De-a lungul timpului, diplomația, atât din perspectiva academică cât și a unei profesiuni

distincte, a fost asociată eforturilor statelor de a reglementa litigiile și conflictele în rela ția dintre ele,
promovarea intereselor pe calea tratativelor cât și întreținerea și dezvoltarea relațiilor pașnice.
Potrivit autorului Mircea Malița, etimologia cuvântului „diplomație” provine de la grecescul
diploo = „dublez”, care desemna acțiunea de a redacta actele oficiale sau diplomatice în două
exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimi șilor, iar
celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat: activitatea
desfășurată de el – diplomație.
Începănd cu anul 1645, perioadă în care termenul „diplomație” a fost utilizat în limba engleză,
o serie de autori, precum Leibniz sau Jean Dumont, explică în lucrările sale termenul de fa ță, făcând
referire la colecții de documente privind relații internaționale. El a fost extins însă la persoanele care
se ocupau cu aceste probleme. Astfel în perioada post modernității prin diplomatică se în țelege
știința auxiliară a istoriei, consacrată modului de întocmire a documentelor și autenticității lor.
Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: Dacă diploma ția poate fi definită ca știin ță sau ca
artă, sau dacă, în cadrul ei știința și arta se contopesc. El face referire la defini ția elaborată de către
Guillaume de Garden și anume: „Diplomația este știința reporturilor și intereselor popoarelor între
ele”, tot el ne spune că „într-un sens mai restrâns, acest termen poate designa atât știin ța cât și arta
negocierilor, având ca etimologie cuvântul grec „diploma”, duplicatul, dublura unui act emis de
prinț și al cărui prim exemplar s-a păstrat”.
Sir Ernest Marson Satow, diplomat britanic, definește diploma ția ca „aplicare a inteligen ței și
tactului la întreținerea relațiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori și la
relațiile lor cu state vasale; sau, și mai pe scurt, întreținerea legăturilor între state prin mijloace
pașnice”. Prin intermediul acestei definiții, Satow extinde activitatea diplomatică de la țările
suverane la statele care nu se bucură de deplină suveranitate, la țările vasale sau dependente. Astfel
încât, între elementele care alcătuiesc definiția diplomației conceptul de stat trebuie legat de
adjectivul suveran. Mircea Malița evidențiază faptul că nu se poate recunoaște o activitate
diplomatică, în sensul propriu al cuvântului, între state care se află în rela ții de subordonare, în
relații care nu sânt caracterizate de respectarea strictă a principiului egalității suverane.
Statele, la rândul lor, întemeiază reciproc relații și raporturi foarte variate, de natură: politică,
economică, culturală, militară. Aceste relații au făcut necesară crearea unor canale speciale de
legătură, canale oficiale, pentru a asigura buna desfășurare a raporturilor interstatale, prezentând
diplomația ca o știință a relațiilor internaționale. Totuși autorul face o distincție între aceste două
domenii. Relațiile internaționale reprezintă raporturi între state și ele există în probleme și domenii
speciale, în timp ce diplomația este o activitate aparte, care servește și asigură o bună func ționare a
relațiilor interstatale. Ea este activitatea menită să creeze cele mai bune condi ții pentru ca aceste
raporturi să se desfășoare normal.
O altă linie de demarcație poate fi trasată între diplomație și dreptul internațional. Cu toate că
aceste domenii sunt într-o strânsă legătură, dreptul internațional, care constituie o știință chemată să
sistematizeze regulile de conduită sau relații între state, are o ramură numită dreptul diplomatic sau
consular, care studiază totalitatea acelor norme care desemnează statutul organelor de relații externe
și reglementează activitatea diplomatică a statului. Dreptul internațional se ocupă de normele care
sînt scrise sau recunoscute, stipulate în convenții sau pe cale de a fi codificate, fără să cuprindă acea
latură politică, specifică diplomației, care la rândul ei, se desfășoară după numeroase reguli și
practici.
O a treia distincție este între diplomație și politică externă. În timp ce diploma ția reprezintă un
instrument nemilitar folosit la realizarea obiectivelor politicii externe, aceasta din urmă servește la
îndeplinirea intereselor unui stat. Pentru o mai bună funcționare a relațiilor diplomatice, a fost
înfăptuită instituționalizarea diplomației, prin care au fost create anumite institu ții care au
dipliomația ca principală funcție și destinație.
 Fiecare diplomat, în esența sa, își are rădăcinile conceptuale în anumite școli ale diploma ției.
De-a lungul istoriei s-au manifestat o serie de școli diplomatice care și-au lăsat amprenta până în
zilele noastre. Printre acestea se evidențiază școala: greacă, romană, bizantină, franceză, engleză,
rusă, turcă.
Școala greacă
Printre primele surse care creionează trăsăturile diplomației grecești este considerată Iliada lui
Homer. Conform analizei acestei epopei, misiunea diplomatică era alcătuită din două-trei persoane.
Acestea trebuiau să vorbească pe rând, timp în care iși prezentau mesajul și își dezvăluiau tezele în
fața unei adunări. Fiecare dintre școli se ridică la momentul cuvenit și caută să își expună mesajul
cât mai iscusit, punând-și în valoare calitățile oratorice, după care membrii misiunii se retrăgeau și
așteptau rezultatul intervenției lor.
De reținut că diplomația greacă a determinat enun țarea diferitelor principii care se referă la
numeroase aspecte esențiale pentru relațiile între state, și anume declararea de războaie, arbitrajele,
neutralitatea, regulile de umanizare a războiului. Autorul evidențiază faptul că, contribuția
diplomației grecești este considerată astăzi ca fiind una din cele mai bogate, prin sugestiile sale care
ne ajută să înțelegem mai bine evoluția diplomației.
Scoala romană
Cu toate că romanii nu se prezentau ca grecii, care cucereau prin artistism și abilită ți oratorice,
nu putem afirma că în diplomația Imperiului roman, în apogeul acestuia, nu exista o abundentă
activitate diplomatică. Mai mult decât atât, la romani se întâlnește pentru prima dată originea
dreptului internațional.
Senatul era cel care asigura stabilitatea și competența, elemente indispensabile funcționării
organelor diplomatice, în politica externă. După instaurarea guvernării imperiale, senatul este lipsit
de prerogativele sale în sfera politicii externe, acestea fiind preluate de către împărat.
Solii erau primiți de către romani fie ca alia ți, fie ca prieteni , în suburbiile Romei, unde
trebuiau să-și notifice prezența la questor urbanos, pentru a căpăta dreptul de a intra în cetate.
Ambasadorii ocupau un loc important în viața publică romană . Ei stăteau pe o treaptă ierarhică
mai ridicată decât la greci, în raport cu reprezentarea superioară a Romei. Aceștia se numeau legatus
(trimis), de unde vine și numele de legație. El era numit de către împărat și primea de la acesta
împuterniciri și instrucțiuni, care are pentru toată activitatea diplomatică o cancelarie special numită.
Diplomația romană a avut succese importante, îmbinând mobilitatea cu fermitatea. Autorul
menționează că fermitatea este principala trăsătură pe care o asociem de obicei cu diplomația
romană.

Școala Bizantină
Diplomația bizantină reprezintă o parte indispensabilă a succesului istoric și politic al
Bizanțului, care nu este o țară, ci o lume, nu ocupă numai o epocă, ci o întreagă perioadă istorică de
peste un mileniu. Prin urmare, pentru a reuși să mențină integritatea unui imperiu, amenințat dinspre
toate frontierele, pt o perioadă atât de îndelungată, bizantinii au trebuit să desfășoare o tehnică
diplomatică extrem de nuanțată. Prin aceste tehnici se evidențiază, că în diferite perioade ale istoriei
lor, bizantinii au plătit tribut, au înduplecat pe dușmani cu daruri sau onoruri imperiale, mantii,
sceptre, diademe. De altfel, ei s-au considerat întotdeauna romani, ei au avut conștiin ța că reprezintă
prin excelență romanitatea, al cărei centru se deplasase în secolul al IV-lea spre răsăritul
Mediteranei. Datorită mediului ostil în care au existat, bizantinii au avut parte de o istorie
zbuciumată care a determinat formarea unei diplomații de prestigiu, din care s-au inspirat vreme de
secole popoarele Europei de Apus și Răsărit, iar printre acestea și poporul român. De asemenea,
Bizanțul a fost cel care a introdus instituții permanente în diplomație, spre exemplu oficiul
guvernamental, cunoscut în istoria modernă drept ministerul de externe.
 Școala italiană
Diplomația italiană a lăsat o contribuție imensă în evolu ția diplomației mondiale, una din
primele realizări ale acestor mici state din Italia este înființarea ambasadelor permanente. Atenția pe
care o acordau diplomației republicile italiene se explică prin faptul că, pentru a-și menține existența
lor independentă, aceste republici au resimțit în mod continuu nevoia de alianțe.
Mircea Malița evidențiază faptul că Italia a fost locul de naștere a ideii de echilibru , care s-a
conturat în cursul ciocnirilor aproape permanente dintre statele peninsulei și s-a afirmat îndeosebi
după pacea de la Lodi (1454). Formula care avea să devină clasică – aceea a „balanței” – s-a
răspândit mai întâi în Italia.
Astfel încât odată cu sfârșitul sec. al XV-lea în diplomația europeană apar ambasadele
permanente, astfel încât, școala diplomatică italiană devine predominantă în cadrul relațiilor
diplomatice dintre state.

Școala franceză
Odata cu începutul sec. XVII pe scena internațională europeană se distinge școala diplomatică
franceză. Începând cu anul 1651, an în care Ludovic al XIV-lea preia puterea în Franța, practica
diplomatică franceză progresează prin introducerea metodelor tehnice și de studiu ingenioase,
mergând până la mici detalii. În 1672 francezii constituie o școală de diploma ție, urmată de șase
elevi. Ea a fost reluată mai târziu în școlile și instituțiile cărora francezii le-au acordat întotdeauna o
atenție deosebită, și anume Ministerul de Externe. Acesta din urmă era institu ția care avea grijă,
atunci când un diplomat străin era primit de Ludovic al XIV-lea, să-l inștiințeze ce trebuie să trateze
și să discute, dar și ce fel de subiecte trebuie evitate de către diplomați.
În sec. al XVII-lea și XVIII-lea în diplomație se utilizează, în cea mai mare parte, limba
franceză, de altfel până la începutul sec. XX, congresele se țineau în această limbă, ba mai mult
decât atât diplomația rusă utiliza limba franceză și în corespondența interioară.
Franța de-a lungul sec. XVII a demonstrat că diplomația reprezintă un instrument la fel de
important precum și forța militară în cadrul relațiilor internaționale dintre state. Diplomații francezi
au știut să adapteze acest instrument al politicii externe, mărindu-i capacitatea de operare, rafinându-
i conceptele, formând tehnicieni cu calificare superioară. Aceasta a impus școala franceză ca
practică diplomatică europeană, până la începutul epocii contemporane, rol pe care și l-a men ținut
preponderent în istoria diplomației.

Școala engleză
Dacă până la sfârșitul sec. XVII, Anglia ocupă un loc destul de modest în concertul marilor
puteri, la începutul sec. XVIII aceasta înregistrează o serie de succese în toate domeniile, îndeosebi
pe plan economic.
În timpul lui William al III-lea, Marea Britanie reia o politică externă activă, dirijată spre
extinderea sistemică a coloniilor sale, iar în Europa e îndreptată spre menținerea unui echilibru care
să poate oferi garanția concentrării tuturor eforturilor în tendința de a dobândi teritorii peste mări.
Pentru realizarea acestui interes de stat, diplomația engleză în secolul al XVII-lea și în secolul
următor își canalizează resursele pentru menținerea unui echilibru de putere între statele europene
urmărind ca nici una dintre ele să nu obțină supremația pe continent și să devină astfel un poten țial
inamic al Angliei, fapt ce ar stagna realizarea intereselor sale.
De asemenea, se înregistrează de-a lungul sec XVIII o succesiune de evenimente care
reprezintă o adevărată provocare la adresa Marii Britanii. Un exemplu ar fi apariția, pe la jumătatea
sec. XVIII, a unei noi puteri europene, Prusia, pe care, prin manevre diplomatice conduse de
William Pitt-tatăl, reușește să o câștige de partea lor.
 În ceea ce privește sec. XIX diplomația engleză, sub conducerea lui Castlereagh și apoi a lui
Canning, s-a retras, însă destul de timpuriu, din politica intervenționistă a monarhiilor europene,
revenind la politica echilibrului de putere orientată conform intereselor sale.
De menționat faptul că, crearea sistemului de relații speciale politice și economice între țări
care au aparținut fostului British Empire, a deschis un capital special în dreptul diplomatic
contemporan, prin faptul că statutul elaborat în 1958 privind drepturile cetățenilor statelor membre
ale Commonwealth-ului în raport cu Anglia asigură acestora protecția din partea diploma ției
britanice.

Școala Imperiului Otoman

La începutul dominației otomane în Europa, se înregistrează lipsa unei diploma ții evoluate,
turcii fiind într-o stare de înapoiere, prin lipsa unor abilități diplomatice de stabilire a tratativelor cu
țările nonmusulmane. În perioada de expansiune, turcii credeau că politica externă a imperiului
constă în sabie. Totuși un stat cu zeci de miloane de locuitori și cu o întindere teritorială de la
Gibraltar până la Eufrat și de la Dunăre până în Sahara, nu poate exista numai din campanii militare
și jaf. Prin urmare, pentru asigurarea unei relative stabilități economice, politice și culturale, turcii
aveau nevoie de stabilirea unor relații cu celelalte state, determinând o atitudine mai receptivă fa ță
de celelalte state europene. Se constată că între 1683 și 1918 Turcia depune eforturi considerabile
pentru a se salva, precum și precursorul ei, Imperiul Bizantin, între 1204 și 1453. Acestă situa ție a
determinat o diplomație asemănătoare, negocieri, tratative, pentru a menține prin discuții ceea ce
armele nu mai puteau rezolva.
Dintr-o perspectivă generală, de-a lungul existenței Imperiului Otoman, identificăm două faze
a diplomației lor:
1. Faza ofensivă, în care diplomația se concentrează prin duritate și aroganță.
2. Faza retragerii lor, în care turcii încep să acorde atenție mai mare tratativelor și negocierilor.
În prima fază. Marii suverani europeni sunt tratați ca simpli pași ai sultanului și, datorită
inferiorității militare, ambasadorii apuseni sânt siliți să accepte acest tratament. În timp ce noua
diplomație, din a doua fază, este facilitată de folosirea de către turci a func ționarilor greci, întrucât
religia nu le permitea să învețe limbi străine. De asemenea aceștia au fost folosi ți și în rela țiile
comerciale dintre state.

Școala rusă
Diplomația rusă, sub conducerea lui Ioan al III-lea, fiind la începutul ei, creează o institu ție
nouă pentru relații externe, iar solii care își exercitau funcția de reprezentați ai Rusiei, erau greci și
italieni. În 1561 este înființat Departamentul solilor, a cărui conducere era la început mai mult o
funcție tehnică.
O trăsătură distincă a diplomației ruse a fost crearea unei etichete complexe. Aceasta a evoluat
în timp datorită diplomaților ruși care cereau celorlalte state respectarea ei. Astfel ei considereau
necesar să se informeze, înainte de a începe negocierile cu un stat, dacă acesta are un conducător
independent. De asemenea, instrucțiunile date diplomaților, la plecarea în misiune, erau cuprinse
întru-un act primit de la Ministerul de Externe.
O altă trăsătură a relațiilor diplomatice rusești, era suspiciunea acestora fa ță de ambasadorii
străini, care i-au făcut să nu aplice sitemul ambasadelor permanente. De aici rezultă o ignoran ță pe o
perioadă îndelungată a evenimentelor din Europa.
Ca reprezentant de vază a acestei diplomații, îl identificăm pe Nicolae Milescu Spătaru, unul
dintre marii diplomați ai secolului XVII-lea, care a ilustrat nu numai școala rusă, ci diploma ția în
ansamblul ei. Perioada de activitate a acestuia a avut loc sub conducerea țarului Petru cel Mare care,
la rândul său, aduce inovații în toate domeniile, inclusiv în cel al diplomației. Printre ele identific
următoarele:
1. Rusia își trimite primul ambasador permanent în Olanda;
2. În 1720 este înființat Colegiul Afacerilor Externe, care este însărcinat cu stabilirea rela țiilor cu
statele din exterior.
Din evoluția școlii diplomatice rusești, până în pragul sec. al XIX-lea, se poate desprinde
modul de reglementare a obiectivelor și acțiunilor în politica externă rusă, de la centralizarea țării, la
sfârșitul sec. XV-lea, până la obținerea de către ruși a satisfacției în marile teme ale accesului la
Marea Baltică și Marea Neagră, precum și dreptul de navigație prin strâmtori, teme în care
diplomația rusă s-a distins printr-o remarcabilă continuitate și consecvență.

Școala diplomatică austriacă

Se întâlnește în diplomația austriacă una din importantele reguli ale diploma ției sec. al XVIII-
lea, aceea de a nu întreprinde nici o acțiune de extindere sau de expansiune, atâta timp cât nu sunt
făcute alianțe durabile, pentru ca spatele să fie sigur. Ca reprezentat important al diploma ției îl
identificăm pe Metternich, ministrul Austriei la Berlin. Un moment important din cariera acestuia a
fost conducerea congreselor de la Viena, din anii 1814-1815. Acest congres este semnificativ în
raport cu tehnica diplomatică, pentru că aduce cu sine multe idei în diplomație, fapt ce conturează
unele aspecte esențiale ale ei, printre care se numără și folosirea termenilor de mică putere și putere
mare.