‘’ Stii,ideea ca empatia le-ar putea lipsi criminalilor in

serie este cam inselatoare. Sigur,exista criminali,asemeni

lui Henry Lee Lucas ,care spunea ca a omori un om este
ca si cum ai strivi un gandac. Si pentru specia asta de
criminali in serie –
functionali,instrumentali,vesnici,nomazi,care urmaresc
doar sa se obtina un ban rapid-lipsa empatiei poate fi
benefica,doar ii face atat de greu de prins. Mortii nu spun
povesti,nu?
Dar pentru o alta categorie de criminali in serie ,cei pe
care nu ii numim criminali in serie sadici,pentru care
crima este un scop in sine,prezenta empatiei,chiar la un
nivel crescut,deserveste doua scopuri importante.
Sa luam cazul lui Ted Bundy. El isi ademenea
victimele,care erau toate studente,pretizand ca,intr-un
fel sau altul ,este in incapacitate de a se misca. Avea
bratul in fata,carje,chestii de genul asta. Din punct de
vedere rational,Bundy stia pe ce butoane sa apese
pentru a obtine ajutorul si increderea lor. Acum,daca nu
ar fi stiut acest lucru,daca nu ar fi fost in stare sa ‘’intre in
pielea lor’’,ar mai fi fost capabil sa le pacaleasca atat de
bine?
 Raspunsul este nu. Un anume grad de empatie
cognitiva,un minim de ‘’teorie a mintii’’,este absolute
necesar unui criminal in serie sadic.
Pe de alta parte,trebuie sa existe si un grad de empatie
emotional.
Altfel,cum ai putea sa te bucuri cand iti urmaresti
victimele in timp ce sufera? Cand sunt
batute,torturate,etc? Raspunsul este simplu:nu ai putea.
Asa ca,in concluzie,desi poate parea ciudat,raspunsul
este urmatorul:criminalii in serie sadici simt durerea
victimelor exact cum am simti-o si noi. O simt cognitive
si obiectiv. Dar,in aceeasi masura,o simt si emotional si
subiectiv. Diferenta dintre ei si noi este ca ei transforma
duerea in placere proprie,subiectiva.
De fapt,adevarul ar fi urmatorul:cu cat empatia este
mai mare,cu atat placerea este mai mare. Ceea ce,daca
stai sa te gandesti,este destul de ciudat.’’