Cuprins

• Un gand pentru clasa mea

• Noi cu noi
• Campionatul de fotbal 2009
• Centenar Richard Wurmbrand
• Emotiile concursurilor
• Excursie sucevita
• Amintiri ...
• Ziua „Portilor Deschise”
• Pregatirea dinaintea tezelor
• Perspective
• Amintiri
• Doamna diriginta
• Clasa a VIII-a
• Edificiu - credinţă, dragoste, speranţă
• A fost...
• Anii V-VIII
• Excursia din clasa a VIII-a
• Excursia din clasa a V-a
• Doamna diriginta
• Descult prin amintiri
• Pregatirea dinaintea tezelor
• Prima noastra zi a recunostintei
• Noi...
• Diriginta – un om pentru sufletul nostru

Un gand pentru clasa mea

 Privind în urmă, simt cum emoțiile îmi inundă sufletul pentru că
voi ați fost primii mei elevi. Când am intrat prima dată la voi la clasă nu
mi-am închipuit care va fi planul lui Dumnezeu cu voi si cu mine...
eram încă la facultate, alergam mereu ca să ajung la timp la orele cu
voi și plecam din nou în grabă pentru a ajunge la timp la cursuri...
Terminând clasa a patra, deja simțeam că vă iubesc și că aveți un
loc aparte în inima mea. Apoi a venit vestea la care toata școala a
răsunat de refuzul meu categoric – vei fi dirigintă la clasa a cincea.
Refuzul nu venea din lipsa de dragoste, ci dintr-o cumplită frică. O
sumedenie de scuze îmi năvăleau în minte, gândindu-mă la ce mă
așteaptă. Întrebările și temerile au avut timp să se domolească peste
vară...
A venit toamna anului 2006 și am pășit împreună timizi în clasă.
Voi erați mici și draguți, iar eu eram profesor debutant, fără
experiență, cu o mare pasiune, însă și cu o mare responsabilitate pe
umeri. Îmi aduc aminte cu drag de entuziasmul vostru, de veselia și
bucuria de a petrece timp împreună, atât la ore, cât și în afara orelor.
Dintr-o dată, fără a-mi da seama, vorbeam despre voi cu alți colegi sau
cunoștințe și eram întrebată: ”Dar câți copii ai???” Iar eu răspundeam
cu naturalețe ”27,” după care veneam cu explicații suplimentare.
Anii au trecut și cred că am crescut și ne-am maturizat împreună.
Ne-am certat, ne-am împăcat, am râs împreună, am plâns împreună,
am mers în excursii, am sărbătorit cu bucurie diverse evenimente, am
studiat și am participat la concursuri, ne-am jucat, ne-am rugat și am
crescut în cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu din dorința de a-L sluji
cu credincioșie și dedicare... am luptat și am biruit, am suferit
înfrângerile împreună și ne-am lăsat modelați de Cel care ne este
tuturor Tată...
Locul pe care voi îl ocupați în inima mea este unul special, unul
inundat de lumină, de bucurie, de rugăciuni profunde, de vise mărețe,
de credință și dorința de a vă vedea oameni după voia lui Dumnezeu.
De fapt, aceasta a fost frica mea inițială și lupta mea de zi cu zi. Am
vrut și vreau în continuare să deveniți oameni slujitori ai Creatorului și
nu doar căutători de împliniri materiale. Am vrut și vreau să fiți lumini
în lume, acasă, la școală, în societatea în care trăim.
Cred cu tărie că Dumnezeu ne-a adus până în acest moment...
cred că a vegheat asupra formării voastre... cred că mi-a dat harul să
vă am elevi... dar mai mult decât elevi, îmi sunteți prieteni și pentru că
îmi sunteți prieteni, chiar dacă viața vă va purta pe diferite cărări,
prietenia noastră va dănui!
Vă iubesc cu o iubire sfântă! Îmi sunteți dragi și am trăit patru ani
pentru voi cu pasiune și dedicare! Vă iubesc pentru ca sunteți ce
sunteți, pentru ca ați fost aleși pentru a fi parte a vieții mele!
Rebeca Alina Lucaci
 Noi cu noi

Iată-ne şi la sfârşitul celor patru ani de gimnaziu, la fel de voioşi,

la fel de uniţi, dar colectivul nostru nu este neschimbat. El evoluează
spre mai bine, trecând prin multe experienţe plăcute şi mai puţin
plăcute. Eu am ales să vă povestesc două porecle hazlii ale
colectivului nostru.
Voi începe cu cea mai veche şi cea mai folosită dintre porecle
"Bilutză", acesta fiind Popa Iosif. Denumirea a fost pusă din clasele
mici, menită să caricaturizeze fizicul elevului în cauză .În unele pauze,
se putea auzi exclamaţia "Bilăă!" de vreo cinci, şase ori, ceea ce l-a
facut celebru pe Iosif .
"OlariOlariuhuu"...Nu nu este un cântec, este o poreclă menită
să caricaturizeze numele meu. Asa m-au strigat colegii multă vreme,
iar eu nu m-am supărat, pentru că porecla îi făcea sa râdă.
Ar mai fi multe de povestit despre aspectele hazlii ale
colectivului nostrum, dar despre acestea puteti căpăta informatiichiar
de la golegii mei .

Olariu Sebastian
Campionatul de fotbal 2009

Totul începe ,cu propunerea unui elev de a face un campionat de

fotbal , cam peste două săptămâni . Profesorul acceptă ideea şi o
pune în practică, pentru ca ea să devină realitate. Toate clasele erau
nevoite să se pregătească în zilele următoare, pentru a face o impresie
bună în această competiţie. Întreaga şcoală se pregătise pentru un
eveniment care a fost faimos şi acum urma să aibă loc din nou . Eram
mai mici cu o clasă decât seniorii şcolii şi acest lucru ne scădea
şansele, dar noi, printr-o muncă asiduă, în echipă, eram convinşi că
vom câştiga. Emoţiile dinaintea meciului au pus elevii pe jar.
După două săptămâni de pregătire, antrenamente cu multă
transpiraţie, această zi mare a venit şi a rămas în istorie. Competiţia
începuse şi atmosfera creată de galeriile claselorera efervescentă.
Primele meciuri au fost acelea care, au spart gheaţasi au distrus orice
emoţie. Am sperat că ne vom încadra în timp cu toate meciurile, dar
am depaşit timpul pe care l-am avut la dispoziţie. Cel mai important
adică finala a rămas să fie jucat a doua zi.
Acest meci urma să fie mai tensionat, deoarece toată atenţia era
îndreptata asupra noatră şi toţi aşteptau să vadă un meci
senzaţional.Pentru începutul, clasa mea ne-a crescut entuziasmul şi,
împreuna cu acesta, şi şansele de caştig. Următoarea parte a meciului
am jucat-o mai agresiv, mai dur, dar totul a fost în zadar, deoarece am
primit încă un gol...,,necinstit” şi aşa am pierdut.
Cu toate că nu am câştigat, ambele echipe ale clasei noatre au
câştigat locul al doilea una de la coada, alta de la începutul listei da,
cel mai important a fost că ne-am distrat. De asemenea, ea fost
minunată galera clasei noasre.
Atunci am înţeles că un, meci rămâne doar un meci, dar sprijinul
colegilor din clasă te face să simţi ce faci parte dintr-o famillie.
Cosmin Pelin

Centenar Richard Wurmbrand

Anul trecut în martie şcoala noastrã a avut privilegiul de a

organiza evenimentul care sărbatoarea 100 de ani de la naşterea
păstorului Richard Wurmbrand. Bineînţeles un eveniment de
asemenea talie nu era complet fără câţiva oameni de seamã care au
jucat un rol important în viaţa acestuia. Pentru început au vorbit Tom
Withe , preşedintele ,,Vocii Martirilor”, Mihai Wurmbrand şi nepotul
acestuia talentatul violonist Alex Wurmbrand. Evenimentul s-a
desfăşurat pe parcursul a două seri şi discuţiile s-au axat pe tema
lucrării de misiune şi pe povestirea anilor de suferinţă pe care i-a
îndurat Richard Wurmbrand pentru credinţa lui faţã de Dumnezeu.
Pentru mine a fost o experienţă care m-a ajutat foarte mult în
cunoaşterea acestui om minunat.
Richard Wurmbrand a fost mezinul familiei. Din cauza
dificultăţilor financiare, familia Wurmbrand se mută la Istanbul, unde
tatăl lui Richard deschide un cabinet de stomatologie. Rămâne, însă,
orfan de tată la vârsta de nouă ani, iar, la cincisprezece ani, familia lui
se repatriază.
Adolescentul Wurmbrand este atras de mişcarea comunistă şi de
promisiunile ei. După ce a urmat studiile politice la Moscova, la
întoarcerea clandestină în ţară, Wurmbrand este urmărit de serviciile
secrete, arestat, condamnat şi închis la Doftana. Mai târziu, a primit,
sub o altă identitate din partea PCR, şi misiunea de a organiza filiala
judeţeană Deva.
Renunţă la doctrina comunistă, întrucât vede în ea o sursă de
iluzii pentru clasele oprimate. Se căsătoreşte în 1936 cu Sabina Oster,
revenită în ţară după studii de chimie la Universitatea Sorbona. Nu
după mult timp, se converteşte la credinţa creştină, citind Biblia pe
care o primise de la un tîmplar la care locuise în zona Braşovului, în
perioada de convalescenţă după tuberculoza contractată la Doftana,
urmînd ca, mai apoi, să devină pastor luteran.
Fascinat de descoperirea iubirii lui Christos, Wurmbrand se
alătură Misiunii Anglicane pentru Evrei. În scurtă vreme, zeci de evrei
din România îmbrăţişează credinţa creştină sub influenţa lui. În plin
război mondial, în 1941, misunea trebuie să se retragă din România,
activitatea ei urmînd să fie continuată de misiunea Bisericii Luterane
Norvegiene. Împreună cu Sabina, este urmărit de autorităţi datorită
originii evreieşti. Rudele Sabinei sunt deportate în Transnistria, de
unde nu s-au mai întors niciodată. În acest timp, Richard şi Sabina
Wurmbrand ajută mulţi evrei să supravieţuiască în acele vremuri de
grea restricţie.
Wurmbrand este urmărit de autorităţile comuniste atee instalate
la putere, datorită activităţilor sale religioase. În 29 februarie 1948, zi
de duminică, este arestat, în Bucureşti, în timp ce se îndrepta spre
biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineaţă. La scurtă
vreme, în celula sa este închis şi liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu.
Urmează ani de temniţă grea, în care Richard Wurmbrand este închis
singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin
diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna etc.). În perioada de
izolare totală, alcătuieşte serii de predici proferate în faţa unui public
imaginar, pentru a-şi proteja mintea. După paisprezece ani de detenţie
este eliberat, iar în 1965 părăseşte ţara împreună cu familia, fiind
răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană, cu 10.000$. În
1966, se stabileşte în Statele Unite, unde înfiinţează misiunea creştină
Glasul martirilor, organizaţie care luptă împotriva persecuţiilor
îndreptate asupra creştinilor de pe toate continentele.
Moare în Torrance, California, în februarie 2001, lăsînd moştenire
tuturor creştinilor sarcina de a predica evanghelia iubirii şi a iertării.

Pe parcursul centenarului am avut ocazia de a asculta oameni care au

avut legatrura cu Richard Wurmbrand. Tom White a declarat ca
acesta” a fost un om plin de Duhul Sfant care iubea copii si dorea sa
ajute pe toata lumea. Era alaturi de cei in suferinta si ori de cate ori
avea ceva in plus dadea si altora.”

Popa Iosif

Emotiile concursurilor

Te afli într-o şcoală pe care nu o cunoşti şi te pierzi în încurcatele

coridoare ce se aseamănă cu nişte labirinturi. Printre ceilalţi elevi,
străini, îţi faci loc spre sala unde, pe uşă, este o foaie cu mai mult
nume, printre care îl citeşti şi pe al tău. În timp ce aştepţi, intri în
panică, începi să tremuri de frică uitându-te la cei din jur, gândindu-te:
„Cum pot fi atât de calmi, de liniştiţi?”
După câteva minute, care pot părea ore, îţi auzi numele. Inspiri şi
expiri greu şi intri într-o sală de clasă. Acolo vezi alţi cinci copii scriind
de zor. Sunt cam de o vârstă cu tine.
 Te apropii de catedra unde stau doi profesori cu feţe foarte
serioase. Se vede că încep să-şi piardă răbdarea. „Măcar un zâmbet ar
fi frumos...” îţi zici. Iei un biletel şi te aşezi într-o bancă, pregătindu-ţi
discursul pentru clipa în care îţi va veni rândul să uimeşti juriul...
După ce ieşi din sală, rasufli uşurat şi pleci fericit acasă. Cel puţin
aşa mi se întâmplă mie la olimpiada de engleză, secţiunea „Spoken
English”. Dar nu merg singură, ci alături de alţi buni colegi care
încercaseră să-mi calmeze emoţiile, spunându-mi mereu : „Stai
liniştită! Totul va fi bine. Nu e prima oară când faci asta!”
Într-adevar, eu nu am fost doar o singură dată la olimpiada de
engleză. Am căpătat o oarecum vechime la acest concurs de unde mă
întorc de fiecare dată cu rezultate bune. Dar nu sunt mândră numai de
rezultatele mele, ci şi de rezultatele frumoase ale colegilor mei la
olimpiade şi concursuri. Nu de puţine ori, noi, cei de clasa a opta, am
demonstrat că putem fi foarte buni!
Succesele ne-au modelat, dar şi eşecurile au avut înţeles, că nu
putem învinge fără ajutorul domnilor profesori, dar mai ales fără
ajutorul lui Dumnezeu.

Francesca Mitrofan

Excursie Sucevița

Gara părea
adormită sub
revărsarea argintie a
fulgilor de nea.
Glasurile voioase ale
colegilor răzbeau în
liniștea adâncă ce
plutea în aerul rece
al dimineții. Îmi ridic
bagajul de pe peron
și alerg
entuziasmată spre
colegii mei care
așteptau nerăbdători
sosirea trenului.
Urma să mergem
împreună cu clasa a X-a într-o excursie de trei zile la Sucevița.
-Grăbiți-vă! Urcați în tren! a răsunat vocea dirigintei printre
chicotelile si exclamațiile de bucurie ale copiilor .
Trenul a părăsit gara și ne-a purtat pe lângă câmpii nesfârșite și
munți uriași. Vântul vuia afară,răscolind zăpada și ridicând perdele
sclipitoare pe lânga vagoanele negre. Înăuntru, unii dormeau, alții
râdeau și vorbeau, dar, când trenul s-a oprit, în sfârșit, am fugit toți
spre uși. Ajungând în cabană, ne-am instalat, după care am ieșit cu
toții afară să ne bucurăm de peisajul minunat de iarnă ce ne înconjura.
Am avut un timp minunat împreună: ne-am bătut cu bulgări moi de
nea, am încercat să facem un om de zăpadă, însă zăpada nu era buna.
Mai presus de toate, mi-a plăcut seara în care domnul director ne-a
anunțat că vom merge pe munte. Vestea neanunțată a fost primită cu
entuziasm de cei curajoși, gata să se aventureze în toiul nopții pe
cărările amăgitoare ale muntelui, dar cei care ar fi preferat să aibă o
seară liniștită și să rămână în căldura cabanei, nu au fost prea încântați
de această ieșire. Urcarea pe munte a fost o adevărată încercare,
deoarece drumul era abrupt și de aceea unii se împiedicau și cădeau,
alții nimereau în bălți și se udau la picioare, în timp ce alții erau prea
obosiți să mai continuie să urce,oprindu-se din când în când să-și tragă
sufletul. Bucuria cea mai mare a fost atunci când deși eram osteniți și
flămânzi, am ajuns in vârful muntelui. Din această drumeție am învățat
o lecție importantă de viața, și anume, să continui să lupt pentru țelul
meu, chiar dacă în drumul spre realizarea lui voi întâmpina obstacole.
În penultima zi, am repetat mai multe cântece și am învațat
despre Iosif din Biblie. În dimineața următoare, am mers la o biserică
din Marginea, iar, mai spre amiază, am pornit spre gară, de unde am
luat trenul spre Iași.
Am petrecut un timp plin de peripeții împreună, pe care nu îl voi
uita niciodată!

Raluca Valcescu

Amintiri...

Întotdeauna la fiecare sfârşit de an şcolar, de abia aşteptam să

vină vara, să „scap” de şcoală. Însă, în acest an, totul a fost diferit: mi-
am dorit ca acesta să nu se mai termine. Nu din cauză că aş mai fi
dorit să învăţ, ci pentru că eram conştientă că, o dată cu terminarea
acestui an, începea o nouă etapă a vieţii mele, în care nu voi mai avea
aceiaşi colegi şi profesori. Mă îngrozea gândul că trebuia să-mi fac
prieteni noi şi că trebuie să mă obişnuiesc cu o altă clădire. Culmea
culmilor a fost că anul acesta a trecut cel mai repede, cu toate că îmi
doream să dureze cât mai mult.
Încă de când eram mică, mă ataşam foarte mult de persoanele
din jurul meu şi de lucrurile care îmi trezeau anumite amintiri.
Momentele în care mă gândeam că voi ajunge la liceu erau foarte
fericite. Deja mă consideram mare şi încercam să-mi imaginez cum va
fi viaţa în această etapă. Totuşi, aceste clipe aduceau o umbră de
tristeţe, deoarece ştiam că trebuie să mă despart de colegii cu care am
petrecut atâta timp...în faţa ochilor se derula un întreg film cu amintiri,
din cei cinci ani petrecuţi la această şcoală. Erau o mulţime de amintiri
plăcute. Cele neplăcute nu-mi reveneau în memorie, chiar dacă ştiam
că ele există.
Tot când eram mică, nu puteam să înţeleg cum se poate ca
doamna dirigintă şi colegii să formeze o a doua familie a mea. Pentru
mine, şcoala era un loc de tortură în care primeam note de la adulţi şi
în care învăţam pentru profesori, deoarece ne spuneau că nu le place
să pună note mici. Nu eram conştientă că eu învăţam spre binele meu,
şi nu pentru a-i mulţumi pe cei din jur. în timpul gimnaziului am
conştientizat că şcoala mă ajută să-mi găsesc o slujbă bună şi să
valorific informaţiile pe care le-am aflat. Această „familie” m-a
încurajat şi m-a ajutat oridecâteori am avut nevoie. Mai mult decât
atât, „mama” noastră ne-a învăţat să fim ascultători, generoşi,
iertători, responsabili, să spunem adevărul şi multe alte trăsături de
caracter. Ea ne-a explicat că toate acestea ne vor ajuta în viaţă. Şi nu
doar ne-a învăţat aceste lucruri, dar ne-a dat şi exemple din diferite
domenii pentru a avea modele după care să ne ghidăm.
Din păcate, va trebui să trec şi peste această etapă, deoarece
viaţa este plină de schimbări, unele mai mari, altele mai mici, şi
trebuie să fiu pregătită pentru orice. însă nu voi uita niciodată clipele
minunate petrecute alături de a doua „familie” a sufletului meu!
Pîrvu Alina

Ziua „Porţilor deschise”

Într-o vineri, în data de 7 mai 2010, s-a hotărât să se

organizeze o zi a „Porţilor deschise” în care diferite persoane din oraş
puteau veni şi vizita orice colţ din şcoală.
Activitatea claselor a fost împărţită pe specialităţi: Limba
engleză, socio-umane, limba română, matematică, ştiinţe-informatică
şi... Să nu uităm de sala de sport.
În fiecare clasă erau mai mulţi sau mai puţini elevi. În
laboratorul de limba engleză s-au aranjat panourile de pe hol, s-au
mâncat biscuiţi şi s-a băut ceai. La clasa de socio-umane, de alături, au
fost desenate rochii, dar s-au confecţionat şi afişe cu diferite date
istorice. În clasa unde s-a desfăşurat activitatea de la limba română s-
au creat semne de carte pe care s-au scris citate celebre şi versuri
frumoase, iar la matematică – matematică. La ştiinţe-informatică s-au
vizionat filme despre Soare, molecule, iluzii optice şi altele. Doamna
profesoară de fizică ne-a adus oglinzi concave şi convexe, poze cu
ochelari 3D care creau iluzii optice, un microscop şi magneţi care
pluteau. Filmele au fost proiectate pe perete, iar cel care a avut grijă
de acel calculator este unul dintre colegii noştri ,Stefan, foarte priceput
la informatică.
 Mulţi vizitatori nu au fost, dar, la final, ne-am dat seama că am
petrecut împreună o zi minunată, din care fiecare a avut ceva de
învăţat. În plus, noi, elevii claselor de gimnaziu, am avut prilejul să ne
simţim ca într-o familie.

Manolachi Isabela

Pregătirea dinaintea tezelor

La şcoală nu e ca în viaţă. În viaţă dai un test care te învaţă o

lecţie, la şcoală înveţi o lecţie, apoi dai un test.
Pregătirea dinaintea tezelor este liniştea dinaintea furtunii.
Încerci să înveţi cât mai mult, să acumulezi cunoştinţe, în speranţa că
atunci când vei avea ocazia să te dezlănţui, o vei putea face, fără nici
măcar să clipeşti. Ai nevoie de linişte, te simţi obosit din ce în ce mai
des, ai nevoie de pauze, opriri. Îţi spui că nu este de ajuns ceea ce ai
învăţat, începi să îţi pierzi din încredere şi nu te mai poţi concentra. În
toată această ameţeală te întinzi pe spate, închizi ochii şi încerci să furi
un moment de răgaz. Examenul se apropie, timpul trece din ce în ce
mai repede, iar în cursa împotriva timpului te simţi parcă învins.
Printre cărţile stufoase, mintea îţi este tulbure, iar în speranţa că
totul se va termina, închizi caietul. Însă pe coperta din spate descoperi
un zâmbet, o figurină făcută cu pixul, probabil făcută în una dintre
multele ore în care gândurile tale ajungeau în locuri foarte îndepărtate.
Zâmbeşti şi atunci realizezi că toţi colegii tăi sunt în aceeaşi situaţie,
că poate şi ei se simt la fel de pierduţi ca tine. Povara care o porţi pe
umeri pare acum parcă mai uşoară, cunoştinţele devin mai clare, iar
puterea de concentrare creşte.
Atunci realizezi că acei patru ani prin care trecusei deja erau o
bază solidă. Puteai să te bizui pe cunoştinţele pe care le-ai acumulat
dea lungul timpului, inexplicabilul talent profesoricesc al dascălilor
iesea la iveala. Sudoarea ta nu a fost în zadar, urmele trecutului te
ajungeau din urmă şi îţi spuneau că totul va fi bine, deoarece este
meritul tău ca după toată acestă perioadă de învăţare să te poţi bucura
de rezultate.
Stresul a dispărut, deoarece în anii anteriori ţi-ai dat silinţa să
devii ceva mai bun, mai valoros. Emoţiile încă sunt, dar acum te simţi
pe pedestal, dornic să îţi iei premiul.
Indiferent de rezultat, tu vei primi locul I, pentru că ţi-ai făcut
datoria: aceea de a fi un elev responsabil.
Melinte Stefan
Perspective
 Pe cei mai mulţi copii din această clasă îi cunosc din clasa I. Sunt
mulţumitoare înaintea lui Dumnezeu să văd, cum, la formarea acestora
au contribuit, rând pe rând, dascălii de la catedră: d-na Ilie le-a
transmis valoarea muncii, a lucrului bine făcut; d-na dirigintă, Rebeca a
continuat această luptă şi i-a ambiţionat să nu renunţe, oricât de
dificilă va deveni viaţa, i-a ajutat să înţeleagă că „binele” este
duşmanul ,,mai binelui”.
Şi, rând pe rând, aceşti dascăli au lucrat la formarea unui
caracter plăcut, prin însuşirea unor valori supreme: ascultarea,
generozitatea, recunoştinţa, resposabilitatea, etc.
Lupta nu s-a încheiat, aşa încât, le doresc din toată inima să
continue să înveţe, să lupte şi să se formeze: viaţa este scurtă, trebuie
s-o facă să conteze!

Mihaela Ambrosie

Amintiri

Am făcut multe ieşiri cu clasa în ultimii patru ani, cu sau fără

dirigintă, dar cea mai frumoasă mi s-a părut excursia de la Rădăuţi.
La Rădăuţi am mers însoţiţi de o clasă mai mare de la care am
învăţat foarte multe, cu care am petrecut momente minunate. Acolo
am jucat fotbal pe zăpadă şi meciul s-a terminat cu o bulgăreală pe
cinste, apoi, seara pe la ora nouă am mers în vârful muntelui din
spatele cabanei, să vizităm o mănăstire. Era întuneric beznă, de aceea
un elev din clasa mai mare făcea poze cu bliţ ca să putem vedea pe
unde mergem. Pe la jumătatea drumului eram rupţi de oboseală, mai
ales doamna dirigintă care era operată.
Ajunşi în vârf, ne-am putut bucura de peisajul de noapte care se
vedea pe munte apoi am mers la cabană. Acolo toată lumea era
epuizată, aşa că fiecare a putut dormi liniştit.
Mai sunt o mulţime de aventuri de povestit din drumeţiile făcute
cu clasa, însă în această excursie am petrecut cel mai mult timp liber
împreună.

Raveica Ovidiu
 Doamna Dirigintă

Fiind elevă la Colegiul „Richard Wurmbrand”, o şcoală în care se

promovează valori şi principii creştine, cred că am avut parte de
anumite avantaje de care nu aş fi beneficiat dacă aş fi fost elevă la o
altă şcoală.
Unul dintre aceste avantaje este acela că, în anii frumoşi şi totuşi
grei ai gimnaziului, am avut parte de călăuzirea şi îndrumarea unei
doamne diriginte cu totul şi cu totul deosebită, doamna profesoară
Rebeca Alina Lucaci. O doamnă tânără, ieşită nu cu mulţi ani în urmă
de pe băncile facultăţii s-a apropiat de noi, a comunicat la nivelul
nostru, punând bazele unei relaţii focalizată pe respect, dragoste,
înţelegere, ajutor reciproc şi îndeosebi onestitate, trăsături ce pot fi
urmărite de-a lungul anilor de gimnaziu. Această relaţie a fost una care
s-a dezvoltat progresiv, rezultatele ei fiind vizibile acum, la sfârşit de
clasa a opta.
Unitatea clasei a fost un obiectiv al doamnei diriginte, unul dintre
sfaturile constante ale dumneaei fiind următorul „dragi copii, nu mai
fiţi uniţi numai la prostii, ci şi la lucruri bune”. Se pare că spusele
doamnei diriginte au fost ascultate, dând roade în relaţia noastră,
aceasta devenind mai strânsă odată cu trecerea timpului. Mulţi alţi
profesori şi alte clase au observat acest lucru şi au lăudat unitatea
noastră, de altfel unul dintre multele lucruri pentru care îi putem fi
recunoscători doamnei diriginte.
Dacă m-aş apuca să scriu despre toate „golurile” clasei umplute
prin intervenţia „dirigăi” ar trebui să scriu o carte şi, cum acest lucru
nu este un scop al meu, sper că întreaga muncă a dumneaei de pe
parcursul acestor patru ani este reflectată în caracterul nostru.
Marta Dascălu

Clasa a VIII-a

Trecură opt primăveri, salcâmii îşi scuturară de tot atâtea ori

floarea, de când doamna învăţătoare luă de mânuţă o fetiţă cu ochi de
albăstrea şi intră în clasă...
Astăzi, păşeşti printre ei, adolescenţi frumoşi cu ochii strălucind
şi te întrebi dacă nu cumva ai greşit clasa! Diriginta, delicată, se cere a
fi căutată cu băgare de seamă printre atâtea zvelte domnişoare! Să fie
oare aceeaşi copii ce au păşit în prima zi de şcoală, cu priviri curioase
şi inimi strânse spre un tărâm cu mii de comori ce se cereau
descoperite?
Uimire, speranţă, zbor spre ziua de mâine... vise, râsete şi lacrimi
păşesc mână în mână spre un nou început... fiii şi fiicele noastre –
daruri alese de inima plină de dragoste a lui Dumnezeu.
Dascalu Ana
Edificiu - credinţă, dragoste, speranţă

Timpul este, din perspectiva lui Kazimierz Matan ,, singurul drum

cu sens unic de la cap la coadă”; iar acum, când am ajuns la acest
popas, obişnuim să reflectăm la ceea ce am realizat pe parcursul
acestei etape din viața noastră.
,,Gimnaziul’’ a însemnat formarea caracterului, despărțirea de
copilărie, maturizarea, iar pentru unii, găsirea identitatii; toate aceste
lucruri sunt gravate în pereții rezistenți ai clădirii pe care noi am
proiectat-o timp de patru ani.
Clasa a V-a: Am fost debutanţi pe scena uriaţă şi veche a
,,gimnaziului’’. Totuși, acesta a fost anul în care am pus fundația
construcției a cărui profil era un mister pentru noi. Am acceptat ușor
aripa ocrotitoare a tânarului nostru arhitect- doama dirigintă Rebeca
Alina Lucaci. După ce ne-am acomodat cu ritmul de lucru si cu modul
de abordare al școlii, toți eram ca o familie fericită, care mai de care
doritor să-și exprime punctul de vedere. Acest fapt a condus la o
relație mai strânsa între clasă- profesori, clasă-diriginte. Cu toate bune
și rele, am reușit să punem o temelie solidă în acel an, și anume-baza
educației creștine. Într-adevăr, fără această fundație nu am mai fi
putut ridica dorita clădire la care noi visam.
Clasa a VI-a: Ni s-au alăturat în proiectul nostru noi colegi. Astfel,
am ajuns o grămada de cărămizi cu totul diferite, care urmau să fie
aranjate. Unele erau mai sensibile și când diriginta le mai cioplea
pentru modelare, începeau să plângă sau să se revolte. Altele erau mai
îndrăznețe și vorbeau mai tot timpul chiar dacă nu era nevoie. Așa
putem continua șirul tipurilor de caramizi diferite. Un atu al clasei a
fost că fiecare dintre pietre avea ceva prețios în ea. Deci varietatea a
fost constructivă, pe de o parte, dar tot ea a provocat dezacorduri între
noi; iar construcția a fost clatinată de aceste mici cutremure. Din
fericire, până la sfârșitul anului, ne-am revenit cu ajutorul arhitectului
nostru. Eram chiar pregătiți pentru următoarea etapă.
 Clasa a VII-a: Tencuiala- este anul în care ne-am unit, am legat
relații strânse, micile ,,bisericuțe’’ au fost distruse, iar un nou turn se
ridică. A trebuit să ne domolim ieșirile de revoltă, oarecum normale
pentru vârsta crudă a adolescenței și să ne concentrăm asupra tezelor
unice. A fost primul an în care făceam față unor teste la nivel național.
Clădirea pe care noi abia o puteam schița era aproape de sfârșit. Era
minunat să vedem cum toți încercam să ne dezvoltăm aptitudinile
pentru a ne apropia de cerințele profesiei la care ne-am gândit să o
urmăm. De asemenea, am început să ne înțelegem, să apreciem
diversitatea personalităților celorlalți colegi, să ne încurajăm și să ne
bucurăm de colectivul minunat pe care îl avem. Astfel, cărămizile s-au
închegat, pereții construcției devenind indestructibili. Acum eram
pregătiți pentru ultimul pas.
Clasa a VIII-a: Acoperișul. Am ajuns aici! In sfârșit am ajuns în
acest loc în care orice schimbare este decisivă, orice finisaj este
esențial și bine primit. Aici, de pe vârful piscului, sau cel puțin, așa ni
se părea nouă, celor de clasa a VIII-a, putem aspira spre idealuri mai
mari, putem avea responsabilități mai mari, oportunități mai multe și
avem puterea de a lua decizii mai importante pentru viața noastră.
Însă nu a fost așa ușor pe cât părea. Ultimul an a fost și cel mai greu.
Pe lângă toate progresele academice pe care le aveam de făcut
trebuia să fim un model pentru cei mai mici și în același timp să ne
preocupăm de viitorul nostru. Dar toate devin o plăcere când ai un
colectiv ca al nostru și când faci totul cu bucurie. Așa am maisî trecut
de încă o clasă.
Acum, după ce totul s-a încheiat, avem o altă perspectivă,
vedem lucrurile într-o altă lumină. Lucrurile care în trecut nu le
dădeam atenție acum sunt necesare, dăm o altă importanță detaliilor,
momentelor, prietenilor, chiar și școlii. Cu toate acestea, tot acum
putem simți vântul rece și aspru ce bate dinspre necunoscutul ,,LICEU’’
și chemarea călduroasă a nostalgiei ce ne duce în trecut. Se poate
spune că am parcurs un drum lung, însă de la această casă a familiei
noastre pornesc 24 de cărări diferite la fel cum razele pornesc de la
steaua orbitoare numită soare. Dar orice s-ar întâmpla, nu vom uita de
unde am pornit, ce ne-a unit, iar temelia pe care am pus-o este adânc
săpată în noi și ne va ajuta să stăm drepți în furtunile existenței, ca
niște adevărați creștini. O vom păstra ca un semn drag în inimile
noastre pentru că ea ne-a fost sprijin în toate hotărârile pe care le-am
luat.
 Pamela Aviziteiței

A fost...

O secundă- tic ... două secunde- tic tac ... timpul trece, fără să
poată fi oprit vreodată de nimeni şi de nimic. Dar, chiar şi în graba lui,
nu uită niciodată să lase o urmă a prezenţei sale - o amintire; scurtă,
lungă, efemeră... mereu conturată de zambete, imbrăţisari, lacrimi –
sentimente. Retrăindu-le in imaginatia noatră, amintirile readuc la
viata simţiri uitate, cateodată incurajatoare, alteori triste...
Dacă într-o secundă, se pot crea atâtea amintiri, imaginaţi-vă
câte momente poate reţine o persoană in 8 ani! Mai mult de jumătate
din viaţa mea, petrecută zi de zi alături de persoane pe care nu le voi
uita niciodată. Oameni deosebiţi care au şi vor avea mereu un loc
special in inima mea.
Acum ne mândrim cu noi înşine, cu faptele, cu roadele muncii
noastre, cu visele trăite şi realizate în aceşti opt ani petrecuţi
împreună. Concursuri, olimpiade, teze, sau simple ascultări, fiecare cu
emoţiile ei. Dar ne-am încurajat unii pe alţii şi am trecut cu bine peste
toate greutăţile, iar, asta a dat nastere unor prietenii puternice.
In clasa a 7a, la olimpiada de engleză- etapa judeţeană, eram în
aceeaşi salã cu Aviziteiţei Pamela. Un moment cu adevărat de neuitat
pentru mine! Mai erau doar vreo 15 minute pană când subiectele
urmau sa fie împărţite, iar noi încă nu ne găsisem clasa. Liceul
Eminescu este uriaş dupa cum bine ştiţi- am urcat de 3 sau 4 ori toate
etajele în căutarea sălii... adrenalina combinata cu teamã si
emoţie...dar, până la, urmã
am gãsit-o.
Tot entuziasmul şi nenumãratele emoţii provocate de realizările,
descoperirile noastre... speranţe pentru un viitor grandios!
Cu respect şi recunoştinţă, cu preţuire şi admiraţie, mă adresez
celor care ne-au călăuzit paşii spre cunoaştere: profesorii- pasiunea lor
m-a inspirat, nu numai pe mine, ci şi pe colegii mei. Ne-au îndrumat,
ne-au învăţat să perseverăm în fiecare lucru pe care îl facem, să ne
depăşim pe noi înşine. Să fim puternici şi să ducem o viaţa dreaptă, să
nu fim orbi la nevoile celorlalţi, să fim demni. Le datorăm plăcerea de a
învăţa, de a descoperi; oceanele de cunoaştere, încrederea in noi
inşine, generozitatea, respectul, iertarea- într-un cuvant „caracterul”.
Profesorii au contribuit la construirea lui, au investit în noi o parte din
viaţa lor de-a lungul anilor.
Aş vrea să îi multumesc domnul director Cristian Lucaci pentru
tot ceea ce, la r â ndul său a învestit în noi. Umorul de care a dat
dovada ne-a ajutat să trecem peste fel şi fel de situaţii. Aş vrea să îi
spun ca este cel mai bun director pe care îl poate avea o şcoală.
Iubita noastrã dirigintã, doamna Rebeca Lucaci- mereu o
prezenţă încântătoare care ne-a fost alături înca din clasele mici. A
avut grijã de noi şi ne-a îndrumat spre lucrurile bune. Îi mulţumesc
pentru răbdarea pe care a avut-o atãta timp, pentru momentele
minunate petrecute impreună. Toate întalnirile noaste ( Thanks
Giving, excursii, ieşiri în aer liber etc.) s-au dovedit a fi minunate.
Îmi amintesc de excursia de la Vatra Dornei- prima noastră excursie de
trei zile. Priveliştea din telescaun a fost minunatã. Şi acum mi-o
amintesc perfect. Desigur, dacã m-aşi duce din nou acolo, chiar dacă
ar fi acelaşi anotimp, dar nu ar fi colegii mei cu mine, plăcerea nici nu
s-ar putea compara cu cea simţita în excursie. Fapt care dovedeste că
ei au facut acele momente de neuitat.
Insă mă opresc pentru o clipa să amintesc faptul că totul a fost
posibil pentru că l-am avut alaturi de noi, de la inceput de drum, pe
Dumnezeu. Ii multumesc necontenit pentru grija pe care ne-a purtat-o,
pentru puterea, îndrumarea, curajul şi răbdarea daruita. Ne-a dat
sansa să învaţăm la o scoală crestină, ceea ce nu e putin lucru. Ii
răman etern recunoscatoare pentru tot ceea ce mi-a dat.
Oare cum aş putea sa uit cei mai grozavi colegi din lume?! Toate
năzbatiile pe care le-am făcut impreuna... ne-au apropiat şi mai mult.
Dacă ni s-a spus de atat de multe ori „Fiţi uniti!”, ni s-a întipărit in
minte atat de bine, incat am aplicat-o la bine, cat şi la rau: vizite in
biroul directorului, geamuri sparte, chiul in masa la chimie, latina... .
Desigur ca am riscat mult. Mai exact lucrari, absente şi note de 2, 3
sau 4. Dar profesorii nostri minunati ne-au iertat, întelegâ ndu-ne acele
„plimbãri” neprogramate. Îmi amintesc atunci când am plecat cu toţii
de la o ora de latinã; dar, am fost descoperiţi şi nevoiţi sa ne întoarcem
în clasă. Am uitat să precizez motivul chiulului: o lucrare (pe care a
trebuit să o dam în timpul ramas din acea ora...).
Am trăit împreună timp de opt ani nenumãrate clipe
extraordinare; bucurii, sau dezamăgiri care ne-au ajutat sa devenim nu
numai un colectiv unit, ci o familie.
 Astăzi suntem mai înţelepti, melancolici... oare încă ne mai
grăbim să creştem? Sentimentală, cum sunt dintotdeauna, păstrez
amintirea minunatilor ani perecuti alături de voi: colegi, profesori - o a
doua familie.

Bagireanu Zorana Ioana

Anii V-VIII

Pentru mine, clasele V-VIII au însemnat o perioada foarte

frumoasǎ alǎturi de cei dragi. Toţi am trecut prin multe încercǎri, prin
momentele copilǎriei, iar acum ale adoleşcenţei.
Am depǎsit clipele grele şi cu ajutorul dirigintei noastre ne-am
creat o viziune mult mai largǎ asupara vieţii. Cu toate piedicile care ni
s-au pus, chiar dacǎ de unele ne-am ferit şi la altele ne-am ridicat de
jos, am învǎţat sǎ fim smeriţi, sǎ ne revenim dupǎ o loviturǎ grea. In
aceşti patru ani ne-am distrat, am fǎcut excursii, ne-am cunoscut unii
pe alţii, am mers in oraş, în parcuri, la muzee. Imi va fi dor de timpul
petrecut cu colegii mei, de timpul în care uitam de toate grijile, de
momentele extraordinare petrecute împreuna cu doamna diriginta.
Cu toate cǎ îmi pare rǎu cǎ aceşti ani au trecut, atȃt de repede,
un lucru este ştiut sigur, şi acela este cǎ toate aceste lucruri minunate
le voi pǎstra cu multǎ dragoste în suflet.

Romano Antonia

Excursia din clasa a VIII – a

Excursii cu clasa mea... Din punctul acesta de vedere, noi, ca şi

clasă, nu ne prea putem lăuda, deoarece am facut doar două excursii
in patru ani. Dar suntem bucurosi ca măcar le-am putut face pe
acestea.însă excursia din acest an pot spune că a fost una foarte
reuşită, iarna in munţii Bucovinei mai precis Suceviţa.
Am mers în această excursie împreună cu clasa a X – a însoţiţi de către
diriginţii noştri.La 5 fără un sfert am fost in faţa la McDonald aşteptînd
cu nerăbdare ca fanionul din mana şefului de gară să se ridice dînd
liber drumului de 5 ore pe care-l aveam de făcut.Chiar dacă drumul a
fost destul de lung, nu am fost atenţi la ceas deoarece ne simţeam din
ce în ce mai confortabili. Tot în tren am învăţat mai multe lucruri între
noi ca şi clase şi în felul acesta legăturile,relaţiile dintre clasele noastre
au început să se întărească.
Ajungînd acolo am început să jucăm ping pong, fotbal,iar după
meci am fost măcelariţi la ordinul domnului director, de către
subalternii săi, băieţii din a X-a, luănd o bătaie zdravănă în zăpadă .În
prima zi somnul ne-a doborît uşor, deoarece cînd ceasul indica ora
nouă noaptea începeam o adevărata aventură prin munţii înzăpeziţi, ai
Suceviţei.Ajunsi la destinaţie priveliştea era minunată.De sus, puteam
admira măiestria lui Ştefan-cel-Mare în construirea bisericilor privind
Mănăstirea Suceviţa aveam un sentiment de uimire, ceva nemai
întîlnit.Într-un cuvînt,priveliştea te copleşea.
Toată drumeţia noastră a durat cam trei ore şi ceva,dar a fost o
expetienţă de neuitat.A doua zi a decurs normal,înafara faptului că
după amiază am fost la piscină unde am avut un timp frumos şi am
învăţat cum să jucăm volei pe apă şi polo.Spre înserat am avut un timp
de părtăşie,în care am avut ocazia de a asculta niste învăţături din
partea domnului Lucaci,în special pentru noi adolescenţii.Am mai
repetat cîteva cîntări,iar duminica am mers la biserică,unde am avut
ocazia să cîntăm şi să ascultăm continuarea predicii domnului director
de sîmbătă seara.Tot aici I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că am
avut parte de o excursie minunată.
Una peste alta,Dumnezeu ne-a binecuvîntat cu o excursie pe
care n-o vom uita nici o dată.
Timotei Frunza

Excursia din clasa a V-a

Îmi amintesc cu plãcere de momentele petrecute împreunã cu

clasa, însã unul care va rãmâne întotdeauna în amintirea mea este
prima noastrã excursie, împreuna cu diriginta din clasa a V-a. Eram
atât de mici, încât doamna Rebeca a trebuit sã ne dicteze o lista
amãnunţitã cu lucrurile pe care trebuia sã le luãm cu noi.
Eram foarte emoţionatã, era prima mea excursie care dura mai
mult de o zi şi cu o noapte înainte, abia am putut sã închid un ochi.
Pe drum a fost distractiv, dar obositor. Am fãcut câteva opriri
pentru a mânca si pentru caţiva copii care aveau rãu de maşinã. Am
mers cu douã autobuze şi am fãcut diferite activitãţi: am cântat, ne-
am jucat şi am povestit.
Când am ajuns, în sfârşit la Vatra Dornei, eram cu toţii
entuziasmaţi. Ne-am împãrţit fiecare în camere de câte douã, trei, sau
patru locuri. Aceastã excursie a fost o ocazie foarte bunã pentru a ne
cunoaşte mai bine şi pentru a petrece mai mult timp împreunã în
naturã,
Zilele petrecute la Vatra Dornei au fost pline cu activitãţi
interesante, însã s-au scurs foarte repede. În prima zi am mers cu toţii
şi am jucat fotbal. A fost foarte frumos, deoarece am avut ocazia sã
facem sport, şi sã ne distrãm. Dupã ce am servit cina, am avut un timp
liber în care am stat împreuna şi am jucat şah şi cãrţi. În prima noapte
am adormit repede, deoarece eram foarte obosiţi dupã o zi atât de
lungã.
 A doua zi, ne-am trezit mai veseli şi mai cu chef de viaţã ca
niciodatã. Am mers cu telescaunul, am mers in parc, am cumpãrat
suveniruri şi am fãcut poze. Mi-a plãcut foarte mult aceastã zi pentru
cã am putut observa umorul şi maturitatea de care au dat dovadã
colegii mei în ceea ce am fãcut.
Ultima zi a fost dedicatã pregãtirilor pentru plecare. Dupã ce am
servit prânzul, ne-am urcat în autobuze şi am pornit spre casã, de care
ne era dor.
Cu toate cã a fost scurtã, aceastã excursie va rãmâne veşnic în
amintirea mea, deoarece a fost un moment în care am realizat cã urma
sã petrec patru ani împreuna cu nişte copii minunaţi şi cu o diriginta
deosebitã.

Raluca Oniţa

Doamna dirigintă

Îmi aduc aminte cum au trecut anii ca o clipire, ca o suflare

rapidă. Dacă închid ochii, am în minte imaginea noastră ca şi colegi
când am intrat în clasa a V-a şi ne-am despărţit de doamna noastră
învăţătoare.
Cu toţii ne-am întrebat ce se va întâmpla în continuare cu noi. În
câteva momente am aflat că vom fi preluaţi de către doamna Rebeca
Lucaci. Ea avea să ne fie dirigintă din acel moment. Am mers în noua
noastră clasă şi am început să discutăm cu dumneaei, să o cunoaştem
mai bine. Era o persoană calmă, un bun lider, cu multe calităţi
extraordinare. Avea o voce melodioasă şi ne simţeam mereu bine cu
toţii în prezenţa ei. După ce ne-am acomodat cu doamna dirigintă, am
învăţat lucruri noi, deosebite împreună. Doamna Rebeca ne spunea că
din acel moment începe o nouă perioadă din viaţă, în care ne vom
maturiza.
A sădit în noi seminţele unui caracter bun. Am discutat mereu pe
această temă. Ne-a repetat de nenumărate ori că cel mai important
lucru este caracterul şi că Dumnezeu se uită la inima omului şi vede
tot. Doamna dirigintă se bucură mult de biruinţele noastre academice
ca elevi, dar mereu ne repetă că mai important decât nota în sine este
procesul, modul prin care am obţinut-o. Mai târziu, am facut împreună
excursii, în care ne-am simţit foarte bine şi pe care nu le vom uita
niciodată. Am sărbătorit împreună cu doamna dorigintă Thanksgiving.
Ne-a fotografiat când organizam anumite evenimante şi pozele
respective le-am afişat pe panou ca o mărturie a timpului minunat pe
care l-am trăit împreună. Cu cât creşteam, ne uitam la ele şi observam
câte schimbări s-au petrecut de-a lungul anilor.
Am discutat cu ea deschis, fel de fel de lucruri. Printre acestea
adolescenţa a fost un subiect consistent, despre schimbările care se
petrec în viaţa noastră; că uneori vom fi stresaţi, alteori vom fi foarte
plictisiţi, alteori bucuroşi. Am discutat despre şcoală, despre familie,
relaţia noastră cu Dumnezeu.
Mereu a fost un exemplu bun pentru noi. A fost alături de noi şi
când am avut probleme. Niciodată nu ne-a lăsat, ci mereu ne-a
sprijinit. Mereu s-a rugat pentru noi şi ne-a în curajat.
Deşi mergem la liceu şi nu ne va mai fi dirigintă, ştiu că va fi
alături de inimile noastre ori de câte ori vom avea nevoie.

Andrei Baciu

Desculț prin amintiri...

A mai trecut un an. Ultimul dintr-o serie de patru, care mi-a adus
pașii până la sfârșitul etapei gimnaziale. Privind în urmă, nu pot să nu-
mi amintesc clipele fericite și nefericite petrecute alături de colegii
mei, concursurile, meciurile de fotbal, proiectele sau zilele festive. Zeci
de sentimente, uneori contradictorii, mi-au trecut prin suflet cu fiecare
zi trăită. Am așteptat cu emoție Ziua Recunoștinței petrecută alături de
colegii mei pe care i-am descoperit mai buni, mai toleranți și mult mai
glumeți. M-am strecurat apoi printre ecuații și teoreme, am dezlegat
necunoscutele unor probleme, iar sudoarea frunții și temerile mi-au
fost răsplătite cu diplome și premii. Mă simțeam bine, eram fericit și
totodată dornic să-mi demonstrez mie și celorlalți că pot mai mult. Am
descoperit apoi fizica. Un alt om, un model pentru mine, m-a ajutat să-i
cunosc tainele, să-i înțeleg legile și mi-a insuflat curajul de a mă
confrunta în competiții. Emoțiile au dispărut iar frica a fost învinsă: am
câștigat din nou iar totul în jurul meu căpăta alte sensuri. Teze cu
subiect unic și teste naționale au fost cuvinte care răspândeau fiori de
gheață și care au năvălit peste mine. Agitație, muncă asiduă,
concentrare, iar frică, m-au cuprins din nou. Chiar dacă eram mai mare
și emoțiile creșteau proporțional. Au venit, au trecut, le-am învins, cu
succes. Mă pregătesc acum pentru un alt moment, unic în viața mea:
cursul festiv și balul de absolvire. Vom fi strigați la catalog pentru
ultima dată, vor fi de față părinții și toți profesorii clasei, iar noi vom fi
actorii unui spectacol neregizat care, sunt convins, ca va rămâne
veșnic în amintire cu lacrimi, flori și îmbrățișări, cu zâmbete și regrete,
cu ambiții și resemnări.
Sunt acum la sfârșitul clasei a opta. Sute de întrebări își fac loc în
mintea mea și un alt fel de neliniște mă copleșește. Un cuvânt nou se
rostește tot mai des în jurul meu - viitorul - incert, chiar tulbure pentru
mine (deocamdată), acest viitor începe să mă convingă tot mai mult că
am crescut, că trebuie să devin mai responsabil. Unde voi merge? Ce
voi alege? Ce vreau să fiu? Sunt doar câteva dintre întrebările care mă
lasă fără somn până noaptea târziu. Zbuciumul sufletesc este mai
intens, iar teama în fața necunoscutului este mai mare. Oare asta să
însemne că am devenit mai responsabil?

Lupașcu Codrin

Pregătirea dinaintea tezelor

La şcoală nu e ca în viaţă. În viaţă dai un test care te învaţă o

lecţie, la şcoală înveţi o lecţie, apoi dai un test.
Pregătirea dinaintea tezelor este liniştea dinaintea furtunii.
Încerci să înveţi cât mai mult, să acumulezi cunoştinţe, în speranţa că
atunci când vei avea ocazia să te dezlănţui, o vei putea face, fără nici
măcar să clipeşti. Ai nevoie de linişte, te simţi obosit din ce în ce mai
des, ai nevoie de pauze, opriri. Îţi spui că nu este de ajuns ceea ce ai
învăţat, începi să îţi pierzi din încredere şi nu te mai poţi concentra. În
toată această ameţeală te întinzi pe spate, închizi ochii şi încerci să furi
un moment de răgaz. Examenul se apropie, timpul trece din ce în ce
mai repede, iar în cursa împotriva timpului te simţi parcă învins.
Printre cărţile stufoase, mintea îţi este tulbure, iar în speranţa că
totul se va termina, închizi caietul. Însă pe coperta din spate descoperi
un zâmbet, o figurină făcută cu pixul, probabil făcută în una dintre
multele ore în care gândurile tale ajungeau în locuri foarte îndepărtate.
Zâmbeşti şi atunci realizezi că toţi colegii tăi sunt în aceeaşi situaţie,
că poate şi ei se simt la fel de pierduţi ca tine. Povara care o porţi pe
umeri pare acum parcă mai uşoară, cunoştinţele devin mai clare, iar
puterea de concentrare creşte.
Atunci realizezi că acei patru ani prin care trecusei deja erau o
bază solidă. Puteai să te bizui pe cunoştinţele pe care le-ai acumulat
dea lungul timpului, inexplicabilul talent profesoricesc al dascălilor
iesea la iveala. Sudoarea ta nu a fost în zadar, urmele trecutului te
ajungeau din urmă şi îţi spuneau că totul va fi bine, deoarece este
meritul tău ca după toată acestă perioadă de învăţare să te poţi bucura
de rezultate.
Stresul a dispărut, deoarece în anii anteriori ţi-ai dat silinţa să
devii ceva mai bun, mai valoros. Emoţiile încă sunt, dar acum te simţi
pe pedestal, dornic să îţi iei premiul.
Indiferent de rezultat, tu vei primi locul I, pentru că ţi-ai făcut
datoria: aceea de a fi un elev responsabil.

Melinte Stefan
 Prima noastră „Zi a Recunoștinței”

Eram în clasa a V-a când am auzit pentru prima dată de “Ziua

Recunoștinței”. Abia am intrat în ciclul gimnazial și eram cu toții
speriați și nesiguri de ce ne așteptă; am învațat multe lucruri noi
printre care și această sărbătoare „împrumutată” de la americani: o zi
în care aducem motive pentru care suntem mulțumitori lui Dumnezeu,
o sărbătoare care include și mâncare. În mod tradițional, în această zi,
se mănâncă plăcintă de mere sau de dovleac și curcan.
Noi nu prea o cunoșteam pe doamna Rebeca pe atunci ea fiind
noua noastră dirigintă și nu știam cât de grijulie si atentă era la fiecare
detaliu și cât de mult ținea la ordine așa că a fost destul de ușor să
organizăm această „întâlnire” : la casa lui Denis, ora 17:00, plăcintă cu
mere, un curcan și două platouri cu saleuri.
Ziua Recunoștinței se sărbătorește în ultima săptămână din
noiembrie, mai exact în ultima joi din lună. Toți credeam că vor fi doar
jocuri și măncare, dar, spre uimirea noastră, această zi s-a arătat a fi o
zi specială.
S-a făcut ora 17:00 și ne-am adunat cu toții, am început să
discutăm: la început doamna Rebeca ne-a explicat ce reprezintă
această zi, o istorie a acestei zile, după care am început să spunem
fiecare pentru ce suntem recunoscători. Eu am mărturisit că sunt
recunoscător pentru că părinții mei m-au dat la o scoală care îmi oferă
oportunități și sărbători pe care nu le poți întâlni la alte școli, cum ar fi
Ziua Recunoștinței sau modelarea caracterului cu ajutorul unor
principii creștine. După acest moment de mulțumire,am început să
mâncăm și să jucăm diferite jocuri. La sfârșitul zilei,ne-am rugat cu toții
și i-am adus mulțumire lui Dumnezeu pentru că am putut participa la
Ziua Recunoștinței și pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dat
Aceasta a fost prima noastră „Zi a Recunoștinței” și a fost un
început nou pentru “epoca gimnaziului”, dar, acum, intrăm într-o nouă
perioadă, plină de surprize și bucurii și trebuie să lăsăm în urmă acești
patru ani de gimnaziu și să mergem înainte spre „epoca liceului” unde
ne așteptă noi aventuri.
Rusu Razvan

Noi....
 Fiind din clasa întai elev al Colegiului Richard Wurmbrand, am
avut bucuria să particip la toate evenimentele oficiale sau mai puţin
oficiale ce au avut loc de-a lungul acestor opt ani. În urmãtoarele
rânduri voi încerca să relatez istoria clasei a opta din prespectiva mea.
Clasa întai a fost anul în care am avut bucuria să descoperim
colegii alături de care vom ”mărşălui” pentru următorii opt ani din
viaţa. Pentru fiecare, la început, a fost mai greu să se integreze în noul
colectiv. Unii au reuşit să-şi găseasca prieteni, având avantajul de a se
cunoaşte cu viitorii colegi încă de la grădiniţă sau de la biserică. Însă,
pe parcursul celor patru ani de ciclu primar, fiecare a reuşit sa-şi
găseasca locul. Unii prin intermediul notelor, alţii prin glume, abilitati
sportive sau prin alte calitaţi ce-i caracterizau pe fiecare în parte. Eu
cel puţin, pânã în clasa a patra, mi-am caştigat locul în colectiv prin
glume. Apoi mi-au crescut muschii si a fost mai usor. Tovarăşul care
mă ajuta să duc la bun sfârsit toate poznele era Iosif, prietenul meu,
care mă baga tot timpul în bucluc.
Câteva din momentele de care îmi aduc aminte cu plăcere din
clasele unu-patru au fost atunci când stăteam toţi în jurul canapelei si
doamna Ilie ne citea povesti sau când făceam concurs la masă cine
mănâncă mai mult. Din păcate, aceste preocupări au dispărut din clasa
a cincea.
În gimnaziu, a început adolescenţa. Simpatiile sau popularitatea
au început sa ne preocupe. Ideea de a fi printre cei mai „cool” dintre
elevi sau de a fi în top, punea stăpînire pe maoritatea dintre noi. De
aici porneau conflicte între noi. La băieţi ţineau o pauza, la fete dura şi
două-trei zile. Pe parcursul claselor 5-8, fiecare a început să-şi
descopere talentele. Câtiva colegi sunt talentaţi şi cânta la pian, la
chitară, iar unii au o voce bună. Alţii şi-au arătat pasiunea pentru
medicină sau drept. Aproape toţi am descoperit drumul pe care vrem
să il urmăm odată cu terminarea liceului.
Ca şi colectiv, pot spune că suntem cea mai tare clasă din
scoală. Am organizat o mulţime de activitaţi cum ar fi Ziua
Recunostinţei sau vizite la Grădina Botanică. De asemenea, am făcut
excursii la tot felul de muzee sau în tot felul de localităţi ca Vatra
Dornei, Zărnesti, Suceviţa.
Drumul spre casă parcurs pe jos, sau timpul petrecut la o
îngheţata în parcul din Podul-Roş a stăns legătura de prietenie dintre
noi, legătură ce presupun că va rezista mult timp după despărţirea
noastră.
După o călătorie de opt ani in Colegiul ,,Richard Wurmbrand”
cred si sper că fiecare coleg din această clasă va schimba istoria anilor
ce vor urma cu ajutorul principiilor de care am avut parte in acest
mediu creştin.

Profiri Daniel
 Diriginta - un om pentru sufletul nostru

Matură şi focalizată pe ceea ce este de făcut imediat. Mereu

implicată în activităţi care, fără prezenţa ei, nu ar mai fi fost duse la
bun sfârşit. Cu multă voinţă, curajoasă şi perseverentă. Responsabilă şi
cu multă energie. Luptă pentru veselie, şi indiferent de obstacolul care
apare în cale, nu renunţă niciodată. Dacă până acum nu v-aţi dat
seama despre cine este vorba, veţi afla chiar acum : este diriginta
noastră, Rebeca Alina Lucaci.
De-a lungul acestor patru ani petrecuţi împreună, ne-am simţit
mereu sub ocrotirea dumneaei. Deşi, deseori, drumul a fost plin de
piedici, greutăţi, am reuşit să ne lăsăm îndrumaţi de fermitatea, dar şi
de blândeţea ei. Şi aceasta pentru că ne-a inspirat încredere şi ne-a
încurajat. Şi, când aceste metode nu au funcţionat, şi noi rămâneam
nepăsători la cuvintele calde care aveau menirea de a ne ridica din
situaţia grea, ea găsea altceva la care să apeleze: mustrarea. Şi,
surprinzator, dar adevărat, vorbele bine alese aveau efect şi ne
mobilizau, ne ajutau să ne revenim, să devenim mai maturi.
De asemenea, ne-a ajutat să înţelegem că trebuie să ne asumăm
mereu responsabilitatea pentru deciziile noastre. Cu ajutorul ei, am
învăţat să ne respectăm pe noi înşine, dar şi pe ceilalţi, fiind punctuali
şi ducându-ne sarcina care ne-a fost dată la bun sfârşit. Dar, pentru a
înţelege aceste lucruri şi pentru a ni le însuşi, ne trimitea deseori e-
mailuri de aducere aminte, de “reîmprospătare a memoriei”. Nu ne-a
lăsat niciodată să ne simţim singuri, ci, din contra, a fost cu noi la tot
pasul şi a găsit mereu timp să ia parte la activităţile noastre, fiindu-ne
un model prin chiar exemplul său. Prin tot ceea ce a făcut, a încercat
să ne modeleze caracterul şi a reuşit să ne imprime adânc în inima un
adevăr care, încet dar sigur, a început să ne schimbe viaţa. Nu vom
uita niciodată că suntem fii si fiice de Rege şi sperăm ca acest lucru să
se reflecte atât în present în ceea ce gândim, spunem şi facem, dar şi
in comportamentul nostru viitor.
Nu vom uita cuvintele ei de încurajare care au venit mereu la
timpul potrivit, inclusiv cele de pe Facebook, care ne-au ridicat moralul
şi când eram gata să renunţăm, au avut puterea de a ne ajuta să ne
continuăm alergarea, alergare pe care noi, cei douăzeci şi patru de
copii ai dirigintei am vrea să o continuăm tot sub îndrumarea ei.
În final, cine e diriginta noastră? E cea care a făcut ca visele
noastre de aur să se împlinească, a făcut ca gândurile şi inimile
noastre să rodească în iubire faţa de Isus. Noi suntem pregătiţi să fim
cei mai buni, dar ştim, de asemenea, că dacă vom ezita, vom găsi în
persoana dumneaei sprijinul de care avem nevoie.

Elissa Ambrosie