COLEGIUL TEHNIC FORESTIER

RÂMNICU VÂLCEA

PROIECT
PENTRU OBŢINEREA
CERTIFICATULUI DE COMPETENŢE PROFESIONALE,
nivel 3 de calificare
PROFIL:Resurse naturale şi protecţia mediului
SPECIALIZAREA: Tehnician în silvicultură şi exploatări forestiere
TEMA:

ÎNDRUMATOR CANDIDAT
ING.Popa Ecaterina-Georgeta

2011-2012
 ARGUMENT
Silvicultura s-a dezvoltat ca un mijloc indispensabil de cunoaştere, stăpânire şi dirijare a pădurii cultivate
în scopul realizării obiectivelor de ordin social-economic deliberat stabilite în cadrul politicii forestiere. În
acelaşi timp, soluţiile tehnice impuse de nevoile social-economice trebuie continuu armonizate cu
imperativele de ordin bioecologic. De aceea, silvicultura capătă un pronunţat caracter biotehnic şi orice
mijloace silvotehnice nu pot fi deplin asigurate decât dacă ţin atent seama de particularităţile biologice,
economice şi tehnico-economice de care depinde existenţa şi capacitatea productivă şi protectoare a
pădurilor. În acest context se are în vedere studiul elementelor constitutive ale pădurii şi modul lor de
organizare.

Stadiul realizat până în prezent şi complexitatea sarcinilor ce revine silviculturii şi silvicultorilor pe linia
apărării, conservării, ameliorării şi valorificării intensive şi raţionale a fondului nostru forestier pun cu
pregnanţă în evidenţă necesitatea aprofundării cunoştinţelor privind specificul structural, funcţional şi
sistematic al ecosistemelor forestiere, precum şi tehnologiile de întreţinere şi îngrijire a acestora, de
aplicare a regimelor şi tratamentelor, inclusiv conservare şi transferare a pădurilor structural şi funcţional
necorespunzătoare. Aceasta impune formarea unei forţe de muncă calificată în acest domeniu.

Calificarea Tehnician în silvicultură şi exploatări forestiere se obţine prin formarea competenţelor cheie
şi tehnice generale şi specializate, cuprinse în Standardul de Pregătire Profesională. Pregătirea la acest
nivel presupune dobândirea unor abilităţi şi competenţe tehnice care vor permite elevilor ieşirea pe
piaţa muncii sau aprofundarea pregătirii prin parcurgerea unor cursuri de nivel superior, în cadrul unei
şcoli postliceale sau facultăţi de profil silvic, sau în oricare alt domeniu.

Tehnicianul în silvicultură şi exploatări forestiere absolvent cu certificat de competenţe profesionale va

putea desfăşura sarcini de supraveghere, coordonare, execuţie, planificare şi organizare a lucrărilor de
regenerare, îngrijire şi conducere a arboretelor, de producere a puieţilor forestieri, lucrări mecanizate în
cultură şi exploatare. De asemenea vor dobândi abilităţi de coordonare a lucrului în echipă, de verificare
a respectării normelor de sănătate şi securitate în muncă, de asigurare a calităţii.

Lucrarea de faţă cu tema a fost elaborată în scopul promovării examenului

de calificare profesională, nivel 3, domeniul RESURSE NATURALE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI -
calificarea TEHNICIAN IN SILVICULTURA SI EXPLOATARI FORESTIERE.

Subiectul propus de profesorul îndrumător spre proiectare a prezentat interes deosebit şi

a fost acceptat ca o muncă plăcută .

Proiectul se bazează pe un program complet de lucru în care au fost cuprinse toate

elemente necesare unei astefel de proiect: elaborarea etapelor necesare, preocuparea
materialelor, alegerea mijloacelor şi a procedeelor de lucru, stabilirea termenelor de predare a
proiectului împreună cu profesorul îndrumător.

2
 Proiectul a fost luat ca o temă de cercetare orientată spre antingerea unui scop bine
precizat ce urmează a fi realizat.

Alegerea temei s-a bazat atât pe cunoştinţele şi deprinderile dobândite de elev la disciplinile de
specialitate cât şi în cadrul orelor de instruire practică.

La propunrea profesorului îndrumător, s-a întocmit documentaţia care să curprindă

problemele de silvicultura şi care să implice majoritatea competenţelor generale şi specializate
pe care trebuie să le dobândească un absolvent.

Proiectul a fost structurat asfel :

În afara bibliografiei minimale propusă de profesor, s-au folosit şi alte cărţi de specialitate
sau informaţii de pe internet, acestea fiind menţionate în bibliografia de la sfârşitul lucrării.

3
CUPRINS:

ARGUMENT………………………………………………………………………………………………………………………...……pag 2

CAPITOLUL I

Salmonicultură …………………………………………………………………………………………………….…pag 6
1.1. Reprezentantii familiei Salmonidae şi Thymallidae din România…………………………………………..……pag 6

1.2. Organizarea păstrăvăriilor …………………………………………………………………………………………………………pag 9

CAPITOLUL II

PARTILE COMPONENTE ALE UNEI PASTRAVARII…………………………………………..pag 15

2.1 INSTALATII PRINCIPALE……………………………………………………………………………………………………..……pag.15

2.1.1. PRIZA DE APA………………………………………………………………………………………………….……pag 15

2.1.2 CANALUL DE ALIMENTARE……………………………………………………………………………………pag 16

2.1.3. BAZINUL DE DISTRIBUTIE……………………………………………………………………………….…….pag 16

2.1.4. BAZINUL DE DECANTARE………………………………………………………………………………………pag 17

2.1.5. CANALUL DE ADMISIE……………………………………………………………………………………..……pag 17

2.1.6. BAZINELE…………………………………………………………………………………………………………..…pag 18

2.1.7. CALUGARUL………………………………………………………………………… …………………………..…pag.22

2.1.8. GROAPA DE PESCUIT……………………………………………………………………………………………pag 24

2.1.9. CANALUL DE EVACUARE…………………………………………………………………………………….…pag 25

2.1.10. CASA INCUBATOARELOR………………………………………………………………………………..……pag 25

2.1.11. SOPRONUL PENTRU TROCI……………………………………………………………………………..……pag 31

2.1.12. LOCUINTA PASTRAVULUI……………………………………………………………………………….……pag 32

4
2.2. INSTALATII ANEXE……………………………………………………………………………………………………………….…pag 32

2.2.1. BUCATARIA DE CARNE………………………………………………………………………………………….pag 32

2.2.2. GHETARIA………………………………………………………………………………………………………….…pag 33

2.2.3. MAGAZIA PENTRU PASTRAREA HRANEI USCATE……………………………………….…….……pag 33

2.2.4. MAGAZIA PENTRU UTILAJE………………………………………………………………………….……….pag 33

CAPITOLUL III
3.1. Producerea puietilor de salmonide …………………………………………………………………………………….……pag 35

3.1.1. Alegerea reproducătorilor. ………………………………………………………………………………………pag 35

3.1.2. Recoltarea şi fecundarea icrelor. ……………………………………………………………………..………pag 35

3.1.3 Fazele de dezvoltare şi îngrijirea icrelor ……………………………………………………………….……pag 37

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………………………………pag 41

5
CAPITOLUL I
Salmonicultură

1.1. Reprezentantii familiei Salmonidae şi Thymallidae din România.

Păstrăvul indigen (Salmo trutta fario L), denumit şipăstrăv de râu sau păstrăv comun, este salmonidul cel
mai răspândit în apele noastre de munte fiind preponderent în zona care îi poartă numele dar şi în
lacurile alpine şi de baraj putând fi întâlnit de la o altitudine de 200 m (Cerna) până în golul alpin la 2260
m (Tăul Portii).

Păstrăvul indigen are corpul în formă de fus, putin turtit lateral. Solzii sunt mărunti şi acoperă corpul în
mod uniform. În lungul liniei laterale, putin pronuntate, are 110 până la 125 de solzi.

Are maxilarele puternice, prevăzute cu numeroşi dinti recurbati înăuntru, ceea ce indică aptitudini de
bun răpitor. Exemplarele bătrâne şi uneori masculii în perioada boiştei, au maxilarul inferior mai lung şi
curbat în sus. Corpul este deosebit de frumos colorat, fiind brun pe spate şi albmurdar pe flancuri şi pe
burtă. Spatele şi flancurile sunt presărate cu puncte negre sau brun închis amestecate cu stelute roşii
înconjurate cu inele alb-gălbui, puncte roşii găsindu-se şi pe nodâlcă. În general coloratia variază în
functie de locul de trai. Îi sunt caracteristice frica şi voracitatea.

Păstrăvul indigen este un peşte de apă rece şi din acest motiv îl găsim în ape cu temperatura de 12 -160 C
vara şi de 1 -30 C iarna. Are nevoie de apă limpede, cu mult oxigen dizolvat (9 – 12 mg/l), dar suportă
pentru scurt timp şi apa tulbure.

Foarte important pentru păstrăvul indigen este locul de ascunziş, pe de o parte datorită faptului că apa
micăşi limpede face să fie zărit uşor, iar pe de altă parte fiind un peşte răpitor, îi trebuie un loc de pândă.

Hrana, foarte variată, constă în insecte în diferite stadii de dezvoltare dar şi peşti care au talia mai mică,
iar temperatura optimă pentru hrănire este cuprinsă între 14 – 160 C. La temperaturi mai mici de 30 C
hrănirea încetează.

Păstrăvul indigen trăieşte maxim până la 10 – 12 ani şi poate atinge o greutate de maxim 4,5 kg (lacul
Vidraru).

Maturitatea sexuală o atinge la 2 – 3 ani, masculii mai repede decât femelele. Împerecherea (boişte,
bătaie) are loc în lunile octombrie – noiembrie când temperatura apei ajunge la 7 – 80 C. Femela, urmată
de unul – doi masculi îşi de pune icrele în locurile de bătaie curătite de mâl, frecându-şi abdomenul de
pietriş, iar masculii le stropesc cu lapti. După aceea femela acoperă icrele cu ajutorul cozii, cu un strat
subtire de pietriş fin. Icrele au o culoare portocalie – galbenă, cu un diametru de 3 – 6 mm, fiind un
număr de circa 2200 – 4500 la kilogram corp. Pentru ca puietul să iasă din icre este nevoie de 330 – 380
zile grad (140 – 180 de zile de la depunere), acesta având loc pe la mijlocul lunii martie – începutul lunii
aprilie.

6
În România sunt cunoscute două varietăti de păstrăv indigen, una pe râul Barcău (Salmo trutta
linneus)căreia îi lipsesc punctele roşii, şi alta în râul Barnar care se presupune a fi rezultatul încrucişării
indigenului cu păstrăvul fântânel.

Păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri Richardson) este originar din America de Nord, la noi fiind introdus
la începutul secolului XX.

Se poate aprecia că este mai putin frumos decât semenii săi având o culoare verde – cenuşie pe spate,
argintiu pe flancuri, iar în lungul liniei laterale are o dungă cu irizatii în culorile curcubeului. Forma
corpului este asemănătoare cu a indigenului dar are solzi mai mari şi mai uşor caduci (120 – 150 în lungul
liniei laterale). Flancurile şi spatele sunt presărate cu numeroase puncte mici, negre. Nu are puncte roşii.

Este mai putin pretentios la conditiile fizico-chimice ale apei fată de ceilaltipăstrăvi suportând bine
tulbureala şi multumindu-se cu un continut scăzut de oxigen dizolvat (6 – 7 mg/l). Optimul de hrănire îl
înregistrează la temperaturi ale apei de 15 – 190 C, dar consumă hrana şi la 10 C. Preferă apă mai
adâncăşi este mai putin pretentios în ceea ce priveşte adăpostul.

Greutatea maximă de 5,7 kg a fost înregistrată în lacul de acumulare Văsălatu pe Râul Doamnei în 1977,
în urma unui pescuit experimental.

Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis Mitchil) cunoscut şi sub denumirea de păstrăv de izvor sau de
şipot, a fost introdus la noi la începutul secolului XX, fiind originar din America de Nord.

Este socotit cel mai frumos peşte de la noi datorită armoniei culorilor care îi conferă o frumusete
deosebită. Are spatele brăzdat cu dungi şerpuitoare portocalii pe un fond verde-măsliniu, iar flancurile
au tente galben-portocalii spre roşu şi sunt presărate cu numeroase stelute roşii.

Corpul este mai îndesat decât al indigenului, în lungul liniei laterale având 109 – 130 de solzi mărunti.

Are nevoie de temperaturi mai scăzute ale apei decât păstrăvul indigen, optimul de hrănire
înregistrându-se la 12 – 140 C, iar sub 40 C nu se mai hrăneşte deloc. Creşterea temperaturii apei îl
determină să migreze spre izvoare.

Fântânelul are creşteri mai rapide în greutate fată de păstrăvul comun putând ajunge la 1,0 kg în
păstrăvării.

Reproducerea are loc toamna, în lunile octombrie – noiembrie, când femelele depun 2500 – 5000 de icre
pe kilogram corp. Maturitatea sexuală o atinge la 2 – 3 ani, iar boiştea se desfăşoară în acelaşi mod cala
păstrăvul indigen. Puietii ies din icre după 350 – 400 zile grad. Din încrucişarea cu indigenul rezultă aşa
numitii păstrăvi tigru care sunt sterili.

Este cel mai sensibil la boli, poluare, suspensii din apă, etc.

Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris L) este o formă apăstrăvului de râu adaptat la viata lacustră, fiind
răspândit în lacurile din Alpi până în lacurile alpine ale Peninsulei Scandinave, iar la noi este frecvent în
Bicaz, Vidraru, Lacul Roşu, Vidra, Leşu, etc.

7
Corpul este mult lătit acoperit cu solzi mari, uşor caduci. Are o culoare verzuie pe spate, argintie pe
flancuri şi burtă, prezentând pete mari în formă de X de culoare neagră. Dorsala are puncte negre,
rotunde dispuse în rânduri paralele. La unele exemplare apar, accidental puncte roşii.

Într-o permanentă căutare de hrană, poate coborî până la 40 m adâncime, adultul hrănindu-se exclusiv
cu peşti mai mici, inclusiv păstrăvi.

Păstrăvul de lac poate trăi 20 de ani ajungând la o greutate de 30 kg.

Maturitatea sexuală este atinsă la 3 ani de masculi şi la 4 ani de femele. Boiştea are loc mai timpuriu
decât la păstrăvul indigen, iar femela depune aproximativ 2000 de icre la kilogram corp.

Păstrăvul de lac este sensibil la creşterea în captivitate dacă nu a fost tinut în aceste conditii încă din
stadiul de puiet.

Lostrita (Hucho Hucho), denumităşi lostucă, este cel mai mare peşte al apelor noastre de munte. Este o
specie endemică a bazinului dunărean, şi se găseşte cantonată în regiunea superioară a Dunării şi în
majoritatea afluentilor mari ai săi din Germania, Austria, Cehia, Polonia, Iugoslavia şi Ucraina. La noi mai
există în Bistrita, Vişeu, Tisa şi lacul Bicaz.

Corpul este aproape cilindric, spatele având culoarea cenuşiu-verzuie cu flancuri cenuşiiargintii, iar
abdomenul este presărat cu numeroase puncte mici şi negre. Exemplarele bătrâne au o culoare ruginie.

Are nevoie de apă adâncă, debit mare dar nu este pretentioasă fată de oxigenul dizolvat, de limpezime şi
fată de temperatură.

Poate ajunge la 6,5 kg la vârsta de patru ani.

Lostrita devine matură sexual la 5 ani masculul şi la 6 ani femela. Icrele sunt galben portocalii, mai mici
decât ale păstrăvului indigen iar numărul lor variază de la 2100 la 3250 bucăti la kilogram corp.
Depunerea icrelor are loc spre mijlocul lunii aprilie, când femela urcă împreună cu doi – trei masculi la
gura afluentilor, unde icrele vor fi stropite de laptii unui singur mascul. Perioada de bătaie durează doar 3
– 4 zile. Puietii ies din icre după 25 – 35 de zile de la depunere (250 – 300 zile grad).

Este indicat a se introduce în râurile de munte, în zona lipanului care a fost invadată de peşti albi, aici
având hrană din belşug.

Lipanul (Thymallus thymallus) este singurul salmonid de la noi care nu poate fi considerat răpitor. În
România el populează a zecea parte din totalul fondurilor de pescuit ale apele de munte.

Are corpul alungit, mai lat decât al păstrăvilor, acoperit cu solzi mari, argintii. Culoarea generală este
verzuie-metalic-purpurie cu numeroase puncte negre pe spate, la exemplarele tinere. La adulti punctele
negre sunt grupate pe flancuri în apropierea capului.

8
Trăieşte într-o zonă inferioară celei a păstrăvului comun, preferând o apă mai adâncă, debit mai mare şi
curent mai slab. Optimul de hrănire se înregistrează la o temperatură a apei de 16 – 180 C, mâncând
insecte în diferite stadii de dezvoltare, rareori consumând peşti mici sau icre.

Poate atinge o greutate maximă de 2,0 kg.

Femela ajunge la maturitate la vârsta de 3 ani, iar masculul la 2 ani, boiştea având loc în lunile aprilie –
mai, în functie de temperatura apei. Numărul icrelor este foarte mare din cauza diametrului mic, 10000 –
13000 la kilogram corp şi sunt lipicioase, incubatia lor durând 20 – 25 de zile de la depunere (180 – 230
zile grad).

Se apreciază că lipanul are cea mai bună carne de peşte de la noi, având un uşor miros de cimbru, de
unde i se trage şi numele ştiintific.

Creşterea în păstrăvării este dificilă.

1.2. Organizarea păstrăvăriilor

Generalităti. Clasificarea păstrăvăriilor.

Creşterea păstrăvului se poate face extensiv sau intensiv.

Modul de creştere extensiv se face pentru a produce puiet de o vară în toplite, unde este hrănit natural,
utilizând densităti mici ale peştilor. Tot în mod extensiv se poate realiza creşterea reproducătorilor în
bazine mari, folosind hrană naturală suplimentată artificial după necesităti.

Creşterea păstrăvului de consum în mod intensiv (densităti mari şi cu administrare de hrană artificială) se
poate face în trei tipuri de păstrăvării:

păstrăvării pentru repopulare, care au scopul de a produce icre şi puiet necesar repopulării apelor de
munte. Păstrăvăriile de repopulare sunt de două tipuri, permanente şi volante. Cele permanente sunt
prevăzute cu o casă a incubatoarelor şi cu bazine pentru creşterea puietilor şi reproducătorilor. Cele
volante sunt constituite dintr-o statie de incubare sau două bazine pentru parcarea reproducătorilor. În
cazul păstrăvăriilor volante, reproducătorii sunt capturati toamna din râu, iar după mulgere sunt
eliberati. Icrele fecundate prin amestecare cu laptii de la masculi sunt aşezate la incubare în dispozitive
speciale, grupate în casa incubatoarelor. Din icrele incubate, puietul iese în martie-aprilie, astfel că
păstrăvăria functionează din primăvară până în toamnă. Asemenea păstrăvării se amplasează în zona
superioară a apelor de munte, de regulă lângă cantoane silvice, fiind deservite de personalul silvic doar
în perioada de incubare a icrelor;

păstrăvării pentru producerea păstrăvului de consum, au ca scop creşterea anumitor specii de

salmonide, din stadiul de icre până în momentul valorificării. Aceste păstrăvării sunt unităti complexe,
dotate cu instalatii specifice (priza de apă, canale de alimentare, canale de evacuare, casa incubatoarelor,

9
bazin de decantare şi de distributie, bazine pentru puieti, pentru reproducători şi pentru consum,
instalatii anexe), bucătărie, magazie şi diferite alte utilităti. În acest caz, productia de păstrăv la unitatea
de suprafată este mai mare, iar păstrăvăria are activitate în tot cursul anului;

păstrăvăriile mixte, prezintă toate caracteristicile celor două tipuri de mai sus.

Conditiile necesare amplasării unei păstrăvării mixte.

a) Calitatea sursei de apă

Apa este factorul determinant pentru înfiintarea unei păstrăvării, ea influentând întregul proces de
productie. Pentru înfiintare unei păstrăvării este necesar ca sursa de apă să asigure un debit relativ
constant, iar apa să aibă anumite calităti: puritate, temperatură cu variatii reduse, oxigen dizolvat în
cantitate optimăşisăruri minerale în dilutie cât mai mici. Aceste calităti sunt realizate, de regulă, de apele
de munte care au bazinele cu un procent mare de împădurire, şi nu prezintă fenomene de torentialitate.
Se urmăreşte să se asigure o cantitate cât mai mare de apă rece şi cu temperatura constantă, bogată în
oxigen, curată, izvorând dintr-un bazin împădurit, şi care să contină în dilutie săruri minerale
nevătămătoare peştilor.

Debitul de apă necesar păstrăvăriei se determină în functie de suprafata de luciu de apă, care, la rândul
ei depinde de capacitatea păstrăvăriei (stabilită prin tema de proiectare).

Determinarea suprafetei luciului de apăşi a necesarului de bazine din păstrăvărie, se face în functie de
capacitatea proiectată a acesteia. În mod obişnuit, capacitatea păstrăvăriei se exprimă prin numărul de
icre incubate anual – Ni.

Numărul de incubatoare se stabileşte în functie de tipul şi de capacitatea acestora, n = Ni:Cin.

Suprafa�a de luciu de apă pentru troci se determină astfel: -capacitatea unitară medie (1 m2) a trocilor
este de circa 10000 de puieti – Np=10000; -suprafata de luciu totală pentru troci este Slt=Ni:Np; -se
adoptă dimensiunile pentru o troacă (vezi subpunctul 3.3.) şi se determină suprafata unitară de luciu
notată St; -se calculează numărul de troci cu relatia Nt=Slt:St (cifra obtinută se rotunjeşte în plus); -cu
valoarea rotunjită se calculează suprafata reală de luciu de apă pentru troci.

Suprafa�a de luciu de apă pentru bazine (pentru puie�i, reproducători şi de consum) se determină
urmând aceleaşi etape. La determinarea suprafetei de luciu de apă pentru bazine se tine cont de
următorii indicatori medii: -numărul de puieti la metrul pătrat de luciu de apă, se stabileşte între 200
până la 1000, în functie de debitul şi calitatea apei şi a hranei; -la reproducătorii de păstrăv indigen sunt
necesari 1 – 2 m2 de luciu de apă la kilogram corp; -numărul de reproducători se determină, în functie
de specie; -suprafata bazinelor pentru păstrăvul de consum trebuie să reprezinte 50 – 60% din suprafata
totală de luciu de apă; -suprafata bazinelor de carantinăşi de pescuit sportiv, se adoptă constructiv;
-dimensiunile bazinelor amintite mai sus se vor adopta conform indicatiilor de la punctul 3.3. -pentru

10
calculul debitului, suprafata reală a luciului de apă se majorează cu 10% din valoarea obtinută, astfel ca
să existe o rezervă în caz de secetă.

La determinarea se ia în calcul că, pentru 1 ha luciu de apă, sunt necesari 500 – 1000 l/s, adică 0,5 – 1,0
m3/s.

După determinarea debitului necesar păstrăvăriei se verifică dacă debitul emitentului este suficient de
mare ca să acopere debitul prelevat, astfel încât ecosistemul apei de munte din aval de păstrăvărie, să nu
fie afectat.

Relatia de calcul pentru debit este:

Q=0,85·v·S (m3/s), în care: -Q reprezintă debitul; -v – viteza apei la suprafată; -S – aria sectiunii udate.

Viteza se poate determina cu un flotor, măsurând timpul necesar pentru ca acesta să parcurgă o anumită
distantă, prestabilită. Pentru a elimina cât mai multi din factorii care pot influenta măsurătorile, este
necesar să se folosească aceeaşi sectiune de albie (cu profil constant), distanta pe care se măsoară
timpul să fie aceeaşi la fiecare măsurătoare (eventual marcată cu picheti), acelaşi flotor, aceeaşi oră a
zilei, etc.

Temperatura apei şi oxigenul dizolvat în apă.

Aceste două caracteristici ale apei sunt esentiale pentru înfiintarea unei păstrăvării, ştiut fiind faptul că
păstrăvii sunt peşti pretentioşi fată de temperaturăşi continutul în oxigen al apei. De altfel, există o
strânsă corelatie între temperatura apei şi cantitatea de oxigen dizolvat. Astfel, odată cu creşterea
temperaturii apei, scade cantitatea de oxigen dizolvat. Pe de altă parte, metabolismul peştilor se
intensifică odată cu creşterea temperaturii şi determină o creştere a consumului de oxigen. Din acest
motiv salmonidele au nevoie de ape reci.

Temperaturile optime de dezvoltare pentru diferite specii de păstrăvi, stabilite prin studii ştiintifice
(Decei, P. – Creşterea păstrăvului) sunt:

pentru păstrăvul fântânel, 12 – 14˚C;

pentru păstrăvul indigen 14 - 16˚C;

pentru păstrăvul curcubeu 15 - 19˚C;

Păstrăvul indigen suportă mai bine temperaturile scăzute, în timp ce curcubeul le suportă mai bine pe
cele ridicate, dar cu conditia ca apa să se primenească continuu. În general, pentru producerea
păstrăvului indigen destinat repopulării, păstrăvăria trebuie să fie alimentată cu apă care are
temperatura mai mică de 18˚C vara, iar pentru producerea păstrăvului de consum, ea nu trebuie să
depăşească 22˚C vara.

11
La determinarea temperaturii apei se are în vedere dinamica zilnică a variatie în perioadele critice. Se
cunoaşte că variatiile bruşte de temperatură sunt foarte dăunătoare pentru organismul salmonidelor,
mai ales pentru puietii cu vârsta de până la 5 luni, care mor când temperatura apei se schimbă brusc cu 3
– 4˚C. Adultii suportă relativ mai bine aceste schimbări, rezistând la diferente bruşte ale temperaturii de
maxim 7 – 10˚C. Din acest motiv, este indicat ca trocile şi casa incubatoarelor să fie alimentate de la două
surse de apă, cu temperaturi diferite (izvor – pârâu, izvor – râu), putând realiza, prin reglarea debitelor
aferente celor două surse, un control asupra temperaturii.

Sub aspectul continutului de oxigen dizolvat, apele de munte din România sunt, în general,
corespunzătoare pentru creşterea salmonidelor. Nivelul acestui parametru nu trebuie să scadă sub 9
mg/l, pentru ca păstrăvii să aibă o dezvoltare normală. Pentru mărirea cantitătii de oxigen dizolvat, se
pot amenaja, în amonte de păstrăvărie, cascade podite, sau diferite alte obstacole care determină
oxigenarea prin căderea apei.

Continutul de oxigen dizolvat se determină prin diferite metode, cele mai vechi fiind metoda Hofer şi
metoda Winkler, utilizate în mod curent în practică.

Metoda HOFER. Pentru determinarea continutului de oxigen cu această metodă este nevoie de

o sticlă cu dop şlefuit şi două pipete de sticlă. Reactivii folositi sunt solutiile Hofer A (solutie de clorură de
mangan MnCl2) şi Hofer B (solutie de iodură de potasiu în hidrat de sodiu IK+NaOH)

Sticluta cu dop şlefuit se introduce în apă cu gura în jos şi apoi se întoarce, în aşa fel încât apa să
pătrundă în sticlă. Se astupă sticla cu dopul şlefuit , sub apă. După ce se scoate afară, se introduc în sticlă,
cu ajutorul celor două pipete, câte 1 cm3 din fiecare din cele două solutii avându-se grijă ca vârfurile
pipetelor să atingă fundul sticlei, apoi se dă drumul solutiilor să pătrundă în apă. Se astupă din nou sticla
şi se agită bine. În interiorul sticlei se va forma un precipitat, a cărui culoare variază în functie de
cantitatea de oxigen dizolvat. Se compară culoarea precipitatului cu scara de culori Hofer (figura).

Figura 1 . Scara de culori dupa

Hofer.

Metoda Hofer nu este riguros exactă, dar este practică, putându-se aplica în totalitate pe teren.

Metoda Winkler. Prin aplicarea acestei metode se determină cu exactitate cantitatea de oxigen dizolvat.
În prima parte, fixarea oxigenului, adică producerea precipitatului galben-cafeniu, se efectuează pe

12
teren, iar restul analizei se continuă în laborator. Partea de teren urmează aceleaşi etape ca şi metoda
Hofer. Fixarea oxigenului are loc conform formulelor:

MnCl2 + 2NaOH = Mn(OH)2 + 2NaCl

4Mn(OH)3 + O2 + 2H2O = 4Mn(OH)3 În continuare se dizolvă precipitatul manganos format, prin

adăugarea câtorva cm3 de acid clorhidric concentrat şi are loc reactia:

4Mn(OH)3 + 12HCl + 4KI = 2I2 + 4KCl + 4MnCl2 + 12H2O Se va obtine o solutie limpede, cafenie roşcată
din cauza iodului pus în libertate. Următoarea etapă presupune titrarea iodului cu tiosulfat de sodiu
n/100, până se obtine o coloratie gălbuie. Se adaugă câteva picături de solutie de amidon, pentru a
colora iodul rămas netitrat, în albastru şi se continuă titrarea până la disparitia culorii albastre. Pentru
determinări exacte se vor trimite probele de apă la laboratoare specializate.

Există astăzi aparate speciale – oxigenometre – care dau instantaneu valoarea parametrului de
determinat.

Regimul termic al apei şi cantitatea de oxigen dizolvat, trebuie studiate cel putin 12 luni, pentru a avea
siguranta unei calităti corespunzătoare a apei.

Reactia apei (pH-ul) exprimă concentratia ionilor de hidrogen din apă, respectiv alcalinitatea sau
aciditatea ei.

Pentru o dezvoltare normală apăstrăvilor, pH-ul trebuie să fie cuprins între 6 şi 8, optimul fiind un pH
neutru (7).

Pentru determinarea reactiei se pot folosi diferite metode. Dintre acestea au fost mult utilizate metoda
hârtiei de turnesol şi metoda colorimetrică. În ultimul timp se utilizează pehametre de diferite tipuri, iar
mai nou se folosesc cele cu afişaj electronic.

Acestea din urmă dau valoarea pH-ului prin simpla introducere în apă a unui electrod legat la aparat.

Turbiditatea apei (limpezimea) este o calitate deosebit de importantă, păstrăvul suportând doar pentru
scurt timp, apa tulbure. Icrele şi alevinii din primele săptămâni de viată sunt deosebit de pretentioase
fată de limpezimea apei. Suspensiile din apă pot acoperi orificiul de respiratie al icrelor, acestea murind
prin asfixiere. Din acest motiv, se impune folosirea unui bazin de decantare înaintea casei incubatoarelor,
dar şi a unei surse de apă de izvor care să o alimenteze, şi, în plus, apele reocrene (de izvor) au o
temperatură mai putin variabilă.

Aprecierea turbiditătii se face folosind o scară a gradului de limpezime sau de transparentă.

Gradul de turbiditate se determină cu exactitate folosind un spectrofotometru cu radiatii din domeniul

vizibil.

În general, după o ploaie de vară, o apă care se limpezeşte după 24 de ore este bună pentru alimentarea
unei păstrăvării.

13
Indicii de poluare reprezintă un alt factor de care trebuie tinut cont atunci când se studiază calitatea
sursei de apă. Diferitele substante care fac parte din categoria nitritilor şi sulfatilor, amoniacul şi
substantele organice trebuie fie să lipsească, fie să nu depăşească o anumită valoare admisibilă. De
exemplu, pentru substantele organice, valoarea maxim admisă de norme este de 10 mg/l.

Determinarea concentratiei în substante poluante se face în laboratoare specializate, recoltarea apei

făcându-se respectând conditiile prevăzute de normele în vigoare.

b) Amplasamentul păstrăvăriei.

La amplasarea unei păstrăvării lângă cursul natural al unui râu de munte, trebuie avut în vedere, în
primul rând, riscul unor viituri cu caracter torential. Din acest motiv, trebuie studiate toate datele
existente cu privire la pagubele făcute de revărsarea periodică a cursului de apă care alimentează
păstrăvăria. Dacă nu există o statie hidrologică în apropierea amplasamentului viitoarei păstrăvării, care
să ofere informatii exacte privind debitele maxime ale râului, trebuie cercetate arhivele primăriei sau alte
altor institutii din zonă. Informatii deosebit de importante pot fi preluate de la localnici. În cazul obtinerii
unor date precise, se va determina dacă profilul transversal al albiei poate transporta debitul maxim
înregistrat, fără riscul inundării păstrăvăriei. În caz contrar, este necesar să fie prevăzute lucrări de
consolidare a albiei, dacă pretul investitiei este justificat economic.

Terenul ales pentru amplasarea constructiilor din păstrăvărie trebuie să aibă panta de maxim 3%, astfel
încât să asigure scurgerea naturală a apei din precipitatii şisă uşureze executarea canalelor de alimentare
şi evacuare. Se vor evita terenurile umbrite.

Natura solului trebuie să permită o uşoară executie a lucrărilor, iar roca să fie cât mai putin penetrabilă
(argilă), astfel încât să permită constructia bazinelor în sol natural.

În acelaşi timp, din motive practice şi economice, se va urmări gruparea lucrărilor pe un spatiu cât mai
redus.

Din ratiuni lesne de înteles, amplasamentul păstrăvăriei trebuie ales în aşa fel încât să permită o uşoară
accesibilitate rutieră, racordarea la reteaua electrică, valorificarea potentialului turistic, ş.a. Prin urmare,
se va opta pentru un teren amplasat cât mai aproape de centre locuite, prin aceasta asigurânduse şi forta
de muncă necesară.

CAPITOLUL II
PARTILE COMPONENTE ALE UNEI PASTRAVARII

14
2.1 INSTALATII PRINCIPALE
Pentru a putea functiona in conditii normale, pastravaria are nevoie de o serie de instalatii. Unele din
ele,cum sunt: priza de apa, analul de alimentare si evacuare, casa incubatoarelor etc. , sunt comune
pentru toate categoriile de pastravarii, iar altele ca: bazine pentru cresterea pastravului de consum,
bucataria de carne, instalatia frigorifica etc., sunt necesare numai in pastravariile care produc si pastrav
de consum.

2.1.1. PRIZA DE APA

Priza de apa sau opustul, cum i se mai spune, este constituita dintr-un baraj de zidire, o casoaie de lemn
umpluta cu piatra sau , mai simplu, dintr-o cascada podita, fiecare din ele avand rolul de a capta apa si a
o ridica la un nivel astfel incat sa intre pe canalul de alimentare.

Priza de apa trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

- sa fie solida si astfel construita incat sa nu fie dislocata de cele mai mari viituri;

- sa asigure debitul necesar in pastravarie si in caz de seceta sa poata capta intregul debit al paraului:

- sa fie astfel amplasata incat sa asigure o panta corespunzatoare canalului de alimentare si bazinelor
la evacuare;

- sa nu fie costisitoare.

Casoaia de lemn se aseaza pe un pat de fascine introduse la minimum 50 cm sub nivelul albiei si va fi
incastrata in malul opus canalului, cel putin 1,5 m.

La mijlocul ei se lasa o cuveta, care va fi mai joasa cu 0,25-0,50 m decat fundul gurii canalului de
alimentare.

In aval se construieste un radier din bile, cu rol de a evita subminarea casoaiei de actiunea apei in
cadere.

In fata pintelui, denumit si casoaie de protectie , situat in partea canalului de alimentare, se construieste
o grebla de lemn cu distanta intre sipci de 5-10 cm, cu rol de a retine materialele grosiere transportate
de apa (bolovani, lemne, radacini etc.)

In partea de jos a casoaiei de protectie, in locul unde porneste gura canalului, se va face o deschizatura
ce se prevede cu un gratar si un suber avand rol de reglare a apei ce intra pe canal.

Barajul se contruieste din zidarie de piatra cu mortuar de ciment sau beton.

El are o cuveta pentru evacuarea surplusului de apa si un stavilar pentru reglarea mecanica a debitului ce
intra in canalul de alimentare.

2.1.2 CANALUL DE ALIMENTARE

15
Canalul de alimentare este instalatia care necesita cea mai atenta executie si respectarea regulilor de
constructie, intrucat un canal necorespunzator construit, poate duce la ramanerea bazinelor si casei
incubatoarelor fara apa si deci la moartea intregului efectiv piscicol.

Dupa materialul utilizat la construirea canalului, acesta poate fi din : dulapi de lemn, busteni de brad
sectionati si scobiti (ulucuri), din tuburi de azbociment sau beton.

La executarea canalului trebuie respectate urmatoarele reguli:

- panta canalului sa fie aproximativ 1/100 m si in nici un caz mai mica de 0,5/100 m; sa fie
uniforma sau sa creasca progresiv; sa nu fie un aliniament cu o panta mare urmat de unul cu o panta
redusa.

- sa fie dimensionat astfel incat sa asigure debitul necesar in pastravarie, plus 10%;

- sa fie construit pe o suprafata solida;

- sa fie contruit in debleu (sapatura) si dupa caz, acoperit cu dale de beton si apoi cu un strat de
pamant gros de minimum 50 cm, spre a se evita inghetul apei din interior;

- la trecerea prin locuri mlastinoase sau peste paraie sa se construieasca drenuri in vederea
drenarii lui in timpul inghetului;

- eventualele izvoare calde de pe parcursul lui sa fie captate si introduse in interior

- din 100 in 100 m si la schimbari de directie sau treceri pe sub sosele sa aiba bazinase de
control de dimensiuni 1 x 1, cu fundul asezat la 0,50 m sub nivelul canalului prevazut cu gura de evacuare
pentru curatirea impuritatilor aduse de apa.

2.1.3. BAZINUL DE DISTRIBUTIE

Bazinul de distributie se construieste la intrarea canalului in pastravarie. El serveste la dirijarea apei si

reglarea debitului pentru diferitele sectiuni de bazine si pentru casa incubatoarelor.

In el se face,dupa caz, si amestecul apei de izvor cu cea de parau, iarna pentru a ridica temperatura apei
ce intra in casa incubatoarelor iar vara pentru a cobora pe cea din bazine.

Din bazinul de distributie pleaca intotdeauna minimum doua canale.

Intr-o pastravarie pot exista unul sau mai multe bazine de acest gen.

2.1.4. BAZINUL DE DECANTARE

Bazinul de decantare este necesar in toate pastravariile in care alimentarea casei incubatoarelor se face
cu apa de parau.

16
Apa de izvor alimenteaza casa incubatoarelor si apa de parau alimenteaza bazinele de reproducatori si
cele a pastravului de consum.

Bazinul de decantare nu va fi utilizat in timpul iernii, cand apa paraului este limpede, spre a evita
inghetul. Bazinul se construieste pe traseul canalului de alimentare al casei incubatoarelor, trocilor si al
bazinelor de puieti.

Dimensiunile bazinului de decantare variaza in functie de capacitatea casei incubatoarelor, trocilor si al

bazinelor de puieti,si de limpezimea apei care le alimenteaza.

Se considera ca un bazin ce dimensiunile de 5 x 10 m si adanc de 1 m satisface necesitatea de decantare

a apei casei incubatoarelor si trocilor pentru circa 300 000 icre puieti.

Pentru o mai buna decantare a apei, bazinele decantoare sunt despartite in interior, astfel incat sa oblige
apa sa parcurga un drum cat mai lung sa-si domoleasca viteza si deci sa decanteze cat mai bine
impuritatile aduse in suspensie.

2.1.5. CANALUL DE ADMISIE

Canalele de admisie a apei in bazine , asa cum le arata si numele, conduc apa din canalul de alimentare
in bazine. (fig 2).

La insertia lor cu canalul de alimentare, pentru o usoara reglare a debitului necesar bazinului se
construiesc niste bazinase de distributie cu o sectiune patrata (0,5 x 0,5 m) si cu fundul sub nivelul
canalului.

Canalele de admisie se construiesc fie din azbociment fie din dulapi grosi de 5 cm.

Fig 2. Canale de admisie

a- plan; b- sectiune transversala; 1-abator; 2-canal de alimentare;

17
3- bazinas de distributie; 4- suber; 5- canal de admisie;

6- platforma inclinata; 7- dig bazin; 8-capac

Bazinele de distributie, in cazul vanelor, comunica intre ele prin tuburi de scurgere pentru evitarea
stagnarii apei si craparea vanelor in timpul inghetului.

La intrarea in bazin ele trebuie situate cu 50 cm deasupra nivelului maxim al apei din bazin, pentru a
asigura caderea acesteia, oxigenarea ei si evitarea inghetului apei pe canal in timpul iernii.

La caderea apei in bazin, pentru oxigenarea ei si impiedicarea intrari pestilor din bazine in canalele de
admisie, se aseaza o platforma inclinata din beton sau dulapi.

Acest lucru se realizeaza si prin asezarea de gratare la gura canalelor de admisie. Iarna, insa, ele prezinta
pericolul inghetari apei si deci nu pot fi utilizate decat in anotimpul cald.

2.1.6. BAZINELE

Bazinele variaza ca forma si dimensiune, in functie de scopul in care sunt construite, de natura terenului
si de specia care face obiectul culturii artificiale in pastravaria respectiva. (fig 31)

Fig 3-Bazine

a-pentru puieti; b-pentru reproducatori; c-pentru consumatori

1-canal de alimentare; 2- canal de admisie; 3-platforma inclinata;4-dig bazin; 5- groapa de pescuit; 6-

caluga; 7-canal de evacuare.

a. Bazinele de puieti sunt necesare in pastravariile de repopulare permanente, in cele de consum sau in
cele mixte.

18
In cazul in care solul este argilos sau impermeabil se construiesc din pamant. In marea majoritate insa, se
construieste din beton, inclusiv fundul, fapt ce permite o mai buna manipulare, supraveghere si hranire a
puietilor.

Dimensiunile bazinelor de puieti sunt astfel alese incat sa fie inguste si lungi. Raporul intre laturi este, in
mod obisnuit, de 10/1.

Adancimea apei variaza intre 0,30 si 0,50 m la admisie si 0,75-1 m la evacuare, in functie de
temperatura apei. Suprafata unui bazin va fi cuprinsa intre 20 si 60 m2 si totalul lor reprezinta 10–20%
din intreaga suprafata de bazine.

Intr-o pastravarie de consum, numarul bazinelor va fi de 5-6 pentru 1 -5 tone pastrav de consum si
respectiv, 10–12 pentru 1-10 tone.

Fig. 4 – bazine

b. Bazinele pentru reproducatori se construiesc din pamant natural acolo unde solul permite si vor
avea fundul acoperit cu un strat de pietris.

Digurile despartitoare dintre bazine au latimea la coronament de 1,5-2 m si taluzul cu o panta de 1/1, in
cazul construirii lor naturale. Fundul bazinelor va avea si o panta spre evacuare si una inspre mijlocul lor
de circa 1/30m.

Raportul dintre laturi este de 10/2 m, iar suprafata unui bazin este de 100-200m2 .

Adancimea apei va fi de 1-120m la admisie si 1,50-2 m la evacuare.

Intr-o pastravarie de repopulare, numarul de bazine de acest fel variaza in functie de numarul speciilor
ce se cresc artificial si bine inteles pentru fiecare specie. Suprafata totala a bazinelor, pentru fiecare
specie destinata repopularii reprezinta un procent de 5-10% fata de totalul suprafetei bazinelor, pentru
fiecare specie destinata repopularii sau cresterii artificiale.

19
 Fig. 5 - Sectiune transversala printr-o baterie de bazine

1-perete longitudinal interior din beton armat; 2- perete longitudinal exterior din beton armat; 3- trotuar
din beton simplu; 4- radier din beton armat 5- apa; 6- farfurie.

c. Bazinele destinate pastravului de consum se construiesc, de asemenea, din pamant, acolo unde este
posibil, si din beton sau piatra bruta cu mortar de ciment in terenuri permeabile.

Raportul intre laturi este de 10/4-10/5, iar suprafata este cuprinsa intre 200 si 500 m2 pentru fiecare
bazin.

Apa va avea adancimea celei din bazinele de reproducatori, putand insa pentru economie sa fie mai mica
(0,80 m la admisie, 1,20 m la evacuare), in functie de temperaturile extreme ale apei. Intr-o apa mai
adanca pastravul se dezvolta mai bine.

Fundul bazinelor, format din pamant natural cu pietris va avea o inclinare inspre mijloc si alta spre
evacuare de circa 1/30 m, pentru a putea fi usor golite si curatate.

Suprafata totala a bazinelor de crestere (consum) reprezinta 60-70% din totalul suprafetei bazinelor
dintr-o pastravarie de consum.

Ori de cate ori este posibil, bazinele descrise pana acum se construiesc din pamant, intrucat in ele se
dezvolta o bogata fauna nutritiva minuscula, iar resturile de hrana care este neconsumata de pesti este
descompusa de bacterii.

d. Bazinele circulare (rotunde) sunt cele care castiga cel mai mult teren in practica salmonicola de la noi.

Se construiesc din beton armat, peretii avand o inclinare de circa 1/8 m. Fundul bazinului este si el
inclinat spre centrul lui.

Diametrul bazinelor variaza in functie de specia ce urmeaza a fi crescuta in fiecare, fiind mai mare pentru
cele de lostrita si mai mici pentru cele de pastrav. Bazinele circulare construite la noi au diametru cuprins
intre 6 si 12 m si s-au dovedit a fi foarte bune.(fig.34)

20
 Fig.6 -Bazine rotunde

Adancimea apei la bazine variaza intre 0,75 (pastrav) si 1 m (lostrita).

Intr-un bazin circular toata patura de apa este in miscare, iar aceasta se primeste in intregime intr-un
timp mai scurt decat apa din bazinele dreptunghiulare. Pot avea unul sau doua canale de admisie,
asezate tangential cu peretii bazinului, unul in apropiarea celuilalt.

e. Bazinele de carantina sunt construite in intregime din beton, pentru o usoara dezinfectare a lor si
pentru tratarea efectivului piscicol cantonat aici.

Se utilizeaza atunci cand se aduc pesti vii din alte pastravarii, pentru a evita introducerea unor boli sau
paraziti straini de pastravarie. In ele se vor creste, dupa scoaterea din incubatoare, un timp, puietii
rezultati din icrele aduse in transfer de la pastravarii suspecte de anumite boli.

Se construiesc in aval de pastravarie, complet izolate de consum se construiesc 2-3 asemenea bazine, de
dimensiunile obisnuite pentru cele de puieti.

f. Bazinele pentru experimentare sunt construite din beton si au dimensiuni reduse (1 x 3 x 0,75 m sau
0,6 x 2 x 0,50 m ). In ele se urmaresc o serie de experiente ce se fac in cadrul pastravariei, ca :
introducerea in alimentatie a unei noi retete de hranire, tratamente cu diferite substante
medicamentoase sau dezinfectante.

Necesitatea acestor bazine rezida in faptul ca fiecare pastravarie are un microclimat aparte, iar conditiile
fizico-climatice ale apei difera.

Sunt necesare 5-6 de astfel de bazine in fiecare pastravarie.

g. Bazinele pentru pescuit sportiv , in numar de 1-2, in mod obisnuit de forma circulara, servesc, asa cum
le spune si numele pentru pescuit sportiv la bucata. Se construiesc in cel mai izolat colt, de obicei la
intrarea in pastravarie sau in afara incintei acesteia.

2.1.7. CALUGARUL

Calugarul serveste la reglarea apei din bazine si la evacuarea acesteia.

21
Se construiesc fie din dulapi de brad sau stejar, fie din beton armat, acesta din urma fiind mult mai
rezistent.

Indiferent care este tipul de calugar, acesta are doua parti: una orizontala, care pleaca de pe fundul
bazinului si iese pe sub dig in afara lui si una verticala (calugarul propiu-zis) , fixata fie in interiorul
bazinului, fie in exteriorul acestuia. (fig.7)

Partea orizontala este prevazuta, pe toata suprafata ei dinspre bazin, cu sita si gratar pentru a permite
apei sa intre in calugar si retinerea pestilor in bazin. Pentru evacuarea apei, calugarul orizontal are la
capatul din bazin o vaneta (suber) care, prin scoatere, permite evacuarea totala a apei si pescuirea
bazinului.

Fig. 7 Asezarea calugarului in dig

a-in bazin; b- in corpul digului;1-gratar; 2-corpul vertical; 3- dig;4- corpul orizontal

Calugarul verical are in interior niste vanete care, prin scoatere sau adaugire, permit reglarea nivelului
apei din bazin.

Sectiunea interioara a calugarului este dimensionata in functie de marimea bazinului si de debitul pe

care-l solicita pestii din bazin

22
 Fig.8-Circulatia apei in calugar:

a-incorporat; b-in interiorul bazinului;

1-vanete; 2-dig beton; 3-canal de evacuare; 4-fundul bazinului; 5-groapa de pescuit; 6-puncte; 7-dig; 8-
tub evacuare.

Ea este in mod obisnuit, de 15x15 cm la partea orizontala si de 15x30cm la cea verticala pentru bazinele
de puieti si de 20 x 20 cm la partea orizontala si de 20 x 40 cm la cea verticala sau 30 x 30 pe 30 x 60 cm
pentru bazinele de reproducatori si cele de consum.

Pentru evitarea inghetarii apei in calugar pe timp de iarna, acesta se dimensioneaza astfel incat apa,
trecand peste venete, sa cada la insertia tubului orizontal in jos.

Calugarul de beton. La pastravariile cu bazine din beton se construiesc calugari direct in corpul digului,
facand parte comuna cu acesta, eliminand astfel pericolul desosarii lor de catre inghetul din timpul ierni.

Princiliul functionarii este urmatorul:

Apa intra prin gratarul din fata pe toata adancimea iei. Cand primul rand de vanete este lasat pana la
fund se evacueaza apa de suprafata (vara), calda si saraca in oxigen dizolvat; cand acestea sunt ridicate
iar al doilea rand de vanete este lasat jos se evacueaza apa de pe fundul bazinului (iarna), asigurand o
permananta circulatie si primenire a acestuia.

Fiecare rand de vanete cand coboara pana la fundul calugarului joaca un rol de regularizator al nivelului
apei din bazin.

23
2.1.8. GROAPA DE PESCUIT

Groapa de pescuit este o lucrare care usureaza munca pastravului cu ocazia efectivului piscicol din bazine
si inlatura ranirile sau mortalitatile ce pot avea loc cu ocazia acestei operatii.

Se construieste fie in interiorul bazinelor, fie in exterior.

Groapa consta dintr-un bazinas dimensionat in functie de suprafata bazinului, fiind in mod obisnuit de
0,50–0,75 m latime si lungime si 0,25–0,50 m adancime. Coronamentul este situat la nivelul fundului
bazinului.(fig. 37)

In cazul in care se construieste in interiorul bazinului, groapa de pescuit este situata langa digul dinspre
evacuarea bazinului, unul dintre peretii ei formandu-l chiar acesta. In aceasta situatie, calugarul vertical
este prelungit pana in fundul gropii.

Este necesar ca la proiectarea unui bazin sa se aiba grija ca diferenta dintre fundul bazinului si cea a
canalului de evacuare sa fie de circa 25-50 cm, pentru a permite evacuarea apei din groapa de pescuit.

Groapa de pescuit este prevazuta, la jumatatea inaltimii ei, cu un gratar de fier cu rol de a retine pestii in
momentul evacuarii bazinului, gratar de pe care pestii se iau apoi cu minciogul.

Groapa de pescuit exterioara se construieste sub tubul orizontal al calugarului, in afara bazinului si este
de asemenea prevazuta cu un gratar pe care raman pestii.

Fig.9 - Groapa de pescuita-in interiorul bazinului; b-in

exteriorul bazinului 1-bazin; 2-groapa de pescuit; 3-suber; 4-gratar; 5-canal de evacuare

2.1.9. CANALUL DE EVACUARE

Canalul de evacuare serveste la strangerea apei utilizata in pastravarie si la evacuarea ei in albia raului.

Se construieste, dupa caz, fie din pamant natural, fie din zidarie de piatra cu mortar de ciment. In unele
pastravarii situate in imediata apropiere a raului si in care bazinele sunt asezate perpendicular pe acesta,
canalul de evacuare poate lipsi, apa fiind evacuata direct in rau.

24
Canalul de alimentare va avea, ca si cel de alimentare, o panta de scurgere de 1/2000 m, care insa poate
fi mai mica. El va fi proiectat astfel incat sa adune apa bazinelor, cea a incubatoarelor si cea folosita in
instalatii anexe,plus 25% din debitul pentru eventualitatea evacuarii unor bazine.

2.1.10. CASA INCUBATOARELOR

Casa incubatoarelor difera dupa natura pastravariei, putand fi o simpla instalatie limitata la un sopron de
scanduri, in cazul pastravariei volante si o cladire cu sau fara locuinta la etaj, in cazul pastravariei
permanente (fig.38)

Fig. 10 - Casa incubatoarelor

a-Plan

Ea foloseste pentru incubarea icrelor si deci la procedarea puietilor necesari atat pentru repopularea
apelor cat si pentru cresterea reproducatorilor si a pastravului de consum.

Se construieste din zidarie de piatra bruta, cu mortar de ciment. Utilizarea materialului lemnos la
construirea casei incubatoarelor reduce mult din durabilitatea acesteia, putrezind usor. Pentru economie
de spatiu deasupra casei incubatoarelor, terminata cu un planseu de beton, se construieste din caramida
sau barne locuinta pastravului.

25
Casa incubatoarelor se va construi in demisol, astfel incat pana la 1,50 m inaltime sa fie ingropata in
pamant, urmandu-se prin aceasta evitarea inghetarii apei din incubatoare in timpul iernilor geroase.

Podeaua casei incubatoarelor va fi in intregime din beton, ca si postamentii pe care se aseaza

incubatoarele si va avea in interior canalele de evacuare a apei.

Geamurile prevazute in cei doi pereti laterali vor fi asezate imediat deasupra pamantului si vor fi
asigurate cu obloane pentru a opri la nevoie intrarea luminii direct la icre.

Casa incubatoarelor este formata, in mod obisnuit, din doua incaperi, din care prima, mai mica, serveste
ca antreu si are de o parte, in interior, doua sau trei bazine pentru parcarea reproducatorilor in timpul
mulgerii si o mica incapere (magazie laborator) de cealalta parte.

In tarile apusene, unde se utilizeaza incubatoare electrice avand capacitatea de 100 000 icre,
dimensiunile casei incubatoarelor sunt mult mai reduse.

Amplasarea casei incubatoarelor se face astfel incat sa poata primi, la inaltimea de 1,50 m de la podeaua
acesteia, apa din sursele de alimentare existente in pastravarie, dupa ce in prealabil a fost trecuta printr-
un bazin de decantare. (Fig. 11)

In cazul existentei unui izvor in interiorul pastravariei, izvor ce va servi ca sursa de alimentare a
incubatoarelor, casa va fi asezata la o distanta cat mai mare posibila de izvor, pentru ca apa sa parcurga
un drum cat mai lung (amenajat), pentru a se oxigena si a elimina pe parcurs eventualul continut de CO2,
azotati sau nitrati, daunatori pestilor.

Dimensionarea casei incubatoarelor si , respectiv, calculul capacitatii acesteia se va face in functie de

sursa de alimentare.

Interiorul casei incubatoarelor va fi astfel amenajat incat sa fie in permanenta uscat, motiv pentru care
atat incubatoarele cat si ulucurile de alimentare si evacuare vot fi proiectate astfel incat sa preintampine
stropirea apei in afara lacasurilor respective.

Pentru protejarea impotriva umiditatii, peretii vor fi vopsiti, iar podeaua va fi acoperita cu gratare de
lemn. In interior se vor construi una sau doua sobe de teracota sau, dupa posibilitati, se va prevedea
incalzire centrala, astfel incat sa se creeze un climat cat mai sanatos pentru lucru pe timp de iarna.

26
 Fig. 11-Casa incubatoarelor

1-incubatoare; 2-filtru; 3-uluc de distributie; 4-canal de evacuare; 5-canal de alimenatare; 6-bazine

pentru reproducatori; 7-magazie laborator

Atentie deosebita se va acorda executarii instalatiei electrice dat fiind pericolul existent intr-un mediu
foarte umed.

In interiorul casei incubatoarelor exista o serie de instalatii menite sa asigure o normala desfasurare a
procesului de incubare , astfel:

a. Filtrul este o constructie din beton armat, cu rol de a curati de impuritati apa venita de la bazinul de
decantare sau direct din canalul de alimentare.

Filtrul este necesar atat in cazul cand alimentarea o constituie un izvor, cat mai ales in cazul folosirii apei
de parau.

Exista o serie de tipuri de filtre, ca: filtru cu stofa, filtru in butoaie , filtru cu garduri de nuiele si pietris,
pastravariile noastre utilizeaza doua tipuri de filtre ce s-au dovedit cele mai indicate, si anume: filtrul
dublu si filtrul cu 4 compartimente.

Filtrul dublu este cel mai des utilizat in noile contructii, fiind si cel mai simplu si avand un randament
superior. Este format din 3 incaperi, din care doua cu rol de filtrare, iar cea centrala are rolul de
distributie a apei in interiorul camerelor filtrante.

Filtrul dublu se contruieste din beton armat si are, obisnuit, dimensiunile interioare de 1 m latime, 3-4 m
lungime si 1,20 m inaltime. In camerele de incubatie, cu capacitate mare se construiesc 2 sau mai multe
filtre duble, recomandabile fiind filtrele sub presiune. Peretii care despart cele doua incaperi nu sunt
zidite pana la fund, la limita de jos a lor existand un spatiu de circa 20 cm, prin care apa intra in cele 2
compartimente de pe margini.

27
 Fig.12 Filtru dublu:

1-conducta de alimentare; 2-gratar; 3-orificii de curatire;4-material filtrant;5-peretele filtrului; 6-peretele

casei incubatoarelor

Materialul filtrant se aseaza pe un gratar de lemn situat la 20 cm deasupra fundului si este compus
obisnuit din 4 straturi de 20-25 cm grosime de pe acoperis de diferite dimensiuni.

Primul strat, asezat direct pe gratar, este format din pietris de dimensiunea oului de gaina (6-7 cm), al
doilea din pietris grosier de marimea oului de bibilica (3-4 cm), al treilea din pietris margarit de marimea
oului de mierla (1-2 cm), iar ultimul, de usu, de nisip grosier (0,2-0,5 cm) peste care se aseaza un strat
subtire de margaritar pentru stabilizare.

Apa intra in canal prin despartitura din mijloc, de aici-pe principiul vaselor comunicante-se ridica pe sub
gratar, prin straturile de pietris la suprafata celor doua compartimente si de aici, prin ulucuri, trece in
incubatoare.

Filtrul dublu are la partea de jos (intre gratar si fund), pe peretele dinspre camera incubatoarelor, doua
orificii pentru spalare.

Filtrul cu 4 compartimente se intalneste in mai multe din pastravariile noastre si da rezultate bune in
curatirea apei.

Se construieste ca si cel dublu din beton armat si, asa cum il arata numele, se compune din 4 despartiri.
Latimea este de 1m iar inaltimea de 1,20 m, lungimea variind in functie de spatiul dintre peretii intre
care se construieste. Latimea compartimentelor variaza obisnuit intre 0,80-1 metru , dimensiunea lor
variind si ea in functie de latimea casei incubatoarelor, astfel incat sa ocupe tot spatiul dintre cei doi
pereti.

Materialul filtrant se aseaza pe gratar incepand cu pietrisorul grosier in primul compartiment si sfarsind
cu pietris fin in ultimul.

28
Apa intra pe la suprafata in compartimentul 1, strabate piatra de aici si prin spatiul liber dintre gratar si
fund, trece in compartimentul al doilea care-l strabate invers (de jos in sus). De aici trece peste peretele
despartitor in compartimentul al treilea, coboara prin pietris si urca apoi prin materialul din
compartimentul al patrulea, la suprafata, de unde trece apoi in ulucurile de distributie.

Fiecare grup de compartimente are pe peretele dinspre incubatoare, intre gratar si fund, cate un orificiu
de spalare.

Cu cat filtrul utilizat are o capacitate mai mare cu atat puterea lui de filtrare este mai mare.

b. Ulucurile de distributie se contruiesc din dulapi de lemn sau din beton si alimenteaza separat fiecare
rand de incubatoare.

Ele se aseaza la o inaltime de circa 20 cm fata de partea superioara a incubatoarelor, astfel incat sa
permita oxigenarea apei in cadere, cu conditia sa nu stropeasca incubatoarele datorita unei caderi prea
mari.

Trecerea apei din uluc in incubator se face cu ajutorul unui robinet.

Dimensionarea 20/20 cm este suficienta pentru un uluc de distributie care alimenteaza 15-20
incubatoare.

La capatul terminal, ulucul de distributie intra in subteran in canalul de evacuare al casei incubatoarelor,
pentru ca pulsul de debit sa nu curga peste margini si sa inunde podeaua.

c. Ulucurile de evacuare se construiesc din acelasi material si au rolul de a capta apa ce iese din
incubatoare. Ele sunt asezate circa 5–10 cm mai jos decat fundul cutiei exterioare a incubatoarelor,
pentru a permite evacuarea totala a apei acesteia si deci curatirea ei.

Partea terminala este condusa printr-un tub vertical in canalul de evacuare aflat sub podeaua de ciment.

d. Postamentul serveste ca suport pentru incubatoare. Se construieste de obicei din beton sau zidarie
de piatra bruta cu mortar de ciment, intrucat lemnul, datorita umezelii din interiorul incaperii putrezeste
repede.

Pentru utilizarea cat mai judicioasa a spatiului incaperii si deci pentru marimea capacitatii ei,
postamentele se construiesc atat pe margini cat si pe mijlocul casei incubatoarelor.

Inaltimea postamentului este de 60–80 cm, astfel ca in incubatoarele ce se aseaza pe el, un om de

statura mijlocie sa poata lucra cu usurinta, tinand cont de existenta gratarului de lemn de pe podea.

Ulucurile de distributie si evacuare fac corp comun cu postamentul.

29
e. Incubatoarele servesc la incubarea icrelor de la fecundare si pana la ecloziune. Uneori in incubatoare
se tin provizoriu si puietii iesiti din icre pana in momentul in care sunt livrati catre diversi beneficiari sau
se introduc in bazine si in locurile de deversare.

De la inceputul practici salmonicole, forma si marimea incubatoarelor a evoluat mereu, mentinandu-se

de-a lungul timpului cele care s-au dovedit a da rezultate mai bune.

Oricare ar fi tipul de incubator adoptat, acesta trebuie sa permita circulatia apei fara unghiuri moarte, sa
aiba o inaltime a apei deasupra icrelor pana la 20 cm, astfel incat acestea sa se poata manipula usor si sa
fie asezate la o inaltime comoda de lucru.

Incubatoarele se aseaza de preferinta pe un singur rand. Atunci insa cand productia mare de icre
necesita, pot fi asezate si pe doua sau mai multe randuri, cu alimentare dintr-unul in altul. Pot fi utilizate
si fara a fi introduse intr-o incapere construita special in acest scop. Pastravariile volante au
incubatoarele asezate sub un sopron sau direct in aer liber, in ele incubandu-se de obicei icre embrionate
aduse din transfer.

In pastravariile noastre la clocirea icrelor de pastrav a fost adoptat un singur tip de incubator: incubatorul
Wacek-Universal.

El este format ca si celelalte incubatoare , din 2 cutii cu dimensiunile: cutia exterioara: 60–70 cm
lungime, 50-60 cm latime si 30 cm inaltime, cutia interioara: 55 -65 cm lungime, 48 -58 cm latime si 25
cm inaltime.

Cutia exterioara se confectioneaza in intregime din scandura sau in ultimul timp, din material plastic sau
beton, direct pe postament, iar cea interioara din lemn, tabla de zinc sau material plastic.

Cutia interioara are la capete cate doi pereti interiori situati la 5 cm distanta de cei exteriori. Peretele
dinspre intrarea apei este din materialul din care sunt confectionati peretii cutiei interioare si are la un
colt un orificiu format din tabla perforata. Peretele interior dinspre evacuare, impreuna cu fundul cutiei
interioare propiu-zise sunt confectionati in intregime din tabla perforata de zinc, tabla zincata sau din sita
de zinc.

Gaurile tablei perforate de 2 mm in diametru sunt dispuse altern si la o distanta de 1,5 mm intre ele.

Curentul apei primeste diferite directii, dupa cum cutia interioara este apropiata sau departata de cea
exteriora in locul de cadere al apei.

Pentru curatire, cutia exterioara este prevazuta in partea de jos inspre ulucul de evacuare cu unul sau
doua orificii cu dop.

Capacitatea unui incubator Wacek-Universal este obisnuit de 10 000-12500 icre de pastrav puse pe un
singur rand.

30
Incubatorul este prevazut cu un capac de lemn in care este practicat un orificiu de circa 10 x 10 cm,
acoperit cu tabla perforata. El permite intrarea luminii si impiedica intrarea daunatorilor la icre.

2.1.11. SOPRONUL PENTRU TROCI

Sopronul pentru troci este cladirea care se impune din ce in ce mai mult in pastravariile noastre.

Se stie ca, dupa ecloziune,puietii rezultati din incubarea mai multor randuri de icre, trebuie rariti astfel
incat intr-un incubator sa nu ramana mai mult de 10 000 alevini. Rarirea acestora se face introducandu-i
in troci sau puieti.

Troaca (fig. 13) este o lada de lemn deptunghiulara, de dimensiuni de 200 x 60 x 25cm. Ca si cutia
interioara a incubatorului , pentru evitarea evadarii puietilor, troaca are inspre alimetare si evacuare, la o
distanta de 10 cm de peretii exteriori, cate un perete despartitor de tabla perforata. Fundul trocii este
din lemn.

Fig. 13 - Troaca puiernita

Capacitatea unei troci in suprafata de 1m2 este de 5 000-10 000 puieti de 5-6 saptamani, pentru un debit
de 20-30 l/minut. Acest debit va creste in timpul hranirii puietilor. Alimentarea lor se face printr-o
deviatie din bazinul de decantare al casei incubatoarelor.

Trocile se construiesc din beton, putand avea dimensiunile de 200 x 60 x 30 cm. Ele se construiesc cate
doua, lipite una de alta. Sopronul trocilor este format dintr-un acoperis in doua ape, cu pereti exteriori.
Trocile vor fi dispuse pe de o parte si alta a ulucului de alimentare a acestora, care va fi dimensionat incat
fiecare troaca sa poata primi un debit de 2 l/sec.

Trocile vor fi prevazute cu capace de lemn, care sa poata acoperi jumatate din suprafata lor.

2.1.12. LOCUINTA PASTRAVULUI

Locuinta pastravului trebuie sa fie construita astfel incat sa permita supravegherea usoara a intregi
pastravarii si sa ofere conditii de confort personalului care deserveste unitatea respectiva.

31
 Fig. 14-Locuinta pastravului

2.2. INSTALATII ANEXE

2.2.1. BUCATARIA DE CARNE

Este cladirea in care are loc prepararea hranei umede necesare hranirii pastravului din bazine. Ea poate
lipsi intr-o pastravarie de repopulare, fiind absolut necesara intr-o pastravarie de consum. Se
construieste din piatra sau caramida, avand pardoseala prevazuta cu instalatii de scurgere. Este formata
obisnuit din 2 incaperi: una in care se depoziteaza cantitatea de hrana ce urmeaza a se prepara intr-o zi,
iar alta in care are loc operatia de firbere si tocare a carnii si prepararea amestecului necesar. In aceasta
incapere se instaleaza o soba cu un cazan ingropat, deasupra careia este asezat un cos de evacuare a
aburilor, din tabla. Tot aici se instaleaza si masina de tocat carne, care poate fi actionata electric, hidraulic
sau manual.

In cazul in care la tocarea hranii se va folosi energia apei prin cuplarea masinii la axul unei roti hidraulice,
bucataria va fi construita in apropierea sursei de apa care va servi la actionarea rotii.

2.2.2. GHETARIA

Intr-o pastravarie care produce pastravi pentru consum este indispensabila o ghetarie. Aceasta face bune
servicii intr-o pastravarie de repopulare permanenta. In ea se depoziteaza gheata necesara transportului
icrelor embrionate date in transfer, a puietilor pentru repopulare sau a pastravului destinat valorificarii.

In ghetarie se pastreaza uneori un timp oarecare, si alimentele usor alterabile necesare hranirii
pastravului. Ea se construieste din zidarie de piatra bruta cu mortar de ciment, fiind ingropata in pamant.
Are doua incaperi, una pentru depozitarea ghetii, iar alta pentru pastrarea alimentelor. Locul unde se
construieste ghetaria trebuie sa aiba expozitie nordica, sa fie lipsit de umiditate si sa permita construirea
unui sant de scurgere a apei ce rezulta din topirea ghetii. Pentru usurarea efectuarii transportului
alimentelor puse la conservare, ghetaria se amplaseaza in apropierea bucatariei de carne. Ghetaria se
umple cu gheata luata de pe bazine sau din rau, pe vreme de ger puternic. Introducerea ei in ghetarie se
face obisnuit print-un orificiu situat in acoperis. Pentru ca ghetaria sa faca o masa compacta expusa mai
putin topirii, in timpul gheturilor mari se toarna peste ea apa.

32
2.2.3. MAGAZIA PENTRU PASTRAREA HRANEI USCATE

Magazia este cu atat mai necesara cu cat cantitatea mare de deseuri de abator folosita in hrana
pastravului va fi inlocuita cu hrana uscata concentrata, granulata. Astazi nu trebuie sa existe o
pastravarie fara un spatiu corespunzator pentru depozitarea si pastrarea hranei atunci cand se utilizeaza
deseurile, asa-numita hrana umeda. Aici se pastreaza si drojdia de bere furajera, nelipsita din hrana
pastravului.

Magazia trebuie astfel construita incat sa fie aerata si lipsita de umiditate. Din acest motiv, podeaua se
construieste obisuit din scandura sau daca este din ciment se dubleaza cu gratare de lemn.

2.2.4. MAGAZIA PENTRU UTILAJE

Magazia este necesara in toate pastravariile de consum de mare capacitate. Ea se construieste din beton
si se dimensioneaza astfel incat sa poata primi sortatorul pentru pesti, aeratorul, hidrobionul,
distribuitorul de hrana uscata, incubatoarele in perioada nefolosirii lor, precum si autobuda care
deserveste pastravaria.

33
Fig.15 - Schita unei pastravarii mixte (de repopulare si consum)

1,2-bazine circulante; 3-10-bazine pentru puieti; 11-20-bazine pentru reproducatori;

21-28-bazine pentru pastrav de consum; 29,30-bazine de carantina; C.I.-casa incubatoarelor; Bd-bazin

de distributie BD-bazin de decantare; T-troci; G-camera frigorifica; B-bucatarie; A-anexe gospodaresti; M-
magazie de unelte si pentru pastrarea hranei concentrate

CAPITOLUL III
3.1. Producerea puietilor de salmonide
3.1.1. Alegerea reproducătorilor.

Alegerea reproducătorilor este operatia de care depinde cantitatea şi calitatea produselor sexuale (icre şi
lapti) şi deci vigoarea şi rapiditatea de creştere a viitorilor puieti, respectiv a păstrăvilor maturi.

Reproducători sunt aleşi dintre puietii cei mai viguroşi, crescuti în toplite sau bazine, în toamna primului
an de viată. Se va evita păstrarea puietilor cu malformatii, cu operculi scurti, cei care au o coloratie
nespecifică sau cei la care este evidentă o disproportie între lungime şi lătime.

În cazul păstrăvului indigen este indicată capturarea reproducătorilor din râu (în perioada boiştei), şi,
după mulgere, eliberarea în locurile din care au fost prinşi. Acest lucru se impune deoarece peştii păstrati
în continuare în păstrăvărie refuză hrana, înregistrează creşteri necorespunzătoare şi în anul următor dau
icre în cantitate micăşi de slabă calitate.

Cel mai important aspect al creşterii reproducătorilor îl reprezintă modul de hrănire şi de îngrijire. Astfel
puietilor de păstrăv curcubeu trebuie administrată hrană animală umedă alcătuită din splină, ficat, creier,
etc., în amestec cu făină vegetalăşi drojdie de bere. Puietii de păstrăv indigen este indicat a se hrăni cu
hrană naturală (râme, ouă de furnici, melci, broaşte, etc.) tocatăşi dată prin sită. Cantitătile şi proportiile
diferitilor compuşi enumerati mai sus sunt date, pentru diferite retete, în literatura de specialitate.
Reproducătorilor indigeni maturi trebuie acordată, începând cu luna iunie, hrană naturală compusă din

34
peştişori, râme, broaşte, etc., iar reproducătorilor de păstrăv curcubeu li se va da hrană mai bogată în
vitamine cu două luni înainte de mulgere.

În cazul lipanului, creşterea artificială este mult mai dificilă deoarece trebuie administrată exclusiv hrană
naturală iar mediul de trai trebuie să fie asemănător cu cel natural. Din acest motiv, reproducătorii din
această specie sunt capturati din râu, iar puietii rezultati după fecundare şi ecloziune sunt folositi doar
pentru repopulare.

3.1.2. Recoltarea şi fecundarea icrelor.

a) Operafii pregătitoare. După terminarea procesului de incubatie, la sfârşitul primăverii, incubatoarele şi

trocile se curătă de impurităti, se dezinfectează, se vopsesc şi se pun la uscat. Înainte de recoltarea
propriu-zisă a icrelor şi a laptilor (toamna pentru păstrăvul indigen şi primăvara pentru cel curcubeu),
trebuie pregătite instalatiile şi utilajele necesare acestei operatii. Astfel, incubatoarele se dezinfectează,
bazinul de decantare se curătă de nămol şi se dezinfectează iar materialul filtrant din casa incubatoarelor
se înlocuieşte în întregime.

La începutul lunii septembrie, reproducătorii de păstrăv indigen se sortează pe sexe, se introduc în

bazine mai mici de unde vor fi trecuti în bazinele de parcare din casa incubatoarelor, la timpul potrivit
pentru mulgere. Pentru a obtine icre şi lapti de calitate superioară, vârsta optimă a reproducătorilor
indigeni trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 6 ani. În cazul păstrăvului curcubeu, sortarea pe sexe se face în
timpul inventarului din toamnă. În mod obişnuit, peştii sunt pregătiti pentru boişte primăvara, în lunile
martie – aprilie, când temperatura apei atinge valori de 7 – 80C.

În general, se recomandă să fie utilizati pentru mulgere doar reproducătorii foarte bine conformati,
femelele doi ani iar masculii un singur an, după care vor fi comercializati. Pe toată perioada mulgerii
hrănirea salmonidelor încetează, ea reluându-se ulterior.

b) Recoltarea produselor sexuale ale salmonidelor este o operatie care trebuie făcută imediat după
maturarea completă a icrelor şi laptilor. Astfel, femelele care au icrele bune pentru extragere, presate
putin lateral, le eliberează cu uşurintă şi trebuie recoltate în cel mult opt zile de la maturare. Dacă nu se
respectă aceste conditii se obtin puieti cu malformatii, masculi numeroşi şi procentul de mortalitate este
ridicat. Laptii maturati sunt eliminati la o uşoară apăsare şi au o culoare albă-vâscoasă în comparatie cu
cei de proastă calitate care sunt apoşi şi zgrunturoşi.

c) Procedee de fecundare. Există două tipuri de fecundare artificialăşi anume

metoda de fecundare umedă (metoda Iacobi);

metoda de fecundare uscată (metoda Wrasskij).

Metoda Iacobi presupunea mulgerea icrelor într-un vas cu apă unde erau amestecate cu laptii. În urma
aplicării acestui procedeu rezulta un număr relativ mare de icre nefecundate (circa 15%) şi din acest
motiv metoda nu se mai aplică în prezent.

35
Metoda Wrasskij constă în mulgerea icrelor într-un vas uscat şi amestecarea lor cu lapti, fără apă. În acest
fel pierderea, vitalitătii spermatozoizilor în apă după 30 – 90 de secunde este evitată, laptii recoltatifără
apă putând fi păstrati la frigider chiar şi 10 zile. Lichidele ovariene care se scurg înaintea icrelor
contribuie la mărirea mobilitătii spermatozoizilor şi a puterii lor de fecundare, din acest motiv practicarea
de găuri cu diametre mici în fundul vasului nu este indicată.

În prezent se foloseşte un procedeu mixt de fecundare, o combinatie între metoda uscatăşi cea umedă.

d) Procedeul mulgerii şi fecundării mixte. Trebuie pregătite în prealabil vase de portelan sau emailate,
dezinfectate cu permanganat de potasiu, suficient de încăpătoare pentru icrele de la 3 – 4 femele, pene
de gâscăşi câte o cană de apă proaspătă pentru fiecare vas în parte. Fiecare femelă este prinsă cu
ajutorul unui prosop şi se şterge cu o cârpă uscată. Peştele este presat uşor de la aripioarele ventrale
către orificiul genital pentru ca icrele să iasă fără fortare. În mod asemănător, peste icre se mulg laptii de
la 1 – 2 masculi.

Trebuie avut grijă ca în timpul mulgerii să nu pătrundă în vas corpuri străine sau apă.

Este bine ca păstrăvii care trebuie mulşisă fie anesteziati folosind o substantă narcotică: eter, uretan,
anhidridă carbonică, MS 222, etc. Aceste substante sunt introduse în apa din bazinele de parcare, în
diferite concentratii care depind de numărul de peşti ce urmează a fi anesteziati.

Continutul este apoi amestecat cu o pană moale. După câteva minute se toarnă o cană cu apă proaspătă,
pregătită în prealabil. În continuare, se introduce vasul cu icre în apa din incubator şi se aşteaptă câteva
zeci de minute pentru egalizarea temperaturilor. În final se spală icrele de lapti şi se aşează, lin, pe fundul
incubatorului, în unul sau mai multe straturi (maxim cinci).

În mod obişnuit, o femelă nu depune toate icrele la un singur muls şi din acest motiv operatiile se repetă
de două – trei ori, după două – trei zile, dar fără a se depăşi opt zile de la prima mulgere.

3.1.3 Fazele de dezvoltare şi îngrijirea icrelor

După terminarea procesului de fecundare, câteva zile, icrele sunt mai putin sensibile la interventiile
asupra lor, în functie de specie şi de temperatura apei. Astfel, acest interval este de 10 – 15 zile pentru
păstrăvul indigen şi de 5 – 8 zile pentru păstrăvul curcubeu. În această perioadă se scot icrele moarte
(icrele nefecundate se albesc), se curătă mâlul şi suspensiile depuse în fiecare incubator. Tot acum se
echilibrează numărul de icre din incubatoare, astfel încât să nu existe incubatoare prea încărcate sau
prea goale.

După 8 zile pentru păstrăvul curcubeu şi 15 zile pentru cel indigen, apare embrionul. Acesta se poate
vedea având forma unei virgule, fiind pus în evidentă prin introducerea icrei în otet alimentar. Intervalul
de 8 – 15 zile corespunde acumulării a aproximativ 100 de zile-grad. În această perioadă icrele sunt
foarte sensibile şi se recomandă încetarea oricăror manipulări, până la embrionare.

Icrele sunt considerate embrionate după 150 – 200 de zile-grad, când sunt apărute coloana vertebralăşi
ochii. După depăşirea acestui moment, icrele pot fi manipulate cu uşurintă.

36
Ecloziunea icrelor are loc după acumularea a 330 – 400 zile-grad, adică 30–40 zile calendaristice pentru
păstrăvul curcubeu, şi 100 – 200 de zile calendaristice pentru indigen. Procesul de ecloziune se
desfăşoară mai multe zile, într-un mod neuniform, în functie de temperatura apei.

Începând cu a doua zi de la fecundare, până la ecloziune, icrele se tratează de două ori pe săptămână cu
solutie de verde de malachit. De asemenea, pentru a împiedica asfixierea icrelor prin depunerea de
suspensii deasupra lor, filtrul trebuie curătat zilnic. Pe toată perioada de incubatie, incubatoarele trebuie
acoperite cu capace deoarece radiatiile ultraviolete şi infraroşii pot provoca moartea icrelor.

Debitul necesar pentru 10000 de icre puse la incubat, dat în literatura de specialitate, pentru diferite faze
de dezvoltare este de:

- 3 – 5 l/min până la embrionare;

- 5 – 7 l/min până de la embrionare până la ecloziune;

- 7 – 15 l/min pentru puieti, cât timp sunt tinuti în incubatoare. Numărarea icrelor cât mai exactă a
icrelor se impune pentru a se putea planifica productia viitoare, dar şi pentru efectuarea plătilor în cazul
vânzării de icre embrionate.

Există mai multe metode de aproximare a numărului de icre după cum urmează: -Metoda suprafetei
porneşte de la premisa că se cunoaşte diametrul icrelor ca fiind de 4 – 6 mm ceea ce înseamnă că pe un
cm2 de incubator încap 6 – 4 icre. Pentru fiecare lot în parte se pot număra icrele folosind un cadru
pătrat cu laturile de 1 – 2 cm. Cunoscând suprafata incubatorului se calculează numărul de icre dintr-un
strat. -Metoda cântăririi este o metodă expeditivăşi destul de precisă. Se cântăreşte greutatea a 1000 de
icre, apoi se cântăreşte întreaga masă de icre. Prin extrapolare se stabileşte numărul aproximativ de icre
cântărite. Această metodă trebuie aplicată pe fiecare lot în parte deoarece greutatea icrelor poate diferi,
la aceeaşi dimensiune. -Metoda Schillinger (metodă volumetrică) presupune, în primul rând,
determinare exactă a numărului de icre care dislocuiesc 10 cm3 de apă. În continuare, într-un vas gradat,
cu apă, se toarnă atâtea icre astfel încât să fie dislocuit un volum mult mai mare notat V (100 cm3 sau
mai mult, în functie de capacitatea vasului avut la dispozitie). Numărul determinat initial se multiplică cu
raportul V/10. Numărarea icrelor cu această metodă trebuie aplicată fiecărui lot în parte deoarece
mărimile icrelor pot diferi.

- Metoda cu paletă. -Metodele moderne utilizează aparate prevăzute cu celulă fotoelectrică care
determină cu exactitate numărul de icre.

Repopularea apelor de munte cu păstrăv indigen

După ecloziune, timp de 6 – 7 săptămâni puietul de păstrăv indigen se hrăneşte pe seama pungii viteline,
până la resorbtia totală a acesteia. De la vârsta de 4 – 5 săptămâni şi până la 6 luni, alevinii destinati
repopulării sunt crescuti în toplite.

Toplifele sunt amenajări sub forma unor mici lacuri de acumulare, construite în imediata apropiere a
râului ce trebuie repopulat. Ele sunt alimentate cu apă de izvor sau de pârâu, fiind executate în lunca

37
pârăului, în albii părăsite sau pe locul de scurgere a izvoarelor. Toplitele sunt prevăzute cu diguri de
pământ bine tasat, apărate pe margini cu pereti din bârne. Digul este prevăzut în partea inferioară cu aşa
numita poartă de fund – un canal din scânduri echipat cu o vanetă. Acest canal are rolul de a evacua
întreaga cantitate de apă ce se adună în spatele digului. La partea superioară, aproape de coronament,
deversorul are aceeaşi formă de canal, având în interior o sită cu găuri, pentru a împiedica puietii să
evadeze. Prin deversor este evacuat debitul de apă care intră în toplită, mentinând nivelul apei acesteia
constant. Pentru cazul în care deversorul se obturează cu diferite materiale transportate de apă, este
prevăzut pe dig un al treilea canal, numit preaplin.

Prin faptul că se păstrează fundul natural al terenului, se creează conditii pentru dezvoltarea unei
microfaune bogate care constituie hrana puietului.

Toamna, în octombrie, toplitele sunt pescuite iar puietii trebuie numărati bucată cu bucată, retinându-se
ca viitori reproducători pentru păstrăvărie, pe cei foarte bine conformati. Restul puietilor sunt eliberati în
râurile de repopulat.

Transportul puiefilor este o operatie care trebuie făcută cu multă atentie, datorită sensibilitătii
păstrăvilor la această vârstă. Din acest motiv, pentru ca transportul să decurgă în cele mai bune conditii,
trebuie respectate următoarele reguli: -înainte de a trece materialul viu în vasele alese pentru transport,
acestea vor fi curătate, spălate, dezinfectate şi verificate să nu fie sparte; -cu două – cinci zile înainte de
transport (mai putin primăvara şi mai mult vara, în functie de temperatura apei), se va întrerupe
administrarea hranei;

apa din vas trebuie să aibă o temperatură cât mai scăzută (5 – 60C); -împrospătarea apei din vasul de
transport trebuie făcută treptat, pentru fiecare 30C diferentă, timpul de primenire este de 30 de minute;
Atentie ! Orice operatie de schimbare sau primenire a apei, se face treptat şi în nici un caz brusc,
indiferent de stadiul de dezvoltare al peştilor.

pentru împrospătarea apei se va folosi apă de izvor sau din pârâu, în nici un caz cea de fântână; -odată
ajunşi la locul ales pentru deversare, trebuie făcută egalizarea temperaturii apei din vasul de transport cu
temperatura apei pârâului; -puietii trebuie să aibă suficient loc şi apă în timpul transportului, pentru a
evita izbirea lor de peretii vasului.

În cazul în care transportul se face pe distante scurte, păstrăvărie – toplită sau toplită – râu, se pot utiliza
bidoane sau găleti.

Pe distante mari, între păstrăvării sau de la un fond de pescuit la altul, transportul poate fi făcut prin
diferita metode: -transportul fără oxigen -presupune un anumit raport între cantitatea de peşte
transportat, cantitatea de apăşi temperatura apei;

- transport cu administrare de oxigen, caz în care se utilizează vase de transport de capacitate mare (300

– 1500 l), numite hidrobioane (figura ). Aceste vase sunt dotate cu tuburi de oxigen şi manometre
necesare pentru controlul permanent al presiunii din tub şi al oxigenului care intră în hidrobion.
-transportul în pungi de polyetilen cu o capacitate de 25 – 30 l şi o grosime de 3 – 5 mm. Această metodă

38
presupune introducerea în pungă a apei şi a peştilor, după care se scoate aerul printr-un tub în jurul
căruia se leagă punga la gură. Prin tub se introduce apoi oxigen până ce punga ia din nou forma plină.
Pungile astfel umplute se introduc în cutii de carton pentru a nu crăpa, iar în cutie se introduce gheată
pentru păstrarea unei temperaturi scăzute; -transportul cu administrare de oxigen şi anestezic. Acesta
din urmă scade ritmul respirator al păstrăvului, timpul de transport putând creşte de 3 – 4 ori fată de
cazul utilizării numai a oxigenului.

Lansarea puiefilor. Locurile de eliberare a puietilor trebuie să aibă apă putin adâncăşi lină, cu numeroase
adăposturi, pentru ca tinerii păstrăvi să aibă timp de adaptare cu noul mediu, fără a suferi pierderi.

Pentru calculul numărului de puieti ce urmează să se introducă într-o apă de munte se utilizează relatia
lui Leger: N = 20·B·L în care

N reprezintă numărul de puieti în vârstă de 5 – 6 luni ce se introduc la 1 Km curs de apă;

20 – coeficient rezultat din calcul;

B – capacitatea biogenică a apei; -L – lătimea medie a apei (m). Dacă se deversează puieti cu vârsta de 3
– 4 luni, cifra rezultată se înmulteşte cu trei, iar dacă puietii se introduc la 1,5 – 2 luni, N se multiplică cu
patru.

Repopularea cu ajutorul cutiilor Vibert Această metodă presupune utilizarea unor cutiute cu lungimea de
7 cm, lătimea de 2 cm şi înăltimea de 9 cm, prevăzute pe lateral cu orificii dreptunghiulare de 1,0 cm
lungime şi 0,3 cm lătime.

În cutiile Vibert se introduc câte 1000 de icre fecundate în păstrăvărie. Transportul cutiutelor se face în
maxim 24 de ore de la fecundarea icrelor, în lăzi sau în ranite în care s-au aşezat straturi de muşchi umed.
Locurile alese pentru introducerea cutiilor Vibert trebuie să fie asemănătoare cu locurile naturale de
boişte, adică să aibă apă limpede cu curent lin, iar fundul albiei să fie format din pietriş mărunt şi curat.
În locurile astfel alese, se sapă gropite de aproximativ 30 cm adâncime în care se introduc cutiile,
acoperindu-se apoi cu un strat de pietriş de 20 cm. În acest fel, icrele parcurg toate stadiile de dezvoltare
la întuneric, fiind alimentate de apa oxigenată a pârâului. Alevinii ieşiti din icre trec prin orificiile
dreptunghiulare în masa de pietriş, şi de aici ies în apa lină.

Avantajele metodei sunt evidente: -se evită toate greutătile practice şi economice întâmpinate în timpul
îngrijirii icrelor şi puietilor până la vârsta de 5 – 6 luni; -transportul este extrem de uşor, nefiind nevoie de
hidrobioane, tuburi de oxigen, gheată, miloace pentru transport, etc.; -locurile alese pentru introducerea
cutiilor Vibert pot fi situate în locuri inaccesibile mijloacelor de transport.

Dezavantajele acestui procedeu derivă din faptul că reuşita aplicării lui depinde factorii climatici. Astfel,
în urma ploilor de toamnă icrele pot fi înnămolite, primăvara apele mari pot ucide alevinii, iar seceta
prelungită sau înghetul puternic pot lăsa icrele fără apă, ceea ce duce ala asfixierea lor. Micii păstrăvi
sunt lipsiti de apărare în fata duşmanilor naturali, putând fi consumati de păstrăvii mai mari, de păsări de
apă, etc.

39
Bibliografie

Almăşan, H. – Căpriorul, Ed. A.G.V.P.S., Bucureşti, 1967;

Bodea, M., ş.a. – Recoltarea şi valorificarea vânatului, Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1966

Bogoescu, C., ş.a. – Atlas zoologic, Ed. Didacticăşi pedagogică, Bucureşti, 1980;

Comşia, A. M. – Biologia şi principiile culturii vânatului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961;

Cotta, V. şi Bodea, M. – Vânatul României, Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1969;

Cotta, V. – Vânatul, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980;

Cotta, V., Bodea, M, Micu, I. – Vânatul şi vânătoarea în România, Ed. Ceres, Bucureşti, 2001

Cornescu, C. C. – Manualul venatorului, Bucuresci, 1874, Reeditat de

A.G.V.P.S. din România, 2001;

Feneşer, Gh., Bodea M., Cârciu I. – ABC-ul vînătorului, Ed. Ceres, 1974;

Goicea, N.. – Curs de vânătoare şi salmonicultură (note de curs 2000 - 2001);

Giurgiu, V., ş.a. – Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1995;

Milescu, I. – Ecologie forestieră, Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995;

Neacşu, A. – Vânatul cu trofee, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982;

Negrutiu, A. – Vânătoare şi salmonicultură, E. D. P. , Bucureşti, 1983;

Nesterov, V. – Bolile vânatului, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984;

40
Popescu, C. C. – Vânatul şi plantafiile forestiere, Ed. Ceres, Bucureşti, 1981;

Şelaru, N. – Mistreful, monografie, Ed. Salut 2000, 1995;

Şelaru, N. – Manual pentru examenul de vânător, Ed. Full Print Banat, 2001;

Şelaru, N. – Trofee de vânat, Ed. ARED, Bucureşti,2000;

*** Legea Fondului cinegetic şi a protecfiei vânatului nr. 407/2006, republicată;

*** Revista Vânătorul şi Pescarul Român, colecfia anilor 1990 – 2007;

41