune pe ei in dificultate, silindu-i sa-si vada propriile
greseli. Si intamplarea cu daramarea Turnului Siloamului este speculata de
evrei cu intentia de a-L prinde in cuvant, insa El, cunoscandu-le viclenia,
transforma problema nationalista in una umana si cheama la pocainta toti
oamenii. Altadata Mantuitorul spune ucenicilor ca trebuie sa fie lumina lumii,
prin lumina intelegand nu numai adevarul in sine, ci adevarul in viata, adica
adevarul exprimat convingator si eficient. Numai daca stim sa exprimam
adevarul si sa-l impunem in fata oamenilor – convingandu-i pe cei
nelamuriti si vadindu-i pe cei vicleni si rai – el nu este tinut sub obroc.
Caci adevarul invinge minciuna nu numai prin felul in care stie sa
raspunda, ci si prin modul in care stim sa-l aratam. Stim ca adevarul va
iesi oricum la lumina, dar nu trebuie sa intarzie sub obroc din pricina
nepriceperii si lasitatii noastre. Adevarul reiese din confruntare, nu din
cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea si dragostea cu
slabiciunea, caci in primul rand iubim pe Dumnezeu, adica
Adevarul. Sunt, e drept, imprejurari card adevarul se spune „la ureche”
(Luca 12, 3) ori se marturiseste sub forma de parabola – dar asta se
face din iconomie, ca o solutie de moment necesara pentru a se ajunge,
la timpul cuvenit, la marturisirea publica si deschisa. Este o vreme
anume pentru marturisirea adevarului, prin urmare trebuie stiut cand si
cum sa spui adevarul, caci tot Domnul ne porunceste: „Nu aruncati
margaritarele voastre inaintea porcilor” (Matei 7, 6).
Asadar marturisirea adevarului se face strategic, in cadrul unei lupte vizand
victoria luminii asupra intunericului. lnsasi jertfa are iconomia ei, ratiunea ei,
vremea ei potrivita: Mantuitorul fuge adesea din calea evreilor care voiau
sa-L ucida, caci inca nu sosise vremea Lui. Intelept este Domnul si in
atitudinea fata de cei care L-au dat la moarte. Daca lui Iuda – tipul omului care
a gresit impotriva lui Hristos – ii acorda pana in ultima clipa posibilitatea de a nu
trada, Anei si Caiafei – tipul oamenilor care gresesc impotriva Duhului Sfant, a
Adevarului – nu le acorda nici un fel de mila si iertare. In fata lor Mantuitorul
este dur, intelept si sententios ca un judecator. El, care spusese sa intorci si
celalalt obraz card esti lovit, in fata lui Caiafa gaseste ca nu e cazul sa
intoarca obrazul, ci sa interogheze cu severitate dar drept, lasandu-ne
exemplul maret al cugetului dreptatii in suferinta.
Ana si Caiafa sunt lucratorii satanei, de la care Dumnezeu isi intoarce fata. De
aceea inaintea lor Mantuitorul este retinut si ii lasa sa fiarba in oala fara apa a
minciunilor lor. La intrebari le raspunde scurt si intelept. Se recunoaste pe Sine
a fi Hristosul, declaratie care-L duce la moarte. Intelepciunea Lui n-a fost deci
aceea de a scapa cu orice pret de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruinta
Adevarului, chiar cu pretul jertfei supreme. Sosise vremea.

Adanca este intelepciunea dumnezeiasca si cand lucreaza prin necredinciosi

pentru implinirea planului de mantuire a lumii, asa cum a facut cu
Nabucodonosor si cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi
credinta in lume. Biserica insasi este o taina a marii intelepciuni a lui
Dumnezeu, caci a adus pana la anul 1980 [era anul in care scria Ianolide aceste
randuri – nota noastra], fara stirbire, vestea cea buna a Mantuitorului, si asta in
imprejurari din cele mai grele.
Acum insa se da batalia cea mare. Ultima arma a satanei este amenintarea
cu suferinta si moartea. In fata mortii martirice omul trebuie sa ramana
curat, daruindu-si viata pentru adevar si vesnicie. Adevarul este
incomod lumii, necesita sacrificii materiale, morale si vitale, dar daca
nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au
primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.
Impartasim crestinilor aceste cugetari izvorate din martiriu si-i rugam sa aiba
credinta inflacarata si adanca intelepciune in iconomia mantuirii lumii. Nu
recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: „Indrazniti.
Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).
Noi, desi umiliti, ostracizati, prigoniti si mereu amenintati, traim slava biruintei.
Dumnezeu va gasi o cale prin care sa dea continuitate duhului crestin reinviat
printre cei intemnitati aici. Ne facem datoria si ne cerem iertare pentru
putinatatea de care dam dovada”.

MARTURISIREA LUI HRISTOS

Oare e greu a mărturisi pe Domnul?
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în
ceruri”.
Oare e greu a mărturisi pe Domnul? Nicidecum. Ce greutate e în a spune,
atunci când se cere, că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Cel Unul-
Născut al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, Care pentru noi a venit pe
pământ, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, a
fost răstignit, a pătimit, a fost îngropat, a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri şi
şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii
şi morţii, că a trimis pe Duhul Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, care prin puterea
Lui au zidit pe pământ Sfânta Biserică, cea care, învăţând pe oameni adevărul şi
sfinţindu-i prin taine, îi conduce pe toţi credincioşii, fiii săi, pe calea cea
nerătăcită care duce la împărăţia cerurilor?
 Toate acestea le repetăm
de fiecare dată când ascultăm şi rostim Crezul. Aşadar, ia aceste adevăruri,
întipăreşte-le în inima ta şi fii gata ca, netemându-te de nici o făptură
omenească, să mărturiseşti că aşa, şi nu altfel, trebuie să crezi pentru a
fi mântuit, pregătindu-te să suferi ceea ce va atrage asupra ta această
mărturisire.
Tu îl mărturiseşti înaintea oamenilor ca Dumnezeu şi Mântuitor, iar El
va mărturisi înaintea lui Dumnezeu-Tatăl că eşti un credincios următor
şi mărturisitor al Lui.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură
pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 103)

Cum să ne purtăm cu necredincioşii ce nu-L mărturisesc pe Hristos?

Cum să ne purtăm cu necredincioşii ce nu-L mărturisesc pe Domnul? La fel
cum S-a purtat Domnul cu satul care nu L-a primit. Râvna tinerească,
dovedind multă înfierbântare, ar fi vrut să pogoare foc din cer asupra
lor; Domnul însă o înfrânează:
„Nu ştiţi fiii cărui duh sunteţi...”.
Domnul Mântuitorul, în a Cărui primire stă însăşi mântuirea, nu le-a
făcut nimic celor care nu L-au primit; însă trecând pe lângă ei, i-a lăsat
în voia lor. Aşa se cuvine şi acum: necredincioşii să meargă în calea lor,
iar credincioşii aşijderea. Este Dumnezeu, Care va pune toate în
rânduială la vremea potrivită.
 Pentru necredincioşi trebuie să ne pară rău şi să ne rugăm; trebuie să
dorim ca ei să cunoască adevărul; iar dacă vor grăi împotriva credinţei,
să le răspundemcu dragoste, dar şi cu hotărâre – nu e nevoie de mai
mult.

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa

marturisesti credinta
Din textul urmator cu care completam prezentarea cartii Sf. Maxim, mediator
intre Rasarit si Apus, a teologul francez J-Cl. Larchet, ies in evidenta doua
principii fundamentale ale invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul:

1. criteriul apartenentei la Biserica este marturisirea dreptei credinte (dreapta

credinta fiind indisolubil legata de Sfanta Traditie) si
2. marturisirea dreptei credinte este determinata de ”o constiinta care te apara”.

1) Impresioneaza limpezimea si claritatea cu care teologul Jean-Claude Larchet

expune pilda si invatatura Sfantului Maxim despre criteriul unic si exlcusiv al
apartenentei la Biserica:marturisirea credintei ortodoxe. Este raspunsul
cel mai ortodox, daca putem spune astfel, cel mai curat, care se poate
da initiativei ecumeniste din aceasta saptamana, ce schimonoseste eretic si
ideologic o tema inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura
apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele
Apostolilor 2,42).
Nu poate exista comuniune reala, nici unitate, ne invata Sfantul Maxim
Marturisitorul, decat in masura in care exista marturisirea dreptei
credinte. Unitatea, asadar, nu este un mijloc, ci abia o finalitate care poate fi
atinsa doar in masura in care exista aceeasi marturie de credinta,
anume de credinta ortodoxa. Este o deosebire neta fata de strategia
ecumenista de a transforma discursul despre unitate intr-o strategie simbolica
de putere, intr-o ideologie in care sunt fortate apropierile pe baza unui iluzoriu
”numitor comun”.
In lipsa dreptei credinte, comuniunea euharistica,

adica impartasirea din acelasi Potir nu este

posibila, ori aceea nu mai poate fi numita Euharistie:
invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si
in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai
realizeaza o comuniune adevarata.

Marturia dreptei credintei nu este o marturie individuala, caci nu din

originalitatea sau particularitatea cuiva se intemeieaza, ci este una care
trece ”testul” conformarii cu Scriptura, invatatura Parintilor si a
Sinoadelor. Orice opinie noua trebuie supusa acestui test, indiferent daca
cel care o emite este Patriarh, preot, calugar sau chiar Sinod.Nimeni nu
poate afirma ceva absolut nou in ceea ce priveste invatatura de credinta si
indemnul mantuitor, ci poate doar marturisi ceea ce au marturisit si predanisit
Sfintii Parinti.
Multe din controversele si tulburarile care au marcat si marcheaza spatiul
nostru ortodox, de la stanga ecumenista la dreapta extremista, au fost iscate
tocmai datorita acestei elementare”omisiuni”: cercetarea problemei, a
opiniei, a temei aflate in disputa in lumina invataturii Sfintilor Parinti,
a “cugetului Bisericii”. Cine evita sau leapada invatatura Sfintilor Parinti
pentru a proba temeinicia opiniei sale risca sa se situeze, prin aceasta,
in afara Bisericii si in afara Ortodoxiei.
2) Ceea ce face ca invatatura Sf. Maxim sa fie una din cele mai complete
invataturi este faptul ca temeiul unei bune marturii este dat de
detinerea constiintei Bisericii. Aceasta constiinta se formeaza nu doar prin
acceptarea seaca, la nivel strict intelectual, a invataturilor de credinta, ci
prin fidelitatea vie fata de ele, adica printr-o viata duhovniceasca reala, ce
consta in pazirea poruncilor lui Hristos, in continua lupta de curatire a
inimii si de luminare cu harul dumnezeiesc.
Si acum intelegem mai bine de ce Dumnezeu a randuit ca cel mai mare Parinte
filocalic al Bisericii sa fie si unul din cei mai mari stalpi dintre Sfintii Marturisitori.
Pentru ca acestea doua – lucrarea duhovniceasca si marturisirea, sunt
cele doua aripi ale crestinului-ortodox. Nimeni nu poate marturisi daca are
o constiinta murdara, daca viata lui este intinata, daca nu are fior si lucrare
filocalica, fireste, la masura sa. Nimeni nu poate pretinde, in numele unei
misiuni ”superioare” de a duce o asa-zisa lupta de rezistenta, sa
primeasca dispensa de la a pazi poruncile lui Hristos in integralitatea
lor. Nimeni sa nu se amageasca cu gandul ca amanarea perpetua a pocaintei, a
innoirii duhovnicesti, ar putea fi compensata cu o asa-zisa marturisire a
credintei. Pentru ca Sfantul Maxim afirma in mod clar ca se
marturiseste cu sufletul si cu gura, deci nu doar cu gura…
Nu altul era si mesajul, explicit, al Staretului Partenie de la Manastirea Sf.
Pavel din Sfantul Munte, din omilia pregatita pentru Iasi, anul trecut, si care a
starnit scandal, tocmai fiindca s-a ignorat CU DESAVARSIRE acest paragraf
esential, din finalul ei:
“Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului
Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a
dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor,pentru ca atunci când va
trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea
noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică”.

Asa cum am aratat intr-un din primele materiale publicate, cu ani in urma, pe
acest site, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata si el ca ordinea fericirilor,
care sunt, de fapt, poruncile pe care trebuie sa le pazim, nu este deloc
intamplatoare:
Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi
defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a
vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri-
cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea
fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate
fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negreşit
păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milostiv, drept
şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu
inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste
fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit
de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.

Ne aducem aminte inca o data si de intrebarea pe care Arhiepiscopul Averchie

Tausev, Dreptul Marturisitor cu viata si cu invatatura al Bisericii, o amintea celor
care pareau a fi siguri de apartenenta lor la Biserica:

Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de

Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi
am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin
faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii
Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea
Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata
Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă?Hristos spunea că
porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“.
Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul
Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în
Biserică?”

Acelasi vrednic si sfant ierarh al Ortodoxiei din America vorbea, tocmai in acest
context, despreapostazia chiar a celor care par a fi LUPTATORI PENTRU
“ORTODOXIA ADEVARATA”, fara insa a purta aceasta lupta in Duhul si cu
armele lui Dumnezeu:

Cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie

ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când
păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie
adevărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung
contaminate de un duh lumesc travestit în spiritualitate. Aceasta se
întâmplă din pricina:
(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile
ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi
(2)a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de
credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de
dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-
Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită
în toate formele corecte.

(vezi mai departe AICI)

Parintii au pus astfel, ca o conditie indispensabila pentru a putea fi in stare sa

dai marturia cea buna, si dreapta vietuire. Dupa cuvantul Apostolului
Iacov:
Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură
poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.

Si:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu
are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt
goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi
în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului,
care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără
fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este
Dumnezeu? Bine faci;dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să
înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

De aceea Sfintii Parinti, urmand cuvantul lui Hristos, au avertizat intotdeauna

ca efectul unei marturisiri care nu este rodul unei vietuiri drepte va fi
tulburarea, agitatia sufleteasca, deznadejdea.
Sfantul Grigorie Palama, de pilda, avertizeaza:
”Inselarea, chiar de ar fatari fata adevarului si ar imbraca forme
luminoase, nu va putea produce o lucrare buna, ca de pilda: ura
lumii, dispretul maririi de la oameni, dorinta dupa cele
ceresti (…) linistea duhovniceasca, bucuria, pacea, smerenia, incetarea
placerilor si a patimilor, buna dispozitie sufleteasca pentru ca toate acestea
sunt roadele harului carora se opun cu totul cele ale inselarii.” (Pr.
Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, p. 329)

Asadar, numai cand lucram si asupra pamantului inimii noastre necurate

putem gasi indreptatire in constiinta noastra sa marturisim
adevarul, aceasta fiind ordinea vietuirii duhovnicesti stabilite si de Sf. Ap.
Pavel:
Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre
mântuire.

Cine crede ca este madular al Bisericii calcandu-si in picioare constiinta,

ba inca si morala comuna si paganilor, aceea care ne indeamna spre
cinstea si omenia fireasca, se amageste cumplit, taindu-se singur din
comunitatea iubirii si a harului dumnezeiesc.
Sfantul Maxim Marturisitorul sa ne daruiasca intelegerea cea vie a credintei
mostenite din Parinti!

Din: Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim

Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Editura Doxologia,
 Iasi, 2010

a) Marturisirea credintei ortodoxe ca si criteriu eclesiologic

Am putut remarca faptul ca Maxim insista in special si in mai multe randuri
asupra marturisirii dreptei credinte.
Aceasta insistenta se justifica evident prin faptul ca o parte importanta din
viata sa (din 633 pana in 662) a fost in intregime consacrata apararii
dreptei credinte si ca, inainte chiar de moartea sa martirica pentru aceasta
credinta, el i-a consacrat toate momentele existentei sale si toate puterile fiintei
sale. Marturisirea credintei conditioneaza in ochii sai, asa cum am vazut,
rolul privilegiat pe care il recunoaste in fapt si in principiu, Bisericii si papei de la
Roma.
In esenta, ea este cea care conditioneaza apartenenta sau
nonapartenenta la Biserica, excluderea in afara acesteia sau
reintegrarea in sanul ei, si deci comuniunea sau necomuniunea cu
ea. Acest principiu este valabil atat pentru persoane in raport cu
Biserica, dar si pentru Bisericile locale in raport cu Biserica universala.
Daca comuniunea marturiseste despre unire, o concretizeaza si o manifesta in
cel mai inalt grad, unirea cu Biserica universala nu este determinata si
nici conditionata de comuniune (care este o finalitate si nu un mijloc),
ci de marturisirea dreptei credinte.
Pentru Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos si in Hristos, iar
aceasta comuniune se realizeaza mai intai in marturisirea comuna a
dreptei credinte in El. Daca Hristos nu este marturisit corect,
comuniunea cu El si cu cei care Il marturisesc in mod ortodox devine
imposibila. Gasim de mai multe ori in opera lui Maxim afirmatia
ca marturisirea adevaratei credinte conditioneaza in mod absolut
comuniunea1, caci cel care nu Il marturiseste pe Hristos in mod corect, adica
in conformitate cu Traditia, se plaseaza in afara Lui:
„acela care nu primeste pe apostoli, pe prooroci si pe invatatori, ci
nesocoteste expresiile si glasurile lor, acela dispretuieste pe Insusi
Hristos”2.

Comuniunea care se realizeaza si se manifesta in cel mai inalt grad de realitate

si perfectiune in impartasirea euharistica cu trupul si sangele
Mantuitorului, presupune inca si mai mult dreapta credinta, caci daca nu
marturisim dreapta credinta,
„anulam si rasturnam marea, prealuminata si slavita taina a ortodoxiei
crestinilor”3,

invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si

in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai
realizeaza o comuniune adevarata4.
 b) Acordul cu Traditia, criteriu al ortodoxiei credintei
Dreapta credinta ca si criteriu al apartenentei la Biserica nu este definit de o
Biserica oarecare, de clerul sau, de patriarhul si de credinciosii ei, ci de
intreaga Traditie a Bisericii universale. Criteriul ortodoxiei credintei este,
cum afirma Maxim in nenumarate randuri in textele pe care le-am analizat5, dar
si in intreaga sa opera6, acordul cu Traditia,asa cum este ea exprimata
de invataturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, sinoadelor si ale
Sfintilor Parinti. Nu numai pozitiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor si
episcopilor, darchiar si sinoadele trebuie primite si aprobate in relatie cu
credinta ortodoxa7, asa cum este ea definita de Traditie in toate
componentele ei.
In Biserica, afirma Maxim, invatam

„intreaga Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, Sfintii

Dascali si Sfintele Sinoade”8.

Traditia e constituita prin invatatura pe care a lasat-o Hristos ucenicilor

Sai si pe care acestia au transmis-o Parintilor Bisericii Universale,
invatatii de Dumnezeu”9.

Maxim acorda evident, o mare insemnatate invataturilor Sfintilor Parinti10.

Pentru el, asa cum remarca J. Pelikan,

„identificarea doctrinei ortodoxe a Bisericii catolice inseamna limitarea la ceea

ce Parintii au transmis prin Traditie”11

sau, cum noteaza V. Croce,

„dupa Maxim, traditia inseamna esentialmente «traditia patristica»”12.

Maxim admite ca cuvintele Parintilor reprezinta „lege si canon pentru

Biserica” si afirma:
„cat despre noi, noi urmam intru-totul Sfintilor Parinti”13.

Este necesar, spune el, ca

„prin binecredincioasa cugetare si atotadevarata opinie despre Dumnezeirea si
umanitatea Lui [Hristos] … sa intarim invatatura dreptcredincioasa a
Sfintilor Parinti care au predat acestea Sfintelor Biserici universale ale
lui Dumnezeu”14.

In fata argumentelor aduse de eretici, el spune:

„Sa dovedeasca mai intai acestea cu gandirea Parintilor si apoi se va

confirma opinia dogmelor. Iar daca nu le e cu putinta aceasta, sa se
lase de acestea si sa se conformeze impreuna cu noi numai celor
hotarate de purtatorii de Dumnezeu Parinti ai Bisericii universale si de
cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”15.

Cel care admite ceea ce e in conformitate cu credinta ortodoxa se afla in acord

cu Parintii; invers,

„cel ce nu propovaduieste asa nu primeste pe Parintii de Dumnezeu

insuflati, ci e vadit cine si ce fel sunt cei pe care ii primeste”16.

Marturisirea adevaratei credinte conditioneaza, cum am vazut, apartenenta la

Biserica, impartasirea, primirea Sfantului Duh, unirea cu Hristos si
apartenenta la trupul Sau. Ea ne priveste deci in mod vital, iar
mantuirea noastra depinde de aceasta, de aceea apararea dreptei
credinte nu reprezinta pentru Maxim o discutie dogmatica abstracta, ci
o problema de viata si de moarte.
In acest sens, el scrie:

„Sa pazim marele si primul nostru leac, adica mostenirea cea buna a
credintei, marturisind cu sufletul si cu gura cu toata indrazneala cum ne-au
invatat Parintii urmatori ei insisi ai vazatorilor de la inceput ai Cuvantului ”17.

Desi Maxim afirma ca, pentru ca o afirmatie dogmatica sa poata fi considerata

conforma dreptei credinte, ea trebuie sa corespunda invataturii „unui sinod, a
unui Parinte sau a Sfintei Scripturi”18, nici una dintre componentele
Traditiei neavand pentru el autoritate absoluta, luata izolat, ci doar in
acord cu celelalte si cu intregul. Dupa cum subliniaza. J. Pelikan, pentru
Maxim,
„Scriptura are o autoritate suprema, dar doar daca ea este interpretata
in maniera spirituala si ortodoxa. Parintii sunt normativi, dar doar daca
sunt in armonie cu ceilalti si cu Scriptura din care s-au
hranit. Sinoadele sunt decisive,dar numai in calitate de voce a unicei
doctrine apostolice, profetice si patristice”19.
Maxim ar putea subscrie aici principiului binecunoscut enuntat de Sfantul
Vincentiu de Lerini:

„In Biserica catolica trebuie sa avem grija sa ne limitam la ceea ce a fost

crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti”20,

principiu pe care il enunta el insusi chiar, in formule diferite, dar cu acelasi sens,
scriind, de exemplu, ca norma dreptei credinte este „opinia” sau „credinta
comuna a crestinilor”21, ca aceasta credinta este ceea ce

„se marturiseste pretutindeni de toti in mod neclintit si se crede in chip drept,

pe temeiul propovaduirii lor, adica al invatatorilor alesi de Dumnezeu”22, sau
inca dezacordul cu ei este abatere de la dreapta credinta, iar acordul cu ei
garanteaza unitatea de credinta”23.

c) Ce este Biserica catolica

Un alt punct extrem de interesant al gandirii lui Maxim este conceptia pe care o
are despre Biserica catolica. Biserica catolica nu se identifica pentru el a
priori nici cu Biserica locala, nici cu vreo alta Biserica in special24, nici cu
Biserica universala; problematica ecleziologiei moderne asupra
raporturilor dintre Biserica locala si Biserica universala ii este
straina, ca si conceptia latina conform careia Biserica catolica ar fi
Biserica universala ca suma sau totalitate a Bisericilor locale.
„Biserica catolica” este pentru Maxim „Biserica zidita de Dumnezeu”25,
Biserica lui Hristos a carei piatra unghiulara este (Ef. 2, 20)26 sau al
carei cap il constituie si pentru care ea reprezinta trupul (Col. 1,18,
24)27, pe care El Insusi a stabilit-o pe temelia dreaptei marturisiri a
credintei In El28, si care este una si unica29. Ea se caracterizeaza in mod
esential, cu privire la catolicitatea ei, prin faptul ca marturiseste credinta
ortodoxa, asa cum am putut vedea din mai multe texte pe care le-am
analizat30, si mai ales din afirmatia facuta in fata patriarhului Petru si relatata
in Epistola catre Anastasie:
„Biserica catolica este marturisirea dreapta si mantuitoare a credintei
in El”31.

Cea mai mare parte a celorlalte pasaje ale corpus-ului maximian care utilizeaza
expresia „Biserica catolica” o fac intr-un context in care prezinta credinta
ortodoxa in opozitie cu conceptiile eretice32. De exemplu, Maxim evoca in
maniera sa caracteristica pe cea care
„stand din stramosi pe piatra nesfaramata a credintei, ca una care n-a
fost invatata sa respire nimic altceva decat dreapta credinta in Dumnezeu
propovaduita de Biserica universala [catolica] a lui Dumnezeu”33.

Mai mult, el scrie surorilor care traiesc in regiunea Cartaginei, care altadata
ratacisera in erezie si revenisera recent la dreapta credinta:

„Eu socoteam ca sunteti bine intarite in adevar si ca aveti temeliile sufletului

neclintite de la binecredincioasa marturisire si din nadejdea dreptei credinte
nepatate si fara greseala a lui Hristos, din respectul pentru harul lui Dumnezeu,
care v-a chemat pe voi si v-a unit cu trupul viu si intreg si nepatat al sfintei
Biserici catolice si apostolice si v-a intarit cand va vestejea boala racirii si a
nestiintei, facandu-va madulare ale trupului de obste al Bisericii. Caci prin acest
har se vesteste cuvantul puternic si binecredincios si drept si adevarat al
mantuirii”34.

Parintii care marturisesc si apara credinta ortodoxa o fac in numele Bisericii

catolice si pentru pastrarea ei35;

„pentru cauza Bisericii catolice au lucrat apostolii Lui si Sfintii Parinti care le-au
urmat, si invatatorii, si mucenicii, slujind prin propriile fapte si cuvinte, prin
lupte si sudori, osteneli si sangiuiri si, in sfarsit, prin mortile lor violente”36.

Dimpotriva, cei care marturisesc doctrine eretice se opun Bisericii

catolice si lucreaza pentru nimicirea ei37. Unuia dintre acesti acuzatori, care
spune:
,,spunand tu aceste lucruri, ai facut schisma in Biserica!”,

Maxim raspunde:

”Daca cel ce graieste cuvintele Sfintelor Scripturi si ale Sfintilor Parinti

face «schisma» in Biserica, atunci ce se va arata facand Bisericii cel ce
se arata suprimand dogmele Sfintilor, dat fiind ca fara de ele nu este cu
putinta insusi faptul de a exista o Biserica”38.

Putem asadar afirma ca exista la Maxim o

„identificare a Bisericii catolice cu adevarul de credinta”39,

care pentru el inseamna

„marturisirea dreptei credinte care o intemeiaza si o constituie”40.

Asadar, „catholic” (καθοικος) nu inseamna „universal”
(oίκουμενικος,). Maxim, ca si ceilalti Parinti din vechime, distinge net intre
cele doua notiuni si se declara de acord cu vechea lor uzanta. Intr-adevar, cum
remarca pertinent si G. Florovsky,
„in documentele mai vechi, termenul εκκλησία καθολική nu era niciodata folosit
in sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografica a Bisericii: el
viza mai curand integritatea credintei sau a doctrinei, fidelitatea «Marii
Biserici» fata de intreaga Traditie primara, in opozitie cu tendintele
sectare ale ereticilor, care s-au separat de aceasta plenitudine originara,
urmand fiecare linia proprie si specifica, insemnand mai degraba «ortodox»
[sobornicesc, n.n.] decat «universal»41.

Catolicitatea, distincta de universalitate, este indusa totusi intr-un oarecare

sens. Daca Biserica catolica este universala, universalitatea ei nu este o
universalitate geografica, nici jurisdictionala sau de autoritate, ci o
universalitate care inglobeaza, in spatiu si timp, ansamblul adevarurilor
care totdeauna si pretutindeni constitute credinta ortodoxa42si, de
asemenea, pe toti cei care, oriunde si oricand, continua sa marturiseasca
aceasta credinta43. Numai prin aceasta marturisire comuna a aceleiasi
credinte in aceeasi Treime si acelasi Hristos, Bisericile locale si
credinciosii lor sunt uniti in aceeasi Biserica catolica44; doar prin aceasta
marturisire care uneste crestinii de peste tot din lumea intreaga si de peste
timp, cum scrie Maxim, [Biserica catolica] aduna
„tot pamantul de sub cer […] si a adaugat la ceea ce a fost dobandit ceea ce
mai lipseste si a aratat ca unul este sufletul si una limba tuturor de la o margine
a pamantului la alta prin Duhul, in unitatea de cuget si de grai a credintei” 45.

In acelasi timp insa, trebuie realizat ca, la un moment istoric dat, cand erezia s-
a raspandit in toate Bisericile sau aproape in toate – ceea ce s-a vazut si
probabil ca si Hristos a prevazut:
„Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Lc.
18, 8 )

– Biserica catolica s-a redus la un mic numar de credinciosi, chiar, putem

spune, la unul singur. In acest sens scrie V. Lossky:

„Fiecare parte, chiar si cea mai mica a Bisericii – fie si un singur

credincios – poate fi numita «catolica»”.

Cand Sfantul Maxim, caruia traditia bisericeasca ii atribuie titlul de

Marturisitorul, raspunde celor care voiau sa-l forteze sa se impartaseasca
cu monotelitii:
„Daca intreg universul (oίκουμένη) s-ar impartasi cu voi, eu unul nu m-
as impartasi”,

el opune catolicitatea sa unei ecumenicitati presupus eretice46.

Marturisind si aparand credinta ortodoxa, Maxim are constiinta faptului ca apara
si marturiseste „dogma […] comuna Bisericii catolice”47, adica credinta pe
care apostolii, Parintii, sinoadele, clerul si credinciosii au marturisit-o mereu si
pretutindeni. Cel care marturiseste credinta ortodoxa se integreaza sau
se reintegreaza Biserica catolica si in comuniunea sa48; cel care
propovaduieste o dogma care nu este conforma cu dreapta credinta se
exclude singur din Biserica catolica49 si trebuie chiar exclus din
aceasta50.
Acest principiu este valabil pentru persoane, dar si pentru Biserici: ele
apartin Bisericii catolice, sau, mai curand, se identifica cu aceasta in masura
in care marturisesc dreapta credinta, si sunt excluse din ea (chiar daca
ele continua din punct de vedere institutional sa fie Biserici si sa poarte
numele de Biserici) daca marturisesc doctrine straine credintei
ortodoxe asa cum a fost ea definita de apostoli, Parinti si sinoade. In acest
sens identifica Maxim Biserica Romei cu Biserica catolica, pentru simplul
motiv ca ea marturiseste credinta ortodoxa51 si pentru ca este, in perioada
controversei monoteliste, singura care o marturiseste (iar cand apocrisiarii
romani par a fi gata a accepta invatatura erotica a patriarhului Petru. Maxim
apreciaza ca „lucrurile aproape intregii Biserici catolice si apostolice sunt in
mare primejdie”52). Dimpotriva, Bisericile Constantinopolului, Antiohiei,
Alexandriei, Ierusalimului se afla in afara Bisericii catolice si in afara comuniunii
cu ea (desi sunt in comuniune intre ele) din cauza ca aderasera la
erezie53. Daca, din contra, marturisesc dreapta credinta, Bisericile apar
ca fiind „Sfintele Biserici catolice”54.
Daca portile iadului nu pot face nimic contra Bisericii zidite de Hristos,
asta nu se intampla datorita faptului ca o Biserica oarecare ar
reprezenta-o si nu ar putea cadea in erezie in virtutea unei harisme, a
unei puteri sau a unui privilegiu special, caci, asa cum am spus deja,
nici o Biserica nu se identifica a priori, nici definitiv cu Biserica.Toate
Bisericile, istoria a demonstrat-o, au fost la un moment sau altul, in erezie, si
deci in afara Bisericii catolice. In anumite momente, toate Bisericile au fost chiar
in erezie si Biserica catolica nu mai exista decat redusa la o mana de credinciosi
care continuau sa marturiseasca credinta ortodoxa. Daca, asadar, portile
iadului nu pot face nimic contra Bisericii, aceasta se intampla datorita
harului lui Dumnezeu pe care ea il primeste in calitatea ei de trup al lui
Hristos, si al carei cap este Acesta55, sau in calitate de mireasa a lui
Hristos. Maxim scrie astfel ca „Biserica catolica, mireasa Domnului nostru”, El
Insusi
„o tine inchegata cu vointa Sa prin sangele propriu de viata facator, ca
sa fim eliberati de navala vrajmasilor”56.
Biserica catolica nu-si poate pierde integritatea, nici catolicitatea sa, pentru ca,
in mod fundamental, ea este o realitate mistica care se identifica cu
trupul lui Hristos. Aceasta viziune ideala a Bisericii apare la inceputul
capitolului 63 din Raspunsuri catre Talasie:
„Candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlaudata a lui Dumnezeu,
curata si neintinata, neprihanita si nealterata, nemicsorata si primitoare
a adevaratei lumini. Caci se spune ca aurul fiind inalterabil, daca e scufundat
in pamant nu se innegreste si nu e ros de rugina iar daca e ars nu se
micsoreaza. Afara de aceea, el intareste si innoieste prin forta sa naturala
puterea vazului celor ce si-o atintesc asupra lui. Asa este si Biserica
atotslavita a lui Dumnezeu, care intrece in chip real cea mai curata
natura a aurului. Ea e nealterata, ca una ce nu are nici un amestec
strain in invatatura ei tainica despre Dumnezeu, marturisita prin
credinta; e curata, intrucat straluceste de lumina si de slava virtutilor; e
neintinata, nefiind patata de nici o murdarie a patimilor; e
neprihanita, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele”57.

d) Constiinta ca ultim criteriu al apartenentei la Biserica catolica

Un ultim aspect deosebit de interesant al gandirii Sfantului Maxim, a carui
originalitate a fost deja recunoscuta, este conceptia potrivit careia criteriul
ultim al marturisirii dreptei credinte, si deci, criteriul ultim al
apartenentei la Biserica catolica si apostolica esteconstiinta. Aceasta
conceptie este exprimata cel mai concis in afirmatia urmatoare:
„Nu exista nimic mai silnic decat o constiinta care te acuza si nimic mai
indraznet decat o constiinta care te apara”58.

Cele afirmate pana acum ne permit o mai buna intelegere a modului in care
intelege Sfantul Maxim constiinta. Aceasta, asa cum am notat deja, nu e
constiinta individuala, constiinta strans legata de propria vointa sau ceea ce
Maxim numeste gnome, constiinta particularizanta, prin care fiecare individ
tinde sa se puna in valoare, sa-si afirme originalitatea sau
superioritatea si sa se opuna astfel celorlalti, ceea ce constituie in randul
oamenilor sursa de scindari si opozitii59. Constiinta de care vorbeste Maxim
este o constiinta duhovniceasca, ale carei valori de referinta sunt cele
ale Traditiei, si care este iluminata de Dumnezeu. Maxim subliniaza in mai
multe randuri ca principiile pe care le apara, spre deosebire de cele ale
ereticilor, nu au ca scop a se distinge, nici a se opune, nu sunt inventii
individuale, nu reflecta propriile sale idei, nu urmaresc realizarea unui
proiect individual60, ci sunt in intregime conforme cu Scriptura, cu
sinoadele si cu invatatura Parintilor61 si dau marturie despre o realitate care
il depaseste si la care el insusi se supune. Pe scurt, constiinta personala reflecta
constiinta eclesiala, cea a Bisericii catolice, in spatele careia aceasta se sterge
cu umilinta si fata de care se face in intregime transparenta.
„Eu, afirma Maxim, n-am o dogma proprie, ci pe cea comuna a Bisericii
universale. Fiindca n-am lansat vreo expresie ca sa fie numita dogma
mea proprie”62.

Aceasta constiinta eclesiala nu este o constiinta naturala. Ea se

formeaza in Biserica catolica, in fidelitatea invataturilor sale, in
conformarea smerita (si de care da dovada permanent Maxim) fata de
Traditie, si intr-o viata duhovniceasca in care asceza sa permita inimii si
duhului sa fie curatite si in consecinta, sa primeasca iluminarea
harului63. Maxim, dupa exemplul Sfintilor Parinti, subliniaza ca, in apararea si
ilustrarea dreptei credinte, ei au fost „de Dumnezeu insuflati”64,
nemaivorbind de ei insisi, ci de Hristos care locuia in ei, Hristos:
„devenit suflet al sufletului lor, aratandu-se prin toate faptele, cuvintele si
cugetarile lor, incat toti socoteau ca cele ce pornesc din ei nu sunt ale lor,
ci ale lui Hristos,Care Se substituie acelora prin har”65.

Astfel incat nu se poate vorbi de o autoritate personala a Parintilor, ci de

cea a Adevarului care a vorbit si vorbeste prin ei66.
Urmatoarele reflectii ale lui Vladimir Lossky exprima foarte bine ceea ce
caracterizeaza constiinta catolica a Parintilor, constiinta la care Maxim insusi,
inconjurat de erezii, face apel ca la un ultim punct de referinta:
„Constient de Adevar este cel care nu mai e supus constiintei sale proprii.
Atunci, Adevarul pe care-l marturisim se prezinta in obiectivitatea lui; nu ca o
parere proprie, ca «propria mea teologie», ci ceea ce este propriu
Bisericii, acel kath’ olon, ca Adevar Catolic […] Este constiinta unora, cele
cateva constiinte care fac sa biruiasca Adevarul in intregul Bisericii, pentru ca
ele sunt curate de orice subiectivitate: caci constiinta celor care nu vorbesc in
numele lor propriu, ci in numele Bisericii, este cea care vorbeste, facand din
Biserica subiectul unic al constiintelor personale multiple. Daca voim sa
aplicam notiunea de constiinta realitatii bisericesti, va trebui deci sa
gasim mai multe constiinte personale, dar un singur subiect de
constiinta, o singura „constiinta de sine” care este Biserica. In acest sens
Parintii Bisericii si toti cei care merg in pas cu ei eliberandu-se de limitarile
individuale sunt parintii constiintei Bisericii”67.
GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui
Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului
Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN
HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE
Mai mari decat acestea vom vedea (I)
O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă,
dar sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire
inimii!

Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea

înstrăinaţi de Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru totul este zadarnic şi lipsit de noimă.
In Sfânta Evanghelie după Ioan găsim o istorisire minunată care ne ajută să
pătrundem în taina cunoaşterii adevărului lui Hristos: chemarea la apostolat
a ucenicilor Filip şi Natanael. Ea ne arată în ce chip ajungem să-L cunoaştem
pe Ziditorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, Care pentru noi S-a
deşertat pe Sine şi S-a îmbrăcat cu slăbiciunea omenească, ca prin
această „slăbiciune” să ne mântuiască şi să ne dea puterea de a purta
slava măreţiei Sale. Iar noi ştim că „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai
puternică decât tăria oamenilor”.

Hristos îl găseşte pe Filip şi îi

spune:„Urmează-Mi“. Porunca Domnului este de ajuns pentru ca Filip,
om simplu şi lipsit de făţărnicie, să primească îndată chemarea Lui.
Răspunsul grabnic, neşovăielnic al lui Filip este insuflat si de vederea
Feţei Domnului, precum şi de energia dătătoare de viaţă a cuvântului
Său, care oglindesc în chip desăvârşit dumnezeirea Lui. De asemenea, nu
trebuie să uităm că în vremea aceea iudeii aşteptau cu osârdie şi cu mare
nădejde venirea Izbăvitorului, urmând astfel evlaviei de veacuri a strămoşilor
lor. Toate acestea au făcut cu putinţă desăvârşita ucenicie a lui Filip care,
fără zăbavă, L-a urmat pe Hristos.
De îndată ce focul dumnezeiesc al lui Hristos i-a aprins candela
sufletului, nimic nu-l mai putea opri acum pe Filip să aprindă la rândul
lui şi alte candele. Flacăra iubirii lui Dumnezeu se răspândeşte cu mare
repeziciune de la o inimă alta şi următoarea candelă ce avea să fie
aprinsă a fost cea a lui Natanael. Totuşi, acesta n-a putut să-şi ascundă
neîncrederea: cum este cu putinţă ca Mântuitorul să vină dintr-un orăşel atât de
neînsemnat precum Nazaretul? Plin de înţelepciunea pe care o dobândise din
întâlnirea cu Domnul, Filip îi răspunde simplu: „Vino şi vezi“. Intr-adevăr, nu
există răspuns mai bun decât acesta: „Vino şi verifică tu însuţi acest
adevăr, iar dacă El este Adevărul, atunci îţi va fi cu neputinţă să te mai
îndoieşti”.
***

Dacă omul caută cu sinceritate şi în mod obiectiv adevărul, îl poate

descoperi ca în orice ştiinţă, făcând un experiment. Din acest punct de
vedere teologia se aseamănă stiinţelor empirice, unde mai întâi se formulează o
ipoteză şi se concepe o teorie, iar apoi se fac experimente pentru a o verifica.
Dacă ipoteza se confirmă, ea este recunoscută ca lege ce guvernează un anumit
fenomen fizic. La fel se întamplă şi în viaţa duhovnicească: învăţăm despre
Dumnezeu şi despre căile Lui din experienţă, „punând la încercare” adevărul
Său în relaţia noastră cu El. Atunci când adevărul cuvintelor Sale se
confirmă, el devine singura lege care ne ocârmuieşte viaţa. Poruncile lui Hristos
ne sunt date sub formă de ipoteză. De pildă, Domnul spune: „Fericiţi cei ce
plâng, că aceia se vor mângâia”, arătându-ne prin aceasta că numai cei ce
îmbrăţişează plânsul cel duhovnicesc se vor învrednici de mângâierea
nestricăcioasă a Mângâietorului.
Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu,
sunt înzestrate cu raţiune şi libertate. In marea Lui bunătate şi milostivire,
El ne îngăduie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum
şi El ne cearcă inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă. Intr-adevăr,
Domnul voieşte ca noi să venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de
bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L „încercăm” cu nevinovăţie, aşa cum
a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem“, Dumnezeu nu va întârzia să
ne dea mărturie despre Sine însuşi. Insă ne lasă pe noi să facem primul
pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de
bunăvoie şi cu toată inima. Negrăită este smerenia şi milostivirea lui
Dumnezeu, iar cuvintele ce purced din gura Lui îl încurajează pe om să-L „pună
la încercare” pe Ziditorul său şi astfel să-L cunoască precum este. Insă, pe cei
ce nu L-au încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut experimentul lor cu
Dumnezeu, Domnul „i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce
nu se cuvine“, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani.
Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână necercat la cuget şi
la inimă, adică să nu fi „gustat” vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici
să se fi învrednicit de cunoaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în
 această viaţă este să ne lăsăm înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu
ajungem
CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS
VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA
CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA
DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si
totusi sa fie stapanit de o INSOLENTA DEMONICO-LUCIFERICA si, in
esenta, sa-si promoveze propriile patimi”

Print

“Este important sa ramanem in ceata Ucenicilor lui Hristos, in

Biserica, chiar daca exista diferite probleme… si sa traim cu
adevarat in Biserica…”

“Nu este de ajuns ravna, si mai ales cea exterioara, care este
hranita de felurite patimi, ci este nevoie si de experienta
duhovniceasca, dimpreuna cu harisma teologica a
discernamantului...”
Interviu acordat de Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos
pentru revista “Familia ortodoxa”, nr. 9 (92)/ 2016:
„Martiriul este rod al vederii lui Dumnezeu”
Cititi aici si ultima parte a acestui interviu:

 Interviu nou dat de MITROPOLITUL IEROTHEOS de Nafpaktos privind

reactiile zelotiste in urma Sinodului din Creta si documentul “diplomatic”

despre relatiile Bisericii cu restul lumii crestine: “TREBUIE SA NE LUPTAM

SA FIE CORECTAT TEXTUL si sa fie rescris intr-un mod teologic si patristic.

E NEVOIE DE CALM, CUMPATARE SI RUGACIUNE ca sa nu se creeze

schisme in Biserica”
[…]

– Spun Parintii ca pentru a fi cineva marturisitor in orice vreme — deci si in

vremurile de astazi — trebuie sa fi ajuns la treapta luminarii mintii. Va rugam sa
ne spuneti ce este luminarea mintii si care sunt semnele ca a ajuns cineva la
luminare.

– Marturia-marturisirea este strans legata de martiriu. Marturia ortodoxa

fara martiriu, atunci cand nu exista conditii pentru martiriu, are valoare, cata
vreme martiriul fara marturie-marturisire nu are valoare, pentru ca si ereticii
pot suferi martiriu fara sa aiba marturie ortodoxa si, prin urmare, nu
sunt martiri din punct de vedere ortodox.
Marturia ortodoxa si martiriul ortodox presupun un om care se afla pe treapta
luminarii mintii si a vederii lui Dumnezeu, asa cum bine spuneti in intrebarea
dumneavoastra. Staretul Sofronie de la Essex spunea ca martiriul este
rod al vederii lui Dumnezeu. Acest lucru il arataFericirile lui Hristos, care
incep cu saracia duhovniceasca, adica cea mai adanca smerenie, trec prin
tanguire, blandete, milostivire, curatia inimii, pace — si, la sfarsit, prigoana.
Acest lucru se vede si in viata Apostolilor, care le-au parasit pe toate
pentru a-L urma pe Hristos, s-au curatit, au trecut prin durerea Crucii
lui Hristos, L-au vazut pe Hristos inviat, au primit Duhul Sfant in ziua
Cincizecimii, au propovaduit Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu in
toata lumea si si-au incheiat viata prin moarte martirica,cu exceptia
Evanghelistului Ioan, care a trait martiriul Crucii pe Golgotha.
Astfel, marturisirea lui Hristos presupunecomuniunea marturisitorului cu
Hristos in Duhul Sfant. Insusi Hristos a spus:
„Oricine va marturisi intru Mine[1] inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu intru
el inaintea Tatalui Meu Care este in Ceruri, iar de cel ce se va lepada de Mine
inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu Care este in
Ceruri” .
Matei 10:32-33
In acest pasaj trebuie sa luam aminte la acest „intru Mine”. Sfintitul Gura de
Aur, talcuind acest punct, spune ca prin aceasta Hristos arata ca „mar-
turisitorul marturiseste nu prin puterea sa proprie, ci ajutat de harul de
sus“[2]. Dimpotriva, pentru cel care Il tagaduieste pe Hristos nu foloseste „intru
Mine”, pentru ca, „devenind pustiu de darul lui Dumnezeu, astfel se
leapada [de Hristos]”.
Aceasta inseamna ca marturisirea lui Hristos nu se face din patimile
omenesti, ci in comuniune cu Hristos: Hristos adevereste in inima, iar
omul marturiseste, dupa cuvantul Apostolului Pavel: „Caci cu inima se crede
spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” Roman‘ 10:10. Aceasta
inseamna ca omul poate sa spuna „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in
mine” Galateni 2:20, ca drept sa invete[3] cuvantul adevarului. Iar ca sa spuna
aceasta trebuie sa aiba o foarte adanca incredintare ca inlauntrul sau
lucreaza Hristos, in Duhul Sfant.
Exact asta inseamna ca inlauntrul inimii omului trebuie sa fie pusa in lucrare, in
Duhul Sfant, energia noetica a sufletului – lucru care este caracterizat de Parinti
ca minte -si, mai ales, sa existe luminarea mintii, rugaciunea mintii (rugaciunea
noetica). Sfantul Maxim Marturisitorul scria ca atunci cand omul depaseste
placerea si durerea se afla la treapta curatiei inimii, cand depaseste
uitarea si ignorarea lui Dumnezeu, atunci se afla la luminarea mintii, iar
cand depaseste inchipuirea, atunci se afla la indumnezeire si este teolog
adevarat.
Prin urmare, cand omul isi tamaduieste partea patimitoare a sufletului, cand
puterile sufletesti scapa din starea impotriva firii si se misca spre starea dupa
fire si spre cea mai presus de fire, atunci devine Parinte al Bisericii, Marturisitor
ortodox, are teologie empirica ortodoxa si poate deveni martir al lui Hristos. In
caz contrar, lucreaza patimile, si prin patimi vorbeste vrajmasul
credintei noastre.
„Teologia ortodoxa este empirica”
– Din aceasta intelegem ca, de exemplu, cineva care este bine-intentionat,
iubeste Ortodoxia si vrea sa o apere cu ravna, dar nu a ajuns la luminare, in
momentul in care va fi pus in situatia marturisirii se va lepada, oricat de mult si-
ar fi dorit sa marturiseasca?

– In chestiunile credintei ortodoxe nu conteaza atat de mult sa fie

cineva bine-intentionat sau sa aiba o buna disponibilitate sufleteasca si
ravna, pentru ca multi dintre cei care au aceste insusiri se afla si in
erezii, si in alte religii. Problema este sa avem baze teologice ortodoxe,
instruire teologica, premise teologice, traditie isihasta si multe altele. Teologia
ortodoxa este empirica, si aceasta teologie poate sa deosebeasca ce
este creat de ce este necreat, ce este necurat de ce este curat, ce este
ortodox de ce este eretic, marturisirea ortodoxa de indaratnicia
inselata.
Astazi exista multa confuzie in jurul acestor subiecte, si lucrul acesta ma
nelinisteste in mod deosebit. Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox,
si totusi sa fie stapanit de o insolenta demonica-luciferica si, in esenta,
sa-si promoveze propriile patimi.
Ganditi-va ca toti ereticii primelor veacuri (Pavel din Samosata, Arie,
Nestorie etc.) erau clerici morali, oameni buni, aveau ravna — dar, pe
de o parte, nu aveau cunoasterea teologiei empirice, iar pe de alta parte
teologhiseau din filosofie. Vorbeau despre faptul ca Dumnezeu are esenta si
energie – dar in chip filosofic, aristotelic, intelectual, de aceea au si cazut in
erezii. Acest lucru il vedem puternic la teologii monarhianisti dinamici si
modalisti, care incercau, pe baza unor premise filosofice, sa interpreteze ca
Dumnezeu este Unul si in acelasi timp Trei.
Dimpotriva, Parintii Bisericii vorbeau despre esenta si energie din
experienta lor cea dupa har, cu alte cuvinte cunosteau empiric ca omul se
impartaseste de energia necreata a lui Dumnezeu, iar nu din esenta Lui
necreata, si aceasta cunoastere provenea din faptul ca vedeau Lumina
dumnezeiasca care patrundea in adancul existentei lor, in inima lor, dar nu
puteau sa vada „izvorul” acestei Luminii. Şi pe baza acestei experiente vorbeau
despre faptul ca energia lui Dumnezeu este impartasibila omului, iar esenta
neimpartasibila.
Cine ajunge la asemenea stari duhovnicesti devine teolog ortodox, dupa
cuvantul Apostolului Pavel: „Dumnezeu, Cel ce a zis «Straluceasca in intuneric
lumina» -, Care a stralucit in inimile noastre, spre luminarea cunostintei slavei
lui Dumnezeu pe fata lui Hristos” 2 Corinteni 4:6, si dobandeste dumnezeiasca
dragoste, care „nu cade niciodata” 1 Corinteni 13:8. Toate iubirile sentimentale vin
si trec, numai dumnezeiasca dragoste nu se micsoreaza. Este vorba de
dragostea care e legata de experienta indumnezeirii si sfarseste in
martiriu.
Oamenii care au o teologie cerebrala-rationala – exprimata mai degraba
de patimi – si sunt manati de tot felul de interese, nu au focul
dumnezeiestii dragoste inlauntrul lor si, fireste, sunt supusi
alunecarilor.
Prin urmare, nu e de-ajuns sa teologhisim, ci sa dispunem si de
premisele ortodoxe ale teologiei ortodoxe, care
sunt experienta,isihasmul dupa Hristos.
Acest lucru il vedem la Sfantul Maxim Marturisitorul, care era isihast
ortodox, asa cum reiese din primele sale scrieri, iar apoi, pana la sfarsitul vietii,
a ajuns marturisitor ortodox, adicalega isihasmul de marturisire. Acest lucru
il vedem si la Sfantul Grigorie Palama, care a trait isihast si a grait teologic.
Aceasta este chintesenta intregii invataturi si vieti a Sfintilor Parinti.
„Nu este de ajuns ravna, ci este nevoie si de experienta
duhovniceasca”
In istoria Bisericii citim ca au existat cazuri ca acestea despre care vorbiti in
intrebarea dumneavoastra. Adica au existat crestini care aveau ravna pen-
tru Hristos, insa atunci cand s-au aflat in situatii grele, s-au temut si s-
au lepadat de Hristos — pentru ca aveau ravna, „dar nu dupa
cunostinta“ Romani 10:2, si nu aveau o experienta duhovniceasca inalta. Nu este de
ajuns ravna, si mai ales cea exterioara, care este hranita de felurite
patimi, ci este nevoie si de experienta duhovniceasca, dimpreuna cu
harisma teologica a discernamantului.
Avem pilda Apostolului Petru, care s-a lepadat de Hristos in timpul
Patimii Sale, in timp ce mai inainte spunea ca, daca toti se vor lepada de
Hristos, el niciodata nu se va lepadacf. Matei 26:30-35. Cauza caderii sale a fost
faptul ca se distingea pe sine de ceilalti Ucenici, pe care ii desconsidera
si-i credea in stare sa se lepede de Hristos. Insa dupa caderea sa, cand s-a
lepadat de Hristos, s-a smerit, a plans cu amar si, dupa o adanca pocainta, a
ramas in ceata Ucenicilor, pe care mai inainte ii desconsidera, si astfel s-a
invrednicit sa-L vada pe Hristos cel Inviat. Iar cand a primit Duhul Sfant in ziua
Cincizecimii, a devenit foarte puternic, propovaduind Evanghelia Imparatiei lui
Dumnezeu si suferind mucenicie pentru Hristos.
Este important sa ramanem in ceata Ucenicilor lui Hristos, in Biserica,
chiar daca exista diferite probleme — si azi, ca si atunci, cand Ucenicii L-au
parasit pe Hristos -, pentru ca noi, ramanand cu pocainta in ceata Ucenicilor,
fara sa-i desconsideram, vom putea sa Il vedem pe Hristos cel Inviat.
„Trebuie sa avem un Parinte duhovnicesc indumnezeit”
– Cum sa ne pregatim sa ajungem marturisitori, chiar mucenici, in ziua
de astazi — in fapta, nu doar in cuvant?
Este nevoie sa traim cu adevarat in Biserica, cu pocainta, rugaciune,
pazirea poruncilor lui Hristos, studierea cuvintelor Prorocilor,
Apostolilor si Parintilor, impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos.
Ceea ce ne trebuie mai ales este sa avem un Parinte duhovnicesc
indumnezeit, cu discernamant, care sa poata face deosebire intre
energiile dumnezeiesti si cele demonice, intre cele create si cele necreate,
intre cele ale inchipuirii si cele ale realitatii, intre energiile omului impatimit si
energiile omului despatimit. Lucrarea Parintelui duhovnicesc este de a-i naste
din nou pe oameni si de a-i face copii ai lui Dumnezeu, iar nu proprii lui
adepti, sau adeptii lui satana. Pentru ca, din pacate, se intampla si acest
lucru.
Problema este insa ca astazi sunt tot mai rari Parintii duhovnicesti
indumnezeiti si predomina Parintii duhovnicesti impatimiti, care nu au
discernamant teologic. Astfel de Parinti duhovnicesti nu pot deosebi erezia de
adevar, ceea ce este dumnezeiesc de ceea ce este satanic, ceea ce este
impatimit de ceea ce este nepatimas, si de aceea este cultivata intens o teologie
care poate fi caracterizata drept „teologie a patimilor”.
Cand nu putem gasi un indrumator duhovnicesc potrivit, atunci sa ne
smerim, sa cerem ajutor de la Dumnezeu, sa ne rugam, sa ramanem
statornici in invatatura Prorocilor, Apostolilor si Parintilor, in hotararile
Sinoadelor Ecumenice, si Dumnezeu ne va descoperi voia Sa.
[… – continuarea AICI]
Material realizat de Anca Stanciu
Traducere de Tatiana Petrache
[1] Traducerea exacta a expresiei din original, redata si in versiunile Bibliei de la
1688 si a celei din 1914. Prepozitia εν indica aici un raport de inferioritate a
subiectului cu persoana de la dativ, asupra caruia Sf. Ioan Gura de Aur insista in
mod anume („Iata cat de precise sunt cuvintele Sale! N-a spus «pe Mine», ci
«intru Mine»…”). Talcuirea aceasta este intarita si de Sf. Theofilact al
Bulgariei: „Şi nu a zis: «cel ce Ma va marturisi pe Mine», ci«intru
Mine», adica «intru puterea Mea», caci cu adevarat cel care
marturiseste marturiseste fiind ajutat de harul cel de sus. Iar celui care
se leapada nu i-a zis «intru Mine», ci «de Mine», aratand ca acesta se
leapada neavand ajutorul cel de sus“, (n.red.)
[2] Omilii la Matei, PSB 23, p. 425. (n. red)

[3] Expresia liturgica din traducerea romaneasca in uz este: „drept invatand cu-
vantul adevarului Tau”. Sensul de baza al verbului gr. compus este a taia
drept, folosit aici sensul figurat a delimita corect, cu referire la delimitarea
adevarului de erezie. (n.red)

să „gustăm” sau să simţim Adevărul Lui. Cuvântul grecesc δοκιμος, derivat

de la verbul δοκιμαζω, folosit de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (1, 28),
înseamnă: „cel ce a gustat şi a dobândit cunoştinţă”. Tocmai această
cunoaştere empirică nemijlocită a adevăratului Dumnezeu este teologia
mistică a Bisericii noastre. Este cunoaştere mistică nu pentru că ar fi în
vreun fel „ascunsă”, ci pentru ca nu este exterioară omului, ci este
trăită de către „omul Cel tainic” al inimii ca dar al Duhului Sfânt. O astfel
de cunoaştere a lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin simţuri, căci Dumnezeu
nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, nici Cunoscut de către mintea
omenească. Omul nu trebuie decât sa vrea să facă acest experiment:
dacă primeşte cuvântul lui Hristos şi-l împlineşte în viaţa sa, va putea
verifica apoi lăuntric adevărul acestui cuvânt şi-l va îmbrăţişa cu toată
inima, statornicindu-l drept legea fiinţei sale. Atunci i se vor deschide
ochii duhovniceşti, iar inima i se va trezi la credinţa care devine
astfel „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor
nevăzute”.
Precum trupul este înzestrat cu simţul pipăitului, al auzului şi al
văzului, tot aşa şi sufletul omului, inima lui isi are simţurile sale. Când
omul îmbrăţişează pocăinţa şi trăieşte potrivit cuvântului lui Hristos,
simţurile lui duhovniceşti prind viaţă şi el începe să-L vadă pe
Dumnezeu, să-L cunoască, să-I audă glasul şi să-I simtă prezenţa în
chip negrăit. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde cu mintea, nici percepe prin
simţuri, dar Îl putem simţi şi trăi în inima noastră. Inima omului este
sălaşul mult dorit al Domnului, iar când Acesta vine să locuiască într-
însa, omul simte că se află în întregime în Duhul lui Dumnezeu; începe
să preţuiască limba lui Dumnezeu, învaţă să vorbească cu El si să-I
asculte cuvântul. Cu adevărat, neasemuite sunt căile prin care ne împărtăşim
de Dumnezeu!
Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă”, sau cum citim în
Vechiul Testament,„să guste şi să vadă“. Am putea spune, de asemenea,
„să guste şi să cunoască”. Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos
este Domnul, că Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul
asemenea Lui.
Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca sa trezească în el
dorinţa de a se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu.
[Nota autorului:

Un astfel de răspuns din partea omului este exprimat cel mai bine prin cuvântul
grecesc φιλότιμο. Acest cuvânt, a cărui adâncime nu poate fi, din păcate, redat
în întregime în limba română, exprimă ideea că singurul scop al omului este să
fie bineplăcut lui Dumnezeu, în viață și în moarte, în bucurii și în necazuri. Într-
un sens mai general, φιλότιμο redă un simțământ smerit de recunoștință.]
Vedem aceasta din cuvântul cu care Mântuitorul l-a întâmpinat pe
Natanael. In majoritatea cazurilor, pentru a-i putea împărtăşi omului
viaţa cea veşnică, Domnul începe prin a Se smeri pe Sine înaintea
lui.
[Nota autorului:

O minunată pildă în acest sens este întâlnirea Domnului cu femeia

samarineancă (In. 4):pentru a Se putea descoperi pe Sine ca Mesia
înaintea acestei femei și pentru a o ridica din starea ei căzută, făcând
din ea apostolul Său, Domnul S-a smerit mai întâi pe Sine și i-a spus, ca
și cum ar fi avut nevoie de ajutorul ei: “Dă-mi să beau”. Și numai apoi a
adăugat: “Dacă ai fi știut Cine vorbește cu tine, tu ai fi cerut de la El apa cea
vie”.]
Cu Natanael însă El procedează altfel: în loc să Se smerească pe Sine, Hristos îi
dezvăluie acestuia ascunzişurile inimii sale, vădind aroganţa cu care s-a
apropiat de El („Din Nazaret poate fi ceva bun?“) şi strivind-o, însă nu prin
cuvinte mustrătoare, ci printr-o neprefăcută blândeţe: „Iată, cu adevărat,
israelit în care nu este vicleşug!” Când Dumnezeu ne striveşte părerea de
sine, ne dăruieşte totodată şi puterea să ne tămăduim de ea, în timp ce
dacă am merge la un psiholog şi i-am descoperi rănile noastre
sufleteşti, acesta ar face probabil o analiză impresionantă a stării
noastre, dar am rămâne nevindecaţi. Căci numai Dumnezeu ne poate
arăta sărăcia duhovnicească şi, vrând să ne mântuiască, ne insuflă şi ne
dă puterea să ne lucrăm mântuirea fără a cădea în deznădejde. Atât de
mare este dorinţa lui Hristos de a-i împărtăşi lui Natanael viaţa şi adevărul Său,
încât, după ce i-a descoperit mândria ascunsă, îl goleşte cu desăvarşire de ea.
Numindu-l israelit în care nu este vicleşug, Domnul nu numai că îi striveşte
aroganţa, dar recunoaşte totodată şi dreptatea inimii lui, căci, în ciuda
îndoielilor sale, Natanael se hotărâse să vină la Hristos, să-L vadă faţă catre
Faţă. De bună seamă, nu doar conţinutul cuvintelor lui Hristos, ci şi
energia care le însoţeşte descoperă adevărul şi împărtăşeşte inimii
omului harul ce purcede din Inima dumnezeiască a Domnului
Iisus. Viaţa în Hristos este asemenea unui iceberg: numai vârful i se
poate vedea, însa în puterea lui Dumnezeu stă ascunsă o negrăită
măsură a harului pe care El o împărtăşeşte inimii omului potrivit
Credinţei lui.
Cuvântul Domnului a trezit şi a înviat sufletul lui Natanael. Totuşi, îndrăzneala
nu-l părăseşte, căci il întreabă pe Hristos: „De unde mă cunoşti?” Atunci
Domnul continuă să i Se descopere:

„Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin“.

Aceste cuvinte fac referire la prorocia lui Zaharia din Vechiul

Testament, unde „a fi sub smochin” înseamnă a cerceta neîncetat Legea
şi cuvântul lui Dumnezeu. Căci Domnul ştia că Natanael cerceta neobosit
Scripturile, căutând cu râvnă fiecare urmă a prezenţei lui Dumnezeu în
cuvântul Său scris. Cuvântul rostit al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat
trebuie să fi răsunat adânc în inima lui, de vreme ce îi fusese adresat personal şi
i se potrivea în chip desăvârşit. In clipa aceea Natanael nu putea decât să
se recunoască învins, căci inima îi fusese înştiinţată de adevărul Fiului
şi Cuvântului lui Dumnezeu. El îşi pecetluieşte înfrângerea prin propriul său
„Amin”, mărturisind: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui
Israel“, ceea ce înseamnă: „Cu adevărat, Tu eşti Cel pe Care îl căutam în
Scripturi sub smochin. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israel,
Răscumpărătorul lumii”.
De îndată ce Natanael şi-a mărturisit credinţa în dumnezeirea Nazarineanului,
Domnul întăreşte adevărul născut în inima lui prin cuvintele:

„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari
decât acestea vei vedea“.

Mare este puterea acestui cuvânt, căci este rostit de Atotputernicul Dumnezeu şi
dezvăluie esenţa vieţii omului în Hristos – o viaţă dinamică ce nu
cunoaşte nici împuţinare, nici stagnare, o viaţă în care neîncetat vom
vedea „lucruri mai mari”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, în veacul ce va să fie
îngerii înşişi vor creşte neîncetat întru plinătatea iubirii, iar această
creştere nu va avea sfârşit. La fel poate spori şi omul în fiecare zi în
cunoaştere şi har încă din viaţa aceasta.
In rai Dumnezeu astfel S-a descoperit pe Sine omului, încât simpla vedere a
Ziditorului său îl insufla pe Adam să urmeze virtuţilor şi vieţii Acestuia. După
căderea în păcat, Dumnezeu, vrând să-l ridice pe om, a făcut din inima lui ţinta
cercetării Sale:

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide

uşa, voi intra Ia el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.
Domnul doreşte însă ca şi noi să facem din Elţinta vieţii noastre, de
aceea se cuvine să stăm la uşa milostivirii Sale şi să batem cu râvnă şi
din toată inima. Acest lucru este însă cu putinţă numai dacă rămânem în
prezenţa lui Dumnezeu, încercând să cultivăm în inima noastră o simţire
duhovnicească şi dumnezeiască. Astfel va veni clipa când uşa inimii se va
deschide şi atunci va începe praznicul lui Dumnezeu cu omul. Cel ce petrece
neîncetat în prezenţa Domnului va cunoaşte în fiecare zi noi suişuri
duhovniceşti în inima lui prin lucrarea dreptei Celui Preaînalt, adică prin
harul Duhului Sfânt. In felul acesta împlinim porunca lui Dumnezeu de a-I
aduce neîncetat o cântare nouă. O astfel de viaţă nu poate fi nici statică,
nici plictisitoare, căci trăim în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cei ce au
gustat şi au văzut că Domnul este bun ştiu că energia Lui dumnezeiască
insuflă neîncetat o nouă cunoaştere şi descoperă noi chipuri prin care
inima se lărgeşte în Urcuşul ei către Dumnezeu. Ei ştiu că milostivirile
Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă.
[va urma]
(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea
cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei
duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia,
2015
Sfantul Nectarie de Eghina despre RAVNA CEA INSELATA SI RAVNA
CEA ADEVARATA
Despre cel cu ravna fara cunostinta
“Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile
sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea
iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice
poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea
ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste.
Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la
Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i
impartasesc principiile si convingerile.
Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie
sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se
impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie
fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de
zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu
orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand
tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire”.
Despre cel cu râvnă întru cunoştinţă
“Chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Este slujitor al adevăratei
credinţe în Dumnezeu; este cu adevărat cu totul dăruit lui Dumnezeu şi
păzeşte cu străşnicie legea Lui. Păstrează tradiţiile părinţilor săi şi lucrează
cu mult îndemn pentru slava numelui lui Dumnezeu. Este iubitor al lucrărilor
vrednice de laudă şi cu dorinţă aprinsă se sileşte a urma cele bune. Merge cu
multă râvnă pe calea virtuţii şi sârguieşte la îndeletnicirile cele mai bune.
Cel ce are râvnă întru cunoştinţă este prietenul celor bune şi iubitor al
tuturor virtuţilor. Arde de dorinţa de a răspândi cuvântul Domnului, de
a întări credinţa şi de a duce la bun sfârşit lucrarea Bisericii, de a face
să rodească mai mult învăţătura dată de Dumnezeu şi de a statornici
împărăţia Lui pe pământ [“precum in cer, asa si pe pamant” inseamna
nu a construi un rai social pe pamant, ci a aduce Duhul Sfant in
sufletele oamenilor]. Lucrează, se mişcă şi slujeşte neostenit. Râvna lui mai
tare se aprinde cu cât mai mult slujeşte şi făptuieşte binele şi cu cât mai mult Îl
iubeşte pe Dumnezeu.
Ostenindu-se nu se lasă biruit, lucrând nu se descurajează, trudind nu simte is-
tovire, cheltuindu-se nu se isprăveşte, nu deznădăjduieşte nicicând. Pururea
înfloreşte şi este plin de viaţă, binevoitor şi curajos, avântându-se mereu spre o
nouă muncă. Arzând de râvna sa dumnezeiască el caută a-şi spori
lucrările şi a le răspândi în toată omenirea. Îmboldit de iubirea sa
pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, pe toate le face cu iubire şi cu
jertfire de sine. Nimic din ce ar putea aduce întristare aproapelui nu
făptuieşte; râvna lui este luminată şi este întru cunoştinţă şi nimic nu l-
ar împinge vreodată la rătăcire.
Însuşirile celui ce este plin de râvnă întru cunoştinţă sunt acestea: iubirea
fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea,
îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, binefacerea
şi bună-purtarea. El poartă semnul adevăratului creştin”.
(in: Monahul Teoclit Dionisiatul, “Sfantul Nectarie din Egina, Facatorul de
minuni”, Editur
ÎNTOARCEREA LA LUCRAREA DINLĂUNTRU/ Unde să te duci ca să nu
mai păcătuiești?
Dragostea în care cred:

gânduri înainte de Liturghie

[…]

Omul căzut e o ființă căreia căderea i-a scos Ochiul Inimii din orbita lui și l-a
înfipt în stomac sau mai jos: situație în care Ochiul acesta a pierdut Lumina lui
Dumnezeu și a început să fie ”luminat” de rațiunile stomacului sau a altor părți
anatomice de mai de jos.

Mântuirea este călătoria de întoarcere a Ochiului Inimii, făcut să

contemple Dumnezeirea, la loc în orbita lui din adâncul inimii
noastre (aceasta fiind și întoarcerea la dragostea dintâi, adică la
contemplarea lui Dumnezeu, întoarcere care li se cere, în cartea Apocalipsei,
tocmai unor creștini care aveau fapte, ostenelă, răbdare și sufereau pentru
Numele Lui!). Fără această întoarcere, care debutează prin credința în IISUS
HRISTOS și continuă prin urmarea Lui lăuntrică, sufletul rămâne în întuneric.
Într-un întuneric care poate fi și unul ”creștin”, adică mobilat cu idei și
practici creștine.

Această călătorie nu este facultativă, opțională, adică nu poate fi

înlocuită cu altceva. De asemeni, ea nu se poate face decât în Numele
lui IISUS HRISTOS, numai prin puterea Lui, primită prin Sfintele Taine
și lucrată prin rugăciune. Partea omului în această lucrare este râvna,
cantitatea: calitatea lucrării, înaintarea și desăvârșirea ei depind, ÎN
TOTALITATE, de harul lui Dumnezeu.
”O, neam ticălos și netrebnic, oare cât vă voi mai răbda, oare cât voi mai fi cu
voi?”. Vă amintiți aceste cuvinte? Ele au fost spuse de Domnul Hristos când,
abia coborât de pe Tabor, sosește în mijlocul apostolilor și cărturarilor care se
certau pentru că nu-l putuseră vindeca pe tânărul lunatic.

Aceeași mustrare o aud în inima mea când, ticălos și netrebnic fiind, caut
justificărisentimentale sau ”teologice”, adică ”apostolești” sau
”cărturărești”, ca să mă sustrag călătoriei lăuntrice, în favoarea
creștinismului copilăresc de la început, cel psihologic și cultural.
Nu există Ortodoxie fără lucrare lăuntrică.
Chiar Sfinții Închisorilor comuniste sunt, pentru mine, un mare exemplu în
acest sens. Căci cine sunt acești Sfinți? Sunt creștini care se lansaseră într-o
eroică acțiune exterioară, pe care am putea-o numi, pe scurt: Schimbarea la
Față a României.
Dar Dumnezeu a luat această posibilă elită morală și politică a României
și, prin Golgota pușcăriilor comuniste, a dus-o în tărâmul lucrării
lăuntrice și a transfigurat-o în elită duhovnicească.
Cred că noi, cei de azi, nu suntem atât de tari ca să mai avem nevoie să
fim zdrobiți în omul nostru moral-psihologic de un cumplit eșec politic
sau cultural, pentru a ne îndrepta spre lucrarea duhovnicească. Celor ce
cred astfel aș putea să le amintesc că suntem deja, de multă vreme,
locuitorii și cetățenii Eșecului Global de dinaintea întoarcerii Domnului
Hristos.
Sunt multe căi, după diversitatea situării fiecăruia dintre noi în lume; dar toate
se varsă, în cele din urmă, în aceeași, unică, Lucrare Lăuntrică
mântuitoare: a minții care strigă în lăuntrul inimii.
Cerând acel lucru pe care, după eșecuri și suferințe lămuritoare, a ajuns a-l
socoti ”mai bun decât viața”: mila Domnului Iisus Hristos….

***

Evanghelia darului recunoștinței

[…]

Oricum, orice om are o lucrare lăuntrică. Oricum, orice om trăiește

transformând evenimente exterioare în lucrare lăuntrică, a minții și a
inimii sale. Dar creștin este acela care are ca lucrare lăuntrică pe IISUS
HRISTOS și Evanghelia Sa.
Azi, prin Evanghelia despre cei 10 leproși, ni se amintește, bineînțeles, o lecție
despre lucrarea noastră lăuntrică. Toți cei 10 s-au vindecat ”în Numele lui
IISUS”, dar numai unul s-a întors să-I mulțumească. Ceilalți 9, eliberați
de impedimentul leprei, s-au aruncat în viața inaccesibilă până atunci
datorită bolii: s-au întors, cu năvală, în viața lor, cea pe care boala le-o
interzisese. Dar, viața aceea e vechea noastră viață, boala mortală a sufletului
noastru, tocmai viața care ne ucide sufletele și din care a venit să ne izbăvească
IISUS. E tocmai viața care a produs lepra și care va produce moartea…
IISUS i-a vindecat de lepră ca să-i vindece de necredință, căci minunile se fac
pentru a naște credința. Și din 10 vindecați de lepră, doar unul a început să
se vindece și lăuntric, adică evenimentul exterior al vindecării de lepră
a început să devină eveniment lăuntric al vindecării din moartea
sufletească, din înstrăinarea sufletului de Dumnezeu. Iar, unul din roadele și
semnele acestei treceri a Lucrării lui Dumnezeu, din afară în lăuntru,
din lumea trupului în lumea sufletului, este și apariția recunoștinței.
După fiecare vindecare Domnul le-a spus celor izbăviți să se ferească de a mai
păcătui, ca să nu le fie mai rău. Dar unde să te duci ca să nu mai
păcătuiești? Cel care va pune acestă întrebare lui IISUS, în rugăciunea sa
lăuntrică, va descoperi că a primit răspuns, încă de acum două mii de ani: în
Împărăția lui Dumnezeu.
Acest răspuns este inima propovăduirii lui IISUS HRISTOS. Și devine și
inima vieții noastre, din clipa în care începem să căutăm, nu o viață fără
boli și suferințe, ci una fără de păcat…
Iar spre acea viață ne duce CU MAI MULTĂ PUTERE, o chemare lăuntrică a
Numelui lui IISUS, care nu se face doar cu credință și răbdare, ci și cu
mulțumire și recunoștință.
Așa să ne ajute Dumnezeu Duhul Sfânt și nouă să-L preamărim pe
Domnul IISUS în inimile noastre. Amin.

In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin!

Preacuviosi Parinti si frati, iubiti credinciosi si dragi tineri, iata-ne, cu darul lui
Dumnezeu, la trecerea dintre ani, si a randuit Preabunul Dumnezeu ca sa fim
impreuna si anul acesta. Si daca Dumnezeu a randuit ca sa fim impreuna,
se cuvine ca mai intai sa fim multumitori si recunoscatori. Vom fi
recunoscatori si multumitori catre Preabunul Dumnezeu atunci cand mai intai
noi vom crede. Deci, pentru a fi multumitori si recunoscatori cuiva, trebuie ca
mai intai sa crezi ca persoana respectiva a facut, si face ceva pentru tine. Asa
si noi, credem in Dumnezeu si suntem recunoscatori lui Dumnezeu, ca
noi credem ca El ne poarta noua de grija.
Traim intr-o lume care este destul de incercata, vedem cum se schimba
lucrurile de la o zi la alta. Aproape ca nu este saptamana, sau chiar zi,
cand sa nu auzi ca se mai schimba cate ceva, cand mai auzi ca cineva nu
mai merge cum trebuie, ca inca un tanar se desparte de viata cea frumoasa – si
nu numai tineri, ci chiar si varstnici. Si asistam, de la o zi la alta, tot la mai
multa dezbinare, descurajare, deznadejde, care toate nu vin din altceva
decat din necredinta. Daca eu cred ca Tatal meu si Mama mea imi
poarta de grija, credinta aceasta devine de acum lucratoare. Ei bine,
Tatal meu si Mama mea [imi] vor purta de grija, dar in momentul in
care eu nu mai am aceasta credinta, desigur ca si parintii, de acum, nu
imi vor mai purta de grija. Asa se intampla si in relatia noastra cu
Dumnezeu. Daca noi credem ca Dumnezeu este Tatal si Parintele nostru,
Cel care ne poarta noua de grija in toate, atunci El ne va purta de
grija. Sfantul Apostol Pavel in epistolele sale adreseaza nenumarate sfaturi si
invataturi:
“Fericit este tanarul care citeste cuvintele Sfintei Scripturi!”,
“Fericit este tanarul care cheama in ajutor numele lui Iisus!“

Am ascultat in seara aceasta la slujba Privegherii, Evanghelia ce s-a citit pentru

cinstea si pomenirea Sfantului Vasile cel Mare, cand s-a vorbit despre Păstorul
cel bun. Păstorul cel bun este Hristos,Domnul – cunoasteti foarte
bine! Hristos Se sileste ca pe fiecare dintre noi sa ne aiba cat mai
aproape de El! Dar, noi ca sa fim cat mai aproape de El, trebuie sa indeplinim
poruncile Lui. As vrea ca sa amintesc de acum un anumit lucru: cum putem noi
sa fim cu Preabunul nostru Mantuitor? Caci dragii mei, in valtoarea aceasta in
care traim, cand legile nu mai sunt legi, cand de multe ori chiar legile
sunt faradelegi, cand se spune binelui rau, si raului bine, cand s-a ajuns
la o pervertire a frumosului, a adevarului, si minciuna si uratenia,
pervertirea, se aseaza in locul cel sfant, in aceste vremuri, de multe ori
vine descurajarea, deznadejdea, si aceasta descurajare si deznadejde duce
de multe ori la lucruri nefericite.
Ati vazut si ati auzit, si de varstnici si de oameni la jumatatea varstei, in
puterea varstei, si tineri, si chiar si in randul copiilor, gesturi
[sinucideri, n.n.], as zice eu, care inainte nici nu se putea vorbi despre
ele, nici nu se aminteau, iar cand se intampla ca cineva sa isi puna
capat zilelor undeva, era o grozavie, parca venea asupra satului
respectiv o pedeapsa deosebita. Si de multe ori, in vremurile cele mai de
demult, in localitatea unde se intampla o astfel de grozavie, cand cineva isi
punea cumva capat zilelor, era chemat Arhiereul sa citeasca o rugaciune de
dezlegare pentru satul respectiv, pentru ca se considera lucrul acesta ca o
pedeapsa ingaduita de Dumnezeu asupra satului respectiv, adica se
extindea acel pacat, acel pacat si-l asumau cu totii, si savarsau cumva o
anumita pocainta in numele celui care a facut un asemenea act
nesabuit.
Deci, in aceasta lume a raului, a faradelegii, va zice cineva: “ce este de facut,
cum putem iesi din acest cerc vicios, sau cum putem sta impotriva in
fata acestor rele care vin asupra omenirii?“ Ce este de facut, caci
iata, pacate de care rusine este a si vorbi, spune Sfantul Apostol Pavel, ba
cate si cate, faradelegi in fiecare casa si cate mai intalnim,numai
duhovnic de multe ori nu-ti mai vine ca sa stai si sa asculti, caci sunt greseli
multe, si toate vin mai cu seama, in ultima perioada, de la cei care au fost
crestini, si de la crestinii nostri, si au patruns si de la necrestini, si de la cei care
erau in alte biserici, au patruns si in biserica noastra, in randul crestinilor
nostri.
Dragii mei, stand si gandindu-ma si cercetand […] nu este de facut nimic
altceva decat ceea ce ne-a spus Mantuitorul nostru Iisus Hristos. L-am
auzit mai intai pe proorocul Ioil spunand ca “tot cel care va chema numele
Domnului se va mantui“, adica cel care va chema numele lui Iisus. Cine va
chema numele lui Iisus intru ajutor, acela se va mantui!
Ce inseamna aceasta chemare a numelui lui Iisus? Dar ce este mai
intai numele lui Iisus? Numele lui Iisus nu este altceva decat putere. Si
cand eu am zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“, cand am
pronuntat acest nume, in acest nume se salasluieste si puterea Lui, a
Aceluia care ii este acest nume, deci este si prezenta Lui. Si atunci cand
eu am chemat numele lui Hristos, atunci este prezenta si persoana Sa,
pentru ca numele este nedespartit de persoana lui Iisus. Si atunci, iata
cum spune un parinte al Bisericii: cand chemam numele Lui cu atentie si cu
evlavie, intram in prezenta Sa. Si daca ramanem in rugaciunea aceasta,
ramanem inaintea fetei lui Dumnezeu. Atunci Harul prezentei ne va
patrunde intreaga fiinta, prezenta Lui Iisus fiind deosebit de sfintitoare
si datatoare de viata, si ne va da noua puteri noi. Nu este nimic altceva
decat ceea ce – deci chemarea numelui lui Iisus Hristos nu este nimic altceva
decat – acel urcus din treapta in treapta, caci viata crestinului nu este
monotonie.
De ce am amintit de sinucideri? Cand nu cred [nu au credinta], oamenii ajung
aici, atunci cand isi pierd nadejdea ajung aici, si nu trebuie de ajuns
aici. Chemarea numelui lui Iisus este permanenta innoire si permanenta
cunoastere, asa cum este si viata noastra dincolo. Sa nu isi imagineze
cineva ca viata dincolo de mormant este monotonie. Ci ai trecut undeva,
acolo, in viata de dincolo, si ai fost randuit, cum spune Hristos in Evanghelie,
intr-un anume loc, si de de acum gata, acolo este monotonie. Nici vorba! Viata
noastra in Dumnezeu este permanenta cunoastere si permanenta
innoire. Viata noastra duhovniceasca, viata noastra dincolo de acum, in
prezenta fetei lui Dumnezeu, acolo, ti se descopera noi si noi, frumuseti
din salasluirea impreuna cu Dumnezeu si cu sfintii Lui. Si nu exista
monotonie, aceasta este la nesfarsit. Cum marturisesc Parinti ai Bisericii
noastre, si in mod deosebit Sfantul Simeon Metafrastul. Deci, fratilor, daca noi
chemam numele lui Iisus, aceasta ne este noua spre mult folos. Iar cine
cheama numele lui Iisus, iata cu cine Hristos il aseamana:
Imparatia cerurilor este asemena grauntelui de mustar pe care luandu-
l, omul l-a semanat in tarina sa si care este mai mic decat toate
semintele, dar cand a crescut este mai mare decat toate legumele si se
face pom, incat vin pasarile cerului si salasluiesc in ramurile lui.

Imparatia cerurilor [mai] este asemanata cu comoara din tarina –

Numele lui Iisus, caci numele lui Iisus este El Insusi [comoara] -, pe care
gasind-o un om a acuns-o, si de bucuria ei vinde tot ce are, si cumpara
tarina ceea, adica face tot ce poate.
Revin la pilda pe care Mantuitorul Hristos a spus-o, cu grauntele de
mustar. Creste pom mare si pasarile cerului vin si se salasluiesc. Cel ce
cheama numele lui Iisus, acela se impodobeste cu virtuti, acela se impodobeste
cu bunatate, cu o viata frumoasa. Eu am zis de multe ori: sa traim frumos,
pentru a muri frumos! Mi-a dat Preabunul Dumnezeu sa cunosc crestini
simpli, din satele noastre – chiar si acum doi ani si ceva in urma, pe un astfel de
crestin -, care si-au cunoscut sfarsitul. Si am spus: daca traiesti frumos si
mori frumos.Sfarsitul nu-ti este tragic, cu fel de fel de traume, ci
sfarsitul este imbucurator si inaltator. De aceea, dragii mei, pasarile care
vin si se aseaza in ramuri sunt virtutile la cel care cheama numele lui Iisus,
pentru ca numele lui Iisus, asa cum am spus, nu inseamna nimic altceva
decat prezenta, prezenta lui Hristos.
E un exemplu foarte frumos in Pateric, unde Avva Antonie cel Mare se lupta cu
ispitele, crezand ca le poate birui. Si deodata vede ca nu se poate debarasa de
ele, striga catre Dumnezeu:

“Doamne Iisuse, ajuta-ma, scapa-ma!“

 Si Iisus il ajuta. Si atunci intreaba dupa aceea Antonie:

“Doamne, dar Tu unde erai cand eu ma luptam?“.

Si Iisus ii spune:

“Eram langa tine, dar daca tu nu Ma chemai, Eu cum sa vin?“.

De aceea, dragii mei, sfatul nostru nu este altul decat acesta: in aceasta seara
mantuitoare si acum, ca pasim intr-un nou an, 2015, sa-L chemam pe
Iisus, sa chemam numele Lui Iisus si bine va fi! Pentru ca Iisus al nostru
ne-a spus ca tot cel care va chema numele Sau se va mantui. Iar Petru, in
carte Faptele Apostolilor, dupa ce a cunoscut pe Duhul cel Preasfant, a zis:
“nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, [mai mare
si mai puternic ca numele lui Iisus] în care trebuie să ne
mântuim noi“
Cine va izbavi, cine ne va scoate pe noi din incercari? Iisus!
Sa strigam catre El, sa Il chemam, si bine va fi.
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu la toti! Amin!”

***

 Roman ortodox in Franta: Dumnezeu, pe cei care vor

mantuirea cu adevarat, nu-i scapa intotdeauna cu o corabie
din marea involburata de pacate a acestei vieti
Dumnezeu vrea si cauta mantuirea tuturor oamenilor. Si El ii
mantuieste, pe cei care vor cu adevarat, din marea
involburata de pacate a acestei vieti. Dar nu-i scapa
intotdeauna cu o corabie sau intr-un port sigur si bine
amenajat. El i-a promis scaparea Sfantului Pavel si tuturor
celor ce calatoresc cu el si i-a scapat. I-a scapat, insa nu
dimpreuna cu corabia, care a naufragiat, ci pe unii inotand,
iar pe altii plutind pe scanduri si pe alte ramasite din epava
corabiei (F. Ap. 27, 21-44).
Sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov, Faramiturile Ospatului, Ed.
Renasterea, 2014, pag. 36
FAPTELE APOSTOLILOR – Capitolul 27
1. Iar după ce s-a hotărât să plecăm pe apă în Italia, au dat în primire pe Pavel
şi pe alţi câţiva legaţi unui sutaş cu numele Iuliu, din cohorta Augusta.

2. Şi întorcându-se pe o corabie de la Adramit, care avea să treacă prin locurile

de pe coasta Asiei, am plecat; şi era cu noi Aristarh, macedonean din Tesalonic.

3. Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Iuliu, purtându-se faţă de Pavel cu omenie, i-

a dat voie să se ducă la prieteni ca să primească purtarea lor de grijă.

4. Şi plecând de acolo, am plutit pe lângă Cipru, pentru că vânturile erau

împotrivă.

5. Şi străbătând marea Ciliciei şi a Pamfiliei, am sosit la Mira Liciei.

6. Şi găsind sutaşul acolo o corabie din Alexandria plutind spre Italia, ne-a suit
în ea.

7. Şi multe zile plutind cu încetineală, abia am ajuns în dreptul Cnidului şi,

fiindcă vântul nu ne slăbea am plutit pe sub Creta, pe lângă Salmone.

8. Şi abia trecând noi pe lângă ea, am ajuns într-un loc numit Limanuri Bune,
de care era aproape oraşul Lasea.

9. Şi trecând multă vreme şi plutirea fiind periculoasă, fiindcă trecuse şi postul

(sărbătorii Ispăşirii, care se ţinea la evrei toamna), Pavel îi îndemna,

10. Zicându-le: Bărbaţilor, văd că plutirea va să fie cu necaz şi cu multă

pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, ci şi pentru
sufletele noastre.
11. Iar sutaşul se încredea mai mult în cârmaci şi în stăpânul corabiei
decât în cele spuse de Pavel.
12. Şi limanul nefiind bun de iernat, cei mai mulţi dintre ei au dat sfatul să
plecăm de acolo şi, dacă s-ar putea, să ajungem şi să iernăm la Fenix, un port
al Cretei, deschis spre vântul de miazăzi-apus şi spre vântul de miazănoapte-
apus.

13. Şi suflând uşor un vânt de miazăzi şi crezând că sunt în stare să-şi

împlinească gândul,ridicând ancora, pluteau cât mai aproape de Creta.
14. Şi nu după multă vreme s-a pornit asupra ei un vânt puternic, numit
Euroclidon (dinspre miazănoapte-răsărit).
15. Şi smulgând corabia, iar ea neputând să meargă împotriva vântului,
ne-am lăsat duşi în voia lui.
16. Şi trecând pe lângă o insulă mică, numită Clauda, cu greu am putut să fim
stăpâni pe corabie.

17. Şi după ce au ridicat-o, au folosit unelte ajutătoare, încingând

corabia pe dedesubt. Şi temându-se să nu cadă în Sirta, au lăsat
pânzele jos şi erau duşi aşa.
18. Şi fiind tare loviţi de furtună, în ziua următoare au aruncat
încărcătura.
19. Şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat uneltele corăbiei.
20. Şi nearătându-se nici soarele, nici stelele, timp de mai multe zile, şi
ameninţând furtună mare, ni se luase orice nădejde de scăpare.
21. Şi fiindcă nu mâncaseră de mult, Pavel, stând în mijlocul lor, le-a
zis: Trebuia, o, bărbaţilor, ca ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din
Creta; şi n-aţi fi îndurat nici primejdia aceasta, nici paguba aceasta.
22. Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi
nu va pieri, ci numai corabia.
23. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului, al
Căruia eu sunt şi Căruia mă închin,
24. Zicând: Nu te teme, Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi
iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine.
25. De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că
aşa va fi după cum mi s-a spus.
26. Şi trebuie să ajungem pe o insulă.
27. Şi când a fost a paisprezecea noapte de când eram purtaţi încoace şi încolo
pe Adriatica, pe la miezul nopţii corăbierii au presimţit că se apropie de
un ţărm.
28. Şi aruncând măsurătoarea în jos au găsit douăzeci de stânjeni şi, trecând
puţin mai departe şi măsurând iarăşi, au găsit cincisprezece stânjeni.

29. Şi temându-se ca nu cumva să nimerim pe locuri stâncoase, au aruncat

patru ancore de la partea din urmă a corăbiei, şi doreau să se facă ziuă.
30. Dar corăbierii căutau să fugă din corabie şi au coborât luntrea în mare, sub
motiv că vor să întindă şi ancorele de la partea dinainte.

31. Pavel a spus sutaşului şi ostaşilor: Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi
nu puteţi să scăpaţi.
32. Atunci ostaşii au tăiat funiile luntrei şi au lăsat-o să cadă.

33. Iar, până să se facă ziuă, Pavel îi ruga pe toţi să mănânce, zicându-
le: Paisprezece zile sunt azi de când n-aţi mâncat, aşteptând şi nimic gustând.

34. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci aceasta este spre scăparea voastră. Că
nici unuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri.
35. Şi zicând acestea şi luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea
tuturor şi, frângând, a început să mănânce.
36. Şi devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat.
37. Şi eram în corabie, de toţi, două sute şaptezeci şi şase de suflete.
38. Şi săturându-se de bucate, au uşurat corabia, aruncând grâul în
mare.
39. Şi când s-a făcut ziuă, ei n-au cunoscut pământul, dar au zărit un
sân de mare, având ţărm nisipos, în care voiau, dacă ar putea, să scoată
corabia.
40. Şi desfăcând ancorele, le-au lăsat în mare, slăbind totodată funiile
cârmelor şi, ridicând pânza din frunte în bătaia vântului, se îndreptau
spre ţărm.
41. Şi căzând pe un dâmb de nisip au înţepenit corabia şi partea
dinainte, înfigându-se, stătea neclintită, iar partea dinapoi se sfărâma
de puterea valurilor.
42. Iar ostaşii au făcut sfat să omoare pe cei legaţi, ca să nu scape vreunul,
înotând.

43. Dar sutaşul, voind să ferească pe Pavel, i-a împiedicat de la gândul lor şi a
poruncit ca aceia care pot să înoate, aruncându-se cei dintâi, să iasă la
uscat;
44. Iar ceilalţi, care pe scânduri, care pe câte ceva de la corabie. Şi aşa
au ajuns
Sfaturi duhovnicesti pentru o neincetata SARBATOARE A
SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul
Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui
imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu
iscoditor, iar Dumnezeu ii va da tot ceea ce are nevoie”

„Doar cu Hristos înăuntrul tău poţi înţelege corect lucrurile“

Augustin Paunoiu

Să te afli la trecerea dintre ani într-o biserică cum e cea a Mănăstirii

Putna e o adevărată binecuvântare. Slujbe impresionante, mulţi
pelerini, majoritatea tineri. Am rămas acolo trei zile. La plecare, am reuşit să
vorbesc puţin cu stareţul Putnei. Cuvântul şi purtarea arhimandritului
Melchisedec, conducătorul lavrei ştefaniene, mi-au arătat că fiecare are de
transmis celui de lângă el ceva, iar acel ceva nu este decât dragostea
care vine din Dumnezeu, cu care noi ne hrănim, ne adăpăm şi pe care
trebuie să o dăm mai departe.

Părinte arhimandrit, s-au împlinit de curând 20 de ani de când aţi fost ales pe
scaunul stăreţiei de la Putna. Cum aţi ajuns aici? Aici însemnând Putna, dar şi
borna cu numărul 20.

După ce am terminat
Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1989, am plecat spre mănăstire
şi am ales Putna. Aici,sub blândul păstor Iachint, se mai adunaseră vreo
patru-cinci părinţi cu studii teologice. Erau părintele Tudor Pavlo, părintele
Teofilact Ciobâcă – trecuţi la Domnul amândoi, părintele Pantelimon Aioanei,
părintele Calinic Dumitriu, actualul Episcop-vicar de la Iaşi, părintele Antonie
Ştirban, părintele Vartolomeu Chira – stareţul de la Mănăstirea “Sfântul Ioan cel
Nou din Suceava”. Blândeţea părintelui stareţ Iachint şi bunătatea lui m-
au atras, aşa încât am rămas aici, la Putna, din 12 august 1989. Iar la 7
decembrie 1992 am fost instalat ca stareţ al mănăstirii, după ce, desigur, cu
câteva zile înainte a avut loc alegerea de stareţ. Dintre primii trei candidaţi care
au avut cele mai multe voturi, IPS Arhiepiscop Pimen m-a numit pe mine.
S-au împlinit anul trecut [2012, n.n.], la 7 decembrie, 20 de ani de stăreţie, un
număr frumos, unii spun cu multe realizări. Dar este un cuvânt la Părinţi care
spune aşa: “Ştiu eu, din cât am făcut, cât este plăcut înaintea lui
Dumnezeu?” De multe ori, noi, ca oameni, punem accentul pe cele
materiale, pe cele care se văd, pe cele palpabile, dar nu le ştim pe cele
duhovniceşti, nu ştim cât sunt de plăcute toate acestea înaintea lui
Dumnezeu. De aceea, am socotit că, dacă s-a făcut ceva bun, a fost din mila şi
din bunătatea lui Dumnezeu şi din lucrarea Lui întru noi, iar celelalte, greşelile,
căci s-au făcut şi greşeli, sunt convins, am mai supărat poate pe unul, poate pe
altul, acelea sunt din neatenţia şi din nelucrarea mea lăuntrică.
Chipuri de vieţuire înaltă
Care au fost Părinţii care v-au marcat cel mai mult viaţa şi v-au fost mai dragi?
 Aici este mult de vorbit. Chiar astăzi,
la pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, citind dimineaţa, înainte de a merge la
biserică, un fragment din viaţa Sfântului Serafim, mi-am amintit de întâlnirea
mea cu părintelePaisie Olaru, pe când acesta era sus la Schitul Sihla – se
întâmpla în toamna lui 1979. Atunci când am intrat în chilia lui, în jurul său
era o pace atât de adâncă, încât pur şi simplu m-am simţit copleşit.
Chipul blând şi smerit al părintelui Paisie m-a marcat, m-a mişcat şi mi-
am dat seama că sunt în prezenţa harului Duhului Sfânt. Peste ani aveam
să-mi aduc aminte cu bucurie acest moment al întâlnirii cu părintele Paisie, cu
bunătatea şi cu blândeţea lui, cu dragostea lui fără margini.
Un alt părinte cu chipul blând şi smerit a fost părintele Sofian Boghiu, pe care
l-am avut duhovnic în timpul anilor de facultate, din 1985 până în 1989. Şi după
aceea l-am mai cercetat, iar după trecerea la Domnul a părintelui stareţ Iachint
l-am mai cercetat şi ca stareţ al Putnei.
Părintele Cleopa, prin verticalitatea şi demnitatea pe care le avea, dar
totodată şi prin bunătatea sa, prin cuvântul răspicat pe care l-a avut din adânc,
venit de la Părinţi, din lucrarea lăuntrică pe care o avea, dobândise o anumită
clarviziune a lucrurilor. Pe lângă aceşti părinţi, nu în ultimul rând, ci pentru că
este ultimul care a trecut la Domnul, părintele Arsenie Papacioc, cel care a
dat şi mai multă frumuseţe vieţii duhovniceşti. El a fost acela care a pus
accentul mai mult pe trăirea prezenţei lui Dumnezeu.
 Lor li se adaugă,
desigur, părintele Iachint Unciuleac,care mi-a fost stareţ şi care m-a primit
în mănăstire la 12 august 1989 după toată rânduiala călugărească, spovedindu-
mă în acelaşi moment când am ajuns şi a doua zi împărtăşindu-mă.Atunci mi-a
spus doar atât: “Frate Mihai, la drumul acesta plecăm doar cu Hristos şi
cu Hristos călătorim“. El a avut un cuvânt de spus şi în 1992, când IPS
Arhiepiscop Pimen mi-a încredinţat ascultarea de stareţ. Părintele Iachint mi-
a fost povăţuitor şi duhovnic până la cea din urmă suflare a sa. Dacă
ceilalţi părinţi au avut blândeţe, verticalitate, demnitate, părintele
Iachint s-a remarcat ca stareţ printr-o răbdare fără margini.
Pe aceşti părinţi a rânduit bunul Dumnezeu să-i întâlnesc în viaţă şi chipul lor
blând mi-a adus aminte de Părinţii Patericului, de părinţii de altădată.
Astăzi, când ei au plecat şi parcă nu mai avem îndrumători, povăţuitori,
ne aducem aminte de ei cu recunoştinţă şi cu mulţumire că ni i-a dat
Preabunul Dumnezeu măcar ca să-i vedem, să-i cunoaştem. Iar vederea
şi cunoaşterea lor ne pun în legătură cu Părintele Ceresc, căci sunt convins că ei
dincolo se roagă pentru noi, mijlocesc pentru noi, ca şi noi să putem depăşi
ispitele şi încercările acestei vieţi, căci fără de ispite şi încercări suntem uitaţi de
Dumnezeu.
Desigur, au avut o influenţă şi profesorii din seminar. Cu drag îmi amintesc de
părintele Mihai Vizitiu, de părintele profesor Hanibal Panţîru de la Seminarul de
la Neamţ, de părintele Constantin Cojocaru de la Lunca, de părintele Constantin
Mosor, care, prin verticalitatea lor, prin demnitatea lor, prin dorinţa lor de a ne
forma pe noi buni slujitori ai Bisericii, au aşezat înlăuntrul nostru acea dorinţă
de a-L sluji cu adevărat pe Mântuitorul Hristos.
Că m-am ridicat sau nu m-am ridicat în înălţimea lor, aceasta nu-mi este dat
mie să judec. Eu constat, şi vă spun sincer, răspicat, că nu m-am ridicat la
înălţimea acestor părinţi pe care i-am cunoscut. Ei rămân modelele pe care le-
am avut şi pe care le am şi acum pentru viaţa mea duhovnicească. Mă
străduiesc să le ating. Mă străduiesc să ating aceste modele, căci altfel, dacă nu
tindem mereu spre Dumnezeu, pentru a ajunge modelele pe care le avem în
viaţă, ne plafonăm.

Ce gust are viaţa petrecută între zidurile unei mănăstiri? În cazul sfinţiei
voastre, Putna?
 Probabil mă întrebaţi ca
stareţ, pentru că cea mai mare parte a vieţii mele din monahism am petrecut-o
ca stareţ. Aş zice că viaţa în mănăstire pentru mine a fost grijă şi purtare
de grijă faţă de ceea ce Dumnezeu mi-a dat, faţă de moştenirea primită,
căci am primit o moştenire culturală, spirituală, un simţământ patriotic,
dorinţa înaintaşilor de a păstra şi de a da celor care vin după noi
făgaşul, linia pe care ei trebuie să meargă. Cred că acesta este cuvântul: o
părintească purtare de grijă, aceasta m-a frământat şi mă frământă
întotdeauna; m-a frământat de la început cum să fac pentru a fi bine
înaintea lui Dumnezeu atât obştea mică a acestei mănăstiri, cât şi
obştea mare a Mănăstirii Putna, şi aici îi includ pe toţi aceia care vin şi
îşi pleacă genunchii la mormântul Măriei Sale şi în faţa icoanei Maicii
Domnului făcătoare de minuni. Cum să-i îndrum, cum să-i primesc şi să le
dau cuvânt care zideşte, cuvânt care vine de la Dumnezeu, cuvânt care vine de
la Părinţi, să le insuflu dragostea de neam şi de ţară, dragostea faţă de valorile
noastre creştine, faţă de tot ceea ce este bun şi sfânt.
Pentru a avea monahi buni, e nevoie de stareţi buni
Ca stareţ, care ar fi răspunsul la întrebarea cum se formează un monah?
Părintele Cleopa mărturisea, privind lucrările bisericii celei mari de la Sihăstria,
că mai uşor se construieşte o biserică de zid decât se formează un
monah. Unde sunt dificultăţile?
Dificultăţile cele mari în formarea unui monah se întâlnesc la noi, stareţii. Pentru
că noi, stareţii, nu avem răbdarea necesară, răbdarea şi discernământul
de care este atâta nevoie în ziua de astăzi. Pentru formarea unui
monah, mai întâi de toate avem nevoie de stareţi răbdători, cu
discernământ duhovnicesc, prin care monahul să cunoască firea lucrurilor.
Dacă un stareţ întruneşte aceste condiţii, atunci uşor îl poate forma pe un
călugăr. Dar dacă el nu are răbdare cu ucenicul şi dacă la ucenic nu este
ascultare deplină şi tăierea voii, atunci este greu. De aceea a spus
părintele Cleopa că mai uşor construieşti o biserică, o catedrală decât să formezi
un monah. Tocmai pentru că aici este de lucru cu partea spirituală, cu
sufletul omului pe care trebuie să-l formezi. A forma pe cineva nu este
un lucru la îndemâna oricui. Sunt puţini secerători,secerişul este mult, dar
puţini sunt secerătorii, spune Mântuitorul Hristos. Ei bine, în secerători îi văd
pe acei părinţi, pe acei clerici care cunosc firea lucrurilor, acei părinţi
harismatici, adică purtători de duh, care au înlăuntrul lor Duhul Sfânt şi
care lucrează aşa cum le dictează El – ca să ne amintim de Sfântul
Serafim, pe care îl pomenim astăzi. De aceea, când un ucenic merge să ia
cuvânt de la părintele său, este bine ca înainte să se roage, cum spunea
frumos părintele Rafail Noica: “Doamne, dă-i cuvânt părintelui meu şi
deschide-mi inima ca să primesc cuvântul lui ca de la Tine“. Ei bine, când
este această lucrare frumoasă atât în interiorul ucenicului, cât şi în interiorul
stareţului, atunci este uşor de format un călugăr. Dar dacă nu este răbdare şi
clarviziune din partea stareţului, şi dacă nu este ascultare deplină şi
alergare la ţintă din partea ucenicului, atunci apar dificultăţi.
Cum pot rosti rugăciunea minţii mirenii? Toţi Părinţii Bisericii îndeamnă ca
această rugăciune să se practice sub îndrumarea duhovnicului. Dacă nici
duhovnicul nu cunoaşte acest meşteşug, ce este de făcut?

Rugăciunea lui Iisuseste

bine să o spunem cu toţii, dar să nu o lucrăm cu scopul de a
dobândi rugăciunea neîncetată, ci scopul rugăciunii trebuie
să fie unul singur:iertarea păcatelor şi preamărirea numelui
lui Dumnezeu.Dacă eu rostesc rugăciunea lui Iisus, să o fac
în chip smerit, să pun accentul pe păcătoşenia mea când cer
“miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, şi când am zis lucrul
acesta să cred că eu sunt cel mai păcătos.Frumos cugeta părintele
Sofian Boghiu când era torturat în temniţă de potrivnicii lui, de potrivnicii
adevărului: “Aceştia se comportă astfel din cauza păcatelor mele. Eu, cu
păcatele mele, îi influenţez negativ pe ei şi ei se comportă aşa din cauza
păcatelor mele“. Aceasta este cugetarea cea mai smerită. Smerita cugetare,
aşa cum ne învaţă Părinţii şi cum ne putem da bine seama, este un dar de la
Dumnezeu pe care omul îl dobândeşte în lupta sa pentru a căpăta
smerenia. Omul trebuie să se lupte să câştige smerenia; pe ea o cerem şi
în rugăciunea de dimineaţă, în care găsim cererea pentru ceasurile zilei:
“Doamne, dă-mi smerenie, ascultare, blândeţe…” Dacă-I cerem lui
Dumnezeu sincer, Dumnezeu ne dă, şi când dă, nu mai ia
înapoi. Numai că noi nu ştim să păstrăm. Rugăciunea să o
rostim cu toţii, dar numai cu scopul de a obţine iertarea păcatelor şi
de a slăvi numele lui Dumnezeu. Pentru că Hristos Domnul a spus
că vor veni ispite şi încercări, dar şi că tot cel ce va chema
numele Domnului se va mântui. Chemând numele Lui, aşa ne
vom mântui.
Dacă nu găseşti un preot ca să te îndrume, dacă nu ai găsit încă un
povăţuitor, mai caută-l. Sunt convins că Dumnezeu ţi-l va scoate în cale.
Dacă omul Îl caută sincer pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dă instrumentele
prin care el să se formeze şi să se aşeze în mângâierea Dumnezeului
celui Preasfânt. Pentru că mâna lui Dumnezeu este deschisă
spre cel care tinde către El. Mâna lui Dumnezeu este deschisă
şi braţele Lui îmbrăţişează pe oricine se predă Lui, şi
Dumnezeu îi va da şi duhovnic, şi părinte, şi îndrumător, şi
tot ceea ce are nevoie. Cu o singură condiţie: să caute sincer,
şi nu iscoditor.
Pe ce se întemeiază relaţia părinte – fiu duhovnicesc?

Pe răbdare şi pe discernământ din partea părintelui, şi pe ascultare şi sinceritate

din partea fiului. Aş adăuga, pentru fiul duhovnicesc, şistatornicie. Statornicia
este necesară pentru toţi: şi pentru părinţi, şi pentru fiul duhovnicesc.
Statornicia în bine; nu astăzi să vrei binele, iar mâine să vrei răul. Părintele
stareţ Iachint avea o vorbă: să rămâi constant, vertical, demn în statura
pe care o ai. Fiecare dintre noi are o chemare şi în chemarea aceasta să te
aşezi şi să lucrezi, căci Dumnezeu a avut un gând şi are o lucrare de îndeplinit
cu fiecare dintre noi. Nu ne-am născut întâmplător, nu ne-am
născut oricum în lumea aceasta, numai dintr-o întâlnire
pătimaşă dintre tată şi mamă, ci Dumnezeu a fost acela care
a dat sufletul. Când a dat sufletul, Dumnezeu a avut un gând
şi apoi are o lucrare de îndeplinit în lume cu acel suflet. Eu
trebuie să fiu conştient de această lucrare a lui
Dumnezeu. De fapt, nu e nimic altceva decât împlinirea cuvântului
din “Tatăl nostru“:“Facă-se voia Ta“. “Fie voia Ta, Doamne,
întru mine“. Când m-am pus la dispoziţia lui Dumnezeu, m-
am aşezat în palma lui Dumnezeu, iar El lucrează şi astfel eu
mă aşez în lucrarea lui Dumnezeu, mă aşez acolo unde
trebuie să fiu, acolo unde am fost chemat să-mi găsesc
scopul, menirea mea, talantul, şi atunci este bine.
Uitarea istoriei neamului ne duce la marginea prăpastiei
Dacă aţi face o radiografie a sufletului românului la ora aceasta, cum l-aţi
surprinde?

E greu de spus, fiindcă trebuie să nu criticăm, să nu vorbim de rău, dar să ne

vedem adevărata faţă. Avem şi români buni, români care-şi iubesc
valorile, români care sunt conştienţi că neamul şi ţara parcă se clatină
şi nu mai stau pe pilonii cei tari ai credinţei, pe adevăr, pe dreptate şi
pe muncă. Cred că dacă aceşti piloni tari stau la temelia societăţii şi dacă ne
cunoaştem istoria, atunci neamul stă bine. Şi românul se aşază în valorile

lui. Dar dacă lipsesc aceşti

piloni, dacă punem în locul adevărului minciuna, în loc de interesul
naţional punem interesul de grup şi de buzunar, şi în loc de muncă
umblăm cu viclenii şi pe lângă toate acestea uităm de istoria neamului,
de strămoşii noştri, de modelele mari pe care le-am avut, atunci vom
avea parte numai de rău, atunci vom fi mereu pe muchie de cuţit şi la
margine de prăpastie.
Părintele Sofian spunea că omul are demnitate şi este unitate în interiorul lui,
între cuvânt şi faptă, atât timp cât este unitate între minte şi inimă. Dacă nu
vom reuşi să facem unitate între minte şi inimă, adică ce gândim să şi
facem, şi aceasta numai în Dumnezeu şi numai cu Hristos, nu ne putem
numi oameni. Oameni cu adevărat. Nu eşti om dacă nu-L ai pe Hristos
cu tine. “Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect
lucrurile în viaţă. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos!
Numai atunci eşti om adevărat“, spune părintele Sofronie Saharov.
Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca românul, cel de azi, dar şi cel de
mâine, să se aşeze în propria matcă şi să vadă că fără aceste valori nu poţi
merge mai departe nici ca neam, nici ca ţară. Nădăjduim, privind la
strămoşi şi având valorile acestea, că vom vieţui ca neam şi ca ţară aşa cum se
cuvine. Căci un neam dăinuieşte numai prin cunoaşterea rădăcinilor şi
prin urmarea modelelor bune. Fără această cunoaştere este greu să
mergem mai departe.

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa
lui“
Maria Burlă

Fie că eşti monah sau mirean, în duhul liniştii şi al rugăciunii unei

mănăstiri te simţi pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna,
„Ierusalimul neamului românesc“, cum o numea Eminescu, acest
simţământ pare să fie mai adânc, mai autentic şi e însoţit de un îndemn,
acum, la puţin timp după începutul anului bisericesc: să punem punct
păcatului şi început bun vieţii noastre, câte zile vom avea.Despre cât de
simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relaţiile dintre monahi şi
mireni, despre misiunea celor dintâi şi despre legătura sufletească a mănăstirii
cu românii din afara graniţelor ţării ne-a împărtăşit câteva gânduri părintele
arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh al
mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Preacuvioase părinte stareţ, spuneaţi cândva că iadul este cea mai mare
durere a lui Dumnezeu şi I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu
vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieţii noastre?
Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu şi aceasta au spus-o toţi
Sfinţii Părinţi. Putem constata şi noi acest fapt atunci când ne apropiem
mai mult de El şi când cunoaştem dragostea Lui cea nemărginită faţă de
om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii,
faţă de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva
decât o durere pentru Dumnezeu.
„De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte“
 Cum putem pune început bun? Foarte
simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se sileşte omul,
reuşeşte. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede: „Cei ce se silesc,
pun mâna pe Împărăţie“, iar la majoritatea Sfinţilor Părinţi găsim acest
cuvânt: „Cel care vrea să pună început bun, să se silească“.Ce trebuie
pentru aceasta? În primul rând, să-ţi găseşti un părinte duhovnic, să te
mărturiseşti şi să pui punct păcatului. Eu am spus şi spun în permanenţă
lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru
iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni
decât astăzi“.Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb
ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare
zi voi pune început pocăinţei mele.
„Să ajungi să-i vezi pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“
Sfinţii Părinţi spun că cel care-şi cunoaşte păcatele sale este mai mare decât cel
care învie morţii. Cum să înţelegem acest cuvânt?
Pentru urcuşul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este
calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Aşa cum ne învaţă unii
Sfinţi Părinţi, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei.
Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înşine şi în
urma acestor virtuţi vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are
smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune şi plăcute şi acela nu
cunoaşte judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Nu judecaţi şi
nu veţi fi judecaţi“. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă
niciodată pe nimeni şi îşi vede păcatele sale, se vede pe sine şi este mai mare
decât cel care vede îngerii. Şi, aşa cum spunea un părinte al Patericului nostru
românesc, Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toţi sfinţi şi sfinte în
jurul tău“. Şi când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai
prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a
dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre aşa ceva.
„Cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini“
Preacuvioase părinte stareţ, care credeţi că sunt cele mai mari piedici în calea
pocăinţei, pentru creştinii contemporani?

Mai întâi de toate, în calea pocăinţei stă necredinţa. Creştinii

noştri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se
află într-o criză a credinţei sau, dacă totuşi credinţa
există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinţii Apostoli ne spun
despre credinţă că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Aşadar nu
este suficient doar să spun că eu cred şi să trec o dată pe
săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică şi să pun
o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă şi-o pomană, nu
suntem creştini. A fi creştin înseamnă, mai întâi de toate, a crede
şi a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că
Dumnezeu este cu tine, că El îţi călăuzeşte paşii, că El îţi
arată ce să faci. Şi, în al doilea rând, credinţa creează în
interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic
altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar
şi un dor de a-L cunoaşte cât mai mult şi de a vorbi cu
Dumnezeu.
„Dacă nu ai o credinţă vie, să nu te aştepţi la linişte lăuntrică“
De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de
astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinţei şi de la trăirea
intensă a lui Dumnezeu, nu-şi mai găseşte rostul, scopul vieţii sale. Vedem că
s-au înmulţit sinuciderile, vedem tineri dezechilibraţi şi atâţia oameni
care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a
necredinţei. O credinţă vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este
bucurie, este pace, este bună-petrecere, este bună-vieţuire, este aşezare şi
echilibru. Dacă nu ai o astfel de credinţă, atunci să nu te aştepţi la pace,
la bucurie, la linişte lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină şi să
împărtăşeşti celor din jur daruri prea multe – şi mă refer aici la darurile
lăuntrice, duhovniceşti, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca
oricând. Avem nevoie de oameni echilibraţi, luminaţi, care să transmită
bucuria, echilibrul şi lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului
decât dintr-o credinţă lucrătoare, iar între virtuţile pe care trebuie să le aibă
omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric
fără de sfânta smerenie.
„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică“
Care credeţi că este poziţia firească a monahismului astăzi: cea a izolării şi a
rugăciunii intense, a închiderii în faţa lumii, sau cea misionară, de prezenţă
activă în societate, care implică mărturisire şi luări de poziţie?

Monahismul nostru trebuie

să aibă o singură direcţie. Este suficient numai atât:să fii monah şi să
trăieşti ceea ce este al tău, adică să trăieşti în acea tensiune lăuntrică
de vorbire şi de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum spunea
părintele Arsenie Papacioc, un monah trebuie să trăiască permanent prezenţa
lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau
numai când ne închidem şi ne rugăm ori numai când facem misiune, ci
trebuie să ne străduim să o avem permanent.Un monah face misiune
prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă
înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toţi ceilalţi.Monah cu
adevărat este acela care reuşeşte să-i cuprindă în inima sa, cu
dragostea sa, pe toţi cei din jur, întreaga lume. Şi iată, atunci, într-o
astfel de inimă largă şi lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar şi
mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc şi omul de rugăciune, şi
misionarul.
Dar în ceea ce priveşte implicarea monahilor în problemele societăţii, există o
anumită limită?

Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la

sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât
el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care
arde şi se topeşte pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.
„Mireanul să fugă de păcatul semeţiei“
Sfântul Ioan Scărarul scria că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina
mirenilor sunt monahii“. Cum să se folosească mirenii pe deplin de această
lumină?

Mai întâi de toate, mireanul de astăzi să creadă şi să se încreadă în

purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar mai apoi să fugă de păcatul
semeţiei. Acest păcat atrage după sine foarte multă închipuire şi din
închipuire vine păcatul cel mare al judecăţii. Când mireanul cârteşte şi
judecă şi pe unul, şi pe altul, acela poate să vadă şi sfinţi, şi îngeri, că
tot va găsi cusur şi la aceia. Deci să fie atent la aceste aspecte: să creadă
adânc în Dumnezeu şi să se păzească de judecată. Şi dacă acestea vor fi în
interiorul lui, dacă va avea o credinţă vie, statornică, şi se va păzi de grăirea de
rău, mai cu seamă, atunci se va folosi şi din faptele monahilor, se va folosi din
orice.
Spunea odată un monah: „Mergând spre mănăstire, m-am întâlnit cu un
beţiv care s-a uitat la mine şi mi-a zis: Mă dispreţuieşti, aşa-i? Tu să nu
faci ce fac eu. Mi-am spus atunci: iată un cuvânt de folos simplu pe care
l-am luat de la un beţiv. Respectivul şi-a dat seama că greşeşte“.
„Să vedem în aproapele ceea ce este bun, că de răul lui şi el este sătul“
Dacă vom şti să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte şi lucruri bune
şi frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de
echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată şi să vedem în aproapele
ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părţile sale negative, şi el
este sătul. De aceea, e nevoie ca în ziua de astăzi, societatea întreagă, şi în
mod deosebit mass-media, să-şi schimbe directiva: să nu amplifice şi să
evidenţieze doar răul, ci să scoată în evidenţă binele şi frumosul din om
şi din societate. Când binele şi frumosul vor fi promovate, atunci şi societatea
va deveni mai bună şi mai frumoasă. Dar atât timp cât promovăm numai
ceea ce dezonorează şi degradează, întreaga societate va merge într-o
cădere, se va degrada şi vedem prea bine că se degradează de la o zi la
alta. Aşadar, să punem accentul pe valori, nu pe nonvalori.
„Sunt încă în satele noastre creştini foarte buni“
Părinte stareţ, aţi cunoscut şi mireni care să fie lumină pentru monahi?

Slavă Domnului, sunt în Biserică şi în satele noastre preoţi de mir şi

creştini foarte buni de care îmi amintesc de multe ori cu evlavie; bunici,
străbunici care şi-au cunoscut sfârşitul, care au dus o viaţă curată, de
sfinţenie, întru frica lui Dumnezeu. Biserica şi societatea noastră nu sunt
lipsite de aşa ceva. Că se împuţinează şi numărul lor e de la o zi la alta tot mai
mic, aceasta o constatăm cu toţii. Însă, atât timp cât trăim şi ne mişcăm, atât
timp cât în interiorul nostru există acel dor, acea tensiune lăuntrică şi dorinţa
sinceră de a ne mântui, este un semn că sunt încă mulţi dintre noi, atât mireni,
cât şi monahi, care vor să ajungă la măsura aceea a sfinţeniei, a trăirii lui
Dumnezeu, a cunoaşterii Împărăţiei cereşti încă de aici.
Preacuvioase părinte stareţ, cum ar trebui să fie relaţiile dintre monahi şi
mireni? Există anumite limite?
 Monahul să se implice în
viaţa de lume atât cât să nu se vatăme, iar mireanul să se folosească
duhovniceşte de mănăstiri atât cât să nu vatăme viaţa lăuntrică şi buna
rânduială a acestora. Dacă fiecare va ţine cont de acest aspect, atunci lucrurile
vor fi bune, frumoase, curate şi, mai întâi de toate, credinţa şi valorile vor
prospera.
Referindu-se la viaţa de obşte mănăstirească, părintele Arsenie Boca spunea că
cel mai greu este să faci unul din mai mulţi. Sfinţia voastră, ca stareţ la o
mănăstire precum e Putna, cum simţiţi aceste cuvinte?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a îndemnat mereu la unitate. Nu

este un lucru uşor; când intervin egoismul, interesele personale, atunci
unitatea este greu de îndeplinit. Dar atunci când avem ochii aţintiţi
asupra lui Iisus şi avem cu toţii un singur scop – binele comun,
mântuirea, echilibrul, aşezarea lăuntrică -, atunci desigur că unitatea se
poate realiza, se poate să faci din toţi unul, cum a spus părintele.
„Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc“
Vorbiţi-ne, vă rog, despre legătura sufletească a Mănăstirii Putna cu românii din
Republica Moldova, dar şi cu cei din Bucovina de Nord. Care sunt necazurile şi
bucuriile lor?

După cum bine ştim, Mănăstirea Putna adăposteşte rămăşiţele

pământeşti ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Putna înseamnă mult
pentru întregul neam românesc. Putna e Mecca noastră, a românilor, este
altarul conştiinţei noastre naţionale, cum a spus Eminescu, este Ierusalimul
neamului nostru românesc. Şi atât românii din Bucovina, partea
ucraineană, cât şi din Basarabia şi din celelalte ţinuturi ale ţării noastre
privesc cu mult drag către acest aşezământ şi, în mod deosebit, către
faptele vrednice ale înaintaşilor. Pentru că noi nu ne întemeiem decât
pe temelia înaintaşilor şi nu ne hrănim, nu ne tragem seva decât din
rădăcina aceasta sfântă, din pământul acesta plămădit cu sângele
sfinţilor noştri strămoşi şi cu truda, cu osteneala lor. Toţi românii simt
lucrul acesta şi au nevoie să vină măcar o dată în viaţă să se închine la
mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, să fie prezenţi aici, în Mănăstirea
Putna.
Necazurile şi bucuriile românilor din afara graniţelor ţării noastre sunt
multe, dorul lor după patria-mamă este destul de puternic, destul de
viu, iar speranţele fraţilor noştri sunt mari. Prezenţa lor la serbările
Mănăstirii Putna, la 2 iulie şi la 15 august, le arată dorul după patria-mamă,
după ceea ce este românesc, după tradiţiile şi obiceiurile noastre, după slujbele
noastre în limba română, după ceea ce este al nostru. Nădăjduim, cu darul lui
Dumnezeu, ca aceste relaţii să se întreţină şi să se extindă tot mai mult. I-am
invitat şi îi invităm pe toţi românii care vor să vină din afară; îi primim
pe toţi cu drag şi cu inimă bună, căci Măria Sa, Ştefan, aşa a fost,
deschis faţă de toţi, de aceea poporul l-a numit Părinte al său.
 ***

 Roman Ortodox in Franta: Merinde duhovnicesti de la

Parintele Melchisedec Velnic, de la Manastirea Putna
Parintele Melchisedec Velnic, staretul Manastirii Putna, in vara anului 2012 a
tinut un cuvant plin de invataminte duhovincesti unor tineri veniti sa-l
cerceteze, flamanzind nu numai de cuvinte ceresti, ci si de a fi in prezenta unor
oameni ce intrupeaza aceste cuvinte si invataminte crestin ortodoxe.

Parintele i-a poftit in cerdacul sau, de unde se poate vedea batrana Manastire
Putna si, dupa binecuvantarea data fiecaruia, pomenindu-le numele cu caldura,
a inceput sa depene invataminte despre smerita cugetare, despre smerenie si
iubire, despre nejudecarea aproapelui si rabdare, despre cum sa depasim starea
de nepasare sufleteasca – toate in duhul marilor si Sfintilor Parinti, si asa cum
se poate vedea in cele ce urmeaza.

Despre smerita cugetare

[…] Sa stiti, Parintele Iulian de la Prodromu, un om deosebit, bun,
duhovnicesc, la care m-am dus pentru un cuvant duhovnicesc, a iubit smerita
cugetare. La fel si Parintele Dionisie de la Colciu – la care m-am dus prima
data in `93, mai apoi in `97, si pe urma in 2003. Am fost la Parintele Dionisie si
aveam o multime de probleme. I-am spus: “Parinte nu mai am rabdare,
parca nu ma mai inteleg cu obstea. Stiti asa, sunt Parinti care vor
permanent ceva mai mult. Ca toti fug de ascultare, de taierea voii, vor
sa se roage, sa aibe Rugaciunea lui Iisus dar fara smerenie – ceea ce nu
se poate“. Si i-am spus: “dati-mi un cuvant despre rugaciune“. Si mi-a spus
doua cuvinte despre rugaciune care a legat-o imediat de smerenie.
Zice: “rugaciune fara smerenie nu exista. Noi monahii trebuie sa
dobandim smerita cugetare“. Si mi-a vorbit vre-o zece-cincisprezece
minunte despre smerita cugetare: ce este smerita cugetare – care este o
harisma data de la Dumnezeu. Pe el l-am auzit prima data spunand ca aceasta
este o harisma. Si din smerita cugetare le dobandim pe toate celelalte. Si
cand ma mai supar cu un calugar, si nu vrea sa faca ascultare, stiti, asa, ii pun
cuvantul Parintelui Dionisie. Zice: “daca ai smerita cugetare ai toate bunatatile“.
Si daca ai smerita cugetare nu mai gasesti pricina la nimeni, nici la conducator,
nici la staret, nici la absolut nimeni. Zici ca traiesti intr-o permanenta
bucurie si tot binele din lume il pui pe seama bunatatii lui Dumnezeu,
iar tot raul din lume il pui pe seama pacatelor tale, si in felul acesta nu
mai ai timp sa judeci, iar cine nu judeca nu va fi judecat.
Parintele Iachint Unciuleac:
“oamenii se iubesc cand se cunosc si se cunosc cand se iubesc“
Parintele staret Iachint avea un cuvant. Aici la Putna, a fost staret inaintea mea

Parintele Iachint Unciuleac timp de

cincisprezece ani, din 1977 pana in 1992, iar ca vietuitor al Manastirii a fost din
1956. A intrat la Sihastria si a venit la Putna, trimis de Mitropolitul – pe atunci –
Iustin. (Era Patriarh Iustinian, care voia o reorganizare a manastirilor. Pe
Patriarhul Iustinian nu-l putem invinui ca ar fi facut ceva impotriva Bisericii si a
monahismului, caci el a sprijinit Biserica si monahismul cat a putut de mult.) Si
Iustinian, in plin comunism, voia sa reorganizeze manastirile. Si l-a trimis de la
Sihastria pe Parintele Dosoftei Morariu – poate nu ati auzit de el: un mare
Parinte si carturar, mare teolog, dar mai intai de toate un mare traitor, care era
si bun prieten de calugarie, si frate, cu Parintele Cleopa. Si el a fost trimis de la
Sihastria la Slatina, si de la Slatina a fost trimis la Putna. Parintele Dosoftei
Moraru a fost ca staret, iar Parintele Unciuleac ca vietuitor, si ei toti au venit ca
sa reorganizeze Putna. Si Parintele staret Iachint ne spunea acest cuvant – ca
de-aici am plecat -, zicea ca: “oamenii se iubesc cand se cunosc si se
cunosc cand se iubesc“.
“Rabdare fara smerenie nu exista, nici dragoste fata de aproapele
iarasi nu exista fara de smerenie”
Un crestin ortodox acolo unde este el atrage darul, bunatatea si
milostivirea lui Dumnezeu, prin tot ceea ce face acolo, prin viata lui,
prin cumintenia lui, prin seriozitatea lui, prin demnitatea lui. Desigur
daca nu le are, tot din cand in cand mai vine cate o vorbuta care-l mai trezeste.
Rabdare si iar rabdare! Dar rabdare fara smerenie nu exista, nici
dragoste fata de aproapele, iarasi, nu exista fara de smerenie.
Este un cuvant din Pateric. Mai intai de toate ma prinsese grija ca nu ploua.
Si uite, vezi, ca e o situatie grea in intreaga tara. Si zic: “Doamne, da-mi
si mie un cuvant“. Si deschid Patericul si vad un cuvant de la un Parinte de
acolo. Zice ca au plecat niste Parinti de la o manastire la alta. Si noaptea, cand
a vrut sa iasa un pic pana afara, unul din fratii care erau veniti si caruia ii era
frig, a vazut pe un Parinte ca avea doar o rogojina. Si jumatate o pusese pe
dedesubt si jumatate pe deasupra. Si tremura tot de frig, si se ruga cu voce
tare. Zicea: “Doamne iti multumesc ca nu sunt in temnita, ca nu sunt cu
picioarele in butuci, ca pot sa ies si sa le misc. Multumescu-Ti pentru
toate acestea pe care mi le-ai dat“. Si, acesta care aude, se duce si ii
cheama pe toti fratii si le spune pentru folosul lor: “sarac fiind avea numai o
rogojina si cu toate astea multumea lui Dumnezeu“.
Si asa mi-a dat Dumnezeu raspuns: in toate sa multumim lui Dumnezeu,
fara cartire, caci cat ne da Domnul atata e bun. Si acesta a fost cuvantul
14 despre rabdare. Si, in cuvantul 16, tot acolo, din capitolul despre rabdare, a
fost intrebat un Parinte: “Parinte cum de nu te-ai trandavit niciodata-n
viata ta?“. Si el spune: “m-am straduit ca permanent sa am inaintea
ochilor moartea“. Adica in fiecare zi sa cugeti la moarte. Si, avand cugetarea
la moarte, sigur ca atuncea nu mai ai timp sa trandavesti, pentru ca atuncea
timpul este pretios. Timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu e pretios. Cat
e? De aici pana aici. Stiu cand m-am nascut, dar nu stiu unde e finalul,
deci nu e timp de pierdut, nu-i timp de trandavie.
 Sfaturi de la Parintele Zaharia Zaharou
cand intram in nepasare sufleteasca, in nelucrare
Parintii nostrii de alta data spuneau ca cei care vroiau sa devina monahi
erau obligati sa cunoasca Evangheliile pe dinafara. De ce? Pentru ca
cuvintele Evangheliilor sa fie cuvintele

lor. Iar Parintele Zaharia

Zaharou, ucenicul Parintelui Sofronie de la Essex, a fost pe aici prin toamna,
anul trecut [2011], si, dupa aceea, noi i-am trimis niste intrebari. Si cineva i-a
pus intrebarea: “Atunci cand intram in nepasare sufleteasca – in nelucrare adica
-, intram intr-o stare de necredinta, si vedem ca ne ducem la spovedanie si
spunem: Parinte nu mai simt nimic, sunt atat de impietrit, atat de nepasator, ce
sa fac?“ La o astfel de intrebare Parintele Zaharia Zaharou raspunde:
Mai intai de toate primul leac este smerenia. Hristos, ce ne-a spus prin gura
Apostolului Petru? Zice: “Dumnezeu celor smeriti le da har, iar celor mandri le
sta impotriva“[Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,3 4; I Petru 5,5].
Al doilea, zice: “sa citim Sfintele Evanghelii pana ce cuvintele Evangheliei
devin cuvintele nostre“. Si eu cand am auzit cuvantul asta m-am dus cu
gandul la primii Pariniti, Parintii nostrii de altadata care nu depuneau voturile
pana nu cunosteau Evangheliile pe dinafara. Pana ce cuvintele Evangheliei devin
cuvintele tale – adica iti vin de la sine, traiesti cuvantul. Si-ti da Dumnezeu
cuvantul de fiecare data, iti da un raspuns. Ai o incercare, o ispita, si Dumnezeu
iti da cuvantul cum sa procedezi.
Al treilea lucru, zice Parintele Zaharia, este rugaciunea “Doamne Iisuse
Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul“, si sa zici asta din toata inima.
Si chemand numele Lui, Hristos devine realitate, prezenta vie, vine si te asculta.
Si asa este. Strigi o data, strigi de doua ori, si nu se poate ca Hristos sa nu vina,
sa fie prezenta vie, reala, inlauntrul nostru.
Si ultimul este spovedania si impartasania, comuniunea cu Hristos
euharistic. Stiti cuvantul Sfantului Teofilact al Bulgariei, care zice ca atunci cand
trupul tau se face una cu Trupul Lui, zice ca toate ale tale se sfintesc. Si asta s-
o facem cu smerenie, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, ca daca e
binecuvantarea Preotului nu-i bai. Si stiti ca e intrebarea: daca sa te
impartasesti des sau rar. Si raspunsul este: “sa te impartasesti ori de cate ori iti
spune duhovnicul“. Asta e cel mai bun raspuns.
Daca judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc
A te smeri inseamna sa-ti infrunti vointa ta, ca asta inseamna a te smeri.
Zice un Parinte la Pateric: “uite, in timpul rugaciunii mi s-a intamplat asta si
asta“. Parintele asculta pe ucenic si zice: “da, daca nu te pui pe tine mai prejos
decat toata zidirea, n-ai facut nimic“. Cel mai usor putem scapa de mandrie,
nejudecand. Sa nu judecam. Prima data sa ne pazim de judecata. Daca
judecam si daca mai tinem minte si raul atunci este chin sufletesc. Daca
te-ai lasat biruit de astea doua, de judecata si de tinerea de minte a raului,
atunci – iertati termenul -, te calaresc toti dracii.
La Emilianos Simonopetritul se gaseste un cuvant foarte frumos in Cateheze,
Vol. I despre usuratatea silintei si silinta usuratatii, dar sa-l citesti dupa ce te-ai
spovedit, ca e o invatatura foarte adanca. Dumnezeu e atat de aproape, e
atat de accesibil, e langa noi, e in noi, dar numai noi nu stim cum sa
lucram.
“Sa ne straduim in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare”
Sa pazim Poruncile lui Dumnezeu si sa avem inima buna. Paganii din fire
fac cele ale legii. Sa alegem de fiecare data ce este bun si sa ne straduim
in fiecare zi sa facem din viata noastra o sarbatoare.
 Asa spunea Parintele
Arsenie: “sa facem din viata noastra o zi de sarbatoare“. Si asa
este. Viata noastra este atat de frumoasa in Hristos si noi facem calvar
din ea prin neatentia noastra, prin neluarea aminte. Si ne lasam biruiti de
diferite prostiute, lasam sa intre nintica dusmanie, nintica ura, nintica tinere de
minte a raului, asa, nepaza mintii, si pierdem toata bucuria intalnirii cu
Hristos. Si e atat de frumos cand esti cu Hristos, nu-i asa?! Sa paziti
buna randuiala, ca daca paziti buna randuiala o sa fie viata voastra o
sarbatoare.
Si in fiecare zi sa stiti sa faceti o bucurie cuiva. Si daca am stiut sa fim o
bucurie pentru cei din jur, atunci si Hristos se bucura de noi.
“Daca ne smerim un pic avem arme, caci smerenia este cea care rezolva
toate”
Vrasmasul lupta. Arme avem. Daca ne smerim un pic avem, caci smerenia
este cea care rezolva toate. Una din virtutile pe care ortodoxia de astazi o
ocoleste, este importanta lacrimilor. Este o carte care se numeste Teologia
lacrimilor sau plansul la Sfintii Parinti. Cat de important si cat de
frumos este tanguirea aceea, frangerea inimii. Daca reusesti sa ajungi
la acea plangere, e o astfel de stare cand nu poti sa tii minte raul.
Viata noastra este usoara si Hristos nu ne cere mult, ne cere putin. E greu
cand e mandrie, inchipuire de sine, slava desarta si cand ne lasam
biruiti de judecata, de tinerea de minte a raului. Atuncea intr-adevar, jugul
este greu, povara este grea, dar atata timp cat te smeresti si ai smerita
cugetare, Dumnezeu iti ajuta si cu Hristos este usor. Nu-i asa? El ne-a
spus:Luati jugul Meu ca este bun si povara mea este usoara. Care-i jugul lui
Hristos?
E un Parinte care a fost intrebat: “dar ce-i smerenia?“. Si el a spus: “a, pai, ca
sa vorbim despre smerenie trebuie sa vorbim despre Hristos – ca asa spune
Sfantul Isaac Sirul -, iar ca sa vorbesc despre Hristos trebuie sa vorbesc despre
smerenie“. Spune Sfantul Isaac Sirul ca “smerenia ne-a adus-o Hristos din cer“,
si atuncea, stiti foarte bine de la Sfintii Parinti care este vesmantul dumnezeirii:
smerenia.

Ce-nseamna jertfa? Sa te jertfesti pentru aproapele, sa iesi din egoismul

tau, sa iesi din mediul tau. Si ca sa iesi din mandrie, prima data sa incerci sa
te vezi pe tine, sau daca ai vazut o greseala la aproapele, cum ne invata Sfintii
Parinti, sa spunem: “astazi a gresit el, se va cai si se va mantui. Maine voi
gresi eu, nu voi mai avea timp de pocainta si ma voi osandi. Care-i mai
rau? El sau eu? Eu!“ Si in momentul acela cand ti-ai pus moartea inaintea
ochilor si te-ai gandit asa, atuncea iti piere cheful de a judeca pe cineva. Asta e
un prim pas, un exemplu, si daca ne sarguim, sa ne silim. Nu este greu.
Inger pazitor si bucurie! Sa ne straduim sa-L avem pe Hristos cu noi si
atunci va fi viata noastra o sarbatoare si pentru c cei din jur va fi o
bucurie.

CRUCEA – IMBRATISAREA LUI DUMNEZEU

“Starea aceasta este de rastignire a Domnului este
numita… IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU. Deci Hristos
sta inca in aceeasi pozitie, rastignit, cu mainile intinse,
asteptand intreaga omenire. Asteptandu-ma pe mine,
asteptandu-te pe tine, ca la o imbratisare. Hristos vrea sa ne
imbratiseze pe fiecare dintre noi, de aceea sta cu mainile
intinse. Inca nu a venit ca un Judecator. De aceea nimeni nu
trebuie sa se teama sa se apropie de Cruce”.

OMUL IN FATA SFINTEI CRUCI

de Arhim. Andrei Coroian
“Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un
necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a
 petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în
faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este
izvorul vieţii şi al fericirii mele!
Crucea este lucrarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a
arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată
peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care
se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor
noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre
Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească
şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a
Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi
răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l.
În faţa şi în lumina Crucii omul credincios îşi înţelege mai limpede
vocaţia sa, destinul său, calea sa, drumul său de la chip la
asemănare, pe care trebuie neapărat să-l parcurgă, asumându-l cu bucurie şi
mulţumire sau cel puţin cu resemnare. Înţelege de asemenea că orice evitare,
ezitare sau eschivare de la drumul său, de la asumarea crucii sale îi
aduce mai multă suferinţă, nemulţumire, angoasă, care uneori
prelungindu-se ca durată, poate cădea sub domeniul absurdului, lipsit
de orice licăr de lumină sau rază de speranţă.
Prezenţa noastră în faţa sfintei Cruci, indiferent de gradul nostru de
cunoaştere şi de trăire, trebuie să fie mereu spre luminarea minţii şi
învăpăierea inimii; spre sporirea şi consolidarea cunoştinţei, a multiplelor
înţelesuri tainice, care personal ni se revelează treptat, pe măsura apropierii
noastre de Dumnezeu; spre sporirea şi întărirea dragostei dumnezeieşti, care se
aprinde din recunoştinţa faţă de iubirea, mila şi dărnicia Sa, precum şi din
împlinirea cu consecvenţă a poruncilor Lui.
Cred că la trei lucruri esenţiale trebuie să mediteze şi să reflecteze omul,
creştinul mai ales, pentru a-şi spori şi consolida cunoştinţa şi tăirea
duhovnicească:

 1. Modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea […]

 2. Necesitatea asumării vieţii, a purtării crucii pentru om, precum şi

necesitatea conlucrării lui cu Dumnezeu, ca o condiţie a fericirii şi împlinirii

sale.

 3. Darurile nesfârşite ale lui Dumnezeu revărsate prin Jertfa Sa în

Biserică, precum şi pedeapsa refuzului lor.

Reluând:

1. Mai întâi de toate modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea şi [Se
dăruieşte] faţă de creaţie este admirabil. Toate cele trei Persoane ale Sfintei
Treimi, din iubire dezinteresată plănuiesc şi lucrează cu măiestrie creaţia,
frumoasă şi bună foarte (Fac. 1, 31). Omul este plăsmuit cu o atenţie
specială, înrudit cu Dumnezeu prin duh (Fac. 2, 7) tânăr, frumos, sănătos,
nemuritor. Când omul, nescultând de porunca Creatorului, nerespectând
programul pus de Acesta, care l-ar fi dus treptat la mult dorita
îndumnezeire, a produs dezastrul căderii din Paradis, totuşi n-a fost
părăsit cu desăvărşire. În această stare naturală de om-animal [1] care
mănâncă, munceşte ca să trăiască, se reproduce, Dumnezeu l-a cercetat, i-a
făcut promisiuni, i-a dat nădejdi. Când a căzut în viaţă mai prejos de fire
sau împotriva ei, Dumnezeu salvează spiţa omului prin Noe şi familia
sa (Fac. 7, 1), arătând clar în corabie, chipul mântuirii în Biserică arătat
mai târziu. Apoi începe comunicarea cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, aceste
caractere admirabile şi oameni minunaţi, care Îl ascultă şi-I împlinesc poruncile
cu neînchipuit zel, într-o lume oarbă, idolatră, şi ostilă, expunându-se la
iminente şi multiple pericole. Mai târziu va arăta prin marele prooroc Moise
chipul mântuirii şi instaurarea Legii Harului. Prin toiagul de minuni făcător şi
mai ales prin şarpele de aramă (Num. 21) se va arăta limpede mântuirea
venită prin Hrisos Cel răstignit pe Cruce, iar prin cortul mărturiei chipul
Bisericii celei adevărate.

icoana de Angela Hanc

Când omenirea petrecea închisă în ceaţa şi întunericul ei şi doar

luminarea proorocilor trezea într-un mediu restrâns dorinţa şi posibilitatea de a
vedea lumină, a venit Hristos, însăşi Lumina cea adevărată. În El vedem,
auzim şi pipăim prezenţa lui Dumnezeu între noi oamenii şi pentru
noi. În viaţa Sa istorică ne-a arătat desăvârşita dăruire şi dragoste pe
care o are Dumnezeu spre noi. Ca Dumnezeu, ne învaţă, ne luminează, ne
sprijineşte, ne întăreşte, ne eliberează, ne vindecă, ne înviază, ne înalţă. Iar ca
Om model, lucrează cu timp şi fără timp binele, miluieşte, ajută, Îşi pune viaţa
pentru prietenii Săi, dovedindu-Se adevăratul Prieten al omului. Viaţa
Sa tainică continuă în Biserică şi în lume, până la a Doua Sa venire. Prin
Persoana Duhului Sfânt, tot ce a lucrat ca Dumnezeu şi Om în viaţa Sa
istorică, acum lucrează la o scară universală. De aceea şi sfânta Cruce
pe care S-a răstignit a devenit un simbol, un semn biruitor şi o putere
de sine stătătoare. Când aceasta a fost îngropată în pământ, ea s-a
arătat pe cer sfântului Împărat Constantin, dând a înţelege că ea este
temelia şi steagul creştinătăţii. Că prin puterea ei orice rău îl putem
învinge şi de orice duşman înverşunat putem fi apăraţi, pentru că ea,
sfânta Cruce, este cea mai importantă relicvă şi cea mai sfântă armă a
Bisericii creştine.
2. În al doliea rând, Crucea este indipensabilă şi absolut necesară, ca o
condiţie a vieţii asumate. În ea se vădeşte pulsul şi dinamismul vieţii atât
pentru Dumnezeu, cât şi pentru om. Crucea este temeiul şi baza creaţiei şi
a relaţiei fericite dintre făptură şi Făcător. Dacă Dumnezeu făureşte,
dăruieşte, îngrijeşte cu o iubire nemărginită şi dezinteresată, este firesc să
aştepte în acelaşi chip şi aportul omului.
Lumea aceasta frumoasă şi benefică, bună foarte, a fost gândită de Dumnezeu
ca o grădină a raiului cu doi stăpâni asociaţi într-o conlucrare armonioasă,
fiecare avîndu-şi aportul său.Dumnezeu, în calitate de Creator, este
desigur Stăpânul de drept al grădinii. Dar a fost voinţa Sa mărinimoasă
ca şi omul-făptură să aibă calitatea de stăpân asociat şi beneficiar, cu
deplină libertate de acţiune, respectând însă normele de bază ale
“proiectului” şi ale “contractului”, am putea spune, ceea ce omul din nefericire
nu a făcut. Tocmai această lipsă de conlucrare a omului cu Dumnezeu, a
dus şi încă mai duce la starea nefericită, tragică a omului.
 Într-o frumoasă carte, de adâncă meditaţie şi
reflecţie [2] despre sensul şi puterea sfintei Cruci, cuviosul părinte Daniil
(Sandu) Tudor, scrie:
’’Totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea
este temeiul lumilor, noi înşine suntem făcuţi în Cruce. Crucea este
taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o
tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii,
adică neputinţa înţelegerii rostului jertfei personale…Omul tăgăduitor
s-a pus de-a curmezişul lui Dumnezeu şi (fără să vrea) naşte crucea pe
care voia să o nimicească’’.

3. La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul

istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul
devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un
program care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la
vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă
bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi
spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă),
dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor
subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi
mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică,
pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire
şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere,
sclavie şi ucidere, iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă
tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând
necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. Dumnezeu dă părinţilor
fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al
lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă
unora mai mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele,
lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru
mulţimi izvor de pierzare… Chiar şi în această situaţie tragică (pentru noi
oamenii) Dumnezul iubirii propune din nou împăcare, reconciliere, reluarea
relaţiilor de normalitate între noi şi El, între noi fiecare.
Reluarea cu consecvenţă a practicării credinţei, a postului, a rugăciunii, a
studiului textelor sfinte, a ajutorării celor lipsiţi, acestea sunt crucea noastră,
aportul nostru în curgerea vieţii; a muncii cinstite, a întemeierii familiei, care
este biserică şi rai; a vieţii îndreptate în Sus, acolo unde suntem chemaţi
şi aşteptaţi cu atâta dor de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de
Maica Domnului, de sfinţi, de moşii şi strămoşii noştri purtători de
cruce – având sfânta Cruce care străjuieşte altarele şi bisericile noastre unde Îl
primim pe dulcele Hristos, tainic şi real în Trupul şi Sângele Său, din Sfânta
Împărtăsanie; unde spiritual ne împărtăşim prin rugăciune şi cântare. Crucea,
care este cheia raiului, armă nebiruită împotriva diavolului şi păzitoare
a creştinilor. Avînd sfânta Cruce prin care vin toate darurile lui
Dumnezeu, toate darurile lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, spune acatistul, ar
trebui să ne deschidem inimile, să întindem mâinile la rugăciune, şi
primind darul lui Dumnezeu, să conlucrăm cu El spre slava şi bucuria Lui,
dar mai ales spre binele şi mântuirea noastră.

Rugăciunea, starea înaintea lui Dumnezeu

şi-n faţa Crucii, ne învaţă cum să trăim, să ne comportăm. Cum pot să
fug de chinuri, de dureri, de greutăţi, de ispite, văzând pe Stăpânul
Hristos că le iubeşte?, spune rugăciunea de Vineri. Că Îi era dor de Cruce, de
suferinţă, de Golgota, pentru aceasta veni pe pământ, iar noi, oamenii, fugim
de poveri, amăgindu-ne cu false plăceri. Să învăţăm în faţa sfintei Cruci
cum să trăim viaţa asumând-o şi cum să ne rugăm, nu cerându-I lui
Dumnezeu lucruri sau favoruri pământeşti, ci cerându-I să ne dea
înţelepciune şi putere să înţelegem şi să lucrăm voia Lui. O frumoasă
rugăciune anonimă, spune:
Ţi-am cerut, Doamne, putere ca să am succes în viaţă, dar m-ai făcut
neputincios, ca să învăţ să mă supun. Ţi-am cerut, Doamne, sănătate ca
să pot să înfăptuiesc lucruri mari, dar am ajuns infirm ca să pot face
lucruri şi mai mari. Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit, dar m-ai făcut
sărac să fiu smerit. Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni,
dar am primit neputinţa ca să am mereu nevoie de Tine. Ţi-am cerut
prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur, dar Tu mi-ai dat o inimă să-i
iubesc pe toţi… ş.a.m.d.
Într-un asemenea fel ar trebui să gândim şi să trăim viaţa noastră, să facem
rugăciunile noastre. Având întotdeauna inima deschisă spre comunicare şi
comuniune cu Dumnezeu, dându-I întaietatea cuvenită ca unuia mai
Înţelept, mai Puternic, mai iubitor”.
________________________________________
[1] Sfântul Nicolae Velimirovici deosebeşte trei stări ale omului: om-dumnezeu,
om-animal, om-demon. Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, Editura
Anestis, 2005, pag. 78.

[2] Caietele preacuviosului Daniil dela Rarău. Taina Sfintei Cruci, Editura
Cristiana, Bucureşti, 2001, pag. 61.