Eroziunea solului - este acţiunea de desprindere, transport şi depunere

a particulelor de sol sau rocă, sub acţiunea factorilor subaerieni (factori

exogeni). Deci, din cele trei componente : desprindere, transport şi depunere,
arată că fenomenul erozional este un proces mecanic, care implică acţiunea
unor forţe care să conducă, pe de o parte, la desprinderea şi transportul
(depăşirea rezistenţei particulei de sol, respectiv la atenuarea forţelor
respective), fie sub aspectul reducerii fenomenului respectiv şi a
materializării lui, în limitele (normale), admisibile.
Cea mai gravă formă de degradare a solului este eroziunea. Eroziunea
solului este provocată de întrebuinţarea incorectă şi nu trebuie confundată cu
eroziunea naturală.
Eroziunea naturală este un proces lent care nu poate fi oprit. Dar,
odată cu această uzură naturală, se formează solul nou. Oamenii de ştiinţă au
estimat că durata de erodare şi îndepărtare naturală a unui metru pătrat de
pământ este aproximativ de 30.000 ani. Dar, administrarea incorectă a
pământurilor poate să accelereze în aşa măsură acest proces, încât suprafeţe
mari de teren fertil se pot de-grada în câteva decenii.
Din punct de vedere al practicii agricole - fenomenul de eroziune,
trebuie conceput ca un fenomen distructiv, care conduce la deprecierea
calităţilor productive ale solurilor şi în final, la degradarea completă a
teritoriilor respective, ca urmare a proceselor de eroziune, a spălării
orizonturilor de sol.
Eroziunea solului se produce pe terenurile care au fost cultivate sau
păşunate prea intens. Suprasolicitarea solului, apare, în condiţiile în care
anumite plante sunt cultivate an de an, dar nu se face fertilizarea şi
substanţele nutritive nu sunt reintroduse în sol. Cultivarea intensă reduce

2
 fertilitatea pământului şi provoacă scăderea producţiei la hectar. Este redusă,
de asemenea, coeziunea solului, scăzând astfel rezistenţă lui la eroziune.
Deteriorarea păşunilor se produce dacă omul creşte prea multe animale pe o
suprafaţă dată. Numărul prea mare de animale consumă vegetaţia într-un
ritm mai rapid, decât ritmul de regenerare naturală a acesteia, lăsând în urmă
pământul gol.
Eroziunea solului se produce în două faze. În prima fază se sfărâmă
bulgării de pământ (masa coezivă a solului) în particule separate si in faza a
doua, acestea sunt îndepărtate de şuvoiul apelor curgătoare şi de vânt.În
zonele cu precipitaţii abundente, picăturile de ploaie se lovesc de pământ, cu
o forţă considerabilă. În mod normal plantele absorb mare parte a acestei
forţe, dar dacă vegetaţia lipseşte, picăturile de ploaie zdrobesc solul dezgolit.
Particulele de praf sunt ridicate în aer şi pot fi deplasate până la 1,5 metri.
Forţa izbiturilor picăturilor de ploaie, tasează solul formându-se o crustă
compactă la suprafaţă acestuia. Crustele împiedică infiltrarea apei de ploaie
în sol şi în rocile de bază. În consecinţă, cea mai mare parte a apei se va
scurge pe suprafaţa pământului.
În funcţie de agentul provocator, fenomenele de eroziune se clasifică
în:
- eroziunea prin apă;
- eroziunea prin vânt;
- eroziunea chimică;
- eroziunea mecanică;
- eroziunea biologică;
- eroziunea prin sărăturare;
- eroziunea provocată sub acţiunea gheţarilor;
- eroziunea provocată sub acţiunea valurilor.

3
 În funcţie de intensitatea producerii fenomenului, procesele de
eroziune se clasifică în:
- eroziune normală (geologică);
- eroziune accelerată (antropică).
Eroziunea normală - reprezintă procesul de desprindere, spălare,
transport, ce are loc în condiţiile în care, procesele de solificare, de
acumulare a materiei organice şi procesele de desprindere şi transport (de
dislocare a particulelor de sol) include şi o discordanţă, în sensul că,
procesul de acumulare, de formare a solului, este predominat faţă de
procesul distructiv al solului. Acest fenomen are loc în condiţiile în care,
factorii de mediu, de vegetaţie, nu sunt modificaţi de intervenţia factorului
uman (în consecinţă, predomină elementele de acumulare).
Eroziunea accelerată - reprezintă procesul prin care, între rata de
desprindere, de transport şi rata de formare, de acumulare a materiei
organice, se formează un dezechilibru, în sensul că, volumul transportat
(cantitatea de sol sau de rocă transportată) depăşeşte volumul de acumulare
(cantitatea de materie organică). De aceea, fenomenul de eroziune ce
acţionează asupra terenurilor (a solurilor) reprezintă un proces distructiv, de
degradare a mediului, deoarece în situaţia în care, nu se iau măsurile
corespunzătoare de atenuare a fenomenelor, poate conduce la dispariţia
orizontului de sol, al apariţiei rocilor şi fundamentării procesului de
deşertificare biologică.
Eroziunea accelerată, este o consecinţă a intervenţiei brutale,
neraţională a factorului uman asupra mediului de existenţă a acestuia,
materializat prin: defrişări masive, păşunat abuziv şi excesiv, luarea în
cultură a terenurilor cu pante necorespunzătoare, fără a se lua măsuri de
prevenire şi conservare a solului.

4
 În situaţii specifice s-au introdus în cultură plante, ce asigură o mai
slabă protecţie a solului. Acest concept de eroziune antropică implică în mod
explicit şi factorul social-economic, ca element determinat în degradarea
terenurilor, a solurilor, ca urmare a proceselor erozionale.

Conceptul de eroziune antropică, subliniază, că factorul uman poate şi

trebuie să intervină în asemenea măsură încât să poată conduce la prevenirea
fenomenului erozional, la atenuarea acestui flagel, în limite admisibile,
tolerabile. Limitele adimisibile, tolerabile, reprezintă cantitatea de sol spălat,
admisă, în aşa fel încât, fenomenul erozional să nu conducă la dispariţia
proprietăţilor fundementale ale solului respectiv, să nu degradeze gradul de
fertilitate al acestuia, la degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale mediului
de sol.

5
 Sub acest aspect, pornindu-se de la valoarea medie estimată a cantităţii de
sol ce se poate forma şi rata de sol ce se poate spăla, s-a stabilit nivelul de
toleranţă T.
Se consideră că, în medie, pe suprafaţă de 1 ha., în decurs de un an, se
poate acumula circa 10 tone de materie organică (to./ha./an). Pornindu-se de
la acest nivel de referinţă, deoarece pe terenurile în pantă fenomenul
erozional nu poate fi eliminat, s-a recurs la stabilirea anumitor limite ale
pierderilor respective. Cantitatea medie admisibilă, exprimată în
tone/hectar/an, trebuie să fie sub 6 tone. Acest nivel T se diferenţiază de la
zonă la zonă, în funcţie de grosimea stratului de acumulare cu humus, în
funcţie de riscul producerii fenomenului erozional.Pentru condiţiile ţării
noastre, pierderile admisibile, se recomandă a fi între 5 - 6 tone, cu
particularităţi în funcţie de zonă.
Pentru a se stabili corect, acest nivel trebuie să se recunoască în fiecare
zonă fizico-geografică, în funcţie de condiţiile pedo-climatice, în funcţie de
structura culturilor, de cantitatea de materie organică ce se poate acumula în
sol şi coeficientul de transformare în humus. Acest coeficient se mai
numeşte şi coeficient izohumic.
În funcţie de cantitatea admisibilă a pierderilor de sol, se poate recurge la
stabilirea strategiilor privind alegerea structurilor de cultură şi a raportului
acestora, a ponderii acestora în cadrul unui asolament a culturilor cu o foarte
bună, bună sau slabă, de protecţie a solului.
Formele de manifestare a eroziunii se clasifică în:
- eroziune de suprafaţă;
- eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă - este un proces erozional ce se produce sub
acţiunea scurgerilor superficiale (de la suprafaţa pământului).

6
 În urma ploilor torenţiale, scurgerile se produc sub forma unei pânze
laminare, repartizată pe suprafaţă terenului. Ca urmare a acestor procese de
scurgeri, odată cu şuvoaiele de apă sunt antrenate particulele de sol şi
deplasate pe distanţe mai mari sau mai mici. Ca urmare a acestui proces,
după un interval de timp, în funcţie de frecvenţa şi durata ploilor torenţiale
care generează scurgerile de suprafaţă, în final, se conduce la spălarea totală
a orizonturilor de acumulare cu humus şi în final se ajunge la roca mamă sau
roca de fundare.
Eroziunea de suprafaţă se clasifică în mai multe categorii:
- erosiunea de gradul I (slabă);
- erosiunea de gradul II (moderată);
- erosiunea de gradul III (moderată către puternică);
- erosiunea de gradul IV (puternică);
- erosiunea de gradul V (foarte puternică, excesivă).
Eroziunea de suprafaţă, deşi se produce relativ uniform totuşi, ca urmare
a denivelărilor de teren, a obstacolelor întâlnite pe aliniamentul de ape
scurse, au loc concentrări ale apelor scurse pe suprafaţă, iar forţa distructivă,
forţa de eroziune a acestor scurgeri se amplifică şi afectează strate mai
profunde de sol, manifestându-se sub forma unor excavaţii de diferite
profunzimi şi forme.
Formaţiunile elementare ale eroziunii de suprafaţă, sunt:
- şănţuleţe (şiroiuri), cu înălţimea (h) = 5 - 10 cm;
- rigole, cu înălţimea (h) = 10 -25 cm.
Caracteristicile fundamentale ale eroziunii de suprafaţă sunt:
- înălţimea (h) redusă, sub 20 - 25 cm;
- sunt formaţiuni ce pot fi eliminate prin lucrări simple ale solului.

7
 Eroziunea de adâncime - este forma cea mai avansată de manifestare a
eroziunii solului şi este cea mai distructivă.
Caracteristica fundamentală a eroziunii de adâncime, este:
- aceasta apare în urma scurgerilor concentrate;
Ca urmare a scurgerilor concentrate, forţa de eroziune se amplifică,
deoarece: Ec = (m x v2) / 2 (distructivă), este în funcţie de masă şi viteză.
Sub aspectul arealului, eroziunile de adâncime ocupă o suprafaţă redusă,
în limitele secţiunii respective, dar aceste formaţiuni de adâncime, în funcţie
de profunzimea şi distanţa dintre ele, pot avea consecinţe foarte grave asupra
zonei de manifestare.
Formaţiunile erozionale de adâncime prezintă pericolul, că se pot
mainifesta simultan cu procesul erozional de suprafaţă şi cu procesele de
alunecări de teren, de unde rezultă deteriorarea excesivă nu numai a solului
ci şi a terenului.
„Canalele” apar atunci când există un strat cimentat de pământ sub
suprafaţa solului, compus adesea din argilă sau în cazul trecerilor bruşte de
la sol la roca erodată şi care împiedică infiltrarea apei. Canalele ies la iveală
doar atunci când straturile superioare se prăbuşesc.
Suprafeţele afectate de eroziunea de suprafaţă, asociate cu cele ale
eroziunii de adâncime şi cu alunecările de teren, transformă terenuri întinse
în suprafeţe neproductive, în zone cu pământuri rele (este stadiul cel mai
avansat de degradare).
Spre deosebire de formaţiunile erozionale de suprafaţă (şanţuleţe sau
rigole), fromaţiunile erozionale de adâncime nu mai pot fi desfiinţate prin
lucrări simple ale solului, ci implică măsuri inginereşti, lucrări de
terasamente, lucrări hidrotehnice constructive, ori de stopare,
corespunzătoare formelor de manifestare a eroziunii de adâncime.

8
 Formele de manifestare ale eroziunii de adâncime, sunt:
- rigole adânci, cu înălţimea (h) = 25 - 50 cm;
- ogaşe, cu înălţimea (h) = 0,5 - 2 m;
- ravene, cu înălţimea (h) = 2 - 10 m (şi chiar mai mult);
- torenţi, cu înălţimea (h) > 10 m.
Eroziunea pe versanţi.
Eroziunea de suprafaţă se datorează scurgerii difuze pe versanţi, a
apelor din precipitaţii, care spală un strat subţire de sol. În faza iniţială acestă
eroziunea este aproape imperceptibilă. În cele din urmă însă recoltele scad,
deoarece solul devine mai puţin fertil. Mult mai dramatică este eroziunea în
adâncime, care, se produce mai ales, pe terenurile înclinate, unde scurgerea
de suprafaţă se adună în curenţi, după o ploaie puternică devin torenţi şi taie
şanţuri adânci în pământ denumite ogaşe, ravene, torenţi.

Chiar cu o climă secetoasă Prin cultivarea terenurilor plate şi Cultivarea prea intensă de-
pământul neperturbat poate tăierea pomilor de pe pante, omul gradează terenurile plate,
susţine o vegetaţie bogată. expune solul eroziunii cauzate de apă destinate acum păşunatului.
Pădurile şi ierburile protejea-ză şi vânt. Cultivarea plantelor creşte ritmul
împotriva eroziunii. de pierdere al solului.

De pe coasta dealului se spală Peisajul aproape gol este încredinţat În final, tot ce rămâne în locul

9
 tot mai mult pământ fertil şi de om oilor şi caprelor, ”cosaşii pământului fertil de odinioară,
păsunatul permanent pajiştilor”, pentru cură-ţenie totală. este deşertul, dez-golit de sol şi
accelerează procesul de ero- incapabil să susţină vreo
ziune. vegetaţie.

Eroziunea prin apa

Eroziunea prin apa duce în aceeaşi măsura la pierderea solului de pe

terenurile arabile situate pe panta, ca si de pe terenurile care sunt alternativ
sub folosinţa la arabil si apoi cultivate cu plante perene daca sunt situate pe
pante. Procesele erozionale se pot produce atunci când apa din precipitaţii
este mai mare decât cantitatea de apa pe care o poate absorbi solul.
Evenimentele climatice care provoacă scurgeri nu sunt atât de rare pe
cât se crede. Exista un risc semnificativ al proceselor erozionale de
suprafaţă-ogaşe şi rigole-care se produc pe terenurile susceptibile atunci
când cad peste 15 mm precipitaţii/zi sau peste 4mm/ora. Eroziunea moderata
se produce pe solurile nisipoase, uşor lutoase atunci când cad ploi puternice,
pe terenuri în panta, cu infiltraţie redusa.
Eroziunea poate fi sub forma unor simple scurgeri (run-off) care
conţin particule fine de sol sau poate deveni mult mai serioasa prin formarea
ogaşelor si rigolelor (rills, gullies).
În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, din
păcate în ultimii ani ca urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului
forestier dar si a fondului funciar si a aplicării unui sistem tehnologic total
necoresunzător în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor mici si
mijlocii.
Eroziunea prin apa s-a intensificat mai ales datorita cultivării
prăsitoarelor, urmelor ce rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii

10
din amonte în aval si invers, pregătirii unui pat germinativ fin si îndepărtării
gardurilor vii si altor bariere de protecţie. Înainte de efectuarea tuturor
lucrărilor agricole, cu deosebire a arăturii, ori reînsămânţării pajiştilor care
sunt situate pe pante ori în zone de câmpie de revărsare a râurilor, trebuie
avut în vedere posibilitatea producerii eroziunii.
Păşunatul, chiar mai puţin intensiv în astfel de zone nu face decât sa
stimuleze intensificarea proceselor erozionale. Este dăunător păşunatul pe
digurile de protecţie de pe lângă râuri de către animale; distrugerea acestora
este inevitabila si constituie o sursa importanta de creştere a cantităţii de
sedimente.
Eroziunea prin apa poate apare în câmpurile cultivate în panta
(preluata după Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului, realizat
de Marea Britanie).
În zonele de risc pentru prevenirea eroziunii sunt necesare masuri
speciale elaborate si planificate la nivel local, de ferma, de parcela, punctând
zonele de risc ridicat la scurgere. Zonele cu relief neuniform, deluroase,
muntoase, abrupte sau cu pante lungi sunt în mod special vulnerabile,
scurgerile acumulându-se în vai. În zonele cu nivel ridicat de neuniformitate,
care sunt străbătute de vai înguste, scurgerile se acumulează în cantităţi
apreciabile.Controlul apei drenate din zonele cultivate se efectuează prin
lucrări specifice de drenaj.
Trebuie acordata atenţie speciala eliminării sedimentelor care se
acumulează în canale si drenuri. Riscul erozional poate fi semnificativ redus
printr-un management agricol cât mai bun.Evitarea lucrărilor sau reducerea
numărului lor, lucrarea solului sau intrarea pe soluri umede sunt de o mare
importanta.

11
 Pe solurile susceptibile la eroziune, compactarea de suprafaţa reduce
abilitatea, capacitatea solului de a absorbi apa, aceasta determinând apariţia
băltirii si intensificarea eroziunii. Aceste procese negative ar trebui corectate
înainte de a semăna cultura următoare.
Sa se evite pregătirea unui pat germinativ fin care determina apariţia
proceselor de degradare fizica la suprafaţa: colmatarea spaţiului poros si
crustificarea. Este necesar în aceste condiţii creşterea conţinutului de materie
organica pentru prevenirea proceselor degradării fizice de suprafaţa.
Pentru protecţia solului, mai ales la suprafaţa, acoperirea cu vegetaţie
este cruciala. Acolo unde riscul erozional este ridicat semănatul culturilor de
iarna si reînsămânţarea culturilor ierboase este de mare importanta. Cel puţin
25% din suprafaţa arabilă ar trebui acoperita cu astfel de culturi; in astfel de
situaţii, prăşitoarele trebuie evitate.
Spatiile destinate trecerii maşinilor agricole pentru efectuarea
tratamentelor chimice, chiar în cazul culturilor neprăşitoare, vor fi deschise
numai după răsărirea plantelor. Daca acest lucru nu este posibil, datorita
managementului de cultivare al culturii respective, atunci în spatele roţilor
maşinilor agricole se recomanda un sistem de afânare superficiala, care sa
contribuie la reducerea compactării zonei respective si astfel a riscului
erozional.
Semănatul si cultivarea plantelor, ca si toate celelalte operaţii agricole
pe terenurile care sunt situate în panta sa se efectueze doar pe curbele de
nivel. Pentru agricultura mecanizata este de preferat ca la arabil să se
utilizeze doar acele terenuri care au panta rezonabila.
Pentru zonele care au terenuri în panta abrupta sau nivel ridicat de
neuniformitate, doar efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel nu sunt
suficiente. În aceste zone, lucrările agricole efectuate transversal pe curbele

12
de nivel conduc la intensificarea proceselor de scurgere, cu deosebire pe
urmele maşinilor agricole. Pe terenurile cu panta mare acest risc este
deosebit de mare.
Culturile prăşitoare, cu deosebire rădăcinoasele si legumele nu sunt
potrivite pentru terenurile situate în panta si afectate de eroziune.
Atunci când se foloseşte plugul reversibil şi se efectuează arătura
perpendicular pe panta se recomanda ca întoarcerea brazdei sa se efectueze
spre amonte pentru a reduce eroziunea si deplasarea (alunecarea) lenta a
solului.
După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la
suprafaţa, este necesar ca resturile vegetale tocate sa rămână pe teren.
Solul nu va fi niciodată menţinut “ca ogor negru sau curat de resturi
vegetale”. De altfel, aceasta măsura este recomandabila pentru toate solurile
care sunt în folosinţa la arabil. Pentru aceasta lucrarea de arătura cu
întoarcerea brazdei poate fi înlocuita cu o lucrare superficiala de discuit sau
o alta lucrare asemănătoare efectuata de exemplu cu cizelul (uneori
recunoscute ca lucrări de conservare a solului). Astfel de practici au
avantajul ca, conduc la creşterea conţinutului de materie organica în stratul
superficial al solului.
Un pat germinativ mai grosier este mai puţin vulnerabil la procesele
erozionale decât unul fin. După culturile semănate toamna, mai ales pe
terenurile vulnerabile la eroziune, si în condiţii de umiditate ceva mai
ridicata, tăvălugirea nu este recomandată.
În anumite condiţii sunt recomandate plante protectoare semănate în
cultura ascunsa sau plante cum sunt: secara, muştarul, lupinul semănate
toamna timpuriu, care apoi sunt încorporate în sol primăvara înainte de
semănat printr-o arătura superficiala, oferă un foarte bun control pentru

13
eroziunea eoliana si prin apa pe solurile susceptibile la astfel de procese. De
asemenea, o astfel de metoda poate reduce spălarea nitraţilor.
În perioada de iarna este de preferat ca solul sa fie acoperit cu
vegetaţie (sa rămână nelucrat), deci ca mirişte, porumbişte, sau acoperit cu
mulci vegetal. Porumbiştea nu oferă suficienta protecţie împotriva eroziunii
si din acest motiv, nu numai porumbul, dar si alte prăsitoare sunt evitate.
Terenul pregătit pentru plantarea cartofilor (bilonat), dar în general patul
germinativ pregătit pentru cultura legumelor prezintă un risc ridicat fata de
procesele erozionale.
Abilitatea solului de a rezista proceselor de degradare fizica, mai ales
erozionale poate fi îmbunătăţită, în condiţiile cultivării legumelor, numai
realizând biloanele perpendicular pe direcţia pantei, si săpând mici gropite
între biloane de-a lungul brazdelor pentru a îmbunătăţi absorbţia apei si
reducerea scurgerilor si deci de a preveni procesele erozionale. Aceste
metode sunt eficiente mai ales pentru culturile irigate.
Daca irigarea este necesara, atunci aplicarea apei trebuie astfel
realizata încât procesele de scurgere si erozionale sa fie evitate. Este necesar
ca apa de irigaţie sa se aplice în acord cu cerinţele culturilor, sa nu se aplice
în exces, sa nu se aplice norme de udare mari, iar daca este aplicata prin
aspersiune mărimea picăturii este de preferat sa fie cât mai redusa.
Picăturile mari conduc rapid la dezvoltarea proceselor de degradare la
suprafaţa solului cauzând mai ales: înnămolirea, colmatarea spaţiului
macroporos, crustificarea datorită destructurării agregatelor structurale.
Daca procesele de scurgere încep sa apară se va renunţa la irigaţie sau se va
trece la irigare localizata.
Scurgerile prin conducte trebuie evitate si apa trebuie drenata cu mare
grija de la echipamentul deconectat.

14
 Micile obstacole în calea apei realizate pe curbele de nivel reduc
scurgerea (preluata dupa Codul de Bune Practici Agricole – Protecţia Solului
realizat de Marea Britanie). Daca eroziunea prin apa este o problema
serioasa atunci este necesar sa se aplice ca prima urgenta următoarele
masuri:
a) crearea de benzi înierbate permanente ca mijloace tampon, ca spatii
strategice pe terenurile situate în panta pentru reducerea proceselor de
scurgere si colmatarea văilor adiacente, sau a apelor de suprafaţa;
b) modificarea structurii culturilor în rotaţie, introducerea ierburilor perene,
păstrarea acoperita cu resturi vegetale a suprafeţei solului;
c) îmbunătăţirea hidrostabilităţii agregatelor structurale ale solului la
suprafaţa prin aplicare de materiale organice (îngrăşăminte de la complexele
de animale, nămoluri compostate, resturi vegetale, etc.) sau prin utilizare de
stabilizatori sau condiţionatori chimici (PAM, VAMA, POLINILI) acolo
unde este posibil;
d) construirea unor mici diguleţe, gărduleţe de-a lungul curbelor de nivel
pentru reducerea scurgerilor;
Benzile tampon sunt permanent înierbate cu ierburi cultivate sau cu
vegetaţie naturala. Acestea au un rol deosebit de important în prevenirea
proceselor de scurgere si astfel în pătrunderea si depunerea sedimentelor în
apele de suprafaţa. Totuşi, acestea nu reprezintă o soluţie de lunga durata
pentru reducerea poluării apelor cu sedimente ori pentru reducerea levigării
nutrienţilor şi altor agrochimicale. Acolo unde exista un proces erozional
sever, sau scurgeri excesive, acestea pot fi diminuate pe alocuri prin
realizarea unor canale preferenţiale de scurgere.
Benzile tampon sunt cele mai potrivite si eficiente pentru prevenirea
scurgerilor excesive de apa pe terenurile situate în panta daca interceptează

15
aceste canale de scurgere si în acest mod se reduce si viteza de înaintare.
Totuşi, aceasta metoda nu este fezabila, nu poate fi considerata o soluţie
general valabila, de exemplu, unde terenul este în sistem de folosinţă în
rotaţie, adică anumite perioade nu este cultivat. Cele mai bune rezultate sunt
obţinute daca se plantează benzi tampon cu arbuşti (gard viu).
Trebuie sa precizam ca benzile înierbate sunt deosebit de eficiente în
mişcarea (spălarea) nitraţilor si atunci când pânza de apa freatica este situata
la mica adâncime. Acesta nu este însa un caz frecvent, dar condiţiile de
anaerobioza din terenurile saturate (cu exces de apa) pot fi îmbunătăţite prin
benzile înierbate care pot contribui la reducerea concentraţiei de nitraţi prin
procesele de denitrificare. Acolo unde aceste benzi tampon sunt eficiente,
lăţimea lor optima depinde de tipul de sol, climat, topografie si aceasta ar
putea fi cuprinsa între 2 si 50 m.
Mărimea (lăţimea) acestor benzi tampon este variabila de la un loc la
altul fiind dependenta de condiţiile locale. În cele mai multe cazuri aceasta
lăţime ar fi de 20 m minimum. În Uniunea Europeana s-a pledat pentru
reducerea acestei lăţimi, astfel ca 2 până la 6 m poate fi considerata o lăţime
acceptabila.
În anumite condiţii specifice, ierburile perene pot fi introduse în
rotaţiile culturilor arabile sau, mai mult decât atât, se pot introduce benzi
care sunt permanent înierbate sau împădurite.
Terasarea, pe terenurile cu panta mai mare de 8%, este necesara
construirea de terase continui ori individuale. Cele continui se fac paralele
cu curba de nivel, corespunzator fiecarui rand de pomi. Ele se fac putin
inclinate in sensul pantei, efectuandu-se inainte de pichetarea terenului.
Acolo unde nu sunt posibilitati pentru astfel de terase, se pot efectua terase
individuale, insa dupa efectuarea pichetajului.

16
 In zonele umede, cu pericol de exces de umiditate, se efectueaza
canale de coasta inclinate longitudinal la 3%, care sa evacueze apa in exces.
Ele pot avea latimea la fund si adancimea de 0,3-0,5 m, consolidate prin
inierbare si distantate la 24-50 m, in funcţie de panta terenului.
În multe cazuri trebuie elaborate metodologii specifice la nivel
naţional, pentru zonele care au nivel ridicat de susceptibilitate în raport cu
diferitele procese de degradare -compactare de adâncime, eroziune, poluare
cu nitraţi sau alte substanţe toxice - zone, care sa fie sub permanenta
supraveghere, acestea devenind pe cât posibil zone cu un nou tip de habitat,
încurajându-se trecerea de la arabil la alte folosinte.
Organizarea teritoriului ar trebui sa permită ca zonele cu terenurile
cele mai vulnerabile sa fie protejate prin introducerea culturilor ierboase
perene.
Daca un proprietar are un teren arabil impozabil, dar care este afectat
de către eroziune sau un alt proces grav de degradare, atunci exista
posibilitatea de a trece la alta categorie. De aceea, este necesar sa fie
consultaţi specialişti în domeniul respectiv.
Atunci când se trece la împădurirea sau defrişarea unei zone este obligatoriu
sa se ia masuri pentru evitarea procesele erozionale.
Pentru a preîntâmpina procesele de compactare determinate de către
maşinile de semănat (plantat) în special pe pante, pe solurile subţiri, pe
solurile turboase, de fapt toate solurile care manifesta sensibilitate fata de
acest proces de degradare, se vor păstra resturi vegetale sau alte materiale
organice la suprafaţa solului, acolo unde este posibil. Atenţia va fi mărită
acolo unde sunt instalate canale de irigaţie, căi de acces, drumuri.
Creşterea animalelor poate, de asemenea, spori riscul erozional, mai
ales al eroziunii prin apa, a compactării de suprafaţă. Trebuie evitate

17
practicile care determina călcarea excesiva a terenului, aceasta conducând la
creşterea scurgerii si eroziunii. Probleme pot apărea datorită următoarelor
cauze:
- număr prea mare de animale pe unitatea de suprafaţa în special în condiţii
de umiditate ridicata a terenului;
- păşunat intensiv în benzi si în apropierea spatiilor de hrănire din cursul
iernii;
- urme intense de animale sau maşini agricole în apropierea cursurilor de apa
sau zonelor naturale
umede;
- păşunat intens în apropierea cursurilor de apa, a malurilor, a digurilor;
- acces necontrolat la cursurile de apa determinând erodarea malurilor.

Masuri antierozionale

Lucrări agrotehnice antierozionale - se pot aplica în bazinul de

recepţie al torentului şi depind de cerinţele fiecărei folosinţe, iar cele mai
importante sunt:
 lucrări de mobilizare a solului - sunt reprezentate prin lucrări de
arătură, de desfundare, subsolajul, prăşitul, răriţatul, biloanele,
copcile, trasarea brazdelor pe păşuni etc.;
 lucrări de mărire a fertilităţii solului - se asigură prin folosirea şi
aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice;
 aplicarea diferitelor sisteme de cultură în scop antierozional - se pot
aplica la culturile agricole, sub formă de: cultură în fâşii, cultură cu
benzi înierbate, culturi intercalate cu plantele prăşitoare;

18
 lucrări de ameliorare a păşunilor - pentru ameliorarea pajiştilor, este
nevoie să se folosească plantele ierboase corespunzătoare condiţiilor
ecologice, să se amelioreze şi să se menţină covorul vegetal, prin
aplicarea măsurilor agrotehnice de suprafaţă sau radicale, după caz;
 lucrări silvice antierozionale - pe terenurile distruse de eroziune, cu
ogaşe, râpe, ravene, precum şi cele cu nisipuri, plantaţiile silvice
constituie, nu numai un mijloc de stăvilire a eroziunii de lungă durată,
un mijloc de ameliorare al terenurilor, dar şi singura formă de
folosinţă economică, pe suprafeţe de teren dezgolite;
 impăduriri masive - sunt recomandate pe teritoriul agricol, în acele
locuri unde terenul prezintă pante foarte mari, neutilizabile pentru nici
un fel de trebuinţă agricolă, cu eroziune de suprafaţă excesivă, cu
formaţiuni ale eroziunii în adâncime foarte frecvente, pe terenuri
alunecătoare foarte frământate sau pe nisipuri mobile;
 perdele de protecţie - sunt folosite în agricultură sub formă de plantaţii
în fâşii lungi, care se amplasează pe terenul agricol in scopul stăvilirii
(stopării) eroziunii solului, regularizării scurgerii apelor şi reducerii
vitezei vântului;
 benzile de arbuşti - aceste benzi au rol antierozional şi pentru faptul că
sunt compuse din specii de talie mică, care nu dăunează prin umbrire,
pot fi aplicate cu succes în plantaţiile de pomi şi viţă de vie. Pe lângă
faptul că protejează bine solul, ele joacă şi un rol filtrant pentru
scurgeri şi regularizează în acelaşi timp şi scurgerea apelor de pe
versanţi. Ca şi benzile din ierburi perene, ele se comportă ca nişte
benzi tampon. La plantaţiile viti-pomicole se pot aplica pe marginea
din deal a canalelor de coastă sau a drumurilor de exploatare.
Contribuie în mod eficace la reţinerea zăpezilor pe versanţi.

19
Lucrări de amenajare hidrotehnică antierozională
Lucrările hidrotehnice şi anume: canale de coastă, valurile de pămănt,
terasele au rolul de a dirija în mod raţional scurgerea apei de pe versanţi,
micşorând viteza de scurgere, până sub limita vitezei de erodare a terenului
şi evacuează apele pe căile dorite, de a reţine total sau parţial, după cum este
cazul, apele de scurgere, contribuind astfel la ridicarea umidităţii în solurile
uscate de pe versanţii înclinaţi - pe scurt - de a atenua în mod direct influenţa
pantei în dezvoltarea proceselor de eroziune.
Terasele - se aplică pe terenurile cu pante mai mari (peste 15 %), pe
care urmează să se planteze viţă de vie şi pomi, iar în unele cazuri chiar
specii silvice de valoare în apropierea centrelor populate, iar pentru stăvilirea
eroziunii solului şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vegetaţie se
recomandă lucrări de terasare în trepte sau terase propriu-zise;
Consolidarea debuşeelor - se poate face numai cu anumite ierburi.
Înainte de însămânţare se îngraşă terenul cu gunoi de grajd bine fermentat, în
amestec cu îngrăşăminte chimice. Se mai poate îmbunătăţi această
cosolidare prin, traverse din brazde de iarbă sau din benzi de arbuşti late de
circa 5 - 7 metri, sau chiar din beton, îngropate la nivelul terenului.
Alte lucrări hidrotehnice de stăvilire a eroziunii în adâncime - se
referă la ravene şi se referă la consolidarea vârfului ravenelor prin: plane
înclinate, trepte şî console. Lucrările transversale sunt sub formă de praguri
şi baraje. Convenţional, sunt denumite praguri când au înălţimea de până la
1,5 metri, iar baraje, când sunt mai înalte. Au rolul de a provoca depuneri în
spatele lor şi de da fundului un profil longitudinal în trepte, cu panta între
lucrări egală cu cea de proiectare. Prin depunerile formate în spatele acestor
lucrări transversale se ridică cota fundului şi deci, sunt consolidate atât

20
fundul cât şi malurile, care nu se vor mai surpa, având sprijinul de bază în
aceste depuneri.
Profilul în trepte asigură micşorarea vitezei apei prin disiparea
energiei curentului la fiecare cădere şi prin pante de proiectare (pantă de
calcul) care este mai mică decât panta fundului pe care o avea canalul de
scurgere până la executarea lucrărilor. Lucrările transversale pe torenţi por fi
executate din lemn, lemn cu piatră, zidărie din piatră şi din beton armat.

BIBLIOGRAFIE

21
1. Mihai Berca – Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres,
Bucureşti, 2000
2. Simina-Virginia Dreve - Poluarea apelor din Delta Dunării şi a

unor medii eterogene cu uraniu, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2009
3. I. Scurtu, Cristiana Sima - Ecologie şi protecţia mediului, Ed.

Independenţa Economică, Piteşti, 2009

4. www.anpm.ro

5. www.mmediu.ro

22