PETRE DIANA

FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

GRUPA 7

OMUL LUMINILOR

Primele idei iluministe apar în Anglia, după revoluţia burgheza,

din 1688 . Este vorba despre apariţia unei clase sociale, burghezia,
care vine cu idei înaintate. Apare în Franţa, după revoluţia franceză –
14 iulie 1789 – după căderea Bastilliei, simbol al monarhiei
absolutiste; se instaurează puterea poporului şi începe să ia avânt
dezvoltarea burgheză.
Lupta de emancipare a burgheziei revoluţionare s-a sprijinit pe
un număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudala:
monarhia absolută (biserica, şcoală, justiţie) toate aceste instituţii
sunt supuse unei critici severe. Gânditorii iluminişti cer anularea unor
privilegii feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi
sociale şi politice întregului popor.
Argumentele fundamentale pentru justificarea acestei
revendicări erau: libertatea, egalitatea şi suveranitatea poporului şi
ideea dreptului natural şi a contractului social. O altă trăsătură a
iluminsimului a fost spiritul raţionalist, materialist şi laic, cristalizându-
se ştiinţele umaniste (dreptul, filozofia, istoria care au fost scoase de
sub tutela bisericii). Se promovează, în schimb ideea de toleranţă şi
egalitate între oameni.
Epoca luminilor reprezintă un punct culminant în dezvoltarea
ştiinţelor şi meseriilor.
Imaginea “omului luminilor” ni se impune cu putere în sensul
literar al termenului,fiind reprezentat de Wiliam Blake în 1780 în
compoziţia “Glad Day”.
Secolul al XVIII-lea a situat omul în centrul viziunii lui despre
lume,al dospozitivului în jurul căruia îşi organizează întreaga reflecţie.
Sfârşitul este situat la sfârşitul secolului, în acea secvenţă în cadrul
căreia Revoluţia Franceză nu este decât momentul când certitudinea
se clătină.
O introducere ar putea fi reprezentată de paginile “Marii
Enciclopedii” a lui Diderot şi D’Alembert.
“Omul este o fiinţă simţitoare, cugetătoare, gânditoare: ea se
preumbla liberă pe faţa pământului, pare a fi în fruntea animalelor
peste care stăpâneşte, trăieşte în societate, a inventat ştiinţele,
artele, are o bunătate şi o răutate specifice, şi-a pus stăpâni, şi-a
făcut legi etc. ”Tot aici se spune că omul este compus din două
substanţe: suflet şi trup.
Filozofia spune că acţiunile oamenilor sunt determinate de senzaţii
şi dorinţă, omul fiind întotdeauna ceea ce îl fac să fie nevoile sale,
chiar dacă intră în societate brutal. Sensibilitatea oamenilor poate fi
izvorul “fericirii încrezătoare”. În acest scop se cuvine a se recurge la
educaţia prin teorie şi fapte.
Dacă în articolul despre omul moral se exprima un filozof, în
prezentarea omului politic vorbeşte un fiziocrat care susţine faptul că
pământul şi omul sunt adevăratele bogăţii, că trebuie lăsat liber
comerţul şi diminuat numărul muncitorilr de lux pentru a acorda
atenţie agricultorilor.
 Reintegrat în ordinea naturii omul este abordat din perspectiva
alcătuirii lui fizice, al anatomiei şi fiziologiei. Stăpân pe propriul destin,
odată înlăturate piedicile prejudecăţii, ale religiei omul se deosebeşte
de celelalte animale, ca fiinţă raţională: a creat artele, ştiinţele, într-un
cuvânt civilizaţia.
În secolul XVIII în spaţiul european are loc o explozie
demografică, în special în Europa centrală şi orientală. Cauzele
acestei explozii demografice sunt: revoluţionarea medicinei, regresul
fenomenului foametei.
Oraşul, unde lociuesc elitele aristocratice şi burgheze, este locul
de filtrare şi de schimburi pe unde îşi croieşte drum noutatea.
Criteriul alfabetizării opune o Europă Nord-Est alfabetizata
aproape în totalitate unei Europe meridionale.
În domeniul cultural, ca şi în cel al economiei şi societăţii se
conturează poli de difuzare a elementelor de noutate şi zone de
umbră.
Din toate cele amintite mai sus putem spune că secolul al XVIII –
lea apare ca fiind cel al schimburilor şi al unei circulaţii intense de
oameni şi idei.
Amestecul neîncetat contribuie la ideea unei unificări culturale.
Funcţionarul este un element esenţial în cadrul monarhiilor
absolutiste luminate care visează la raţionalizarea statului.
În Franţa, printre revendicările din caietul de doleanţe din 1789,
cele ale ordinii nobilimilor vin pe primul loc în privinţa revendicărilor
de libertăţi.
Pe fondul unei contradicţii determinate de însăşi poziţia lui,
nobilul luminilor are în faţa mai multe opţiuni: o luptă în retragere
pentru a apăra vechile valori sau dreptul sângelui.
Ne dăm seama totodată că portetul în picioare al militarului, ce
părea să se înscrie în mod firesc în continuitatea studiilor precedente-
de la omul medieval la cel baroc-iese afectat din confruntarea cu
omul luminilor.
Totul se tulbură la vârful aristocraţiei cosmopolite a luminilor pe
care s-o unifice un mod comun de a gândi şi de a se comporta.
Reprezentativ pentru grupul format din nobilii de rang înalt care au
trecut de la un rol la altul este prinţul de Ligne.
În Franţa este denunţata trădarea marilor negustori sau oameni
de afaceri care nu-şi doresc decât să cumpere pentru fiul lor o funcţie
de consilier în Parlament.
În secolul luminilor purtătorii de cuvânt deţin întâietatea. Sub
egida apropiată sau îndepărtată a prinţului, lumea rămâne
ierarhizata, reflectând structurile societăţii existenţe: chiar dacă există
diferenţe notabile- model englezesc,model francez- academia
rămâne de referinţă.
Fenomenul academic se răspândeşte în întreaga Europă: în
Franţa şi Italia academiile şi societăţile savante constituie o reţea
densă şi activă.
Personajul omului de litere şi al savantului se modifica:
importanta clericilor şi a nobililor scade iar plebeii nu mai sunt, ca
înainte, nişte oameni de nimic.
În grupul restrâns al intelectualilor bărbaţii merg în saloane, spaţii
aparent femine, pentru a face schimbul de idei într-un climat de
libertate ce presupune totuşi respectarea unui ritual. Tabloul general
ar putea fi mult nuanţat,pentru a putea pune în valoare contrastele
locale, accentuând însemnătatea societăţilor savante şi a celor
filozofice din Anglia şi Italia,însemnătatea Universităţilor din Imperiu.
Purtătorii de cuvânt ai Luminilor, oricât de integraţi ar fi în
sistem,până într-acolo încât îi devin agenţi recunoscuţi, nu sunt totuşi
câinii lui de pază.
Cele două exemple reprezentative prezentate în volumul lui
Michel Vovelle sunt funcţionarul şi preotul.
Termenul de “funcţionar”,după cum susţine Carlo Capra, apare în
Franţa şi pare legat de noile necesităţi ale statului modern. La
începuturile evului modern, monarhiile tradiţionale şi-au delegat
puterile administrative, financiare şi juridice în diverse modalităţi. În
Franţa sistemul cumpărării slujbelor dăduse naştere unui corp de
slujbaşi regali, proprietari ai funcţiilor lor transmisibile, dar sistemul nu
era însă exclusiv.
De exemplu, perceperea impozitelor se realiza printr-un personal
specific, aflat în subordinea directă a regelui. Franţa se dotează cu
personalul de la Drumuri Şi poduri sau cu inspectorii manufacturilor,
statele germane dau naştere unei birocraţii metodic implantate.
În Franţa revoluţia va marca o schimbare decisivă, aducând
înnoiri prin instalarea unor responsabili aleşi de concetăţenii lor şi a
unei noi birocraţii dezvoltate sub regim imperial.
În secolul al XVIII-lea, Biserica constituiie o putere iar universul
clerical reprezintă unul dintre cele mai omogene cu putinţă. Preotul
francez din această perioadă evoluează odată cu vremurile: imaginea
“preotului cumsecade”, apropiat de enoriaşii pe care îi ajută la nevoie,
persoană însemnată printre ei,bucuranduse-de o avere modestă.
În organizarea acestor investigaţii referitoare la societatea
Luminilor au fost lăsate la urma femeile. S-a considerat de către unii
că secolul al XVIII-lea este “veacul femeii”, animatoare a saloanelor,
cucerind în clase înalte dreptul la culrura şi câteodată chiar la cuvânt.
Edificiul se prăbuşeşte la sfârşitul secolului. Instituţiile cele mai
bine puse la punct încetează să funcţioneze, academiile sunt
contestate .
Apare o nouă generaţie, atât în domeniul literaturii cât şi al
ştiinţelor şi creaţiei artistice. Prin intermediul literaturii clandestine, dar
şi prin intermediul pornografiei se schimbă compromisurile stabilite. În
lumea ştiinţifică, sensul descoperirilor în lanţ este readus în discuţie şi
prin intruziunea unor savanţi noi- adevăraţi sau falşi: Mesmet,Marat-
care contestă universul ordonat al newtonismului abia ieşit învingător
din bătăliile secolului.
Contribuţia consacrata a artistului Luminilor începe cu Fuslli şi se
termină cu universul lui Goya. La Fuslli, contemporanii au au
contemplat “Coşmarul”, evocare a puterilor umbrei şi ale nopţii.
“Capriciile” şi “Dezastrele războiului” de Goya au dezvăluit universul
fantasmelor şi al cruzimii.
Revoluţia franceză, violenta şi eliberarea prometeica, va
confrunta omul cu exigenţele unei libertăţi ce se cucereşte. O nouă
omenire îşi cercetează adevărata personalitate, o omenire mai
avizata, dar şi mai neliniştită.

BIBLIOGRAFIE: M. Vovell - ,,Omul Luminilor”, Editura

Polirom, Iasi, 2000