Disonanța cognitivă

Oricat de surprinzator ar parea, noua, oamenilor, nu ne place sa fim inconsecventi. Daca

apare un conflict intre ceea ce credem si ceea ce facem, resimtim un disconfort, care
este rezultatul unui mecanism interior denumit disonanta cognitiva. Teoria
disonantei cognitive a fost introdusa de Leon Festinger (1919-1989). Disonanta
cognitiva reprezinta o stare de tensiune care apare ori de cate ori o persoana are, in
acelasi timp, doua opinii care nu numai ca nu se sustin una pe alta, chiar se exclud.

Disonanta cognitiva e procesul prin care ne mintim singuri, ba chiar facem totul
spre a ne putea minti linistiti in continuare, pentru confortul nostru mental, pentru
protejarea propriei imagini, a propriilor interese, pentru evitarea stresului si a
conflictului interior.

Iata cateva exemple:

Sanatatea

Chiar daca stim, suntem anuntati, chiar daca exista cercetari si studii care dovedesc in
mod stiintific ca anumite produse, alimente, vicii dauneaza grav sanatatii, preferam sa
ignoram aceste informatii si continuam sa folosim, sa mancam si sa ne comportam dupa
bunul plac sau dupa obisnuinta. Am auzit despre mame care folosesc, pentru bebelusii lor
nou-nascuti, produse de ingrijire care contin parabeni, pe motiv ca produsele naturale ar fi
mai scumpe. Justificarea lor este aceea ca, in acest fel, le-ar intari copiilor sistemul
imunitar, le-ar spori rezistenta organismului!

Credintele si religiile

Multi oameni au nevoie sa creada ca exista o fiinta, undeva, sus, in cer, care
monitorizeaza tot ce se intampla, care imparte recompense si pedepse, si care le poate
darui ceea ce o roaga, care ii poate ajuta, poate interveni in viata lor, le poate reda
sanatatea si le poate rezolva problemele. Aceasta este un tip clasic de efect placebo si de
negare a responsabilitatii totale de sine.

Conflictele. Omul bun si omul rau.

In razboi, soldatii care inca n-au ucis niciodata, pe nimeni, sunt puternic frustrati cand
omoara alta fiinta. Au nevoie de ceva care sa le justifice faptele oribile: „I-am ucis pentru
ca merita, pentru ca sunt barbari, pentru ca lumea este mai buna fara ei, pentru ca
problemele noastre vor disparea odata cu disparitia lor!”. Au nevoie sa creada ca scopul
scuza mijloacele. Avem nevoie sa credem, pentru confortul nostru mental, ca tot ceea ce
facem este rezonabil, este un compromis necesar sau fortat de imprejurari. Daca, de pilda,
credem ca a ucide este incompatibil cu acceptiunea noastra despre ce este corect si moral,
suntem deschisi sa acceptam solutii de compromis, sa acceptam ca sunt circumstante in
care faptele noastre, chiar oribile, sunt perfect justificate. Acelasi tipar se repeta in cazul
violurilor sau in cazul violentei, in care abuzatorul considera ca victima l-a provocat sau
ca victima este de vina pentru comportamentul sau.

Cariera

Sunt oameni care raman ani si ani de zile la acelasi job pe care il urasc. Cand ii intrebi de
ce nu pleaca de acolo, incep sa iti spuna cate avantaje are jobul respectiv sau de ce sunt
”constransi” sa ramana acolo, de ce nu pot face altceva. De fapt, pentru ca nu au luat
decizia ferma de a schimba jobul, nu au curaj, le e frica, s-au obisnuit asa etc, creierul lor
a trebuit sa gaseasca o modalitate de a se justifica. Treptat, oamenii ajung sa-si creada
propriile justificari.

Relatiile

Multi barbati si femei nu au sau nu reusesc sa intretina o relatie stabila, pentru ei,
saptamana si partenerul. Ati fi uimiti sa auziti justificarile pe care le aduc. La polul opus
sunt cei care raman in mod nejustificat in cadrul unor relatii moarte demult, in relatii in
care se simt neimpliniti, neintelesi, singuri, frustrati, nefericiti, ba chiar in relatii in care
sunt abuzati. De asemenea, motivele lor pot fi uluitoare.

Iata un exemplu liric:

”Orice om

Orice om pe care nu pot sa-l iubesc este pentru mine un

izvor de adanca tristete.

Orice om pe care l-am iubit si nu pot sa-l mai iubesc

inseamna pentru mine un pas spre moarte.

Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, am sa mor.

 Voi, cei care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija
sa nu ma ucideti.”

De ce acest exemplu? Pentru ca am simtit si eu la fel, apoi am realizat minciuna, la fel de

lirica, in care ma scaldam. Iubirea autentica, aceea la fel de adanc incrustata in constiinta
si in sinele nostru, precum moralitatea si restul virtutilor despre care vorbesc filosofii si
maestrii spirituali, ei bine, iubirea aceea nu moare niciodata. Nu poate muri. Ceea ce
moare este doar atasamentul, uneori dus pana la dependenta de celalalt. Este o mare
diferenta intre a iubi un om, fiinta lui pura, existenta lui, si emotiile legate de atasamentul
de un om langa care nu ai motive sa ramai. Poti iubi un criminal, un violator, un agresor,
dar e recomandat sa stai, totusi, departe de el, ca sa te iubesti, totodata, si pe tine. Poti iubi
un animal salbatic, dar asta nu inseamna ca e musai sa raspunda si el, iar daca incerci sa-l
imbratisezi, s-ar putea ca aceasta efuziune a ”iubirii” tale sa fie ultimul lucru pe care-l
faci.

Viciile

Fumatorii, dependentii de alcool, de droguri, de sex, de jocuri, de cate si mai cate,

hedonistii, cei care traiesc mai ales pentru placeri si distractie vor avea mereu justificari
de genul ”Viata merita traita! N-am altceva mai bun de facut. Prefer sa ma simt bine si sa
ma bucur de viata (decat sa ma confrunt cu mine, cu viata mea, cu realitatea, cu
problemele, dificultatile si responsabilitatile). Sunt prea stresat.” sau, pur si simplu,
”Pentru ca pot. Pentru ca merit. Pentru ca asta-mi place si asta vreau.”

Cu cat conflictul interior este mai mare, cu atat oamenii sunt mai convinsi de
propriile justificari. E amuzant ca noi observam foarte rapid, in exterior, atunci cand
cineva pare “orbit” si refuza sa accepte cum stau de fapt lucrurile, cu toate astea, fiecare,
la randul sau, se confrunta personal, zilnic, cu acelasi fenomen.

Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Omul e obligat de
propria lui minte sa schimbe ceva, iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii
imaginii de sine, a propriilor credinte limitative, a zonei de confort, a viciilor, a propriilor
pareri gresite, oricare ar fi acestea. Pe baza aceluiasi principiu, mintim, inselam, actionam
aproape exclusiv pe baza propriului interes egoist, ignorandu-i pe ceilalti si dictonul ”Ce
tie nu-ti place, altuia nu-i face.”

Desi avem adanc incrustate in noi principiile de baza, solide, ale moralitatii, verticalitatii,
demnitatii, respectul, empatia samd, reusim sa ne reducem constiinta la tacere,
considerand ca astfel ne alegem pe noi, servim propriei sigurante, propriului interes. De
fapt, ne furam singuri caciula. Orice deserviciu le-am face altora, cel putin in aceeasi
masura ne facem acelasi deserviciu si noua insine. Un om care omoara, ucide si ceva din
el insusi. Un om care minte, de regula se minte pe sine insusi, in primul rand, si incepe sa
invete s-o faca chiar cu pricepere, ca sa devina credibil si in fata altora. Un om care sufera
de o adictie, fie o va nega, fie o va considera inofensiva sau chiar benefica.

In toate cazurile, disonanta cognitiva reprezinta o derogare de la responsabilitate de sine

si pentru ceilalti.

Experimentul clasic al disonantei cognitive

In 1959, cercetatorii James Merrill Carlsmith si Leon Festinger au inventat un experiment

pentru a-si testa teoria disonantei cognitive. Experimentul a avut loc in trei etape, iar
subiectii erau studenti de facultate.

ETAPA 1

Cercetatorii le-au cerut subiectilor sa efectueze o serie de sarcini repetitive si extrem de

plictisitoare. Timp de o ora, studentii au executat sarcini stupide si fara sens.

ETAPA 2

Subiectii au crezut ca, dupa ora de supliciu, experimentul se incheiase. Intre timp, un alt
subiect, complice, parea ca abia astepta sa inceapa experimentul. Cercetatorii i-au rugat
pe subiecti sa-l minta pe noul candidat in privinta a ce urma sa faca, sa-i spuna ca, de fapt,
sarcinile sunt placute si interesante. Pentru a fi convingatori, cercetatorii le-au oferit bani
subiectilor ca sa-i motiveze sa minta. Unora le-au oferit 1 dolar, altora 20 de dolari.

ETAPA 3

S-au analizat opiniile celor care luasera parte la experiment: ce parere avusesera despre
sarcinile pe care trebuisera sa le efectueze in cadrul experimentului? Fusesera placute si
interesante, intr-adevar, sau plictisitoare si chinuitoare? Studentii au acordat puncte, de la
-5 la 5, pentru fiecare intrebare. Iata rezultatele:

Puncte oferite de Puncte oferite    de

Intrebarile despre sarcinile efectuate cei care primisera cei care primisera 20
1 dolar de dolari

Cat de placute au fost? 1.35 -0.05

Cat de educative au fost? 2.80 3.15

Cat de relevante au fost din punct de vedere stiintific? 6.45 5.18

Vor mai participa la experimente similare? 1.20 -0.25

Prin urmare, cei care primisera 1 dolar au socotit ca experimentul, adica efectuarea unor
sarcini plictisitoare si stupide, a fost placut, educativ si relevant sub aspect stiintific! Cei
platiti cu 20 de dolari, dimpotriva, au considerat experimentul unul inutil, fara beneficii
pentru participanti, asa cum si era, de fapt.

Cei care primisera 1 dolar, dupa ce il mintisera pe subiectul complice, cum ca

experimentul era unul valoros, incepusera sa creada ei insisi ca acesta era adevarul. De
ce? Teoria disonantei cognitive afirma ca subiectii s-au angajat intr-un dialog interior cu
ei insisi. Cei platiti in mod substantial au gasit justificari suficiente pentru minciuna lor:
„Am mintit, dar am facut-o pentru 20 de dolari! Cine nu ar face la fel?”. Cei platiti cu 1
dolar se aflau intr-o situatie diferita. Mintisera doar pentru 1 dolar! Nu era suficient
pentru o constiinta curata. Asadar, cei din urma si-au plasmuit alta realitate, una in care
minciuna lor devenea un adevar. Incercau sa se convinga pe ei insisi, astfel, ca sarcinile
efectuate in cadrul experimentului nu fusesera chiar asa de plictisitoare, deci nu-l
mintisera pe noul candidat la test, prin urmare ei insisi ramaneau niste oameni morali,
buni si bine intentionati.

In acest fel, oamenii prefera sa se minta si pe ei insisi, si pe altii, pentru a-si apara
imaginea de sine. Chiar mai mult de atat. Nu doar imaginea lor, ci insasi moralitatea!
Oamenii prefera sa inventeze o realitate mentala alternativa, in care ceea ce simt
indubitabil, la nivel de constiinta, ca este moral, sa ramana ”moral” indiferent de reactiile
si alegerile lor imorale, de altfel.

O istorioara amuzanta cu un calugar ”prea” fericit

Adrian Soare povesteste pe blogul sau ca a intalnit, la una dintre manastirile din Romania,
un calugar care isi vanduse tot inainte de a se calugari, donase tot bisericii, sperand ca
viata sa se va schimba fundamental. Numai ca la manastire nu a descoperit raiul pe
Pamant, asa cum sperase, ci o lume complicata, cu multe interese derizorii, cu pizma,
mici comploturi etc. Pe de-o parte, omul pierduse totul pentru a ajunge la manastire. Pe
de alta parte, odata ajuns aici, lucrurile erau diferite de ce isi imaginase el ca va gasi. A
mai avut acest om puterea, dupa aceea, de a renunta din nou la tot, revenind in lumea
laica? Nu. Ce faptuise era prea greu de suportat, asa ca, desi critica ceea ce observa in
juru-i, la manastire, schimba deseori vorba, brusc, pentru a aminti ca in viata calugareasca
era mai aproape de Dumnezeu, chiar daca fratii nu-i erau un reazem real in atingerea
perfectiunii spirituale. Avea, asadar, discursul de rezerva, prin care afirma ca nu gresise
cand isi parasise lumea initiala pentru un vis ireal al vietii monahale.
Concluzie: iata de ce nu ne dezvoltam personal

Daca este sa spunem o singura propozitie despre semnificatia conceptului de disonanta

cognitiva am spune urmatoarele: tendinta omului de a nivela conflictele interioare duce
adeseori la automanipulare si la acceptarea unor opinii complet irationale. Teoria
disonantei cognitive a lui Festinger ne mai releva un aspect important: ne indica de
ce nu suntem in stare sa invatam din propriile greseli. Pentru ca, de multe ori, ne
transformam greselile in acte virtuoase ori macar acceptabile, scuzabile,
justificabile.